BUCOVINA – POEŢII POEŢI | Dragusanul.ro

Vasile Pînzariu, „omul ca stare de conştiinţă”

Vasile Pînzariu n-a scris, ci a trăit poezie, a respirat-o cu nesaţ „de sub munţi, din noaptea subterană”, din „noaptea morţii şi-a-ngropării-n stâncă”, întrebându-se dacă „a răscolit cineva tăcerea, / s-a poticnit vreun duh în oseminte / ră­mase de la morţii de-nainte?”, dar întrebarea, vitală pentru el şi pentru „prietenii de sufer­inţă”, răsună retoric în „lumea de afară”, care, cel mai ade­sea, nici nu bagă de seamă cum, „în spaţiul mut, cum s-ar închide-o carte, / stârni căderea lunii un ecou / între pereţii marelui cavou, / iar morţii vii se-ntorc pe-o altă parte, // acoperindu-şi cu vă­paia pală / scheletele înfăşurate-n răni, / în care intră cioturi de prin blăni / cu o durere aspră, infernală”.

*

În „lumea de afară”, cea atât de nepământeşte jinduită, drept maică, drept soră bună, dacă nu cumva însăşi Maica Domnului, suferinţa şi imenele-ţipăt sunt ignorate. „Aici, în timp, i-o straşnică risipă, / mor şi se nasc mereu şi-n orice clipă, / cresc pruncii, cresc sub soare şi sub lună / din pântecu-ţi fertil, măicuţă bună”. În „lumea de afară”, spre care Vasile Pîn­zariu va răzbi târziu, pentru a îndura noi umilinţe, noi prigo­niri şi noi încarcerări, avea să se contureze în timp opera lui poetică, fără îndoială „iconaristă”, adică întemeiată pe trei tipuri de relaţionări (cu uni­versul – prin credinţă, cu mitul – prin lut, şi cu prezen­tul – prin dragoste), dar tot aşa, „scrisă în minte”, dosită în memorie, pentru a nu fi de­scoperită de securişti sau de informatorii acestora. Singura fiinţă pământeană căreia i se mai destăinuia poetul a fost doamna Maria, singura fe­meie care-a avut eroismul de a se îndrăgosti de un „duşman al orânduirii socialiste multi­lateral dezvoltate”, o ade­vărată „nevastă de poet”, cum ar zice prietenul nostru budapestan Gaal Aron.

*

Obligat la oralitate – ter­menul este, totuşi, impropriu, pentru că zidirea în memorie tainică înseamnă mult mai mult –, Vasile Pînzariu nu şi-a putut schiţa o strategie de autor, care să ţină cont de evoluţia şi de discur­sului liric: „Eu nu pot să stropesc / obrajii firelor de iarbă / cu cerneala întâmplării / ca pe nişte pereţi, // lăsând să-şi închipuie privitorii / cam cu ce ar putea să semene / urma lăsată de fiecare strop, / motivând că acesta e stilul // adevărat şi la modă, / ce nu poate fi desluşit / şi savurat de oricine”. El avea şi are doar de comunicat, de mărturisit cu sinceritate, cel mai adesea fără înflorituri, deşi limbajul metaforic nu-i este străin, tot aşa cum nu-i este străin nici discursul modern, cel al for­mulărilor aforistice. Dar în cele mai multe dintre poemele lui Vasile Pînzariu este ceva de trăit, ceva care i s-a re­fuzat: „Prea timpuriu s-au stins florile pajiştii mele, / pe unele mi le-au rupt fetele, în dansuri de iele / … / pe altele mi le-au retezat sângerânde doar coasele, / le-au rămas printre ierburi tulpinile, oasele, / oasele împrăştiate prin celule amare / de călăi şi de zodii totalitare”.

*

Vasile Pînzariu, poetul care a avut „Revelaţia Trinităţii”, trăind un adevărat „coşmar în noaptea veacului”, s-a născut la Burdujeni, în 12 ianuarie 1930. Era tânăr, de-abia ab­solvise liceul, se ţinea departe de politică, dar nu putea ad­mite să nu facă nimic îm­potriva ocupaţiei bolşevice, aşa că, în noaptea de 22 spre 23 august 1950, împreună cu Eugenia Donici şi Catrinel Popescu, a împrăştiat mani­feste antibolşevice, în numele organizaţiei „Cetatea lui Şte­fan cel Mare”, pe care el o în­fiinţase în 1947. A fost arestat în noaptea de 26 august şi condamnat la muncă silnică cu decădere din drepturi, în 27 septembrie 1951. La Jilava, la Gherla, la Văcăreşti, în minele de plumb de la Baia Sprie şi Cavnic şi în lagărul de muncă de la Poarta Albă, Vasile Pînzariu şi-a făcut ucenicia poetică.

*

Primul mare dascăl de „ars poetica” i-a fost, timp de zece zile ale anului 1955, în spitalul penitenciarului de la Văcăreşti, poetul-martir Radu Gyr. La Baia Sprie şi la Poarta Albă, a avut alţi maeştri, pe Ion Caraion şi pe Ovidiu Papadima. Apoi, după ce deja scrisese în gând o primă carte de poezie, a fost eliberat, în 24 august 1960, şi încadrat în frontul muncii prost plătite.

*

După vreun deceniu de muncă, Vasile Pînzariu începe să frecventeze Cenaclul „Nicolae Labiş” din Suceava, iar Radu Mareş îi publică şase poezii în „Coordonatele liter­are” ale ziarului „Zori noi”, ediţia din 4 februarie 1970 (Notă de astăzi, 12 mai 2018: ulterior, dosarul luat de la CNA confirma că programarea pentru lectură şi cronica din „Zori noi” erau părţi ale unei înscenări securiste).

*

În 22 septembrie 1970, pen­tru că şi Academia Română, şi câţiva scriitori comunişti suceveni „descifraseră” în cele şase poezii un grav anti­comunism, dibaci disimulat, Vasile Pînzariu a fost arestat, iar Radu Mareş demis din redacţia ziarului ((Notă de astăzi, 12 mai 2018: Dosarul lui Vasile Pînzaru avea să confirme o promovare la o editură din Cluj, pentru meritul deconspirării duşmanului comunismului) . Iarăşi Văcăreştii, apoi Aiudul, iarăşi alături de trei sute de martiri, până în 8 septembrie 1972, când regimul comunist, la presiunile Europei, se vede obligat să-i elibereze şi pe ul­timii deţinuţi politici.

*

Şi n-a mai fost nimic altceva decât suferinţă, chiar dacă, începând cu anul 1994, când i se publică, la Hliboca, cărticica „Dincolo de Azi”, poeziile lui Vasile Pînzariu încep să-i despovăreze sufle­tul pentru a se aşeza între coperţi de cărţi. Au urmat celelalte cărţi de „mărturii (poetice) din noaptea oprimării”, „Coşmar în noaptea veacului” (1996). „Amprente pe Golgota lumii” (1998), „Revelaţia Trinităţii” (2003), apoi, în 2005, o an­tologie de autor, purtând titlul unei cărţi anterioare, „Coşmar în noaptea veacului”, toate apărute în editurile pe care le-am coordonat în aceşti ani (Ion Drăguşanul, Vasile Pînzariu, „omul ca stare de conştiinţă”, în „PlusSv”, număr promoţional, fascicola II din 24-30 martie 2008).


Alte poeme de Liliana Widocks

Adio pentru un poem

Ochii albi, adânci, din lemn de pădure
mă strâng între pleoape, gata să fure
o boare căznită, ascunsă-n perdele,
el mă prinde de margini, de suspinele grele,
m-aşează sub braţul ce nici nu mă vede,
mă mângâie-absent şi poate nu crede
decât în sineala ce picură-n toc,
vis de poezie, patimă prinsă-n joc.
Se-mpiedică-n rimă, aruncă-n clipită
pagina mea tristă, mototolită,
alte foi, vesele, tinere iele
vor găsi pentru el muzică de inele.
De blestem stă să piară un vis neîmplinit,
tristeţe în hârtie, elegie otrăvită-n sfârşit.

Alint

De-ai fi crezut că sunt o rază,
ai fi lăsat lumina trează?
De-ai fi gândit că sunt un nor,
ai fi iubit şi ploi, şi zbor?
De-ai fi ştiut că sunt doar vânt,
ai mai fi sărutat cuvânt?

Bătrânul şi marea

E o tăcere cu colţi în întuneric,
pescăruşii strigătul l-au adormit,
marea-mbrăţişează un ocean himeric,
soarele, din nisip, s-a întors ostenit,
pe mal şi-a aruncat, în grabă, iţarii,
în valuri se-afundă, neţinând cont
de pielea-i goală, ce-ademeneşte ţânţarii,
înoată fericit, în exil, spre orizont.
Lumina îl prinde din urmă, uşoară,
i se-agaţă de umeri, îl mângâie blând,
briza, să-i prindă în fapt, se coboară,
marea le-acoperă sărutul, oftând.
Craiul din lună bate, nervos, din picior,
chemând lumina înapoi acasă,
gelos, îi aruncă cuvinte ce dor,
soarele îi promite s-o facă mireasă.

*

De pe mal, pescari cu braţe vânjoase
se lasă în luntri, ca-n miez de amantă,
cămăşi de neveste flutură albe, sfioase,
pledând, cu iubire, inimii de bacantă.
Doar în ostrov, moţăind în uitare,
atamanul cu plete de alb înţelept
aşteaptă chemarea, din depărtare,
a sirenelor, ce anunţă când la palat e banchet.
Atunci se strecoară în iatac, pe furiş,
să-i prindă roşeaţa în obraji şi-n dantele,
de mâini străvezii se lasă desprins
de gânduri şi ispite, chiriaşe în stele,
îi leagănă apele sufletul hoinar,
îi prind, în căuş de stropi calzi, gâtu-i, faţa,
îi sting în palmă cărbunii de jar,
ce inimii-i-aduc, în tăceri, dimineaţa.
Crezând că, trădat de iubire, a fost dat morţii,
tresare când, în treacăt, un val îi şopteşte:
“Bătrân vagabond, deschide larg ochii sorţii,
ţi-s undiţa şi luntrea pline de peşte!”

Clipe de gheaţă

Nu-mi mai pasă
de fracţiile putrezite ale ploii,
nici de gura ei mânioasă!
Nu-mi mai pasă
de rugăminţile dispersate-n lumină,
nici de refracţia lor ticăloasă!
Nu-mi mai pasă
de literele-mbrăţişate-n cuvinte,
nici de tăcerea lor mincinoasă!

Demenţă

Îmi ia cuvintele …

am ajuns să dorm lipită de rafturile bibliotecii,

ca să le ţin, cu fruntea mea, împreună,

dar mâna nopţii alege, la întâmplare,

şi ele dispar, sparte în funingine fină,

fără să cunoască curăţenia focului,

ci doar răbdarea cărbunelui.

Frazele mele rânjesc ştirbe,

bâlciul literelor ascunde, după cortine prăfuite,

măşti hidoase.

Fug, fără să scap de laţul ei …

„De ce mă vrei, singurătate?”

Declin

Când noaptea mi-a pus spaime pe pernă,
când chinul mi-a tras privirea în bernă,
când viaţa mă recita pe de rost,
tu, cel ce pretinzi, unde-ai fost?

*

Când timpul m-a zgâriat, fără milă, pe faţă,
când picioarele m-au lepădat la distanţă,
când mâinile amputau fără rost,
tu, cel ce minţi, unde-ai fost?

*

Când oamenii au băut sânge din răni deschise,
spărgând în bucăţi carafe de vise,
când plânsu-mi striga, unde-ai fost,
tu, cel ce râzi şi nu mai ai rost?

 


O poetesă suceveancă: Liliana Widocks

Stabilită definitiv în insulele britanice, suceveanca Liliana Widocks, descendentă a unor germani din Iţcani, scrie poezie în limba română şi, când îi permite timpul, participă discret la manifestări culturale de acasă (în 2017, am întâlnit-o, la „Naţiunea poeţilor”, în Corlata şi în Suceava, dar a participat, tot împreună cu băieţelul ei, şi la „Bucovina Rock Castle”). Cum doar discutaserăm despre poezie, inclusiv în corespondenţa electronică, i-am cerut câteva poeme, ca să mă dumiresc ce şi cum scrie, iar adineaori mi-a sosit lotul liric de mai jos, căruia o să-i încerc şi o succintă prezentare.

*

Nu mică mi-a fost surpriza să constat, şi în poezia Lilianei Widocks, un iconarism modern, ceva mai înrudit cu cel al lui Mircea Streinul, inclusiv prin tenta „Înapoi, la Eminescu!”, stabilită de Traian Chelariu, un iconarism în care desluşirile şi vestirile mitice („strigătul de fiinţă”) „în întuneric îşi caută gropile”, din care să ţâşnească „seva timpului aţipit”, pentru a revigora puterea de viaţă prin trăire cu mintea şi cu sufletul, ceea ce, în fond, înseamnă „doar un împrumut al secundelor din eternitate” (admirabilă definiţie a existenţei umane!), atunci când fiinţa umană are „poftă de suflet”, deci de o logică a făptuirii, care, în mod paradoxal, ţine mai mult de pământesc, decât de astral, deşi se săvârşeşte prin „plecări din omenesc”.

*

Aflată mereu în căutarea unor „bulgăraşi de fericire”, care să-i permită evadări de sub teroarea clipei şi a însumării de clipite, într-un „azi (când) calculatoarele trăiesc jocul lor / şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă”, Liliana Widocks, cetăţean planetar, dar cu rădăcini durabile în Suceava, se defineşte prin poezie, în religia eminesciană cea mai temeinică, spre care se şi îndreaptă, de altfel, cu sau fără adresări directe, invocaţiile ei pe deplin modern iconariste: „Ne închinăm fantasmelor eternităţii, / nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai, / patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii, / mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai”.

*

*

Criză de pământ

*

Ploaia ocoleşte strigătul de fiinţă,

în întuneric îşi caută gropile fără sămânţă,

gropile mute, aşteptând zadarnic copac,

în care doar aerul frământă cer ca pe cozonac,

gropi a neputinţă, gropi zădărnicite,

unde numai lacrimi ajung, surghiunite

din preamultul norilor, din emoţii de zeu,

ele şi-au ratat propriul Dumnezeu,

gropi în umbra timpului, gropi fără erou,

un abis în moarte, cuvânt rupt de ecou,

gropile uitate, cu guri pline de apă,

blestemând noroiul şi laşitatea de sapă.

Îmbrăţişez gropile, verdict definitiv

de singurătate până jos, la tiv.

*

Umbre de gânduri pe Nil

*

Pe vârfurile degetelor îmi crescuseră nişte piramide,

din cârpe, îmbibate cu Nil, răzbăteau incantaţii morbide,

Ra întindea lumina pe valea din palmă,

ordonând arheologilor, ce săpau pe sub piele, în tăcerea calmă,

capul lui Osiris, seva timpului aţipit,

întoarcerea triumfală a faraonilor în Egipt,

nu pentru a încălca legile firii deşarte,

ci doar un împrumut al secundelor din eternitate.

Se clătinau piramidele în nisip, înghiţite în pumn,

blestemele sarcofagelor zgâriau pe palmă un drum,

din otrava lichidă, agăţându-se de cuvânt,

Isis mi-a născut, în sânge, şi rai, şi pământ.

*

Asceză

*

Pe sub piele îmi bat milioane de ceasuri,

îmi predică raiul ploi de pene şi glasuri,

întunericul îmi cere certificat de botez,

nu-mi pasă de noime, azi mă-nsingurez.

*

Pe frunţi, în agora, gânduri cearcă cuvinte,

un vierme îmi sapă dup-aduceri aminte,

vând la târg iubirea şi nu mă tocmesc,

azi am poftă de suflet, plec din omenesc.

*

Unde voi nu-i soare, nici murmur de cer,

numai umilinţa de a-mi fi temnicer,

acolo mi-s gheaţă şi flamă-n pereche,

tras de somn infinitul mi-adoarme-n ureche.

*

Bătăi la uşă

*

Ştii tu unde se duce sângele

când îl dă inima pe uşă afară,

la ce alte uşi bate, promiţând iubire

ieftină, ştii cui o să-i ceară

amintiri şi tandreţe, scrânciob pentru copii?

Tu nu ştii de păcatul pulsului rubicond,

jurăminte-ncălcate, terne şi evazive,

doar alinţi lamentări de bătrân vagabond,

care, obosit, se întoarce să doarmă acasă,

uneori trage după el vâlvătăi,

reproşuri, arţag, peste care vechea dorinţă se lasă,

perpetuul iad, calvarul rostului cu năbădăi.

Ştii tu câtă grijă port inimii,

când dă sângele pe uşă afară,

când ameninţă cu o viaţă de pustnică

şi pe nemernic că o să-l doară?

*

Copilării

*

Cumpără-mi vată pe băţ,

din aceea care ţi se lipeşte de faţă,

lasă-mi pe buze, din zahăr, răsfăţ,

să fiu dulce la cafeaua de dimineaţă!

Cumpără-mi bulgăraşi de fericire,

ca cei ce astâmpără pofta copilului din cer,

dă-mă jos din carusel la prima oprire

şi hai să îngropăm gustul lor în mister!

*

De-ale nopţii

*

S-au domolit, de ieri,  amintirile,

parcă nu mai muşcă, voluptuos, din regret,

pe nopţi se-aşează, cuminţi, strălucirile

dinţilor de lumină, visele-şi strâng dorinţele-n buchet.

Pe altarului somnului tremură suflu de candele,

îmi şterg ochii cu un colţ de tăcere,

foste lacrimi se întorc din deznădejdi de pubele,

au crezut în zadarnic, azi adorm pe-un surâs, fără durere.

*

E frig şi-n cartea de istorie

*

Pe sub croncănitul ciorilor

numai vrabia geru-l boceşte,

tăcerea împăcării apelor mărilor

îmbătrâneşte vinul, cu gust de peşte.

Coroane de flori aburcă pe geamuri,

se-aşteaptă durerile iernii să cearnă,

copacii-şi întind sub moarte din ramuri,

giulgiul de ceaţă pe la tiv se destramă.

Dumnezeu a trimis, cu iertări, un bufon,

ce aleargă cu inima, de istorie s-o lege,

lumina e-n doliu, au aprins un neon,

între două păreri şi-un protest, am pierdut un destin, de rege.

*

Eminescului (I)

*

Plăpânde versuri, fără suflet, fără de noroc,

din cele ftizice, ce şi-au pierdut firescul,

nu iei pe ele nici doi bani la iarmaroc,

ne iartă pentru aşa prostii, bădie Eminescu.

*

Ne închinăm fantasmelor eternităţii,

nu mai avem nici rimă, nici milă pentru grai,

patriotismul a ajuns un ipocrit, paradă a sănătăţii,

mai stai în stele, pe pământ e beznă, bădie Mihai.

*

Eminescului (II)

*

Veronică, dacă aş putea să te ating pe inimă,

aş lua de acolo doar trecerea frumosului poet

şi din poezii aş fura cea de pe urmă rimă,

căci pentru noi el e icoană şi ruga către el sonet.

*

Melancolie într-o cochilie

*

Pe alee a murit de plictiseală un şotron,

o minge zace-acoperită de iarbă şi un ultim gând de iasomie,

unde-s copiii şi glasul lor, râzând fericit pentru cine ştie

ce zbor de porumbel sau o pisică căutând pretexte într-o cutie?

Altădată l-ar fi pândit pe Moş Crăciun,

pentru cărţi de colorat şi o promisiune de bicicletă,

azi calculatoarele trăiesc jocul lor

şi e o lipsă stringentă de zâmbete pe planetă.

*

Nimb la mezat

*

Bătrân, bolnav, lăsat fără parcela de soartă,

Dumnezeu vinde lumea şi sufletul la bucată,

pe la talciocuri, ruşinat, de spate adus,

în rai Sfinţii s-au obişnuit să trăiască în lux,

cumpără diavolii, profitând de situaţie,

pe piaţa păcatelor e veşnic inflaţie,

ministerul minciunii şi al urii lansează rachete,

îngerii sunt exterminaţi şi de pe alte planete,

mulţi l-au trădat, motivând prin copii

renunţarea la bine, de dragul celor vii,

o greutate de rană îi ţine suflarea de plămâni,

timpul, prieten vechi, i-a construit, pe undeva, un azil de bătrâni.

*

Precipitaţii

*

O rotulă s-a lovit de un ou alb ca varul,

dinăuntru, gălbenuşul a tresărit,

pasărea şi-a strâns lângă trup cuibul,

pe sub coaja subţire un zbor s-a născut lihnit.

Între crengi şi paie, s-a prefăcut că-i era somn,

luptele ploii cu vântul i-au influenţat educaţia,

cerul şi-a scuturat, satisfăcut, burdihanul enorm,

printre râsete s-a strecurat, în viaţă, tentaţia.


Octavian Nestor: Pleoapa timpului

„Zgâriat de ghearele prezentului”, în toate dimensiunile eu-lui arătat altora, în „Nopţi de hârtie! Trecut de hârtie! Vise de hârtie!” (Devenire), profesorul, filologul şi dramaturgul sucevean Octavian Nestor recidivează liric, placheta „Pleoapa timpului”, apărută la Editura Ateneul Scriitorilor din Bacău, în 2017, „oxidând raţiunea zilei”, în vreme ce „maşina de scris / retuşează lamentările pietrei” (Lamentările pietrei). Fără îndoială, Octavian Nestor este un lucid instruit, care poate deprinde orice meşteşug şi săvârşi o gamă largă de produse, pe care să le expună nonşalant, dar şi persuasiv „peste tapiseriile nopţii” (Frunze), deci nu va surprinde pe nimeni că şi „Poezia ca un drog suprem” (Desin) i-a atras interesul creator de meşteşugar al cuvintelor „din umbra silabelor factice” (Istorii), „sub aripa ocrotitoare a unei zodii / îngăduitoare” (Testament neconform), punându-l la tratări filosofice ale unor dimensiuni existenţiale, care nu-i trec prin suflet, dar sunt inteligent zugrăvite.

„Pleoapa timpului” e o construcţie, „la colţul clipei”, de „poeme cu ceas”, o construcţie atent premeditată, care valorifică, întregi sau mutilate funcţie de ritmicitatea poemelor, concepte filosofice cu tradiţie, pe care profesorul Octavian Nestor, deşi filolog, le-a inventariat la fel de temeinic ca un filosof şi tocmai de aceea, bietul de mine nu prea înţelege mare lucru:

*

Pe pleoapa timpului, adaos.

Sporite legi se frâng mai jos;

mări pierdute la repaus

dau strălucire os de os.

*

Când se aşează mut şi plat

un orizont cu mii de feţe;

perle şi pulberi la palat,

din somnul revocat să-nveţe.

*

Ce forţă dă splendoare clipei

când s-a greşit întâia oară

şi ce avânt ascuns aripei,

sub cerul înspre care zboară?

?

Nimic poetic şi nimic cu adevărat mitic în această meşteşugire ritmată şi rimată a neînţelegerii cosmologiei eminesciene, prin care Octavian Nestor se substituie Demiurgului (Lucian Blaga observa tentaţia aceasta la toţi spălătorii de creiere), fără adiere de freamăt, de respiraţie, de trăire, fără nelinişte cognitivă, ci postulând anapoda un talmeş-balmeş de necunoaşteri: „Şi tot aşa se face că cei din jur mi-au pus eticheta de / ne: nemăsurat, nestăpânit, necunoscut, ne, ne, ne”.

*

Eu aş adăuga, fie şi ca etichetă, deşi mai curând ca tristeţe: nepoet. Pentru că poezia înseamnă, din neînsemnatul meu punct de vedere, o trăire care să conştientizeze trăiri în sufletele celor mulţi/puţini care îţi vor pipăi cuvintele cu degetele şi vor desluşi, ici sau colo, câte o rană care le aparţine şi pe care o duc povară de ceva amar de vreme. Vreme, nu timp, pentru că timpul apare, drept convenţie, abia odată cu primele generaţii totemice de oameni cuvântători, pe când Soarele răsărea în Leu.

*

La graba timpului, induse,

mareele trag linii curbe;

ecouri din adânc deduse

fac domuri în fugare urbe.

*

Şi iar se-ntorc pe unde clare

corăbii fără de catarge…

Ce val imens în depărtare,

când ceasul hotărât se sparge.

*

„Maree”, un al doilea exemplu de netrăire şi de lipsă de imaginaţie, ca să nu mai vorbesc de platitudinea celor două epigonisme eminesciene, „sparte” şi puse la chimir fără nici o legitimitate. Nimic liric, ci doar pozări savante şi savantoase, în care cuvântul nu izbuteşte să fie nici măcar „pruncul sorocit de veste” (Vestire Bună) şi cu atât mai puţin vestire, deci vâlvătaia entuziastă sau doar panicată a unei revelaţii.

*

Începusem că citesc noua plachetă a lui Octavian Nestor, aşteptându-mă la o astfel de vestire; îmi pusesem alături rezerve importante de timp şi de ţigări, dar şi de simpatie, pe care prezumţial i-o port autorului; dar, din păcate, pe măsură ce citeam, „am început să arunc cu pietre în mine însumi până / s-a frânt aripa / sub care ne aflam. / Şi ne-am prăbuşit împreună” (Testament neconform).

Încerc, totuşi, o încăpăţânare finală, cu „Remember segovian”:

*

Ora patru, doar lume.

Vis cu planuri sincopate:

ploaie de carbon târzie

bate-n ziduri de cetate.

*

Stropi de lumânări de ceară

plâng ascunsele secrete,

renăscând în toi de vară

lumi uitate pe perete.

*

Apeducte-n cer pierdute,

peste bolţi de greu bazalt,

dau fiori în vechi redute

dintr-un veac în celălalt.

*

Orga cerului arhaic

Lamentează-n miez de lume,

re-segoviind sub arce

val de pietre fără nume.

*

Dacă zăreşte cineva şi o stare poetică în strofele meşteşugite ale lui Octavian Nestor să-mi dea de veste. Şi îi voi fi recunoscător.


Mihaela Grădinariu: Aspida mireasă

Într-o epocă în care însingurarea creatorului este atât de definitivă, poate că și datorită abundenței de maculatură, încât nu prinzi de veste despre apariția unei cărți adevărate nici măcar sub același castan de lângă trotuarul străzii, este absolut normal să-mi fi scăpat cărțile de poezie ale unei pictorițe din Suceava, Mihaela Grădinariu, mai ales că titlurile cam prețios încifrate, în ciuda faptului că probează cunoștințe mitologice solide („Aspida mireasă”, Timpul, Iași, 2015, sau „Urechea lui Malhus”, Timpul, Iaşi, 2018), derutează, stârnind sugestia unui postmodernism de care nu sunt deloc interesat. Pe de altă parte, nici critică literară nu mai citesc de ceva vreme, oripilat de beția „științifică” de cuvinte a unor eșuați în a-și da cu părerea și care fac paradă de o incultură sforăitoare, dacă tot nu s-au învrednicit întru ale creației. Am, totuși, o scuză, care ține de munca mea de fiecare zi, care mă izolează de freamătul năzuirilor și revelațiilor celor care vin și care bat cu mult prea multă modestie și discreție în obloanele clipei.

*

Mihaela Grădinariu este unul dintre acei puțini poeți de astăzi cu minte și inimă pentru literatură, iar certitudinea aceasta o capeți încă de la primele versuri ale fiecărui poem de-al ei: „Noaptea-n icoane crăpate tot moare un sfânt / Cu vina de-a ști peste viață călcând. // Mama i-adună în zori pe prispa lipită. / Ziua se-nalță trufașă ispită”. Poemul ar trebui citat integral, pentru că merită și pentru că are deschiderea spre ceea ce Constantin Dram, un om al cuvântului pe care îl respect, numește „entuziasm orfic”, spre temeliile misterului inițial și inițiatic („Mama ne-adună golași dintr-un timp fără oase, / Vrea să ne nască din nou peste cerul din case”), în care cuplul primordial veghează între pământ și cer corecta sau măcar justificata conturare a mitului: „Și-n ziua-ntâi sau de-apoi e răsplata; / Sfântul de azi poartă haina lui tata…”. Dacă ar fi vorba doar de „vocabule și sintagme uitate prin vechile psaltiri și cazanii”, cum sugerează Mircea Ciubotaru (chestia ci „glosare regionale sau corpusuri folclorice” e gratuită și nejustificată) sau chiar de „o materie în care postmodernitatea și ritmurile clasice își dau mâna fără stridențe” (Constantin Dram) și nu de modernitatea unui fapt stilistic inspirat întemeiat de Mircea Streinul (poeziei lui i se potrivește mai mult observația lui Constantin Dram), poate că aș fi trecut grăbit și superficial pe lângă poemele celor patru cicluri (tot atâtea cât anotimpurile, numite în miturile orfice hore sau muze) din care se întrupează „Aspida mireasă” („Cântecul mierlei”, „Încă aștept”, „Zidiți în poezie” și „Săptămâna bolnavă”), poeme fără titluri, dar cu începutul primului vers al lor trecut la „Cuprins”, premeditat fără titluri, pentru că Mihaela Grădinariu nu putea accepta, în sens taoist – dacă vreți, vremelnicirea mitului în cuvinte („în ziua aceea / statuia / își cioplea / chipul după / al tău”, iar „ultima lovitură / te-a țintuit pe / soclu / și a fost seară”).

*

În linii mari, limbajul şi conceptele existențiale ale poeziei Mihaelei Grădinariu, în care „tăcerea și-a pus giulgi de răcoare”, iar, „pe jilțul lor efemer, verbele / își poartă, semețe și lucii, herbele”, pentru că „nici o piatră cu aripi nu mai sfarmă – coaja de vorbe”, țin de creștinism, în măsura în care creștinismul, după cum sublinia atât de justificat Augustin, este religia dintotdeauna a omenirii, revoluționată întru modernitate de Iisus Hristos. Însuşi limbajul, de cele mai multe ori măcar parabolă metaforică, nu înseamnă, de fapt, un lexic, nici măcar „varietatea lexicală construită din vocabule și sintagme uitate prin vechile psaltiri și cazanii” (Mircea Ciubotaru), ci, în coordonatele lui de „structură a discursului poetic ce pare că se naște dintr-odată cu respirația” (Constantin Dram), o armonioasă disimulare de concepte filosofice primordiale, în care, ca şi în iniţieile totemice în mistere de pe vremea lui Orfeu, „culoarea nu mântuie cuvântul, / literele adorm una după alta, de-a rândul” sau, mai direct şi mai concis spus, „de sus, poemul se uită cu un ochi fără pleoape. / Între noi, ceru-mpăturit, din ce în ce mai aproape”, întotdeauna „vers din vers din vers lumină / pâine-vin în cartea-cină”.

*

Poezia Mihaelei Grădinariu, pururi „cu ziua de mâine în palma cea udă-secată” este, în mod plăcut surprinzător pentru mine, o dimensiune a iconarismului modern bucovinean („un teritoriu fără de stăpân, / cu lupi domesticiţi printre altare, / şi anotimpuri alăptând la sân / un veac născut la foc de lumânare), dimensiunea făptuirii stilistice a „celor înviaţi, printre ploaie şi lut…”.


Pagina 1 din 1212345...10...Ultima »