BUCOVINA ÎN POEZIE | Dragusanul.ro - Part 4

1875: Ghimpele:Trecutul şi prezentul

 

 

 

 

 

Astăzi e un secol de când prin trădare

turcul şi cu neamţul, ziua, amiaza-mare,

răpi Bucovina, al nostru pământ

şi pe Domnul ţării îl puse-n mormânt.

 

 

Astăzi jubilează trista umilinţă

nemţii şi evreii, fără conştiinţă

şi românii-n doliu cu amar azi plânge

ţara lor răpită şi-al Domnului sânge.

 

 

Astăzi e un secol de când Domnul ţării

susţinându-i dreptul în faţa trădării

ca un miel îşi dete gâtul spre junghere

căci nu vru să vândă a ţării avere.

 

 

Astăzi, vai, ce timpuri, ce deriziune!

Nimeni la trădare nu se mai opune,

ba cinicii zilei batjocoresc chiară

pe cei ce mai cuget la drepturi, la ţară.

 

 

Astăzi e un secol de când ne răpiră

dulcea Bucovină, sora ce aspiră

a reveni iară în braţele frăţeşti,

la sânuri, la inimi curat româneşti.

 

 

Azi nemţo-evreii ne desfid pe faţă

şi guvernul tace, tace că-a sa viaţă

de la nemţi şi-o ţine, le-o datoresc lor,

căci e tată vitreg bietului popor.

 

 

Astăzi e un secol de când semiluna

şi nemţescul zgriptor îşi deteră mâna

şi prin perfidia marelui vizir

se ucise Domnul Ghica cel martir.

 

 

Austria astăzi fără de păsare

vine-n faţa lumii, serbând o trădare,

şi guvernul nostru tace ca strein,

c-aşa-i e tipicul cel de la Berlin.

 

 

Dar voi, Ghici ce astăzi mai purtaţi în lume,

ca Grigore Vodă tot de Ghica nume,

merge-veţi voi astăzi cu nobil avânt

să vă plecaţi capul la sfântu-i mormânt?

 

 

Să aflaţi credinţa ş-amorul de ţară,

să-nvăţaţi că neamţul e spurcată fiară,

că prin sacrificii căpătaţi mărirea

cum capătă Vodă Ghica nemurirea[1].

 

 

 

[1] Ghimpele, No. 40, Anul XVI, duminică 28 septembrie 1875, semnat: Nini, p. 2


1906: Gavril Rotică: Ruga răzeşilor de peste Prut

 

 

 

 

Avemu-te în pomenire

Pe veci, mărite Crai,

Şi tu, la Putna-n mănăstire,

În grija ta ne ai,

Şi ruga noastră ne-o ascultă…

Din schit tu nu mai ieşi,

Şi jalea noastră-i jale multă:

Se pierd ai tăi aleşi!

 

 

Oşteni ţi-am fost în vremuri bune

Şi peste Prut stăpâni,

Precum bătrâna carte spune

Din vremea cu păgâni.

Suflarea morţii în războaie

Noi mândri-am înfruntat,

Şi cinstea noastră din şiroaie

De sânge s-a-nălţat.

 

 

Dar astăzi să ne vezi, Stăpâne,

Ce-am fost nu mai suntem;

Din truda vremilor bătrâne

Nimic nu mai avem.

În gura pruncilor cuvântul

E pus în grai străin

Şi de pe Prut ridică vântul

Tot unde de suspin.

 

 

De vremuri vechi şi strălucite

Bătrânelor urechi

Mai spun hrisoave colbăite

Din fund de sipet vechi…

Căci cei ce vin cu carte nouă

Să ştie nu mai vor

Că Vodă fostu-ne-ai şi nouă,

Domn al măririlor !

 

 

Slăvite Domn, dac-aşa soarte

Născut-a din păcat,

E cea mai crud-această moarte

Din câte-am aşteptat.

Murim, dar sufletul, Părinte,

Noi vremu-l odihnind

Cu-ai noştri fraţi mai dinainte…

Ne ţine Vodă-n gând![1]

 

 

 

[1] Loghin, Constantin, Scriitori Bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 104, 105


1890: Adrian Forgaci: Cozminul

 

 

 

 

Prin pădurea-ntunecată

Trece vremea înapoi

Şi aievea şi deodată

Iese Ştefan din zăvoi.

 

 

Ştefan Vodă Bun şi Mare

Înainte-şi face zor

Pe un negru şoim călare

Şi cu ochi întrebător:

 

 

„Unde-i oastea mea cea veche?

Unde-s vechii mei haiduci,

Ţurca trasă pe-o ureche,

Ochii fulgeri prin răscruci?

 

 

Unde-o inimă fierbinte,

Unde braţe de eroi,

Vremea trece înainte,

Numai voi daţi înapoi?”.

 

 

Şi pădurea se-nfioară.

Şi stejarii-s amorţiţi,

Numai vântul se strecoară

Pe sub cracii adormiţi.

 

 

Şi din fund de câmp cu soare,

Plin de taină şi mister,

Iată glasuri de popoare,

Ce se urcă-ncet spre cer:

 

 

„Înapoi noi, Ştefan dragă,

Noi, ce-am dus amar şi chin,

Doar am scoate-o ţară-ntreagă

De sub pumnul cel străin?

 

 

Noi, ce-am mai rămas cu sacul

Sărăciţi, cu piepţii goi?

Nu, căci, Ştefane, săracul

Nu dă astăzi înapoi!”.

 

 

Înainte! Înainte!

Geme sufletu-n popor,

Înainte! Înainte!

Sună glasul codrilor.

 

 

Înainte ! Glasul creşte,

Creşte-n munţi şi în câmpii,

Iar Cozminul surd vuieşte:

„Înainte, măi copii!”.

 

 

Înainte, deci, cu toţii

Şi cu sfântul Dumnezeu!

Ce-au fost moşii sunt nepoţii,

Şi nepoţii cresc mereu.

 

 

Astăzi n-avem legioane,

Voievozi şi nici Traiani,

Numai zece milioane

De Români Dacoromâni.

 

 

Dar trăim cu viaţa-n mână,

Căci suntem de viaţă plini,

Şi o inimă română

E ca şapte de străini.

 

 

Ştefane, să fii cu bine,

Plină-i vremea de eroi!

Treacă vremea peste tine:

Peste vremi vom trece noi![1].

 

 

 

[1] Loghin, Constantin, Scriitori Bucovineni, Bucureşti, 1924, pp. 75-77

 


1890: Adrian Forgaci: Ciobanul

 

 

 

 

Jos pe luncă lângă Prut

Foaie verde s-aşternut,

Foaia verde-a-ngălbenit,

Turmele mi le-a rărit.

 

 

Dar nu-mi pasă nici de foi,

Nici de turmele de oi,

Ci de liftele barbare

Ce ne calcă în picioare.

 

Ciobănele de pe deal,

Dă-te mai încoa’ spre mal,

Şi-ţi mai ia vreo câţiva fraţi

Tot cu ghioage înarmaţi,

 

Şi mi-i fă-mprejuru-ţi roată

Şi cu ei te-aruncă-n gloată,

Şi sporeşte-n venetici,

Ce s-au furişat pe-aici.

 

 

Pune mâna pe pământul

Ce de mult ţi-a dat Prea-Sfântul

Şi fii iar cioban vestit

Cum ai fost, când ai venit[1].

 

 

 

[1] Loghin, Constantin, Scriitori Bucovineni, Bucureşti, 1924, pp. 73, 74

 


1942: Dragoş Vicol: Colind întârziat

 

 

 

Lerui Doamne lerui ler

sună-n inimă lumină,

iar pe ţarină străină

numai bubuit de fier…

 

 

Cling de dor bucovinean

lângă turlă de argea,

să-mi aprinzi şi mie-o stea

la icoană de făgan…

 

 

Să-mi colinzi şi mie-n sat

la fereastra cu cărţi multe:

or veni ca să te-asculte

versurile ce le-am lăsat

 

 

şi-o să vie fata cu

ochi de cer şi gând de nalbă

fruntea dragă, fruntea albă

ca să i-o săruţi şi tu…

 

 

Lerui Doamne lerui ler,

spune-i mamii că de mor

să stea seara în pridvor

să grăiesc cu ea din cer…[1]

 

 

 

[1] Revista Bucovinei, Nr. 7, Anul I, Cernăuţi, iulie 1942, p. 301


Pagina 4 din 15« Prima...23456...10...Ultima »