BASARABIA | Dragusanul.ro - Part 4

1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (V)

Iorga Soroca

*

În Basarabia, relaţiile faţă cu poporul muncitor se bazează pe arendarea pământurilor la ţărani, pentru lucru. Ţăranii nu sunt legaţi de pământ, ci se pot muta unde voiesc, numai se presupune că, mai întâi, plătesc datoriile ce le-au făcut pe pământul ce voiesc a-l părăsi. De cumva proprietarul este avut, înlătură cu plăcere pe ţăranii leneşi din patrie şi îi înlocuieşte cu nemţi, pe care, după cum am zis, îi aduce din Galiţia. Am văzut un proprietar mare întemeind un sat; a adus cam 400 nemţi: bărbaţi, femei, băieţi, pe care, cam deodată, i-a băgat pe toţi într-o şură mare. O comunitate întreagă fugise de la el. Eu îl întrebai: „Eşti dumneata silit ca să primeşti, iar, pe acei ţărani, dacă vor voi?”. „Ba nu”, răspunse dânsul, „îmi pare bine că am scăpat de ei”. în locul lor ar avea să vină nemţii din Galiţia, oameni săraci, care desigur că aveau o poziţie mai rea decât a ţăranilor fugiţi, şi voiesc să folosească ocazia cea mai proaspătă pentru a-şi îmbunătăţi în câtva poziţia. Cercetai şura cea mare, vântul trecea repede pintrânsa. Mai mulţi erau cuprinşi de tuse, zăceau jos, pe culcuşuri. Pe o vatră, afară, se pregătea mâncare pentru toţi. Întrebai nişte femei, ce ţineau oalele înaintea lor: „Cum vă place?”. Ele priveau în oale şi strângeau din umeri.

*

Ţăranii se împart în ţărani cu boi şi cai (jageli) şi în ţărani fără boi şi cai (speschi). Un ţăran fără boi şi cai primeşte 3 fălci de pământ; pe o pereche de cai sau boi, vin 4 fălci, pe două perechi de cai sau boi, 8 fălci, pe 4 perechi, 10 fălci. Acesta este maximul ce primeşte un ţăran. Pământul ce i se predă să-i fie bun, constă din pământ pentru semănătura, din livadă, grădină, şi se cere să fie în apropierea locuinţei sale şi nu mai îndepărtat decât 10 verste de ea. Mărimea locului, în jurul casei, este proporţională numărului mai mare sau mai mic al cailor ori boilor. A treia parte din pământ se seamănă cu cucuruz sau cartofi (picioici), locurile pentru adăparea vitelor să le susţină în ordine bun, să le prevadă cu îngrădituri şi, la caz de lipseşte materialul, proprietarul are să-l procure gratis. Ca contraserviciu pentru pământul ce se dă ţăranului, are acesta să lucreze 12 zile, într-un an, pentru proprietar, şi anume cu o pereche de cai sau boi trebuie să are, grape şi semene, într-o zi de lucru hotărâtă, 9 praşile de pământ tare sau 14 de pământ moale (o praşilă este cam de 9 stânjeni pătraţi austrieci). La pământ tare are să înjuge 4 şi la pământ moale, numai 2 boi. Plugul (aratrul) şi grapa au să fie ale ţăranului, sămânţa o primeşte de la proprietar.

*

Iorga Un mos batran

*

Fiecare ţăran, care are trăgători, trebuie, într-un an, să facă două cărături de lemne pentru proprietar, fie în orişicare parte, însă nu peste 20 verste, şi, o dată în an, are să facă o cărătură la o îndepărtare de 80 verste, socotind 30 puduri (un pud este măsură rusească, cântăreşte 40 pfunzi austrieci) ca povară pe doi boi. Această cărătură, însă, are să se întâmple numai în timpul când ţăranul nu este ocupat cu economia sa şi are nutreţ pentru vite. Ce se ţine de puterea lucrătoare, observ că un ţăran din Basarabia scutură (bate, treieră) 60 snopi, la o zi, iară un colonist neamţ, de lângă graniţa de vamă, 150. Acestea şi alte asemenea instituţiuni sunt foarte bune pe scris, se ştie însă cât de uşor se poate învăţa scrierea şi literele în Rusia. De cumva ţăranul vrea să se vaiete la judecătoria comunităţii sau la alta mai înaltă, aceasta este, de multe ori, şi la 50 verste îndepărtată de locuinţa lui. Dar chiar dacă se duce acolo, ce află? Află partizani şi consângeni de-ai aceluia cu care se ceartă. Vrea să meargă mai departe, tot mai departe, până, la împăratul? Dumnezeu şi Ţarul sunt tare departe! La acest Ţar, ce locuieşte foarte departe, la marginea hiperboreilor, ajunge ţăranul abia după ce trece prin 10 cenzurări: 1) judecătoria districtuală, 2) cea provincială, 3) comisiunea senatului, 4) senatul complet, 5) ministrul de justiţie, 6) iarăşi senatul, 7) comisiunea pentru petiţiuni, 8) comisiunea senatorilor imperiali, 9) senatul imperial, 10) Împăratul.

*

Ţăranul nici că cugeta la aşa-ceva, căci, dacă ar face-o, ar ameţi. Nu, scutul lui cel mai bun este bunătatea, înţelepciunea „ţarului” lui celui mai de aproape, adică a proprietarului, pe a cărui pământ se află. Dară proprietarii sunt cum ar trebui ei se fie? După decăderea Basarabiei la Rusia, în locul boierilor, care s-au reîntors în Moldova, se îndesară cu sutele din cei ce voiau a fi fericiţi, având scop să-şi facă prada. Daca un sat întreg a fugit, de la cutare proprietar, acesta, dacă e avut, strigă după el: „Bine că am scăpat de ei!”. Iaca aşa, de ce ţăranul nu are voie să prevadă trebi solide şi frumoase pe un astfel de pământ. Aşa, casele sau colibele lor rămân fără acoperământ şi fără preţ. Fireşte că nu pretutindeni. Eu am văzut câteva sate, în care casele, dacă priveam din ceva depărtare, nu se prea observau dintre mulţimea pomilor ce le înconjurau. De la aceşti pomi numaidecât se poate face concluzie la proprietarul însuşi, care stătea la moşia sa cu statornicie, şi ţăranii se aşezaseră pe dânsa pentru mai mult timp, în interesul lor propriu şi în al proprietarului. Din contra, unde nu se văd pomi, pe lângă case, şi aceasta este cam peste tot locul, acolo pe loc se poate presupune nestatornicia sau din partea arendatorilor sau din a proprietarului, care reţinerea sa pe moşie a folosit-o numai pentru ca să prade ţara şi munca ţăranilor. Eu cunosc o moşie mare, pe care proprietarul nu o călcase cu piciorul în viaţa sa, nici nu a văzut-o; la aceasta, însă, în răstimp de 9 ani, s-au schimbat 7 arendatori! Cum poate ţăranul să zidească durabil, dacă nu vede nimic durabil?

*

Iorga Rusoaice din Bugeac

*

Ţara nu este legată de cutări clase de nobilime, precum este, de exemplu, în provinciile ruseşti de la Marea Nordului. Fiecine, care are parale, poate să-şi agonisească pământ, numai jidovul nu. Durere că s-a înrădăcinat în ţărani lenea, trândăvia, nepăsarea, căci, altcum, fiind pământul peste tot roditor, ieftin şi, faţă de alte ţări, având ţăranul puţine dări, către care, la un an, se mai adaugă puţine ruble dare de cap, totuşi ar putea deveni la ceva. Cele 10 fălci, ce le primeşte un ţăran ca maxim, şi contraserviciul lui pentru ele să le punem în asemănare cu veniturile şi datorinţele unui ţăran din Bohemia, care are 33 jugăre (lanţuri) de pământ. Din venit curat de 400 florini, se plătea, la 1847, dare 26 florini şi 37 cruceri, aruncul şi relutul pentru robotă 15 florini şi 17 cruceri, la 1860, dare 98 florini şi 1 crucer, aruncul 25 florini şi 9 cruceri. Deci, venit 276 florini şi 90 cruceri. De regulă, ţăranul are încă Y datorii, deci rămâne cu 10 florini (Albina, II, nr. 62-169, Viena, duminică 4/16 iunie 1867).


1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (IV)

Iorga Tarani basarabeni

*

Casa popilor. Şcoala din Basarabia. Casa vătafului. Casa din pădure. Furtuna de nea. Relaţiile ţăranilor. Cărţi la graniţă.

*

Stau pe vârful pădurii. Arborii se despart un pic şi formează un fel de promenadă (loc de preumblare), ce se întinde către culme, de amândouă părţile. Înaintea mea am şesul larg, fără de pomi; şi, aici, singurătatea pădurii, azil verde în timpul verii, la care omul se retrage cu plăcere, după ce a văzut pe ovreii speculatori şi cinovnicii cercători de răpire. La o parte, ceva mai în jos, o casă, înconjurată de tufari şi huci. Cine locuieşte aci? Un pustnic? Un eremit? Mă apropii. Cânii sar cu furie din locuinţele lor, ce erau nişte paie, deasupra de nea. Un cilindru împletit (coşarcă), înalt ca de 12 urme, acoperit, deasupra, cu gunoi, era cămara pentru porumb, cartofi şi alte nutrimente. O groapă adâncă de două urme, asupra căreia se ridica un acoperământ rudimentar, pe stâlpi cam de 7 urme de înalţi, şi de pe a cărui laturi paiele se slobod în jos, e cortelul a doi boi. Ei şed aici, cu o privire supărăcioasă, şi rumegă paiele ce le-au tras de sub ei. Când m-am apropiat de peştera asta a paielor, îmi sări în cale un om cu pieptul gol şi braţe neîmbrăcate, privi la mine cu ochi mari, ca şi cum s-ar teme că-i voi duce repede boii. Acest om era ca şi în fierbinţeala frigurilor, răsuflarea lui era scurtă, pe pieptu-i curgeau sudori, iară vântul intra, cu mare vuiet, de pe şes, în pădure. L-am molcomit pe îngrijat cât îmi fu cu putinţă şi l-am tras, cu putere, în coliba sa, ca să nu fie expus influenţelor periculoase ale furtunii.

*

În colibă, se întinse, pe loc, pe cuptorul lat, pătrăţos gătit din piatră ori lut. Într-aceea, vântul fu tot mai tare, deveni furtună, bătând în fereastră. Din fericire, arbori cu trunchiuri înalte stau în jur şi acoperământul bordelului, gătit din tulei (ciocani) de porumb (cucuruz) se ridică numai de opt urme de la pământ. Neaua, suflată de vânt şi formând deluşoare, stă înaintea ferestrei ca şi un giulgiu de mort, abia se cunoşteau boii, care, de sub aceste dealuri furioase de nea, dădeau sunete. Ies şi încerc a privi departe, dar abia poţi vedea bine zece paşi înainte: neaua vânturată şi împrăştiată în aer se întinde ca şi un fum alb de praf de puşcă. Masele îngrămădite apar ca figuri albastre, după acest văl, se alungă şi se dărâmă unele pe altele. Vai de călătorul care ajunge în asemenea vifor! Nu se poate cunoaşte nici o cale, ici-colea parii din gard apar deasupra îngrămădirii de nea, sunt astupate pietrele care, din un loc, la altul, arată calea poştei; iar arborii plantaţi drept semne la aceste pietre i-au furat ţăranii, pentru a-şi încălzi cuptoarele.

*

Iorga Cu carele spre Bender

*

Viforele, în Basarabia, sunt cu atâta mai tari, cu cât mai puţin li se opune terenul cel fără de dealuri, fără de păduri, mai mult deşert. Nu arareori se împrăştie turme întregi, se aruncă în gropi şi strânsori, se astupă cu nea şi se înăbuşesc. Boii şi vacile fug cu viforul, caii alergă contra lui, cu capul încordat. Uşor se poate cugeta că, în atari circumstanţe, cât trebuie animalele să sufere în Basarabia şi aiurea în Rusia, lipsite de scut, acoperământ, nutriment, şi urmarea e, în parte, ciuma de vite, care erupe în ţinuturile întinse şi puţin plantate, precum în deşerturile chirgizilor, în ţara cosacilor, în guvernămintele Tauria, Chersones, Astrahan, Saratow, Ekaterinoslaw, Orenburg, Basarabia ş. a. În Rusia, la anul 1845, în 47 de guvernăminte, pieriră 726.298 vite cornute, care, socotind una la 10 ruble (rubla e ban muscălesc de argint, o rublă face la 1 florin şi 40 cruceri, în valoare austriacă), fac 10 milioane ruble, necalculând aci câtă putere de lucru şi cât gunoi a pierit. Închiderea graniţelor nu e cu putinţă pe locurile sterpe. Ceea ce produce şi răspândeşte ciuma de vite nu sunt atât locurile băltoase (pentru că în ţinuturile Tisei tocmai nu se produce ciuma), cât mai mult lipsa de scutire, arşiţa şi seceta, pământul uscat, lipsa de apă, şi anume de apă bună, ostenirea boilor pe căile cele scufundate în tină pe loc, după un pic de ploaie, mai vârtos în timp de bătălie, schimbarea repede a temperaturii, cadavrele îngropate le scot şi le duc lupii: acestea toate produc şi răspândesc ciuma de vite.

*

Mă retrag în chilie. Din norocire, am adus o carte cu mine, e tomul 10 din opul lui Scume, intitulată „Vara mea”; la pagina 167, găsesc: „În Livonia (Lituania) se plâng că ţăranii sunt de tot leneşi; şi eu mă mir numai că lucră şi atâta. De ce să lucreze un sclav mai mult de cât e silit? Cine îi dă securitatea dobânzii? Să zidească el o casă, despre care nu ştie dacă el şi fiul său vor putea locui în ea? Să planteze un pom, de pe care nu e probabil că el şi fiii săi vor culege poame?”. Vezi bine că e aşa. Ţăranul, în provinciile Mării Baltice ruseşti, precum şi în Basarabia, e locuitorul străvechi al pământului, secolele îi dădură timp să prindă rădăcină în ambele provincii şi, totuşi, apare ca şi un colb ce, cu o suflare, poate fi şters. Ce să zidească el case tari şi să planteze arbori, dacă, ca şi o pasăre, poate fi alungat? Precum în Moldova şi în Ţara Românească, aşa şi aici, domneşte boierul român.

*

Iorga Drumete

*

Când Scume, la 1805, călători în Livonia şi celelalte ţări, era încă, acolo, sclavie, iar după ştergerea acesteia, la 1817, defel nu era mai bine, pentru că se delăsase a asigură libertatea teoretică, pe baza posesiei. Aşa, ţăranul era, acum, în stare şi mai rea. Ca sclav, era îndrumat la anumite datorinţe către stăpânul său, dar acum, neavând din partea stăpânului şi patriarhului său acea simpatie întemeiată prin uz, stătea pe un teren care, şi acum, ca şi mai înainte, nu era teren pentru el. Am petrecut, nu de mult, în provinciile mărcii răsăritene ale Rusiei şi eram uimit de simplul împrejur al locuinţelor ţărăneşti. Nu se vedea, cu adevărat, o grădină cu pomi, flori, plante. Mai nici un gard nu atesta o stare regulată a lucrurilor, ceea ce mi se părea atât de caracteristic, ca şi aici, acea circumstanţă că, deşi lipsa de arbori e mare, este prisosinţă de arbori! Gardul doară se naşte din primul sentiment de independenţă, din dorinţa de a se defini, de a se consolida, din dorinţa de personalitate. Numai că aceste garduri, ce conţin atâtea lemne, ar trebui substituite cu alte lucruri, prin sate, căci pe la câmpuri nu se găsesc.

*

Şi cât de urâtă e privirea locuinţelor ţărăneşti, în acele provincii de marcă! O chilie, în care petrec tot timpul lung al iernii nu numai o familie, ci mai multe, chiar şi vite. Dintr-un colţ, grohăie un porc, celălalt colţ e dat unui cerşetor. Surcele de brad, aşezate pe nişte cleşti de fier (pirostii – n. n.), răspândesc lumina necesară, dând şi fum cu miros. De pat serveşte o ladă (cutie) plină de zdrenţe şi care, pentru a cruţa spaţiul, e legată de grindă. Nişte găuri în părete, prevăzute cu cârlige de lemn, lasă, ziua, să intre lumina şi aerul. Închipuiţi-vă această atmosferă, această îmbulzeală a mirosului de oameni, vite şi lemne răşinoase, închipuişi-vă necurăţia, strigătul copiilor şi, mai vârtos, loviturile ce stăpânul de pământ le face să cadă pe spatele ţăranului sărac, slăbit şi care, cu toate acestea, îşi împlineşte cu punctualitate serviciile şi obligaţiile. Eu am cunoscut domenii unde ţăranii într-atâta s-au ocupat de ideea unui Messia, încât credeau că, astăzi, mâine ori poimâine, trebuie să vină răscumpărarea lor, totodată şi moartea grabnică a stăpânului lor. Această libertate, fără de baza unei profesiuni, cât de mică, ne probează că starea le era mai grea decât a ţăranului rus, care, deşi sclav, avea un teren pentru care uzul de secole i-a dat prescripţie.

*

Iorga Cu vitele

*

Se poate ca, acum, în acele provincii răsăritene ruseşti, după ce se introduseră oarecari relaţiuni juridice, în locul serviciilor care, deşi regulate de legi, stăpânul de pământ le extindea foarte. Se înţelege că ar fi de dorit ca, la această nouă stabilire, ţăranul să-şi capete casa şi un pic de pământ, fără dezdăunare, din acea ţară în care a fost locuitor străvechi, mai înainte de ce ar fi cucerit-o cavalerul cruciat nemţesc. În adevăr, aceasta ar fi nedreptate pentru cel ce, ieri, cumpăra domeniul cu preţul întreg al estimaţiei. Dar nu se poate înconjura a nu dezdăuna nedreptăţile mari din trecut, deşi astă dezdăunare s-ar întâmpla cu un pic de nedreptate pentru prezent. Cu toate acestea, aste relaţiuni de închiriere (luare în arendă) vor provoca nişte stări mai bune (Albina, II, nr. 61-168, Viena, 2/14 iunie 1867).


16 mai 1812: Răpirea Basarabiei. De la turci!

Iorga La cruce spre Soroca

*

Aceasta este ziua când Moldova, prin tratatul de pace de la Bucureşti, încheiat între Rusia şi Turcia, a pierdut Basarabia, adică ţinutul dintre Nistru, Prut şi Mare. Iată acum împrejurările în care noi am pierdut acest scump pământ, care, dacă ar fi şi astăzi lipit de România, aceasta ar fi mai mare cu o treime din pământul ei, iar populaţia ei ar fi crescută cu încă 2.700.000 suflete.

*

Pe la începutul veacului XIX, turcii, sub a căror ascultare se găsea, atunci, Moldova, începură să nu mai fie aşa de puternici ca în trecut, din pricina numeroaselor războaie ce purtaseră şi a luptelor dinăuntrul ţării lor, pentru domnie. Dar pe când turcii slăbeau şi dădeau înapoi, dimpotrivă, ruşii se împuterniceau din ce în ce şi întindeau stăpânirea tot mai tare. După războiul austro-rus cu turcii, din 1790, ruşii câştigă pământ turcesc până la Nistru, care s-a declarat ca margine a Rusei, spre ţara Moldovei. Ca să-şi poată întinde mai departe stăpânirea, adică dincoace de Nistru, ruşii găsesc prilej de război cu turcii, în 1806, în împrejurarea următoare:

*

Iorga in Basarabia Sub plop

*

Pe vremea aceea, împăratul francez Napoleon I Bonaparte era în bune legături cu turcii. În urma îndemnului său, Înalta Poartă (Turcia) a scos din domnie pe Constantin Ipsilante şi pe Alexandru Moruzzi, gospodarii principatelor române, care erau învinuiţi că ţineau cu ruşii. La aceasta, se mai adăugase purtarea lui Constantin Ipsilante, care ajutase, pe furiş, pe sârbi cu bani şi cu provizii, ca să se ridice contra turcilor. Ruşii ţineau la cei doi domni, care erau uneltele lor. Ei găsiră prilejul minunat şi, în 1806, când nimeni nu se aştepta, trecură oştirile peste Nistru şi ocupară ţările române. Începu, atunci, un război între ei şi turci, care ţinu nu mai puţin de şase ani de zile, cu puţine întreruperi. Strămoşii noştri erau nevoiţi să le dea năvălitorilor provizii de război, dări în bani şi zeci de mii de care, înjugate cu câte 4 boi, mânaţi de câte 2 ţărani, pentru căratul trupelor şi al muniţiilor ruseşti, oriunde trebuinţa o cerea. Ţăranii noştri au suferit tot felul de nevoi, pe care le suferă popoarele atunci când ţara lor este ocupată de oşti străine.

*

În timpul celor şase ani de război (1806-1812), se deteră multe bătălii între ruşi şi turci, atât în tară la noi, cât şi peste Dunăre. Rusii cereau turcilor să le dea amândouă principatele, pe care le ţineau ocupate cu oştiri; dar stăpânitorii noştri nu se învoiau să le lase lor două ţări din care trăgeau mari foloase. Pentru turci, şi Muntenia, ca şi Moldova, erau ca două vaci lăptoase. Nu erau în toată împărăţia turcească provincii mai bogate şi mai dăruite de natură cu bunătăţi decât ele. Pe lângă peşcheş, turcii luau, din pământul ţărilor surori, grâne, boi, oi, cai, miere, aşa că pierderea lor ar fi fost o mare pagubă pentru ei. Cererea ruşilor, de a li se da principatele, era înteţită şi de marele Napoleon I al Franţei. Acesta, întâlnindu-se cu împăratul Alexandru I al Rusiei, la Tilsit şi la Erfurt, în 1807, se legase ca să ajute pe ruşi ca, la încheierea păcii, să ia principatele române de la turci, în schimbul altor foloase pentru francezi. Mai mult încă, prin tratatul de la Erfurt, încheiat între cei doi împăraţi, se mai prevedea că, dacă Austria n-ar lăsa, cu armele, să ia Rusia ţările noastre, atunci Franţa şi Rusia să sară împreună asupra Austriei şi să-i facă război.

*

Iorga Muscali la camp

*

Războiul între ruşi şi turci îşi urmă cursul înainte. Într-o vreme, turcii bătură, în două rânduri, pe vrăjmaşi, iar aceştia începură s-o lase mai moale cu cererile lor. Cereau, acum, numai Moldova, de la Siret, până la Nistru, şi alte pământuri, tocmai prin Asia. Ba s-ar fi mulţumit şi cu mai puţin, numai să încheie mai repede pace. Dar soarta armelor se schimbă în folosul ruşilor. În 1811, generalul rus Kutuzoff bate pe turci aşa de grozav, la Slobozia, că armata turcească, deşi fusese condusă de marele vizir, fusese zdrobită cu desăvârşire. După această izbândă, ruşii începură să ceară numai principatele române! Se întâmplă, însă că împăratul Napoleon I nu mai arăta aceeaşi prietenie ruşilor. Supărat rău, se hotărî să meargă cu război împotriva lor. O oaste de 530.000 soldaţi sta gata să năvălească în imperiul muscălesc şi să facă jaf şi pârjol.

*

Împăratul Napoleon vesti, printr-o ştafetă, pe împuterniciţii sultanului la Bucureşti să nu primească pacea în condiţiile cerute de ruşi, căci el, Napoleon, porneşte cu război contra acestora. Fratii Moruzzi, delegaţii Porţii pentru încheierea păcii, vândură ştafeta aceasta solilor ruseşti, trimişi tot pentru încheierea păcii. Ruşii, fiind nevoiţi să-şi retragă mare parte din oştile din principate, ca să aibă cu ce să se lupte cu francezii, se mulţumeau, acum, numai cu Basarabia. Şi, astfel, la 16 Mai 1812, subscriu un tratat de pace, la Bucureşti, prin care se dă ruşilor pământul românesc dintre Nistru şi Prut. În numărul de faţă (al Albinei, în care se reproduc mai multe documente – n. n), dăm şi noi 2 articole din tratatul de la Bucureşti, spre a se vedea cum, prin câteva rânduri scrise, turcii, şi-au călcat cuvântul dat prin tratatele încheiate, în trecut, între noi şi ei, de a ne apăra întregimea ţării, iar ruşii au căutat să se apropie tot mai mult de sâmburele împărăţiei turceşti, Constantinopole.

*

Iorga Casuta din deal spre Chisinau

*

În anul 1853, un nou război se iscă între cele două puternice puteri, Rusia şi Turcia. Rusia pretindea, de la Turcia, să-i dea pe mână cheia sfântului mormânt, pe care o dăduseră catolicilor; dar turcii nu mai puteau întoarce cuvântul, odată dat. Ruşii intrară, iarăşi, în principate, pe care le ocupară, silind pe domnii de atunci, Grigore Ghica şi Barbu Ştirbei (cei din urmă, de dinainte de unire) să pribegească la Viena. Puterile europene nu vedeau, însă cu ochi buni întinderea ruşilor şi slăbirea Turciei. Ei mijlociră, în chip blajin, pentru pacea între cei doi duşmani; dar nu izbutiră.

*

Atunci, Franţa, Anglia şi Sardinia (Italia) au dat ajutor Turciei şi, împreună, bătură cumplit pe muscali, în Crimeia, la cetatea Sevastopolului. În timpul acestui război, ţările române erau ocupate de austrieci, care luaseră locul oştirilor ruse, plecate la luptă; iar domnii se întoarseră în ţară. După învingerea ruşilor, aceştia fură siliţi să încheie pace. Prin tratatul din 18 martie 1856, încheiat la Paris, între puterile mari ale Europei, Rusia fu îndatorată să dea Moldovei 3 judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad. Aceste judeţe le-am stăpânit cu bine până în anul 1878, când, pe temeiul tratatului de la Berlin, făcut în urma războiului româno-ruso-turc, ne-au fost luate şi date din nou ruşilor; iar noi am primit, în chip de schimb, Dobrogea şi Insula Şerpilor. Ruşii stăpânesc şi astăzi Basarabia (Albina, 15, nr. 35, 27 mai 1912).


1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (III)

 Sat romanesc din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

Prospectul țării. Gunoiul. Glodul (tina) nemăsurat în timpul ploios. Prutul. Pulberile. Influiența bulberelui asupra sănătății. Cojoacele.

*

Din lipsă de păduri și a umezelei recerute, țara, peste tot, deși are pepeni, harbuji, aluni, cucuruz ș. a., totuşi are un prospect lin și simplu. Totul este albastru, uscăcios! Pământul răsturnat de fierul plugului nu este albastru, el este negru ca cărbunele, nu este amestecat cu țărână și pietricele, este ca și cel din Moldova, România și din unele districte rusești; dară, pintre locurile nesemănate, pe scoarța pământului cea aspră, ca și bătută cu maiul, cu iarba mică, înnegrită de soare, uscată de vânt, se ascund semănăturile astfel încât se pare că veni oase – unu câmp semănat – în mijlocul pustiei. Casele țăranilor, chiar și un sat întreg, sunt asemeni albastre; un gard albastru de nuiele sau trupine tinere, uscăcioase, peste el un fel de acoperământ de paie sau tulei de cucuruz! Casa, în curtea din îngrăditură, nu este zidită din piatră sau din lemn cioplit; gardul casei este mânjit cu tină din pământ negru, udat cu apă și frământat cu picioarele. Ar fi acesta un prospect înspăimântător, o spaimă adevărată, dacă ar rămâne așa. Dară și arta se cheamă întru ajutor. Fiecare țăran își decorează cel puțin locuința de căpetenie cu înpistricări de var și, ici-colea, cu var galben, verde, vânăt etc.

*

Căsuța mică, alba, ce se pierde în miriște cu acoperământu-i albastru, sbârlit, ce stă pe ea ca o cușmă de noapte, se zărește, totuşi, și mai vârtos, când stă costiș cu miriștea și gardul bate ceva la ochi, chiar și din depărtare, dară abia ca albeața din ochiul harapului. Toată țara are culoare albă-neagră. Chiar și cetăţile mai populate sunt învelite în uscăciune. Miriștea ajunge până aproape tare de cetate, până și în mijlocul ei, ba chiar și în jurul unor case, care lucesc în această mare uscată ca o amarcă (un semn pentru navigatori) pe Ocean. Nu sunt grădini publice, nu locuri pentru ele, nu sunt flori deschise, foarte puțină verdeață, dară este destulă vopsea albă, pământ albastru și multă necurățenie. Gunoiul, inima economiei, precum l-a numit un scriitor din apropierea râului Rin, el nu ajută să încolțească și să se întărească rădăcinile cucuruzului, grâului sau a secării, ci țăranul de aici îl aruncă mai vârtos pe țărmurii înalți ai râului Nistru, îngrămădit fiind cât o casă, putrezind, aburind etc. Chiar, după cum mi s-a spus, o fântână adâncă, ce nu mai era de trebuință, s-a umplut și astupat cu gunoi până la marginea ei. De ar avea un econom din Germania o grămadă de gunoi, dară de aici nu-l poate folosi. Și chiar dacă l-ar putea folosi, costă prea multă osteneal tranportarea lui. Aici se cer numai prose ordinare, naturale, a le cultiva și înnobila nu se cere aici. Deci îl îngrămădesc pe locuri deșerte sau, amestecându-l cu puţine paie și spini, îl pun pe căile rele, în chip de pardoseală. Pentru ce l-ar aduce pe locuri? Locurile rodesc de la sine, singure, apoi iarăși le pot lăsa în pace, câțiva ani, apucându-se să semene pe alt loc și lăsând pe acela, în numele Domnului, să rămână ca miriște. Dar, cu toate acestea, toamnele sunt, aici, frumoase. Clima este foarte neschimbătoare. Toate sunt deschise, surâzând, pe sus. Nori ușori zboară pe cer și aerul auros se întinde peste ei. Dacă nu plouă un timp mai lung, fructele sunt răcorite și adăpate din pământ, căci iarna le dă neaua, iar primăvara umezeală destulă.

*

Copii din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

În 23 noiembrie, călătoream pe uscat, până la cetatea Novo-Selița (la granița Bucovinei). Încă tot mai era toamnă. Trăsura zbura peste pământulu uscat, iar soarele ardea așa de fierbinte, încât eram silit să dezbrac veșmântul de deasupra. Dară, pe loc, în ziua următoare se schimbară toate. Îmblând eu, de dimineață, pe țărmurii Prutului, încă tot mai vedeam soarele lucitor, deși o mulţime de nori, de ceea parte a râului Moldova și dindărătul meu, pe orizontul Basarabiei, se urca spre cer; bătea un vânt rece pe țărmurii Prutului, înghețase apa peste noapte, râul însuși, cu undele-i cam verzi-albastre, ce curg foarte repede, desigur că încă lung timp se va opune legăturilor cu care iarna vrea să-l înfașe.

*

O santinelă rusească, ce era pusă la graniță pentru ca să grijească de contrabandă (să nu treacă mărfuri pe furiș), proptise arma de pereții casei și cu mâinile se lovea pe subsuori, ca să se înfierbânte. În 26 noiembrie, ninse, cea dintâi nea ce am văzut-o în Basarabia, după aceea urmă o zi ploioasă, pe urmă au nins câteva zile, una după alta, și apoi iar urmă frig de 16°, care iarăși scăzu până la 1°, și până la 4 decembrie, tot urca și scădea între 0 și 16° frig. Ce schimbare, în decurs de 8 zile! Ce tină nemăsurată, în timpul când frigul, ploaia și neaua se certau pentru domnire! Jidovii și țăranii, în călțunii lor puternici, umblau în mâini și în picioare, până ajungeau la casa de vamă, care, așezată fiind la marginea satului, pe un fel de pământ nisipos, domnește peste cea dintâi și cea mai de-aproape graniță austriacă. Diregătorii, care sunt singurii onoraționari ai cetăţii, se servesc de cipici înalţi, care ajung până la al treia parte din membrul piciorului. Casele sunt departe una de alta, ca la țară, tina cea mare, de priprejurul lor, le dă formă de insule. De cumva voim a merge într-o societate, fie chiar numai 20 pași, din odaie, afară, trebuie trăsură pentru boieri și femei. Despre comodități nu încape vorbă, afară dacă cineva are mai multe odăi, puse una după alta, de-a lungul, sau că are, înaintea casei, o streaşină mare, unde, făcând câte 5 pași, cruciș și curmeziș, poate inpira puțintelul aer curat.

*

Cioban roman din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

E de minune că nimănui nu i-a venit în minte să facă dispoziții contra acestui glod, ce domnește în toate cetăţile și satele Basarabiei și este atât de urâcios. Înainte de toate, s-ar cere pietrificări; firește că, precum se vede, nu se prea află în Basarabia. Între altele, însă, am văzut eu o mulţime într-o pădure și în apropierea râului Nistru, chiar stânci de până la 50 pași de înalte, ceea ce desigur că s-ar afla și în alte locuri, dară căile și trăsurile sunt foarte rele și simțul pentru folosință al poporațiunii prea mic. Aici, însă, la Novo-Selița, la țărmurii Prutului, era medicina prea de aproape: o mulţime de pietriș, prea apt pentru a ajutora răul, cel puțin pe calea mare, până la domoșna (casa de vamă). Numai o îndemnare, ba chiar numai o ordinațiune făcându-se, totodată și promisiuni de remunerare, din partea unui proprietar mare, ce posedă Novo-Selița și ținutul întreg, ar fi de ajuns ca să facă toată jidovimea (ea este în majoritate însemnată) și pe celălalt popor, să aducă, în decurs de o săptămână numai, pe fiecare zi, măcar cu poala, niște pietre pe cale, aceasta încă ar fi fost de mare folos. Sau chiar să fi întins din scândurile ce stau la dosul caselor, de care se află destule pe țărmurii Prutului! Dară nimănui nu-i vine aceasta în minte, ci toți se afundă în adâncimea glodului, pășesc de pe un cucui de glod pe altul, pe care frigul le înțepenește în formă de movile.

*

Prutul, așa observai, înturnându-ne de la primblare, excelează și aici prin multe învârtituri. Navigând pe el, se întâmplă adeseori că plutim pe el și, totuşi, pe lângă el, îndărăt, și, prin aceasta, se cauzează întârziere. Țărmurii fără pietre se pare că nu se opun undelor repezi și săpătoare, se pare că râul are libertate a-și face cale pe unde voiește. Chiar dacă privim la mapă (hartă – n. n.), nu rămâne neobservat cum că Prutul este un râu frumos, avut în sucituri, însă nepractic, fiindcă el cauzează prea multă pierdere de timp, deși acesta, aici, în țară și în Orientul întreg, nu este prea considerat. Cultura, însă, când va ajunge pe aici, nu va întrelăsa regularea Prutului, până la izvor. Nistrul încă este avut în sucituri ce răpesc timp, aceasta încă și are cauza sa în aceea că țărmurii nu sunt întăriți. Năzuința Prutului este așa de tare, spre partea Rusiei, încât Moldova, cu ajutorul lui, face cuceriri, pentru că râul aduce la țărmurile de la dreapta ceea ce ia din cel de la stânga. Am văzut bucăți de pământ, la țărm, pe care râul și le-a curățit așa de frumos, încât, din depărtare, par a fi table de pietre. Cu această ocaziune, ne putem face ideie despre regiunea de preste tot și, fără îndoială, foarte roditoare a acestui pământ, căci gropile ce le sapă ostaşii, pe lângă casele de strajă, pentru ca să-și conserve cerealele lor în ele, până întru adâncă adâncime a lor arată un fel de pământ negru și bun.

*

Gospodarie romaneasca din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

Iarna nu începe la 25 noiembrie. De multe ori, începe și la începutul lui octombrie și durează până în aprilie. Spre finea lui aprilie, eu sengur am văzut grămezi de nea, într-o vale adâncă și care era înconjurată cu arbori. Vara, punând termometrul la soare, se urcă căldura până la 40° R și iarna scade iar, până la 25 și 30° frig. Schimbarea temperaturii, între aceste margini de frig și căldură, este destul de mare, vara și iarna. Un vânt de către miazănoapte, cu ploaie, face, în mijlocul verii, de se schimbă clima cu 20° într-o zi. În contra, a avea, iarna, zile calde nu este raritate. Apoi se mai dau furtuni cu tunete și trăsnete. De cumva, în decursul verii, plouă foarte des, totuşi se dau și cazuri că toate se usucă de căldură fierbinte. Singur am observat că, în decurs de zece săptămâni, reținându-mă în Iași, n-a căzut nici un strop de ploaie. Înaintea hotelului meu era o grădinuță (verandă), înconjurată cu plante dese, razele soarelui o prefăcură în schelet, veșmântul verandei era înnegrit și pălit, pe pământ. După cum am auzit, această căldură a domnit și în toată Basarabia.

*

De cumva căldura de peste vară și iarnă, de aici, o punem în proporțiune cu cea din Germania, aici desigur că rezultatul ar da suma mai mare, și adunarea mai mare a căldurii, din lunile de vară, cauzează aici de se coc bine pepenii și harbuji, în timp ce la noi, împărţirea mai mare a căldurii și a frigului nu se întâmplă. Cu toate acestea, eu m-am reținut, în Basarabia, o iarnă și o vară, și pot zice că, în acel timp, sănătatea-mi corporală a fost mai bună decât în Germania. Nicicând nu m-a cuprins răceală mare, tuse sau reumatism. Poate fi cauza aerul uscat, miriștea uscată, cu iarba scurtă, fără pulbere. Dar, după cum am spus-o mai sus, în timp uscăcios, avem pulbere destulă pe căile principale și pe cele laterale, totuşi însă, în proporție cu țările de la apus, nu pot zice că aici e mai mult, căci, în cea mai mare parte, umblam sau mergeam cu trăsurile pe cale nebătută.

*

Iorga Calea mosului in Bugeag

*

Să ne închipuim o mulţime de căi, în jurul orașelor, care căi sunt bătute de picioare și de trăsuri; de pe acele căi, când bate vânt cât de mic, se înalță o mulţime de pulbere, ce se așează pe piept și plămâni. Această pulbere nu este cauza neînsemnată că, în ținuturile de aici, se dau atâtea boli de amețeală, pentru a căror cură, apoi, medicii recomandă călătorii pe apă. Prin aceasta, omul câştigă cel puțin atâta că trăiește pe apă, deși nu în apă ca peștele, a cărui sănătate a devenit proverbială, pentru că el se bucură de clima mai permanentă și nu are să sufere din cauza pulberei, care peștelui nu i-ar ataca plămâni, dară nesmintit alte organe, care suplinesc plămânii lui. Când se ogoresc pământurile, cercul aspirării se corupe, cel puțin pentru câtva timp, și răcirile, bolile de plămâni, frigurile ș. a. se ivesc mai des. Un econom neamț, care ogorea pământul de dinnaintea casei sale, fiind sârguincios, era neîntrerupt pe pământ proaspăt, căpătă, curând și pentru prima dată, friguri grele și durabile. Între altele, cojocul, de care țăranul se servește iarna și cam până și în adâncul verii, scutește mult de influiența timpului schimbători. Buna facere a acestui veșmânt, pe care nemţii din Germania încă ar trebui să-l poarte mai des de cum se întâmplă, se poate aici cunoaște. Corpul se află, întrânsul, ca într-o odaie bine închisă, cu temperatura permanentă. El este foarte favorabil pentru stomac și spinare, pieptul poate suferi mai mult.

*

Țăranul ce poartă cojoc are, totdeauna, pieptul și gâtul în liber, pe când stomacul este scutit de cureaua lată. În cap are o cușmă înaltă de piele, fără răsfrântură, așadar fără să se poată trage pe urechi, pe care o poartă iarna și mai toată vara; diminețile și serile sunt destul de răcoroase. Călțunii cu turetci late, în care țăranul își vâră nădragii, precum se face în Rusia întreagă, sunt foarte practici; pe acest pământ ce, după puțină ploaie se preface în tină, și pe căile ce, pentru lipsa de pietre, nu sunt scutite de tină, sunt papucii și călțunii de paradă încă pentru câtva timp nerecomandabil. Dintre cojoace, sunt de preferat cele destinate pentru țărani, din piele de oaie, iar nu cele îmbrăcate în pănuri.

*

Iorga Roman basarabean

*

Pretutindenea, în târgurile orașelor și cetăților, se adună jidovii, cu cojoace, și le vând țăranilor și țărăncilor: cojoacele femeilor nu se deosebesc nicicât de cele ale bărbaților, în timp de iarnă ambele genuri sunt asemenea, deoarece femeile țăranilor încă îmbracă călțuni înalte la turetci. Femeile ce se țin cam pe sus se îmbracă în cojoc din piele de vulpe. Pieile de miei tineri sau stârpiți, negre și albastre, se consideră marfă fină și, într-adevăr, sunt mai prețuite decât cele de vulpe, din cauză că acestea din urmă își pierd părul foarte lesne. Fiindcă în Basarabia se află și lupi mulţi, se dau multe cojoace din piele de lup (volki), care sunt prețuite mai vârtos pentru că nu primesc în sine gavet (necurățenie), de care aici este destul. Cea mai mare parte dintre pieile mai prețioase, precum cele de câini din Siberia, de vulpi de pe pustiile chirghize (Karanjanski), de ursi albi și negri, de țoareci bisamiani de pe Volga (Wüchucholi), de ermelin (gornostai) ș. a. se importă, în țară, din Rusia, peste Petrupole, Riga și Moscova, ori din Germania, mai vârtos din Lipsca. Cu tote acestea, în cetăți mai însemnate, peste vară, se cumpără aici cu mult mai ieftin decât în Germania, fiindcă stările mai înalte, având mare poftă de călătorii, de a cerceta băile din străinătate și de a vedea cetăţile mai renumite, și existând aici, ca și în toate ținuturile de la răsărit, lipsă de bani sunători, boierul își vinde și cojocul, ce momentan nu îi face trebuință, îl dă orișicui, însă în cea mai mare parte jidovilor, pentru preț de bagatelă; de la aceștia, apoi, se pot iarăși cumpăra, cu un preț, deși înălțat, totuşi mic (Albina, II, nr. 55-162, Viena, 17/29 mai 1867).


1867: Descriptio Basarabia de Rudolf Kuleman (II)

Cetatea Alba

*

Ploaia. Furtunile. Frigurile schimbătoare. Toamna, anotimpul mai plăcut. Arbuse. Aiul. De unde vine ea în Orient, se foloseşte aşa de mult aiul?

*

În partea a treia, cea de la miazănoapte, a Basarabiei, ploaia mai adeseori, decât în partea mijlocie şi în cea de la miazăzi, totuşi nu e ploaia de ajuns. Afară de aceasta, pentru că ţara este unduitoare şi stropii de ploaie se strecură curând, ploaia nu are activitate durabilă. Şi vânturile, ce cam îndătinat urmează după ploi, usucă pe loc pământul. Nemăsurate sunt pulberile ce se ridică ca norii de pe căile late şi înguste, fără nici o piatră, necum pardoseală. Eu, care călătoream cu o trăsură uşoară, deschisă, cam 20 verste spre o cetate, neîntrerupt am fost acoperit de astfel de nori de pulbere, încât, nu exagerez, nu puteam să văd printre ei, de cumva vântul nu făcea în dânşii câte o gaură. Din odaie pleca omul în veşminte curăţite şi se întorcea ca un morar. Aerul cald de vară nu se răcoreşte prin furtunile ce, aici, sunt cu mult mai rare ca în Germania. De altcum ele sunt foarte regulate, mai totdeauna după amiază, pe când evaporările ce s-au înălţat de dimineaţă se prefac în nori, umplându-se de electricitate. Dimineţile şi serile sunt răcoroase, până şi friguroase, precum sunt în toate ţările de spre miazăzi; în Calcuta se face chiar şi foc, pentru ca să se încălzească. Este foarte recomandat a purta veşmintele conform schimbării căldurii şi frigului, ca să nu suferim de frigurile ce domină pe aici, ţăranii le au mai adeseori. Aceştia mâncă pepeni, arbuzi (lubeniţe), castraveţi naturali, de aceste produse sunt pe aici foarte multe, beau, pe urmă, apă, pentru că rachiul, ce le este plăcut, nu le stă cam totdeauna la dispoziţie. Deosebit, noaptea şi dimineaţa, sunt ei expuşi răcelii; mai pretutindeni, dorm ţăranii îmbrăcaţi cum erau, sub cerul liber sau în odăi, pe vatra goală, fără să aibă ceva de acoperit. E de minune cât de tare se apropie ţăranul de culcuşul dobitocesc, abdicând, de bună voie, de la comoditate. Un econom neamţ, pe care tocmai îl cercetasem (vizitase – n. n.), a încercat să introducă paturi de dormit; în grajdul cailor bătuse nişte pari în pereţi, umpluse nişte saci cu paie, pusese peste ei unelte de acoperit. A doua zi, de dimineaţă, intrând noi în grajd, văzurăm pe un ţăran întins peste iesle, iar celălalt, întins pe pământ, folosind piciorul celuilalt de căpătâi. De lene sau pentru îndătinarea-le veche, nu au voit să întrebuinţeze culcuşul ce li s-a fost pregătit. Am văzut un boar, ce a trebuit să oprească înaintea casei de vamă, era timp urât, umed, şi boarul s-a învelit în cojoc şi s-a culcat pe pământul tinos. Pentru scutirea stomacului, care este izvorul tuturor bolilor, spre fericire, le serveşte o curea de piele, cam de două palme de lată, pe care ei o poartă pentru înfrumuseţare şi, totodată, le serveşte pentru a păstra întrânsa lingura, furculiţa, cuţitul etc. Pentru păstrarea sănătăţii desigur nu ar purta-o, chiar dacă le-ar recomanda-o şi cel mai renumit profesor de medicină.

*

Cetatea Alba limanul Nistrului

*

În acest ţinut, toamna este cel mai plăcut timp al anului: timpul este constant, mai mult uscat, căldura şi răcoarea ţin balanţa, deşi, în cutări zile ale lui septembrie, avem călduri de 30°. Poamele au timp de ajuns pentru a se coace. Cum că aici se află aşa puţine soiuri nobile de poame (nu sunt de alea, de Borsdorf, Ierusalim, Bergamonte etc.), aceasta se poate atribui mai puţin climei şi pământului, decât îndemnului de speculă al poporaţiunii: de-a lungul şi de-a latul ţării, nu se află cetate, ai cărei locuitori ar avea gust pentru ele. Se află însă, foarte mulţi pruni, adesea sunt grădinile numai cu de aceştia umplute. Fructele lor excelează prin o dulceaţă extraordinară. Le uscă, punându-le pe scânduri, peste nişte gropi în care arde foc fără flacără.

*

Am văzut nuci excelenţi şi o mulţime de aluni înalţi, foarte rodiţi, care în lăţime ca de 300 paşi înconjurau o pădure. Pepeni şi mai multe lubeniţe (pe moldoveneşte: harbuji) se gustă totdeauna după prânz, şi cele din urmă, fără zahăr. Un harbuz este rotund mai ca o bilă şi nu arareori cântăreşte 40 funzi. Acesta se cumpără în Basarabia de la miazăzi şi din Moldova, de exemplu, în Iaşi, cu un piastru (cam treisprezece cruceri de ai noştri), la ţară sunt şi mai ieftini. În târg, se văd munţi întregi de harbuji. Lângă coaja-i verde are un miez roşcat, care, punându-l pe limbă, îndată se topeşte, lăsând un suc plăcut, cam acrişor. Pentru fierbinţeala verii de acolo, este acesta mare bunătate, şi omul şi-o poate procura, pentru puţini bani de aramă, nu numai în cetăţi, ci şi departe de ele, la ţară.

*

Targ basarabean

*

Nu lipseşte nici aiul (usturoiul), caracteristica Orientului. Prin Galiţia, Basarabia, Podolia, Moldova, Bucovina şi Dumnezeu mai ştie cât de departe, ne acompaniază usturoiul sau cel puţin mirosul lui. Locuri întregi se află sădite cu dânsul, şi unii dintre ţărani, de ar fi cât de leneşi în alte lucruri, împintenaţi fiind de mirosul lui, se apucă chiar de specula cu usturoi, ducându-l în cetăţi mai îndepărtate, precum la Hotin, Chişinău, ba chiar şi la Odessa. Ţăranului usturoiul îi este maestrul de geografie, el, cu mirosu-i lăţit, îl conduce afară din satul naşterii, pe calea de negoţ, unde vede ceva nou şi-şi dezvoltă speculaţiunea sa. Să vezi cât de atent este ţăranul cu această plantă. Pe o cunună, învelită pe la grumaz şi lungă până la genunchi, se înşiră o mulţime de gloanţe argintii. Păşind încet, cu gravitate, cu ciubote mari, din care s-ar fi putut face două perechi, într-un caftan alb de lână, ce ajunge până la tureatca ciubotelor, şi descheindu-se în lături, arată praschia lată de piele, cu o mulţime de maturi (bumbi), iată aţa umblă ţăranul în târg, printre boi, cai, sărari; asupra lui sunt încordaţi ochii tuturor şi, deosebit, ai jidovilor, care pe loc aleargă cu copeicile (monete ruseşti) sunătoare, ca să-şi cumpere din cununa impozantă de ai. Oare de unde această consumare cumplită a usturoiului în Orient? Pentru că aristocraţiei, în genere, ba şi celei romane i-a fost el greţos, chiar şi Horaţiu zice:

*

Parentis olim si quis impia manu

Senile guttur fregerit,

Edit cicutis allium nocentius.

Odura messorum ilia!

 *

(Pe româneşte: Dacă oricând o mână necredincioasă a frânt gâtul bătrân al părintelui, a mâncat din aiul vinovat. De urât este acea mâncare!). Dară ţăranului îi suplineşte rachiului ce îi place, însă, fiind sărac, nu şi-l poate câştiga. Oleul iute, eteric al usturoiului conţine în sine ceva iritator, deşteptător, de care asudă corpul. Cu ajutorul apei câştigate prin distilare, punându-l pe piele, cauzează iritaţie sensibilă. Cocoşii luptători, când mâncă ai, sunt mai înfocaţi în luptă, şi la romanii cei vechi, când se apropia timpul de luptă, ducii dădeau ostaşilor usturoi se mănânce, pentru ca să se lupte mai cu foc. Câtă minune că natura, de la sine, a îndulcit pe ţăran în iuţeala aiului, deoarece viptul lui, mămăliga singură, nu produce iritaţie; acela îi serveşte, totodată, şi ca medicină pentru friguri, îl folosesc contra ciumei de vite, a holerei, a scorbutului. Mirosul aiului intră şi în laptele vacilor, chiar în ouăle şi carnea păsărilor, el se simte numaidecât după ce am gustat din păsările care mâncaseră din el. Mult mai supărător devine mirosul usturoiului în odaie, dacă intră nişte ţărani sau jidovi în ea. Căci jidanilor le place aiul foarte mult, aceasta se poate explica din viptul lor cel sec, precum şi din oarecare trăsătură a caracterului lor. Se poate ca această bucată au ereditat-o dânşii de pe timpul prinsorii lor în Egipet, pentru că se zice în 4 Mos. 11. 5: „Ne aducem aminte de peştii ce-i mâncam în dar în Egipet, de bostanul, prazul, ceapa, usturoiul de acolo”. Aceste ierburi chiar le îndumnezeiau egiptenii, şi, după cum refera Vitriaco („Gesta Dei”) pe timpul cruciadelor, după ce s-a cucerit Damiat, la 1218, se supărau de moarte „Gurmanii” (cei ce aveau gusturi fine) egipteni, pentru că, deşi aveau bucate din abundenţă, le lipsea ceapa şi aiul. Fiindcă usturoiul, agăţându-l în aer liber, înnegreşte, se presupune că el atrage răutatea din aer, deci mulţi îl poartă lângă sine, în loc de amuletă, pentru credinţa că scuteşte de boli, venin, deochi ş. a. Aşa fac grecii cei noi, turcii, polonii şi românii.

*

Tighina

*

Castraveţi acriţi încă se gătesc, pe aici, cu usturoi şi, dacă nu se bagă prea mult, le face un gust plăcut. În Basarabia de la miazănoapte, am văzut şi un munte cu vii, ce aveau struguri mari, dară nu prea mulţi; pândarul desigur că a gustat şi a lăsat şi pe alţii să guste din ei. Căci ce Dumnezeu lasă să crească în libertate poate gusta fiecine, aşa zice poporul de aici. Această libertate nici că este restrânsă prin zidiri, garduri sau movile, precum se face aiurea, unde, despărţindu-se o părticică de loc din ţara întreagă, se preface în posesiune, are semnele sale şi arată vizibil existenţa conceptului de „al meu” şi „al tău”. Ţăranul econom, privind peste răzlogul tras, dară curând astupat şi uscat, vede în vecinătatea sa asemenea masă de pământ şi ţară. După datina veche rusească, pământurile nu se despărţeau unul de altul ca ale indivizilor, ci ca ale comunităţilor; o comună întreagă, nu indivizi singuratici, poseda cutare teritoriu, ei nu aveau părticică pe care s-o erediteze următorilor lor. Era, dară, comunism, care a încetat de când s-au emancipat ţăranii (Albina, II, nr. 54-161, Viena, duminică 14/26 mai 1867).

*

Tighina Catedrala


Pagina 4 din 512345