BASARABIA | Dragusanul.ro - Part 2

16 mai 1812: Răpirea Basarabiei. De la turci!

Iorga La cruce spre Soroca

*

Aceasta este ziua când Moldova, prin tratatul de pace de la Bucureşti, încheiat între Rusia şi Turcia, a pierdut Basarabia, adică ţinutul dintre Nistru, Prut şi Mare. Iată acum împrejurările în care noi am pierdut acest scump pământ, care, dacă ar fi şi astăzi lipit de România, aceasta ar fi mai mare cu o treime din pământul ei, iar populaţia ei ar fi crescută cu încă 2.700.000 suflete.

*

Pe la începutul veacului XIX, turcii, sub a căror ascultare se găsea, atunci, Moldova, începură să nu mai fie aşa de puternici ca în trecut, din pricina numeroaselor războaie ce purtaseră şi a luptelor dinăuntrul ţării lor, pentru domnie. Dar pe când turcii slăbeau şi dădeau înapoi, dimpotrivă, ruşii se împuterniceau din ce în ce şi întindeau stăpânirea tot mai tare. După războiul austro-rus cu turcii, din 1790, ruşii câştigă pământ turcesc până la Nistru, care s-a declarat ca margine a Rusei, spre ţara Moldovei. Ca să-şi poată întinde mai departe stăpânirea, adică dincoace de Nistru, ruşii găsesc prilej de război cu turcii, în 1806, în împrejurarea următoare:

*

Iorga in Basarabia Sub plop

*

Pe vremea aceea, împăratul francez Napoleon I Bonaparte era în bune legături cu turcii. În urma îndemnului său, Înalta Poartă (Turcia) a scos din domnie pe Constantin Ipsilante şi pe Alexandru Moruzzi, gospodarii principatelor române, care erau învinuiţi că ţineau cu ruşii. La aceasta, se mai adăugase purtarea lui Constantin Ipsilante, care ajutase, pe furiş, pe sârbi cu bani şi cu provizii, ca să se ridice contra turcilor. Ruşii ţineau la cei doi domni, care erau uneltele lor. Ei găsiră prilejul minunat şi, în 1806, când nimeni nu se aştepta, trecură oştirile peste Nistru şi ocupară ţările române. Începu, atunci, un război între ei şi turci, care ţinu nu mai puţin de şase ani de zile, cu puţine întreruperi. Strămoşii noştri erau nevoiţi să le dea năvălitorilor provizii de război, dări în bani şi zeci de mii de care, înjugate cu câte 4 boi, mânaţi de câte 2 ţărani, pentru căratul trupelor şi al muniţiilor ruseşti, oriunde trebuinţa o cerea. Ţăranii noştri au suferit tot felul de nevoi, pe care le suferă popoarele atunci când ţara lor este ocupată de oşti străine.

*

În timpul celor şase ani de război (1806-1812), se deteră multe bătălii între ruşi şi turci, atât în tară la noi, cât şi peste Dunăre. Rusii cereau turcilor să le dea amândouă principatele, pe care le ţineau ocupate cu oştiri; dar stăpânitorii noştri nu se învoiau să le lase lor două ţări din care trăgeau mari foloase. Pentru turci, şi Muntenia, ca şi Moldova, erau ca două vaci lăptoase. Nu erau în toată împărăţia turcească provincii mai bogate şi mai dăruite de natură cu bunătăţi decât ele. Pe lângă peşcheş, turcii luau, din pământul ţărilor surori, grâne, boi, oi, cai, miere, aşa că pierderea lor ar fi fost o mare pagubă pentru ei. Cererea ruşilor, de a li se da principatele, era înteţită şi de marele Napoleon I al Franţei. Acesta, întâlnindu-se cu împăratul Alexandru I al Rusiei, la Tilsit şi la Erfurt, în 1807, se legase ca să ajute pe ruşi ca, la încheierea păcii, să ia principatele române de la turci, în schimbul altor foloase pentru francezi. Mai mult încă, prin tratatul de la Erfurt, încheiat între cei doi împăraţi, se mai prevedea că, dacă Austria n-ar lăsa, cu armele, să ia Rusia ţările noastre, atunci Franţa şi Rusia să sară împreună asupra Austriei şi să-i facă război.

*

Iorga Muscali la camp

*

Războiul între ruşi şi turci îşi urmă cursul înainte. Într-o vreme, turcii bătură, în două rânduri, pe vrăjmaşi, iar aceştia începură s-o lase mai moale cu cererile lor. Cereau, acum, numai Moldova, de la Siret, până la Nistru, şi alte pământuri, tocmai prin Asia. Ba s-ar fi mulţumit şi cu mai puţin, numai să încheie mai repede pace. Dar soarta armelor se schimbă în folosul ruşilor. În 1811, generalul rus Kutuzoff bate pe turci aşa de grozav, la Slobozia, că armata turcească, deşi fusese condusă de marele vizir, fusese zdrobită cu desăvârşire. După această izbândă, ruşii începură să ceară numai principatele române! Se întâmplă, însă că împăratul Napoleon I nu mai arăta aceeaşi prietenie ruşilor. Supărat rău, se hotărî să meargă cu război împotriva lor. O oaste de 530.000 soldaţi sta gata să năvălească în imperiul muscălesc şi să facă jaf şi pârjol.

*

Împăratul Napoleon vesti, printr-o ştafetă, pe împuterniciţii sultanului la Bucureşti să nu primească pacea în condiţiile cerute de ruşi, căci el, Napoleon, porneşte cu război contra acestora. Fratii Moruzzi, delegaţii Porţii pentru încheierea păcii, vândură ştafeta aceasta solilor ruseşti, trimişi tot pentru încheierea păcii. Ruşii, fiind nevoiţi să-şi retragă mare parte din oştile din principate, ca să aibă cu ce să se lupte cu francezii, se mulţumeau, acum, numai cu Basarabia. Şi, astfel, la 16 Mai 1812, subscriu un tratat de pace, la Bucureşti, prin care se dă ruşilor pământul românesc dintre Nistru şi Prut. În numărul de faţă (al Albinei, în care se reproduc mai multe documente – n. n), dăm şi noi 2 articole din tratatul de la Bucureşti, spre a se vedea cum, prin câteva rânduri scrise, turcii, şi-au călcat cuvântul dat prin tratatele încheiate, în trecut, între noi şi ei, de a ne apăra întregimea ţării, iar ruşii au căutat să se apropie tot mai mult de sâmburele împărăţiei turceşti, Constantinopole.

*

Iorga Casuta din deal spre Chisinau

*

În anul 1853, un nou război se iscă între cele două puternice puteri, Rusia şi Turcia. Rusia pretindea, de la Turcia, să-i dea pe mână cheia sfântului mormânt, pe care o dăduseră catolicilor; dar turcii nu mai puteau întoarce cuvântul, odată dat. Ruşii intrară, iarăşi, în principate, pe care le ocupară, silind pe domnii de atunci, Grigore Ghica şi Barbu Ştirbei (cei din urmă, de dinainte de unire) să pribegească la Viena. Puterile europene nu vedeau, însă cu ochi buni întinderea ruşilor şi slăbirea Turciei. Ei mijlociră, în chip blajin, pentru pacea între cei doi duşmani; dar nu izbutiră.

*

Atunci, Franţa, Anglia şi Sardinia (Italia) au dat ajutor Turciei şi, împreună, bătură cumplit pe muscali, în Crimeia, la cetatea Sevastopolului. În timpul acestui război, ţările române erau ocupate de austrieci, care luaseră locul oştirilor ruse, plecate la luptă; iar domnii se întoarseră în ţară. După învingerea ruşilor, aceştia fură siliţi să încheie pace. Prin tratatul din 18 martie 1856, încheiat la Paris, între puterile mari ale Europei, Rusia fu îndatorată să dea Moldovei 3 judeţe din sudul Basarabiei: Cahul, Ismail şi Bolgrad. Aceste judeţe le-am stăpânit cu bine până în anul 1878, când, pe temeiul tratatului de la Berlin, făcut în urma războiului româno-ruso-turc, ne-au fost luate şi date din nou ruşilor; iar noi am primit, în chip de schimb, Dobrogea şi Insula Şerpilor. Ruşii stăpânesc şi astăzi Basarabia (Albina, 15, nr. 35, 27 mai 1912).


1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (III)

 Sat romanesc din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

Prospectul țării. Gunoiul. Glodul (tina) nemăsurat în timpul ploios. Prutul. Pulberile. Influiența bulberelui asupra sănătății. Cojoacele.

*

Din lipsă de păduri și a umezelei recerute, țara, peste tot, deși are pepeni, harbuji, aluni, cucuruz ș. a., totuşi are un prospect lin și simplu. Totul este albastru, uscăcios! Pământul răsturnat de fierul plugului nu este albastru, el este negru ca cărbunele, nu este amestecat cu țărână și pietricele, este ca și cel din Moldova, România și din unele districte rusești; dară, pintre locurile nesemănate, pe scoarța pământului cea aspră, ca și bătută cu maiul, cu iarba mică, înnegrită de soare, uscată de vânt, se ascund semănăturile astfel încât se pare că veni oase – unu câmp semănat – în mijlocul pustiei. Casele țăranilor, chiar și un sat întreg, sunt asemeni albastre; un gard albastru de nuiele sau trupine tinere, uscăcioase, peste el un fel de acoperământ de paie sau tulei de cucuruz! Casa, în curtea din îngrăditură, nu este zidită din piatră sau din lemn cioplit; gardul casei este mânjit cu tină din pământ negru, udat cu apă și frământat cu picioarele. Ar fi acesta un prospect înspăimântător, o spaimă adevărată, dacă ar rămâne așa. Dară și arta se cheamă întru ajutor. Fiecare țăran își decorează cel puțin locuința de căpetenie cu înpistricări de var și, ici-colea, cu var galben, verde, vânăt etc.

*

Căsuța mică, alba, ce se pierde în miriște cu acoperământu-i albastru, sbârlit, ce stă pe ea ca o cușmă de noapte, se zărește, totuşi, și mai vârtos, când stă costiș cu miriștea și gardul bate ceva la ochi, chiar și din depărtare, dară abia ca albeața din ochiul harapului. Toată țara are culoare albă-neagră. Chiar și cetăţile mai populate sunt învelite în uscăciune. Miriștea ajunge până aproape tare de cetate, până și în mijlocul ei, ba chiar și în jurul unor case, care lucesc în această mare uscată ca o amarcă (un semn pentru navigatori) pe Ocean. Nu sunt grădini publice, nu locuri pentru ele, nu sunt flori deschise, foarte puțină verdeață, dară este destulă vopsea albă, pământ albastru și multă necurățenie. Gunoiul, inima economiei, precum l-a numit un scriitor din apropierea râului Rin, el nu ajută să încolțească și să se întărească rădăcinile cucuruzului, grâului sau a secării, ci țăranul de aici îl aruncă mai vârtos pe țărmurii înalți ai râului Nistru, îngrămădit fiind cât o casă, putrezind, aburind etc. Chiar, după cum mi s-a spus, o fântână adâncă, ce nu mai era de trebuință, s-a umplut și astupat cu gunoi până la marginea ei. De ar avea un econom din Germania o grămadă de gunoi, dară de aici nu-l poate folosi. Și chiar dacă l-ar putea folosi, costă prea multă osteneal tranportarea lui. Aici se cer numai prose ordinare, naturale, a le cultiva și înnobila nu se cere aici. Deci îl îngrămădesc pe locuri deșerte sau, amestecându-l cu puţine paie și spini, îl pun pe căile rele, în chip de pardoseală. Pentru ce l-ar aduce pe locuri? Locurile rodesc de la sine, singure, apoi iarăși le pot lăsa în pace, câțiva ani, apucându-se să semene pe alt loc și lăsând pe acela, în numele Domnului, să rămână ca miriște. Dar, cu toate acestea, toamnele sunt, aici, frumoase. Clima este foarte neschimbătoare. Toate sunt deschise, surâzând, pe sus. Nori ușori zboară pe cer și aerul auros se întinde peste ei. Dacă nu plouă un timp mai lung, fructele sunt răcorite și adăpate din pământ, căci iarna le dă neaua, iar primăvara umezeală destulă.

*

Copii din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

În 23 noiembrie, călătoream pe uscat, până la cetatea Novo-Selița (la granița Bucovinei). Încă tot mai era toamnă. Trăsura zbura peste pământulu uscat, iar soarele ardea așa de fierbinte, încât eram silit să dezbrac veșmântul de deasupra. Dară, pe loc, în ziua următoare se schimbară toate. Îmblând eu, de dimineață, pe țărmurii Prutului, încă tot mai vedeam soarele lucitor, deși o mulţime de nori, de ceea parte a râului Moldova și dindărătul meu, pe orizontul Basarabiei, se urca spre cer; bătea un vânt rece pe țărmurii Prutului, înghețase apa peste noapte, râul însuși, cu undele-i cam verzi-albastre, ce curg foarte repede, desigur că încă lung timp se va opune legăturilor cu care iarna vrea să-l înfașe.

*

O santinelă rusească, ce era pusă la graniță pentru ca să grijească de contrabandă (să nu treacă mărfuri pe furiș), proptise arma de pereții casei și cu mâinile se lovea pe subsuori, ca să se înfierbânte. În 26 noiembrie, ninse, cea dintâi nea ce am văzut-o în Basarabia, după aceea urmă o zi ploioasă, pe urmă au nins câteva zile, una după alta, și apoi iar urmă frig de 16°, care iarăși scăzu până la 1°, și până la 4 decembrie, tot urca și scădea între 0 și 16° frig. Ce schimbare, în decurs de 8 zile! Ce tină nemăsurată, în timpul când frigul, ploaia și neaua se certau pentru domnire! Jidovii și țăranii, în călțunii lor puternici, umblau în mâini și în picioare, până ajungeau la casa de vamă, care, așezată fiind la marginea satului, pe un fel de pământ nisipos, domnește peste cea dintâi și cea mai de-aproape graniță austriacă. Diregătorii, care sunt singurii onoraționari ai cetăţii, se servesc de cipici înalţi, care ajung până la al treia parte din membrul piciorului. Casele sunt departe una de alta, ca la țară, tina cea mare, de priprejurul lor, le dă formă de insule. De cumva voim a merge într-o societate, fie chiar numai 20 pași, din odaie, afară, trebuie trăsură pentru boieri și femei. Despre comodități nu încape vorbă, afară dacă cineva are mai multe odăi, puse una după alta, de-a lungul, sau că are, înaintea casei, o streaşină mare, unde, făcând câte 5 pași, cruciș și curmeziș, poate inpira puțintelul aer curat.

*

Cioban roman din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

E de minune că nimănui nu i-a venit în minte să facă dispoziții contra acestui glod, ce domnește în toate cetăţile și satele Basarabiei și este atât de urâcios. Înainte de toate, s-ar cere pietrificări; firește că, precum se vede, nu se prea află în Basarabia. Între altele, însă, am văzut eu o mulţime într-o pădure și în apropierea râului Nistru, chiar stânci de până la 50 pași de înalte, ceea ce desigur că s-ar afla și în alte locuri, dară căile și trăsurile sunt foarte rele și simțul pentru folosință al poporațiunii prea mic. Aici, însă, la Novo-Selița, la țărmurii Prutului, era medicina prea de aproape: o mulţime de pietriș, prea apt pentru a ajutora răul, cel puțin pe calea mare, până la domoșna (casa de vamă). Numai o îndemnare, ba chiar numai o ordinațiune făcându-se, totodată și promisiuni de remunerare, din partea unui proprietar mare, ce posedă Novo-Selița și ținutul întreg, ar fi de ajuns ca să facă toată jidovimea (ea este în majoritate însemnată) și pe celălalt popor, să aducă, în decurs de o săptămână numai, pe fiecare zi, măcar cu poala, niște pietre pe cale, aceasta încă ar fi fost de mare folos. Sau chiar să fi întins din scândurile ce stau la dosul caselor, de care se află destule pe țărmurii Prutului! Dară nimănui nu-i vine aceasta în minte, ci toți se afundă în adâncimea glodului, pășesc de pe un cucui de glod pe altul, pe care frigul le înțepenește în formă de movile.

*

Prutul, așa observai, înturnându-ne de la primblare, excelează și aici prin multe învârtituri. Navigând pe el, se întâmplă adeseori că plutim pe el și, totuşi, pe lângă el, îndărăt, și, prin aceasta, se cauzează întârziere. Țărmurii fără pietre se pare că nu se opun undelor repezi și săpătoare, se pare că râul are libertate a-și face cale pe unde voiește. Chiar dacă privim la mapă (hartă – n. n.), nu rămâne neobservat cum că Prutul este un râu frumos, avut în sucituri, însă nepractic, fiindcă el cauzează prea multă pierdere de timp, deși acesta, aici, în țară și în Orientul întreg, nu este prea considerat. Cultura, însă, când va ajunge pe aici, nu va întrelăsa regularea Prutului, până la izvor. Nistrul încă este avut în sucituri ce răpesc timp, aceasta încă și are cauza sa în aceea că țărmurii nu sunt întăriți. Năzuința Prutului este așa de tare, spre partea Rusiei, încât Moldova, cu ajutorul lui, face cuceriri, pentru că râul aduce la țărmurile de la dreapta ceea ce ia din cel de la stânga. Am văzut bucăți de pământ, la țărm, pe care râul și le-a curățit așa de frumos, încât, din depărtare, par a fi table de pietre. Cu această ocaziune, ne putem face ideie despre regiunea de preste tot și, fără îndoială, foarte roditoare a acestui pământ, căci gropile ce le sapă ostaşii, pe lângă casele de strajă, pentru ca să-și conserve cerealele lor în ele, până întru adâncă adâncime a lor arată un fel de pământ negru și bun.

*

Gospodarie romaneasca din Basarabia Sub jug strain DIGHIS GHE

*

Iarna nu începe la 25 noiembrie. De multe ori, începe și la începutul lui octombrie și durează până în aprilie. Spre finea lui aprilie, eu sengur am văzut grămezi de nea, într-o vale adâncă și care era înconjurată cu arbori. Vara, punând termometrul la soare, se urcă căldura până la 40° R și iarna scade iar, până la 25 și 30° frig. Schimbarea temperaturii, între aceste margini de frig și căldură, este destul de mare, vara și iarna. Un vânt de către miazănoapte, cu ploaie, face, în mijlocul verii, de se schimbă clima cu 20° într-o zi. În contra, a avea, iarna, zile calde nu este raritate. Apoi se mai dau furtuni cu tunete și trăsnete. De cumva, în decursul verii, plouă foarte des, totuşi se dau și cazuri că toate se usucă de căldură fierbinte. Singur am observat că, în decurs de zece săptămâni, reținându-mă în Iași, n-a căzut nici un strop de ploaie. Înaintea hotelului meu era o grădinuță (verandă), înconjurată cu plante dese, razele soarelui o prefăcură în schelet, veșmântul verandei era înnegrit și pălit, pe pământ. După cum am auzit, această căldură a domnit și în toată Basarabia.

*

De cumva căldura de peste vară și iarnă, de aici, o punem în proporțiune cu cea din Germania, aici desigur că rezultatul ar da suma mai mare, și adunarea mai mare a căldurii, din lunile de vară, cauzează aici de se coc bine pepenii și harbuji, în timp ce la noi, împărţirea mai mare a căldurii și a frigului nu se întâmplă. Cu toate acestea, eu m-am reținut, în Basarabia, o iarnă și o vară, și pot zice că, în acel timp, sănătatea-mi corporală a fost mai bună decât în Germania. Nicicând nu m-a cuprins răceală mare, tuse sau reumatism. Poate fi cauza aerul uscat, miriștea uscată, cu iarba scurtă, fără pulbere. Dar, după cum am spus-o mai sus, în timp uscăcios, avem pulbere destulă pe căile principale și pe cele laterale, totuşi însă, în proporție cu țările de la apus, nu pot zice că aici e mai mult, căci, în cea mai mare parte, umblam sau mergeam cu trăsurile pe cale nebătută.

*

Iorga Calea mosului in Bugeag

*

Să ne închipuim o mulţime de căi, în jurul orașelor, care căi sunt bătute de picioare și de trăsuri; de pe acele căi, când bate vânt cât de mic, se înalță o mulţime de pulbere, ce se așează pe piept și plămâni. Această pulbere nu este cauza neînsemnată că, în ținuturile de aici, se dau atâtea boli de amețeală, pentru a căror cură, apoi, medicii recomandă călătorii pe apă. Prin aceasta, omul câştigă cel puțin atâta că trăiește pe apă, deși nu în apă ca peștele, a cărui sănătate a devenit proverbială, pentru că el se bucură de clima mai permanentă și nu are să sufere din cauza pulberei, care peștelui nu i-ar ataca plămâni, dară nesmintit alte organe, care suplinesc plămânii lui. Când se ogoresc pământurile, cercul aspirării se corupe, cel puțin pentru câtva timp, și răcirile, bolile de plămâni, frigurile ș. a. se ivesc mai des. Un econom neamț, care ogorea pământul de dinnaintea casei sale, fiind sârguincios, era neîntrerupt pe pământ proaspăt, căpătă, curând și pentru prima dată, friguri grele și durabile. Între altele, cojocul, de care țăranul se servește iarna și cam până și în adâncul verii, scutește mult de influiența timpului schimbători. Buna facere a acestui veșmânt, pe care nemţii din Germania încă ar trebui să-l poarte mai des de cum se întâmplă, se poate aici cunoaște. Corpul se află, întrânsul, ca într-o odaie bine închisă, cu temperatura permanentă. El este foarte favorabil pentru stomac și spinare, pieptul poate suferi mai mult.

*

Țăranul ce poartă cojoc are, totdeauna, pieptul și gâtul în liber, pe când stomacul este scutit de cureaua lată. În cap are o cușmă înaltă de piele, fără răsfrântură, așadar fără să se poată trage pe urechi, pe care o poartă iarna și mai toată vara; diminețile și serile sunt destul de răcoroase. Călțunii cu turetci late, în care țăranul își vâră nădragii, precum se face în Rusia întreagă, sunt foarte practici; pe acest pământ ce, după puțină ploaie se preface în tină, și pe căile ce, pentru lipsa de pietre, nu sunt scutite de tină, sunt papucii și călțunii de paradă încă pentru câtva timp nerecomandabil. Dintre cojoace, sunt de preferat cele destinate pentru țărani, din piele de oaie, iar nu cele îmbrăcate în pănuri.

*

Iorga Roman basarabean

*

Pretutindenea, în târgurile orașelor și cetăților, se adună jidovii, cu cojoace, și le vând țăranilor și țărăncilor: cojoacele femeilor nu se deosebesc nicicât de cele ale bărbaților, în timp de iarnă ambele genuri sunt asemenea, deoarece femeile țăranilor încă îmbracă călțuni înalte la turetci. Femeile ce se țin cam pe sus se îmbracă în cojoc din piele de vulpe. Pieile de miei tineri sau stârpiți, negre și albastre, se consideră marfă fină și, într-adevăr, sunt mai prețuite decât cele de vulpe, din cauză că acestea din urmă își pierd părul foarte lesne. Fiindcă în Basarabia se află și lupi mulţi, se dau multe cojoace din piele de lup (volki), care sunt prețuite mai vârtos pentru că nu primesc în sine gavet (necurățenie), de care aici este destul. Cea mai mare parte dintre pieile mai prețioase, precum cele de câini din Siberia, de vulpi de pe pustiile chirghize (Karanjanski), de ursi albi și negri, de țoareci bisamiani de pe Volga (Wüchucholi), de ermelin (gornostai) ș. a. se importă, în țară, din Rusia, peste Petrupole, Riga și Moscova, ori din Germania, mai vârtos din Lipsca. Cu tote acestea, în cetăți mai însemnate, peste vară, se cumpără aici cu mult mai ieftin decât în Germania, fiindcă stările mai înalte, având mare poftă de călătorii, de a cerceta băile din străinătate și de a vedea cetăţile mai renumite, și existând aici, ca și în toate ținuturile de la răsărit, lipsă de bani sunători, boierul își vinde și cojocul, ce momentan nu îi face trebuință, îl dă orișicui, însă în cea mai mare parte jidovilor, pentru preț de bagatelă; de la aceștia, apoi, se pot iarăși cumpăra, cu un preț, deși înălțat, totuşi mic (Albina, II, nr. 55-162, Viena, 17/29 mai 1867).


1867: Descriptio Basarabia de Rudolf Kuleman (II)

Cetatea Alba

*

Ploaia. Furtunile. Frigurile schimbătoare. Toamna, anotimpul mai plăcut. Arbuse. Aiul. De unde vine ea în Orient, se foloseşte aşa de mult aiul?

*

În partea a treia, cea de la miazănoapte, a Basarabiei, ploaia mai adeseori, decât în partea mijlocie şi în cea de la miazăzi, totuşi nu e ploaia de ajuns. Afară de aceasta, pentru că ţara este unduitoare şi stropii de ploaie se strecură curând, ploaia nu are activitate durabilă. Şi vânturile, ce cam îndătinat urmează după ploi, usucă pe loc pământul. Nemăsurate sunt pulberile ce se ridică ca norii de pe căile late şi înguste, fără nici o piatră, necum pardoseală. Eu, care călătoream cu o trăsură uşoară, deschisă, cam 20 verste spre o cetate, neîntrerupt am fost acoperit de astfel de nori de pulbere, încât, nu exagerez, nu puteam să văd printre ei, de cumva vântul nu făcea în dânşii câte o gaură. Din odaie pleca omul în veşminte curăţite şi se întorcea ca un morar. Aerul cald de vară nu se răcoreşte prin furtunile ce, aici, sunt cu mult mai rare ca în Germania. De altcum ele sunt foarte regulate, mai totdeauna după amiază, pe când evaporările ce s-au înălţat de dimineaţă se prefac în nori, umplându-se de electricitate. Dimineţile şi serile sunt răcoroase, până şi friguroase, precum sunt în toate ţările de spre miazăzi; în Calcuta se face chiar şi foc, pentru ca să se încălzească. Este foarte recomandat a purta veşmintele conform schimbării căldurii şi frigului, ca să nu suferim de frigurile ce domină pe aici, ţăranii le au mai adeseori. Aceştia mâncă pepeni, arbuzi (lubeniţe), castraveţi naturali, de aceste produse sunt pe aici foarte multe, beau, pe urmă, apă, pentru că rachiul, ce le este plăcut, nu le stă cam totdeauna la dispoziţie. Deosebit, noaptea şi dimineaţa, sunt ei expuşi răcelii; mai pretutindeni, dorm ţăranii îmbrăcaţi cum erau, sub cerul liber sau în odăi, pe vatra goală, fără să aibă ceva de acoperit. E de minune cât de tare se apropie ţăranul de culcuşul dobitocesc, abdicând, de bună voie, de la comoditate. Un econom neamţ, pe care tocmai îl cercetasem (vizitase – n. n.), a încercat să introducă paturi de dormit; în grajdul cailor bătuse nişte pari în pereţi, umpluse nişte saci cu paie, pusese peste ei unelte de acoperit. A doua zi, de dimineaţă, intrând noi în grajd, văzurăm pe un ţăran întins peste iesle, iar celălalt, întins pe pământ, folosind piciorul celuilalt de căpătâi. De lene sau pentru îndătinarea-le veche, nu au voit să întrebuinţeze culcuşul ce li s-a fost pregătit. Am văzut un boar, ce a trebuit să oprească înaintea casei de vamă, era timp urât, umed, şi boarul s-a învelit în cojoc şi s-a culcat pe pământul tinos. Pentru scutirea stomacului, care este izvorul tuturor bolilor, spre fericire, le serveşte o curea de piele, cam de două palme de lată, pe care ei o poartă pentru înfrumuseţare şi, totodată, le serveşte pentru a păstra întrânsa lingura, furculiţa, cuţitul etc. Pentru păstrarea sănătăţii desigur nu ar purta-o, chiar dacă le-ar recomanda-o şi cel mai renumit profesor de medicină.

*

Cetatea Alba limanul Nistrului

*

În acest ţinut, toamna este cel mai plăcut timp al anului: timpul este constant, mai mult uscat, căldura şi răcoarea ţin balanţa, deşi, în cutări zile ale lui septembrie, avem călduri de 30°. Poamele au timp de ajuns pentru a se coace. Cum că aici se află aşa puţine soiuri nobile de poame (nu sunt de alea, de Borsdorf, Ierusalim, Bergamonte etc.), aceasta se poate atribui mai puţin climei şi pământului, decât îndemnului de speculă al poporaţiunii: de-a lungul şi de-a latul ţării, nu se află cetate, ai cărei locuitori ar avea gust pentru ele. Se află însă, foarte mulţi pruni, adesea sunt grădinile numai cu de aceştia umplute. Fructele lor excelează prin o dulceaţă extraordinară. Le uscă, punându-le pe scânduri, peste nişte gropi în care arde foc fără flacără.

*

Am văzut nuci excelenţi şi o mulţime de aluni înalţi, foarte rodiţi, care în lăţime ca de 300 paşi înconjurau o pădure. Pepeni şi mai multe lubeniţe (pe moldoveneşte: harbuji) se gustă totdeauna după prânz, şi cele din urmă, fără zahăr. Un harbuz este rotund mai ca o bilă şi nu arareori cântăreşte 40 funzi. Acesta se cumpără în Basarabia de la miazăzi şi din Moldova, de exemplu, în Iaşi, cu un piastru (cam treisprezece cruceri de ai noştri), la ţară sunt şi mai ieftini. În târg, se văd munţi întregi de harbuji. Lângă coaja-i verde are un miez roşcat, care, punându-l pe limbă, îndată se topeşte, lăsând un suc plăcut, cam acrişor. Pentru fierbinţeala verii de acolo, este acesta mare bunătate, şi omul şi-o poate procura, pentru puţini bani de aramă, nu numai în cetăţi, ci şi departe de ele, la ţară.

*

Targ basarabean

*

Nu lipseşte nici aiul (usturoiul), caracteristica Orientului. Prin Galiţia, Basarabia, Podolia, Moldova, Bucovina şi Dumnezeu mai ştie cât de departe, ne acompaniază usturoiul sau cel puţin mirosul lui. Locuri întregi se află sădite cu dânsul, şi unii dintre ţărani, de ar fi cât de leneşi în alte lucruri, împintenaţi fiind de mirosul lui, se apucă chiar de specula cu usturoi, ducându-l în cetăţi mai îndepărtate, precum la Hotin, Chişinău, ba chiar şi la Odessa. Ţăranului usturoiul îi este maestrul de geografie, el, cu mirosu-i lăţit, îl conduce afară din satul naşterii, pe calea de negoţ, unde vede ceva nou şi-şi dezvoltă speculaţiunea sa. Să vezi cât de atent este ţăranul cu această plantă. Pe o cunună, învelită pe la grumaz şi lungă până la genunchi, se înşiră o mulţime de gloanţe argintii. Păşind încet, cu gravitate, cu ciubote mari, din care s-ar fi putut face două perechi, într-un caftan alb de lână, ce ajunge până la tureatca ciubotelor, şi descheindu-se în lături, arată praschia lată de piele, cu o mulţime de maturi (bumbi), iată aţa umblă ţăranul în târg, printre boi, cai, sărari; asupra lui sunt încordaţi ochii tuturor şi, deosebit, ai jidovilor, care pe loc aleargă cu copeicile (monete ruseşti) sunătoare, ca să-şi cumpere din cununa impozantă de ai. Oare de unde această consumare cumplită a usturoiului în Orient? Pentru că aristocraţiei, în genere, ba şi celei romane i-a fost el greţos, chiar şi Horaţiu zice:

*

Parentis olim si quis impia manu

Senile guttur fregerit,

Edit cicutis allium nocentius.

Odura messorum ilia!

 *

(Pe româneşte: Dacă oricând o mână necredincioasă a frânt gâtul bătrân al părintelui, a mâncat din aiul vinovat. De urât este acea mâncare!). Dară ţăranului îi suplineşte rachiului ce îi place, însă, fiind sărac, nu şi-l poate câştiga. Oleul iute, eteric al usturoiului conţine în sine ceva iritator, deşteptător, de care asudă corpul. Cu ajutorul apei câştigate prin distilare, punându-l pe piele, cauzează iritaţie sensibilă. Cocoşii luptători, când mâncă ai, sunt mai înfocaţi în luptă, şi la romanii cei vechi, când se apropia timpul de luptă, ducii dădeau ostaşilor usturoi se mănânce, pentru ca să se lupte mai cu foc. Câtă minune că natura, de la sine, a îndulcit pe ţăran în iuţeala aiului, deoarece viptul lui, mămăliga singură, nu produce iritaţie; acela îi serveşte, totodată, şi ca medicină pentru friguri, îl folosesc contra ciumei de vite, a holerei, a scorbutului. Mirosul aiului intră şi în laptele vacilor, chiar în ouăle şi carnea păsărilor, el se simte numaidecât după ce am gustat din păsările care mâncaseră din el. Mult mai supărător devine mirosul usturoiului în odaie, dacă intră nişte ţărani sau jidovi în ea. Căci jidanilor le place aiul foarte mult, aceasta se poate explica din viptul lor cel sec, precum şi din oarecare trăsătură a caracterului lor. Se poate ca această bucată au ereditat-o dânşii de pe timpul prinsorii lor în Egipet, pentru că se zice în 4 Mos. 11. 5: „Ne aducem aminte de peştii ce-i mâncam în dar în Egipet, de bostanul, prazul, ceapa, usturoiul de acolo”. Aceste ierburi chiar le îndumnezeiau egiptenii, şi, după cum refera Vitriaco („Gesta Dei”) pe timpul cruciadelor, după ce s-a cucerit Damiat, la 1218, se supărau de moarte „Gurmanii” (cei ce aveau gusturi fine) egipteni, pentru că, deşi aveau bucate din abundenţă, le lipsea ceapa şi aiul. Fiindcă usturoiul, agăţându-l în aer liber, înnegreşte, se presupune că el atrage răutatea din aer, deci mulţi îl poartă lângă sine, în loc de amuletă, pentru credinţa că scuteşte de boli, venin, deochi ş. a. Aşa fac grecii cei noi, turcii, polonii şi românii.

*

Tighina

*

Castraveţi acriţi încă se gătesc, pe aici, cu usturoi şi, dacă nu se bagă prea mult, le face un gust plăcut. În Basarabia de la miazănoapte, am văzut şi un munte cu vii, ce aveau struguri mari, dară nu prea mulţi; pândarul desigur că a gustat şi a lăsat şi pe alţii să guste din ei. Căci ce Dumnezeu lasă să crească în libertate poate gusta fiecine, aşa zice poporul de aici. Această libertate nici că este restrânsă prin zidiri, garduri sau movile, precum se face aiurea, unde, despărţindu-se o părticică de loc din ţara întreagă, se preface în posesiune, are semnele sale şi arată vizibil existenţa conceptului de „al meu” şi „al tău”. Ţăranul econom, privind peste răzlogul tras, dară curând astupat şi uscat, vede în vecinătatea sa asemenea masă de pământ şi ţară. După datina veche rusească, pământurile nu se despărţeau unul de altul ca ale indivizilor, ci ca ale comunităţilor; o comună întreagă, nu indivizi singuratici, poseda cutare teritoriu, ei nu aveau părticică pe care s-o erediteze următorilor lor. Era, dară, comunism, care a încetat de când s-au emancipat ţăranii (Albina, II, nr. 54-161, Viena, duminică 14/26 mai 1867).

*

Tighina Catedrala


1867: Descriptio Basarabia, de Rudolf Kuleman (I)

 Diligenta Dorohoi Herta

*

Țara și locuitorii[1]. Clima Basarabiei[2] și calitatea pământului ei. Influența pădurilor supra asprimii și a temperației climei. Statul poate permite privaților să dispună ei după plac de pădurile lor? Basarabia, după anexarea ei în Rusia, un fel de azil pentru toți, și urmările. Stârpirea pădurilor. Să emigreze oameni singuratici în Basarabia? O pădure din Basarabia. Verile calde. Morile de cucuruz.

* 

Basarabia, fiind în proporție tare îngustă, se întinde de la 46 ½ – 48 ½ grade la lăţimea de la miazănoapte. Deci, în lăuntrul țării, clima este cam schimbătoare. Pe când, în ținutul de la miazăzii, ierburile sunt cam albastre, uscăcioase de fierbințeala soarelui, sunt acelea de către miazănoapte mult mai verzi, aproape de culoarea celor din țările nemțești. Cetatea Hotin zace într-o linie cu Viena și, totuși, iarna este pe acolo cu mult mai friguroasă decât chiar în Germania de la miazănoapte. Căci, întâi, munţii Carpaților, ce se extind foarte departe, precum și dealurile Ardealului, ce iarăși sunt împrejurate de țări muntoase, cam până la înălțimea de 8.100 pași, deschid influiențele climei de la miazăzi spre sud-vest. De la nord și est străbate în țară vântul din Rusia, ce stă sub influiența Siberiei, nefiind el oprit de munţi. A doua, ce este și cauza principală, aici nu se află păduri împreunate și concrescute. E drept că se află unele, însă foarte depărtate. Ici-colea se află numai câte o parte de pădure, grupe de arbori subțiri și netrunchioase, pe care nu-i lasă să crească și să se învârtoșească. Pădurile încălzesc țara, pe care o îmbracă ca cu un suman.

*

Judetul Soroca

*

Să ne închipuim câteva milioane de trupine de lemn. Toate vor să crească, să devină tufoase, ele răsuflă, rivalizează, se întind. Cele mai mici trupine, ce nu pot prospera ca celelalte, se nimicesc, în locul lor, însă, se dezvoltă altele, mai poternice. Această pădure, în compoziția ei asemenea cu o personalitate ce se luptă cu sine însăși, înlătură tot ce este atacat, se cucerește pe sine. Membrii uscaţi, care împiedică aerul și lumina, îi frânge și îi folosește pe cei ce zac așternuți și putrezând la picioarele ei, îi pune ca fuscei pentru un crescământ mai puteric. Așa sădind și pregătindu-se întru voluminozitatea sa, desvoltă, în activitatea sa, energia, viața și căldura. Cum că așanumita floare „limba țapului”, dimineață de dimineață își încuie pupulul și noaptea și-l desface; cum că „dionea” (o plantă), când oarecare insectă numai puțin o irită, își strânge frunzele-i lipicioase, prinzând insecta; cum că trifoiul dulce, cel mișcător, începe a tremura, când îl ating primele raze ale soarelui, toate acestea dovedesc nervozitate, viață, iritație, frecare, căldură. Și încă o sumă de trupine gigantice, arbori de pădure, dintrânșii chiar și iarna expiră aer călduros, parcă vara ar avea azilulu ei aici. De trupinele cele poternice ale lor se frânge lovirea furtunilor, pe munţi fiind, opresc vărsările cumplite de ploaie, împrăștiindu-le peste toate părțile și, prin aceasta, scutind șesurile de inundările ce vor cerceta ținuturile toate, ai căror munţi sunt dezbrăcați de păduri.

*

Cât de însemnate sunt aceste păduri pentru continent, pentru o țară, pentru un imperiu! Oare statul poate da voie privaților ca să dispună, după plac, de păduri? Noi am văzut, chiar sub un regim rusesc, ce stătea pe o culme mai înaltă a culturii, că proprietarii, pentru ca să-și procure parale, scoteau și vindeau, deodată, păduri până la 100.000 ruble în argint. Dacă toți sau cei mai mulţi ar face așa, atunci statului, prin înrăutăţirea climei și nimicirea puterii vegetabile, pentru foloasele momentane, dară nedurabile, ale privaţilor, i se cauzează scăderi care nu se pot îndrepta așa lesne. Proprietariul numește aroganță, amestecare în libertatea-i personală, dacă statul își propune să vegheze și peste pădurile ce nu sunt în proprietatea lui, dară cu mult mai mare este aroganța indivizilor privaţi, dacă ei, prin stârpirea pădurilor, atacă clima, ce este a tuturor supușilor. Dacă oarecare fabrică, așezată fiind într-un ținut împopulat, ar învenina aerul, prin evaporările ei, s-ar putea dispune ca să-și strămute locul său, să se încuie. De ce, dară, să nu se oprească privaților a nu face aceea ce, dacă ar face, se întâmplă pe spezele comune. Durere că în Basarabia nu s-a oprit aceasta. Las’ să fie!, se auzea vorbindu-se, și pădurile pieriau, ducând cu ele și puterea de avântare a țării, precum s-a întâmplat cu toate țările cărora li s-au tăiat arborii, ce le erau aripi.

*

Canionul Nistrului

*

Palestina, Grecia, Spania și pustiile late de pe râul Volga, ce mai înainte erau câmpii surâzătoare, cu livezi și cu tufe, ne dau exemplu despre acestea. Cu drept cuvânt, se poate zice că, cu cât mai adânc, spre răsărit, cu atât mai neînsemnată este cultura pădurilor. Țările de acolo sunt stat și se țin de stat. Dară dacă acesta este prea mare și dacă administrația se face dintr-un punct prea îndepărtat, am putea zice, din punctul matematicii de centralizare, fără ca aceasta să se repete în multe puncte municipale, atunci toate legile de pe aici, care sunt cu o pereche de mii de ani înapoiate, sunt anemice. Omeni senguratici, cărora diregătorul cu o mână le întinde ordinațiunea, iar pe cealaltă o întinde deschisă, fac cu capul „da” și, în momentul următor fac, dacă vor, chiar din contra a ceea ce trebuia să facă. Se poate că statul, ne-edând legi în privința culturii și cruțării pădurilor, a voit să nu înstrăineze pe emigranţii de care Basarabia avea așa trebuință mare, prin opririle acelea.

*

Precum Basarabia, încă de mai înainte, era mingea națiunilor luptătoare, care se amestecau una pe alta în relațiunile lor, așa a rămas și anexarea ei la Rusia, fără baza legală. Acum mulţi emigrară în Moldova, de care mai înainte se ținea și, considerând limba, datinile, calitatea pământului ei, încă se mai ține. Pentru ca să se împopuleze țara, ce este cam goală de locuitori, întemeia Rusia un fel de azile, precum a întemaiat, odinioară, Romulus în Roma. La pașaporturi și alte documente nu se privea cu rigurozitate. Neguțători jidovești, căpitani demisionați, colonei, oficiali de la poșstă și Dumnezeu mai știe încă cine, alergau aici ca să se facă posesori mari, fără să înțeleagă sau să voiască a înțelege ceva din economii. Numaidecât la câștig! Iaca, acolo, o pădure, un lemn, pentru atâtea ruble, l-a tăiat, banii i-a pus în pungă și, mai departe, unde se află altă pădure pentru arendare sau de cumpărat.

La această poftă mare de stârpire se mai adăugase una mai mică. Nobilii și țăranii jefuiau pădurile, ei tăiau fuscele mici sau nuielele de la trupini fragede, pentru ca să-și facă garduri la grădini, la curţi, pentru grajdul de găini, pentru hambarul de cucuruz etc. O stârpire de lemne cu totul nerațională, dacă cugetăm că, în locul nuielelor, se puteau folosi, ca în toate țările, spinii ce cresc prin livezi, pe care, de exemplu în Mecklenburg, Schlesvig ș. a., îi sădesc pe locurile nefruptifere, încât aceste locuri servesc pentru câştigarea lemnelor de folosință. Aceasta pretinde timp, lucru și se bazează pe împroprietărire, care aici nu se caută. Nomazii nu au case, nici palate, ei au numai colibe, care se dărâmă curând, spre a emigra mai departe. Firește că se află case, și încă bunicele în Besarabia, totuşi, însă, peste tot luat, sunt aproape de colibe, fiind mici, aeroase și destruate. Sunt bunuri de câte 20.000 de morgen (măsură prusiană), pe acestea nu se află nici o casă, nici măcar de boier, care s-ar putea asemăna cu o casă a unui țăran neamț de mijloc. Așa sunt toate, preparate pentru mişcare, în schimbare, părăsire. Urmarea acestei dezgoliri a câmpiilor a fost stricarea climei din Basarabia.

*

Dealul Magura

*

Înainte de 60 ani, 12 werst (verste, mila rusească de 1.500 pași), până lângă Hotin se întindea o pădure frumoasă, având, ici-colea, câte o livadă și puțin pământ de semănat; această pădure oprea și împărțea, cu puterea ei, viforile și furtunile de nea, sub scutul ei păstra mai multe izvoare și lacuri, încălzind și reînviând prin jurul ei prin o energie grandioasă de vegetațiune. Vitele ernau întrânsa, precum se întemplă acum în Anglia și Irlanda, și fără să pătimească aflau întrânsa căldură și totdeauna nutreț. Așa am auzit eu de la niște proprietari demni de crezământ. Dar altcum este în timpul de față! Dacă călătorim peste locurile belite de păduri, spre Hotin, suntem expuși la pericolul de a ne degera mâinile și picioarele de suflarea vântului rece, dacă nu ne învelim bine în cojoace. Pustia cea mare de către răsărit, cu oamenii ei cei nomazi și cu ciurdele de vite, trimite influiențele răutăcioase și spre apus, până când cultura nemțească, pe lângă dezvoltarea favorabilă a trebilor, i se va opune mai cu putere.

*

Ici-colea, se află, în Basarabia, arendatori și economi nemțești, dar ce pot singuraticii, cu teoria și cu planurile de cultivare, contra datinilor rele și a oamenilor rău dedaţi, care râd de ele? Cât de curând, vor deveni și ei ceea ce au ajuns și ceilalți. Dacă au venitu ei cu intenție ca, în timp scurt, să-și agonisească averi și, pe urmă, se întoarcă iar în patria lor, se vor vedea înșelați. Pe ei îi numesc venetici, pedanţi, fantaști, care au venit numai ca să-și deșarte pungile ce le-au adus umplute din Germania. Există despre ei tot felul de istorisiri și anecdote; un colonel din apropiere, ce și-a dat sabia pentru trebi de economie, pe care cugeta că le va purta tot așa de înțelept ca sabia sa, răscoală țăranii contra vecinului său, invidiându-l pentru câștigul ce acesta îl aștepta de la teritoriul său, pentru că și-a dat și înmulțit osteneala.

*

În Basarabia sunt multe și deosebite caractere, care, prin diferite arte și intrigi, pricep să deformeze onoarea ce a rătăcit între dânșii. Deci, nicidecât nu se pot recomanda emigrații singuratice. Numai o societate compactă, care, în coînțelegere cu regimul, pe lângă garanţie, ar lua în posesie un teritoriu izolat de altele, după care teritoriul ar avea să extindă peste vecini o influiență bună, cu putere impunătoare, numai astfel de colonie sau societate poate promite folos sieşi și statului. Aceşti omeni au venit pentru ca să rămână, să se împroprietărească și se înțelege, de la sine, că atare permanență se încearcă a se asigura și agonisi prin agronomie. Coloniile nemțești, împroprietărite în partea de la miazăzi a Basarabiei, au fost active și în privința cultivării pădurilor, făcându-și fiecare datoria de a sădi, în fiecare an, câțiva arbori, cu scop că din aceia se vor naște păduri. Deși acestea mergeau încet, totuşi sunt grupe de arbori și, cunoscând vânjoșia poporului nemțesc, se poate spera progres întru întreprinderile lui. De cumva, însă, după ce am călătorit sub razele arzătoare și prin nori de pulbere, aflam, undeva, vreo pădurice de acestea, viața din ea, ce niciunde nu se află în asemenea măsură, servește de caracteristică pentru pădurile din Basarabia. Toți și toate aleargă, de pe pustietatea fără arbori, și umblă către acest azil umbros și învietor: această pădure, în timp de vară, este un feli de grădină de animale, în care tot ce viețuiește se ascunde. Pe cât de scurtă este iarba de pe pustie, pe atât de înaltă, până la piept, crește ea sub scutul arborilor ce îi atrag roua și umezala. Este forte bine dacă călătorul umblă în călțuni înalți, căci nu este a se feri numai de geniste (Ginster, unu soi de plante) ilice (arbore spinos) și alți spini, ci încă și de alta ce, din tufa întuncoasă, ce o atinge piciorul, se întinde un corp neted, lucitor, de 4 pași de lung, el clatină, șuieră, se târâie printre ramurile tremurătoare. Mai încolo se codește câte o șopârlă de 12 policari de lungă, pe spate verde, cu punte negre pistruiată, pe pântece cam galbenă-verde, cu solzi, de la cap, până la vârful cozii. Câte zburături, fluturări, ciripiri, vuiete, sfredelituri, șuierături în această pădurice!

*

Malul stang al Prutului

*

Colo, în sus, vezi sute de cuiburi, un sat de ciori flutură în aer, pe deasupra arborilor! De cumva se scutură cutare trupină, nenumărate gâturi încep a cârâi, își freacă clonțurile, de câte 3 policari, de crengi, ca și când ar avea să arate că ce ar fi de așteptat de la acest pumnar sau de la cela. Din cuibul verde, de sus, cobețul privește, să observe vreun iepure, ce nu-i scapă așa ușor. Cu repeziciune se coboară la el și, pe loc, după el, câte un corb, amicul de vânătoare al lui, cu care împreună atacă, din toate părţile, pe biata vită fricoasă, sărind, fluturând, zburând, îl ajung și îl prind, iar cel dintâi îl sapă cu clonțul.

*

Broaștele încă au cor însemnat. Din depărtare este semnalizată pădurea, prin corurile lor nearmonioase, călătorii se bucură când le aud, știind că se scapă de fierbințeala soarelui, intrând la răcoare și umbră. Între toate vocile, însă, sună mai tare cele ale filomelelor nenumărate. Deși nu bat ele așa de curat și sonor ca și cele nemțești, totuşi sunt filomele și mulţimea lor, mai la fiecare 12 pași se aude câte una, suplinește sonul metalic, ce lipsește vocii lor. Pe cât de friguroasă este iarna, pe atât de caldă este vara, ea e cu mult mai caldă decât în cutare parte a Europei de la apus, sub asemenea lățime ecuatorială. Și precum acolo frigulu cel mare se simte din lipsa pădurilor, așa la noi căldura fierbinte tot din acea cauză. Pentru iarnă, pe acestea le putem numi, acolo, cojoacele, din contra, pentru vară, aici bureţii țării, fiindcă pădurile atrag umezeala din atmosferă în sine și, pe urmă, o lățesc peste țară.

*

Pe valea Nistrului

*

Cât de răcoros este pentru ochi și nervi a privi la un lacu limpede, la apa curgătoare! Unde sunt miile de izvoare, lacuri și râuri, ce șerpuiesc și recreează toate părţile Germaniei, fiind cam totdeauna pline, pentru că arborii și tufișul de pe țărmuri le scutesc de razele secătoare? Sunt și aici lacuri, de exemplu acolo unde, între movile mici, se stoarce puţintică apă noroioasă de printre niște arbori ce stau mai la deal, un eveniment pe care se încearcă a-l folosi în sfera lui. Persecutându-l, cam două verste, în sus, se află vreo șase mori de cucuruz, care nu sunt mai mult decât colibe găurite, așezate sau, mai bine zicând, două lăzi de scânduri, lângă care abia se mişcă o roată de moară. Țărmurii acestui lac sunt pretutindeni goi, nici un arbore pe ei, nu sunt nici tufe de spini, unicul scut contra razelor soarelui este adâncimea albiei lui, care din ce în ce se îngroapă mai mult în glod. De ce nu se adună aceste colibe la un loc, făcând din ele o moară bună, cu mai multe pietre, făcând din lacul acesta altul mai mare, care și vara ar face serviciu? Dar aici fac toți, țărani și nobili, după mintea lor. Pădurile se strică și, cu ele, și lacul, precum și morile zidite pe el, care, firește, nu se vor mişca de razele soarelui (Albina, II, nr. 52-159, Viena, miercuri 10/22 mai 1867).

*


[1] Având interes a ști ce scriu străinii despre noi, reproducem aceasta din „Unsere Zeit”, cursul III, fasc. 9 din 1 mai 1867. Lipsia Brockhaus.

[2] În anii aceia se scria „Besarabia”, ca în sugestia lui Hasdeu, referitoare la Negru Vodă, care ar fi fost „bess arab”, sugestie confirmată recent, când arheologii au constatat că Negru Vodă era negru, adică… bess arab – n. n.


1919: Basarabia sau „Copiii lacrămilor”

1919 RASARITUL Orfanii de razboi

*

Dintotdeauna, moldovenii dintre Prut şi Nistru au fost „Copiii lacrămilor”, cum inspirat se scria, în 15 aprilie 1919, într-un articol din gazeta „Răsăritul”. Da, dar au fost şi au rămas, secretul dăinuirii basarabenilor fiind ştergerea lacrimilor cu latul săbiei. Şi asta pentru că nicăieri, în celelalte provincii locuite de români, numărul neamurilor răzăşeşti nu este atât de mare ca în Basarabia, acolo unde libertatea se veghea şi apăra, cu arme şi nesomn, drept har dumnezeiesc. Dar, înainte de toate, haideţi să citim împreună textul „Copiii lacrămilor”, din 1919:

 *

1919 RASARITUL titlu

*

„După două zile de dezbateri în Sfatul Ţării, la 27 noiembrie 1918, urma să se hotărască dacă Basarabia se va uni definitiv cu ţara mumă, sau nu. Intrigile de tot felul şi propaganda anti-românească, făcute înainte de deschiderea Sfatului Ţării şi în timpul dezbaterilor, făcea pe mulţi să creadă că unirea nu se va vota; iar alţii înclinau să acuze atât pe deputaţii din Sfatul Ţării, cât şi pe moldovenii cetăţeni ai Bas|rabiei, boieri sau ţărani, că nu simt româneşte, că sunt vânduţi ruşilor, că s-au unit cu străinii contra unirii, în fine, fel şi fel de bănuieli şi de acuzări. Acolo, ca şi aci şi poate că pretutindeni, erau oameni pripiţi, care priveau lucrurile numai la suprafaţă, şi se grăbeau să dea sentinţe ca cele de mai sus. Aceşti pripiţi condamnau pe basarabeni, fără să privească mai în adânc şi fără să se gândească cum, cu un an înainte, când propaganda anti-românească era mai puternică, când banul străin era mai periculos şi când ţara mumă era îngenunchiată de duşmani, aceiaşi basarabeni cereau unirea cu ea şi reaprindeau, în sufletele româneşti, speranţa aproape stinsă a întregirii neamului.

*

Ce putere a intervenit sau ce meşteşugire s-a întrebuinţat ca să se voteze această unire, în unani­mitate şi într-o atmosferă de înfrăţire dumnezeiască? Aceasta va fi întrebarea pe care şi-o vor pune mulţi, fie ca să continue cu acuzările, fie ca să ridice acest act la înălţimea cuvenită! Pentru cei dintâi, tot dispreţul şi toată compătimirea noastră. Pentru ceilalţi, încercăm să dăm, mai jos, im­presiile ce am avut cu ocazia marelui act al unirii şi convingerea ce ne-am făcut că forţa morala şi energia basarabeană vor juca un rol important în opera de întărire a României Mari.

*

O sută de ani, s-au luptat rusificatorii ţarişti ca să stingă, din sufletul basarabenilor, căldura lacrămilor răzeşeşti şi să aştearnă, în locu-i, dispreţ pentru originea românească şi interes pentru cauza rusă; iar, în ultimul sfert de veac, ideile umanitariste şi socialiste din Rusia îşi găsiseră ogor şi în Basarabia. Când, însă, boala revoluţiei a atins Rusia, deşi a prins, pentru un moment, şi în Basarabia, îndată ce lanţurile ţarismului rusesc s-au sfărâmat, ca prin farmec s-a format, între  Nistru şi Prut,   o barieră contra revoluţiei şi s-a început mişcarea pentru întregirea neamului. De ce nu s-a petrecut acest fenomen şi în alte ţinuturi din Rusia? De ce se mănâncă, şi astăzi, ca şi câinii, fraţi între fraţi, în întreaga Rusie? Răspunsul îl vor da istoricii, sociologii şi oamenii de ştiinţa, aducând acte şi probe, ca să rămână scrise în cartea lumii, dar, până atunci, pentru poporul nostru răspunsul este mai uşor: fiindcă acei fraţi, care se mănâncă între ei în întreaga Rusie, nu sunt născuţi din lacrimi vărsate de ră­zeşii pământului, precum sunt născuţi copiii Ba­sarabiei din lacrimile răzeşilor lui Ştefan cel Mare.

*

Rătăciţii revoluţiei din Rusia aşteaptă să le vină din afară idei şi porunci noi, ca să oprească re­voluţia, precum tot din idei şi porunci străine au pornit-o. Copiii lacrămilor, adică copiii răzeşilor basarabeni, nu au avut nevoie de idei şi porunci noi, venite de la străini. Căldura lacrimilor din care s-au născut, provocată de întâlnirea cu fraţi de acelaşi sânge, a fost de ajuns ca să le ascută mintea şi să vadă calea pe care trebuia să apuce: calea întregirii neamului. Pentru flăcăii basarabeni, născuţi din lacrimi, scăldaţi în lacrimi şi crescuţi în lacrimi, trebuia numai un moment prielnic, ca să izbucnească din sufletul lor comoara simţirii româneşti.

*

Şi iată cum a venit acel moment: Războiul dusese, în vechiul regat şi în Moldova, zeci de mii de flăcăi basarabeni, care au văzut, cu ochii lor, ceea ce li se ascunsese o sută de ani, adică frumuseţile, bogăţiile şi înrudirea noastră cu ei. Tot războiul adusese în Basarabia zecile de mii de români, refugiaţi din Ardeal şi din Regat, care au văzut, aci, ceea ce li se spu­sese fals în cărţi, au văzut basarabeni care nu-şi uitaseră nici limba, nici obiceiurile. Din această întâlnire de fraţi, purtaţi de fluxul şi refluxul războiului, unii înarmaţi cu ştiinţa, alţii cu simţirea şi alţii cu instinctul naţional, s-a creat acea atmosferă prielnică unirii. După cum, în mica ghindă, stă ascunsă viaţa marelui stejar, tot astfel stătea ascunsă viaţa Ro­mâniei Mari în sufletul basarabenilor. Şi, când mo­mentul a sosit, această viaţă a izbucnit ca un vulcan puternic.

*

Am fost martori la măreţul act al unirii; am văzut, în figurile aleşilor poporului basarabean, icoanelor strămoşilor noştri; am simţit căldura va­lurilor de lacrămi, care au curs peste o sută de ani din ochii părinţilor lor, şi am văzut cum a izbucnit unirea, într-un singur glas şi într-o at­mosferă de înfrăţire dumnezeiască, în care ei apă­reau ca nişte sfinţi. În acel moment măreţ, am simţit şi am spus ceea ce repetăm şi acum: Copii ai lacrămilor, după cum a răsărit de la voi prima unire, tot astfel avem credinţa că dintre voi răsări-vor mii de oameni de nădejde, atât de necesari şi de aşteptaţi pentru întărirea României Mari!” (Răsăritul, anul 1, nr. 10, 15 ianuarie 1929).


Pagina 2 din 3123