Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 8

Ziguratele ignorate ale Europei

 

Densuş şi Nîmes, cele mai vizibile zigurate europene

*

Primul european, care a intuit existenţa unor construcţii străvechi în Europa, cu mult anterioare celor greceşti şi romane, pare să fi fost Victor Hugo, poetul care, în 1837-1838, pe când scria „Les Orientales. Les voyage de la Syrie”, încă din Scrisoarea 1 „La Rhin”, atenţiona asupra existenţei unor „zidiri pe munte” şi în Europa, după cum scria Paul Perdrizet, în studiul „Le monument de Hermel”, publicat în „Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie, Tome.19, Paris, 1938. Dar, cu toate că savanţii europeni aveau sub ochii lor ziguratul de la Nîmes, interesul lor viza doar ţinuturile vechi ale Babilonului, Mesopotamia şi Siria părându-li-se a fi leagănul civilizaţiilor, în detrimentul Egiptului. Arheologul american John P. Peters, de pildă, descoperea, sub dărâmături prădate, câteva zigurate, considerând că „nu este surprinzător faptul că aceste monumente sunt înconjurate de construcții ulterioare (asyriene, neo-babiloniene și chiar sassanide), iar vechiul relief va fi găsit numai după evacuarea tuturor acestor adaosuri. Numai atunci vom putea să înțelegem aranjamentul complexului, care apare și care este probabil să facă parte dintr-un vast ansamblu, unde nu ne-ar fi surprins să găsim, în straturile profunde ale noilor sanctuare pre-sargonice, încă un zigurat şi mai vechi în picioare, în afară de cel aflat, dar în care încă nu am putut intra” (Peters, John P., Some Recent Results of the University of Pennsylvania Excavations at Nippur, Especially of the Temple Hill, in The American Journal of Archaeology and of the History of the Fine Arts, 1895, pp. 26 şi 27).

Din întreg studiul, scris înainte de terminarea săpăturilor, mă interesează doar „leii”, care, ca şi la Densuş, nu sunt, de fapt, „lei vandalizaţi ulterior de vandali”, ci nişte vietăţi mitologice ciudate, dar Peters atenţionează, asupra fiecărui zigurat în parte, asupra celor „doi lei, unul lângă altul, încastraţi în perete”, pe care îi regăsim în ciopliri asemănătoare şi la Densuş.

Francezii, la rândul lor, trimiteau o puternică echipă de arheologi şi orientalişti celebri (Bianquis, François, Matta și Payen), întărită cu o alta, formată din mari arhitecți (Raymond Cans, Raymond Duru și Jean Lauffray), pentru a face săpături la la Mari, adică de la Tell Hariri, în Siria. Templul, deși nu se știe când a fost construit, a fost distrus de Hammurabi, legiuitorul, în jurul anului 2000 înainte de Hristos. Dar au existat și devastări anterioare, precum cea făcută de Eannadu, regele din Tello, în 2850 înainte de Hristos. Templul în sine, era închinat zeiței Ishtar, în jurul unui zigurat cu mai multe nivele. Capitolul dedicat săpăturilor la zigurat, „Le chantier de la ziggurat” (Syria / Revue D’Art Oriental et D’Archeologie, Tome.19, Paris, 1938, pp. 21), pornește de la faptul că, în timpul excavațiilor de la palat, „atenția noastră a fost atrasă în special de movilele uriașe ale căror baze sugerau existența unei construcții monumentale”, ziguratul fiind scos, încetul cu încetul, la iveală și impresionând prin „simplitatea liniilor și prin ineditul construcției puternice, aflată în trei nivele bine conservate. Se deschide spre est, pe esplanada cu care comunică la același nivel, cu o ușă străpunsă, pe axă, adâncită, de peste 5 metri, dar cu o lățime mai mică de 1 m 50. Prin uşă se ajunge într-un sanctuar alungit, orientat substanțial între est şi vest, scobite fiind pe peretele său de funda două sacristii mici, care delimitează un fel de altar (3 m, 25 x 1 m, 15 x 1, 13 cm), din cărămizi brute, ornamentate, în față, cu pilaștri ușor protuberanți. Pe partea dreaptă, două lespezi se sprijină pe peretele oblic, ambele de dimensiuni mai mari, dar ornamentare identică. O lespede pătrată a fost plasată, în cele din urmă, în colțul dinspre sud-est, din care doar o parte a rămas intactă, ca urmare a reconstrucției” (pp. 23, 24).

 

Deci, deocamdată, în privinţa zigguratelor orientale, trebuie să notăm existenţa, ca şi la Densuş, a celor „doi lei” înglobaţi în zid, a celor patru stâlpi şi a Căii Zeilor Deva-Yana, adică cilindrul „ca un coş de fum”, prin care, în fond, Cerul pătrundea în „Temelia Cerului şi a Pământului”, care era templul.

În Europa, exista, proeminent scos la vedere, La tour Magne à Nîmes, o „clădire care pare să fi intrigat imaginația populară. I s-a împrumutat o antichitate fabuloasă și destinații străine” (Charles-Roux, Jules, Nimes, Paris, 1908, p. 35), până prin secolul XVI, când profesorul localnic Guillaume Bigot a emis ipoteza unui mausoleu (deşi nu era un cavou, ci un templu), precizând că Turnul „mai apropiat formelor elegante ale Greciei, decât măreției monumentelor romane, corespunde perioadei în care celții nomazi se aflau sub influența Marsiliei” (p. 37). Şi celtismul acesta, ca şi dacismul nostru, nu însemna decât o găselniţă, în ciuda faptului că celţii nu însemnau populaţii nomade, cum încă se mai crede, ci a treia cultură primordială, cea meşteşugărească, răspândită pe un uriaş areal intercontinental, şi ca întemeietoare de târguri şi de cetăţi.

Ulterior, studiind structura primară a construcţiei de la Nîmes, alterată de fel de fel de adaosuri ulterioare, inclusiv de scara spiralată interioară, ridicată de arhitectul Questel, în 1843, Hippolyte Bazin, în studiul „Nimes Gallo-Romains”, avea să atribuie originea templului într-o difuză epocă „helenică”, toate echivalările încercându-le cu vestigii timpurii ale civilizaţiei romane, pentru a concluziona, în cele din urmă, de data asta inspirat, că „Turnul Mare, o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute, are cu atât mai multă valoare și merită într-o mare măsură atenția și respectul celor care iubesc antichitățile naționale” (p. 39).

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Aici s-a pus, practic, degetul pe conturul real al mărturiei străvechi, precizându-se că, la fel ca templul din Densuş, şi Turnul Mare din Nîmes înseamnă „o mărturie aproape unică a unei civilizații dispărute”. O mărturie la vedere, pentru că multe dintre cetăţile europene înglobează în ziduri de apărare, în complexuri monahale sau bisericeşti din centrul aşezărilor, astfel de mărturii, alterate de vremuri prin adaosuri mai mult sau mai puţin inspirate, care sunt mărturii şi arhitectonice, şi religioase ale ignoratei civilizaţii anterioară celor mărturisitoare, inclusiv celor egipteană şi sumeriană, după cum o recunosc textele, inclusiv scrierile religioase, ale celor două civilizaţii primordiale mărturisitoare. E posibil ca în tumulii din Carpaţi să se afle, măcar într-unele dintre ele, şi ruine ale unor zigurate străvechi. Pelasge, boreale, nu contează, dar oricum, nu romano-dacice, după cum ne tot îmbătăm cu apă chiară, de mult prea multă vreme. Chiară, adică leşioasă, şi nicidecum chioară, cum o numesc păturile largi ale inculturii universale.

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

 

Ziguratul[1] de la Densuş

*

La Densuş nu s-au făcut vreodată săpături („Nimic de genul acesta nu a fost încă încercat, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”, scria John Paget, în 1836, pregătind cartea „Hungary and Transylvania”, London, 1855, p. 115), dar la Nîmes, „săpăturile au arătat că turnul este anterior civilizaţiei romane; a fost încorporat, în primul secol, în sistemul general de apărare și a fost întărit, la baza lui, cu o nouă centură de zidărie. Ansamblul trebuie să fi fost destul de fragil. „În două locuri, dărâmăturile parţiale ale fațadei sunt separate de o linie de pietre tăiate; deasupra acestui prim etaj, pe fiecare parte, patru pilaștri dorici s-au suprapus, prin patru coloane. Monumentul prezintă, la înălțime, o serie de restrângeri, diametrul său de 15 m 60, la nivelul primului cordon de piatră, măsurând 15 m 20 la nivelul următor și 14 m 20 la celălalt nivel. Elementele luminoase și elegante se deosebesc de arhitectura romană obișnuită” (Hipolite Bazin, Nimes Gallo-Romain, p. 36)”, în J. Charles-Roux, Nimes, Paris, 1908, pp. 37, 38.

Din mărturisirile anilor 1838-1860, toate datorate unor străini, aflăm, cu trimitere la templul solar din Densuş, caracteristicile de bază ale unui zigurat anterior celor orientale:

Familia, 1865 decembrie 5: Biserica de la Densuş, în Ardeal

Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”[2].

Stîlpii pentru susţinerea turnului

Existenţa „celor patru stâlpi” (patru coloane celeste), care marchează spaţiul sacru de sub Calea Cerului sau a Zeilor (cilindrul asemănător unui „coş de fum”)[3]; „în interior, sunt patru piloni mari, pătrați, care susțin, pe un număr egal de arcuri rotunde, zidurile turnului”, iar „forma acestor stâlpi se aseamănă mai mult cu nişte altare[4];

Calea Zeilor, în templul ziggurat de la Densuș – foto: Alexandru Baboş

deschiderea de tip coș de fum, care dă lumină interiorului[5];

„Leii de piatră”, care nu sunt, totuşi, lei

piatra veche, care astăzi servește drept altar”; „Este posibil ca, în mijlocul acestor patru arcuri, să fi fost altarul, aşezat pe un bloc de piatră cubic din podea, care lipseşte acum, deși restul podelei are vechea acoperire de piatră cioplită” [6].

Densuş, pe când România Mare avea un Patriarh ardelean

templele romane nu au fost construite astfel”; „este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani[7].

*

*

„Pe zidul de la baza turnului, în exterior, am observat că cele două statui de lei au fost mutilate, dar oricum fuseseră sculptate în mod rudimentar”[8];

[1] Kenny Slaught, în studiul „Ziggurats: Ancient temples from the cradle of civilization” (Temple antice din leagănul civilizației), afirmă că interesantul „cuvânt „ziggurat” provine din verbul ackadian „zaqqaru”, care înseamnă „construirea pe înălțime”.

[2] Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115

[3] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes (pp. 365-370)

[4] Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, London, 1855

[5] Paget, op. cit.

[6] Gerando, op. cit.

[7] Paget, op. cit.

[8] Paget, op. cit.


Alecu Russo: Eroi de drumul mare

Moto: Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău, niciodată! (Alecu Russo)

*

În colecţia „Clasicii români comentaţi”, apărea, sub îngrijirea cărturarului Nicolae Cartojan, volumul „Al. Russo / Scrieri postume / Traduse de: V. Alecsandri, Al. Odobescu şi Mihail Sadoveanu”, publicat de Petre V. Haneş în Editura „Scrisul Românesc” din Craiova. Anul apariţiei cărţii nu e menţionat, dar este oricum ulterior studiului despre Alecu Russo, publicat în anul 1901, studiu la care se face trimitere în prefaţa semnată de Hasnaş.

*

Cartea în sine, publicată postum (nu există „scrieri postume”, pentru că nici un pământean nu se apucă de scris după moarte), este o minunăţie, şi prin calităţi literare care ţin de scriitura în sine, dar şi prin uriaşa cantitate de mărturii, pe care o încredinţează nepăsătoarelor viitorimi (venitoriilor – cum se scria în presa vremii) româneşti. Eu am ales, deocamdată, textul din 1840, inclus de Hasneş printre textele pe care el le-a numit „Studii naţionale” (pp. 9-15), care se referă la hoţii de drumul mare, care sunt, fără îndoială, mult mai interesanţi decât hoţii de la guvernare din toate vremurile neamului nostru.

Arestarea haiducului Teodor Pantelimon, în 1914

Toate națiile în decădere sau în stare încă necultă au avut și au hoți, pe care poeții și romancierii îi idealizează. Spania, Sicilia, Italia, Calabria sunt chiar astazi cutrierate de bande înarmate, ce se țin la drumuri, viețuiesc în codri și sunt groaza călătorilor. Grecia a avut clefții săi, care, subt pretext de a se răzbuna asupra turcilor, trăiau mai mult din jafurile acute asupra creștinilor, însă numele de cleft este sinonim cu numele de brav.

*

De unde vine această influiență magnetică, pe care o simțim când se pomenește de acei oameni ieșiți din calea dreaptă? Pentru ce suntem dispuși a da simpatiile noastre acelor prigoniti de asprimea legilor? Ne place oare traiul lor zvânturat? Am vrea, ca dânșii, să dormim grin păduri, cu capul răzimat de rădăcina unui stejar, cu mâna pe oțelele pistoalelor? Am vrea să stăm de pândă, pe vârful unei stânci, să ne expunem zilele necontenit la trude, la pericole, la lupte? Ne încântă ideea unui om ce are curajul a se revolta în contra societății întregi și a o combate cu singurele lui mijloace, sau, în sfârșit, există în sufletul nostru un glas tainic, care îndeamnă a lua partea celui mai slab, în contra celui mai tare?

*

Oricum să fie, popoarele au o admirație plină de dragoste pentru unii hoți și chiar un cult pentru vitejiile lor, căci tot curajul națiilor căzute se concentrează în acei oameni energici.

*

Unii din aceștia au fost împinși în calea hoției prin vreo nedreptate, pe care ei au voit să se răzbune. Alții au fost conduși de spiritul lor neastâmpărat, de natura lor activă, alții de farmecul codrului, care îl atrage pe român cu o putere neînvinsă. Cine știe dacă, născându-se în alte timpuri, în alte locuri și în alte condiții, ei n-ar fi ajuns oameni însemnați prin fapte mărețe!

*

Moldova are și ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor; și ea are eroii săi de drumul mare, ale căror balade sunt cu drag cântate de popor, căci poporul vede în ei pe nișfte apărători meniți a restabili cumpăna dreptății.

*

Țara Muntenească (numită astfel în glumă, căci cea mai mare parte din ea nu este decât un șes) a avut asemenea hoți înfrățiți cu poporul. La anul 1830, a fost prins și executat, în București, unul din ei. Lume multă asista la acel crunt spectacol, iar când drama fu săvârșită pentru satisfacerea sotietății, un țăran se puse în genunchi lângă trupul mortului și începu a plânge amar.

*

– Ce ai?, îl întrebară cei care-l încungiurară.

– Ce să am?! Mă doare sufletul, căci acesta mi-a fost binefăcătorul meu.

– Cum?

– Acum e o lună, îmi aram ogorul; unul din boi căzu mort de osteneală și de căldură… Începui a-mi smulge părul de desnădăjduire, când omul ăsta, Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi zise: „Ține, sărmane, și nu te mai căina; cumpără-ți alt bou!…”. Îmi dete 12 galbeni, fără a aștepta măcar să-i mulțămesc.

*

Ori fi vreo patruzeci de ani, de când o bandă de trei hoți vestiti domnea în Moldova; pe atunci nu exista poliție și comunicațiile între ținuturi erau foarte grele, prin urmare acel triumvirat prăda țara în ziua mare, fără grijă de poteri. El era compus din Bujor și din doi boieri din cele mai dintâi familii!

*

Prinși, în sfârșit, de arnăuții hătmăniei, Bujor, mojicl, fu spânzurat, iar nobilii, privilegiați până în momentul morții, fură descăpățânați în câmpul Copoului. Cu toate acestea, cronica pretinde că doctorul Gall ar fi cumpărat scump capul lui Bujor, pentru ca să-l studieze, și că n-a dat nici o lețcaie pe tidvele boierești. Acest Bujor și-a primblat vitejia prin Valahia, prin Bucovina și prin Basarabia, fără frică de catane sau de cazaci, iar când se arăta în Moldova, poporul zicea:

*

„S-a ivit Bujor în țară

Pe ciocoi mi-i bagă-n fiară” etc.

*

Și, atunci, boierii mergeau cu câte doi, trei arnăuți, plini de arme, din cap până-n picioare. Cuconul A., ducându-se la Bacău, cu nevasta dumisale, care dormea în trăsură, se văzu, deodată, oprit în mijlocul drumului. Bujor, cu șase tovarăși, îi aținea calea. Arnăutul de pe capră vru să se posomorască, însă nu-i dase vreme unul dintre hoți, căci îl zmunci de sus și-l culcă în țărână, sub genunchiul sau.

*

– Ce vreți?, întrebă boierul.

– Ca să știi ce vrem, cucoane, află că eu sunt Bujor.

– Bujor?

– Bujor!

– Am înțeles, adăugă boierul. Iată punga, însă vă rog să nu-mi treziți nevasta.

*

– N-ai grijă, noi nu spăriem femeile… Câți galbeni ai cu dumneata?

– 150.

– Numai?

– Numai!

– Cu zimți?

– Împărătești.

*

– Prea bine… Mulțămesc… Unde mergi?

– La Bacău.

– Să spui ispravnicului închinăciuni din partea mea. Hai, încalecă, flăcău, și călătorie bună.

Surugiul, de cuvânt, se azvârli pe cal; arnăutul se urcă pe capră, cu sprâncenele posomorâte și boierul răsuflă mai ușor.

*

– Stați!, răcni Bujor.

– Ce mai este?, întrebă boieriul îngrijorat.

– M-am răzgândit, că poate să ai nevoie de parale la drum; iată zece galbeni de la mine.

*

Zicând acestea, Bujor aruncă galbenii în trăsură. Caii plecară cu fuga, iar cucoana, trezindu-se și văzând monedele de aur împrăștiate pe perne, începu a râde, întrebând dacă a căzut vreo ploaie cu bani, în vreme cât dormise.

– Da, răspunse bărbatul ei; mi-au căzut din senin niște Bujori de gălbănași.

*

Lăutarii țigani, ca vechii rapsozi, cântă poporului baladele sale strămoșești, pe un ritm monoton și melancolic. Poporul le ascultă, din copilărie, până la adânci bătrânețe, fără a se sătura de ele, precum nu se satură de apa limpede a izvoarelor, căci poezia e pentru dânsul o apă răcoritoare, care-i îndulcește inima. Care sunt autorii acelor balade? Poporul însuși, poporul întreg!… De aceea, poezia lui cuprinde atâte frumuseți, care încântă și minunează auzul. Un singur om nu ar avea o comoară așa de bogată în imagini poetice, în idei mărețe, în simțiri duioase.

*

Câteodată, se întâmplă ca hoții să fie și poeți; ei atunci își fac cântecul duplă plac și îl răspândesc în țară prin gurile lăutarilor. Ioan Petrariul, din ținutul Neamțului, a compus însuși balada lui, cu câtva timp înainte de a muri:

*

„Cine trece lunca mare?

Ioan Petrariul călare

Cu celmaua despre soare,

Cu trei rânduri de pistoale…” etc.

*

La anul 1834, o brișcă, înhămată cu trei cai, venea, dinspre Siret, cătră padurea Strungei. În brișcă se vedea un om cărunt, dezbrăcat de surtuc și, cu toate acestea, aburit de căldura atmosferei: el era maiorul Bacinschi.

*

Maiorul Bacinschi a fost un tip în societatea noastră, însă un tip original și plăcut. Polon din naștere, el fusese de tânăr înrolat în oastea rusească, făcuse campaniile Franței și ale Italiei, sub comanda lui Suvarov (sau Suhorov – n. n.), și, la 1834, după încheierea păcii între Turcia și Rusia, el se așeză la Moldova, în calitate de staroste rus.

*

Câțiva ani mai în urmă, maiorul fu numit șeful corpului pompierilor, pe care îl organiză prea bine. Cine nu-și aduce aminte de maiorul Bacinschi, alergând la foc, când călare pe calul său roib, când călare pe o saca, când în uniformă, când în halat, după cum îl apuca vremea. Adevărul este că pompierii noştri făceau minuni, sub direcţia lui.

Maiorul Bacinschi era un bon vivant şi avea un bogat repertoriu de anecdote variate, pe care le povestea, într-o limbă moldo-ruso-leşească de multă originalitate. Toţi îl iubeau, în societatea Iaşilor, toţi voiau să-l aibă la petrecerile lor, căci el aducea pretutindeni acea veselie plăcută, ce izvorăşte dintr-o inimă bună.

*

Ajungând în deal la Strunga, maiorul se opri puţin, ca să răsufle caii, privi cu mulţămire întinsa panoramă, ce se desfăşura sub ochii lui! „Precrasnai!”, zise el, după obiceiul său şi, lăsând brişca pe deal, începu a coborî singur în vale, cu puşca în mână. Păsările ciripeau în umbra copacilor; cimbrii răspândeau în aer un miros plăcut, însă soarele era nesuferit; maiorul se puse jos, sub un tufan de măcieş, aşteptând ca să vină trăsura. Deodată, tufarul se deschide şi dete drumul la vreo 12 indivizi, care înconjurară pe vechiul militar.

*

– Domnule!, îi zise unul din ei, nu cumva se întâmplă să ai vreo pungă de prisos?

– Şto?, întreabă maiorul.

– A, eşti rus? No, davai rubla, căpitane!

*

Maiorul înţelese şi scoase din buzunar vreo câţiva sorocoveţi.

– Parcă ai şi un ceasornic, observă hoţul. Adu-l încoace… Nu-i vreun lucru… o ceapă… al meu e mai boieresc.

Hoţul scoase din sân un breguet de aur.

– Vrei să schimbi cu mine?, întrebă maiorul.

*

Hoţii începură a rade, iar căpitanul lor zise:

– Eşti maiorul Bacinschi, te cunosc eu de la Iaşi; ai scăpat de foc casa unui neam al meu din Păcurari. Na-ţi o carboavă de drum.

– Dar cine eşti dumneata?

– Eu sunt Ion Petrariul!

– A, precrasnai! Dumneata hoţ, dar om cinstit!

*

Banda aceasta fu prinsă, peste câteva luni. Unul din ei primi să devină călău, pentru ca să scape de moarte, însă el era ţigan!

Românul se face hoţ, se face ispravnic, se face judecător, dar călău, niciodată!

 

Haiducii Tomescu, cu puşcă în mână, şi Zuluf fotografiaţi la poliţie


„Dacă e vorba de istoria Sucevei…”

Julius Chrzanowski: Serbările în memoria lui Ştefan cel Mare, la Cetatea Sucevei, în 1904

„Istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, în limba germană. N-avem, în limba românească, o istorie a Sucevei. Documentele privitoare la istoria Sucevei au fost strânse, din toate cancelariile, de acelasi Schmidt, care, când a murit, familia lui a vândut colecția lui de acte privitoare la istoria Moldovei bucovinene, în special a Sucevei, la „Nemzeti Muzeum”, la Muzeul Național din Budapesta. Mă iertati, dar bine a făcut, fiindcă lucrurile acestea trebuiau adunate de un român, și, mai mult, de un român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei, pentru scopuri bucovinene. S-au ridicat istorici de aici, dar împrejurările vieți i-au adus la București sau aiurea. Trebuia să fie cineva care, în împrejurări cât de modeste, aici să rămână și să scotocească spre a pune în lumină tot ce se atinge de trecutul moldovenesc, românesc al acestei țări.

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Va să zică, istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt. Nici nu s-a tradus în românește cartea lui, nici vreo critică românească n-a apărut, semnalând și completând o operă care, pentru partea veche, e greșită, dar cuprinde multe informașii, căci Schmidt n-avea nici pregătirea istorică, nici talentul istoric, deși a dat lucruri destul de folositoare.

1807: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

Săpăturile la Cetatea lui Ștefan cel Mare le-a început cine? Romstorfer. Le-a condus Romstorfer. Le-a mai continuat cineva altul?

*

Dar Bucovina avea deputați în Parlamentul din Viena, dar Bucovina avea veniturile sale, pe care Dieta din Cernăuți le intrebuința mai bine sau mai rău. Dar se putea face apel la românimea de pretutindeni; putea să plece o inițiativă de aici, la care, vă asigur, nimeni din nici un ținut românesc n-ar fi rămas indiferent. Dar Romstorfer voia să facă un muzeu, n-a avut timp. Cum l-a lăsat, așa se găsește în momentul de față.

Suceava decăderilor romantice de odinioară – Acuarelă de Franz Xaver Knapp

Și cartea aceasta, după care citesc, carte care cuprinde inscripțiile pe piatră de la toate bisericile din Bucovina, cu reproduceri foarte frumoase, e făcută, nu numai de un străin de poporul român, dar și de un dușman, pentru a ne face rău; e făcută de domnul profesor de la Universitatea din Cernăuți Kozak, ruteanul militant, adversarul declarat al poporului românese, care și-a scris cartea în limba germană, a publicat-o în Viena, cu sprijinul statului austriac și cu intenția hotărâtă de-a arăta că, de la un capăt, la altul, tot ce se găsește în Bucovina este românesc numai în aparență, iar în ce privește izvoarele și adevărata însemnătate, e rusesc. Cartea lui Kozak a ieșit, a avut o răspândire destul de largă prin statul austriac, și totuși toate neexactitățile cuprinse într-însa, toate falsificațiile și erorile n-au fost relevate de aceia pe care astfel de falsificații îi atingeau mai grav și astfel de erori îi puteau încurca mai mult, ci a trebuit ca la București, în „Studiile și Documentele” mele, să apară rectificarea și apărarea drepturilor noastre, pentru ca, pe urmă, să se reproducă într-un ziar și o broșură, pe care numai câțiva o cunosc. Dar inscripțiile n-au fost retipărite din nou: ele sunt încă numai în cartea lui Kozak.

Suceava, ruinele Cetăţii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dacă e vorba de istoria Sucevei, la Schmidt trebuie să recurgeți; dacă e vorba de dezmormântarea cetății lui Ștefan cel Mare, la Romstorfer; dacă e vorba de inscripțiile monumentelor bucovinene, la Kozak trebuie să recurgeți. Ei bine, aceasta nu se mai poate. Să zicem chiar că se putea, în vechea Bucovină, dar în România Mare hotărât nu se mai poate. Sunt lucrurile noastre, de care tebuie noi să vorbim cu toată evlavia noastră firească, potrivit scopurilor noastre, și inițiativa pentru aceasta trebuie să plece de aici, din Bucovina. Nu trebuie să se lase ca, de la București, de la Comisiunea Monumentelor Istorice, să înceapă această lucrare, ci aici trebuie luată inițiativa. Și inițiativa nu poate pleca, în Bucovina, dintr-alt loc mai potrivit decât din Suceava.

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Prin urmare, iată ce vă propun, rugându-vă, în numele acelei prietenii față de mine, așa de călduroasă, pe care mi-ați marturisit-o, și pe care o simt adânc în inima mea, dar de care nu mă socot vrednic. Faceți, în legătură cu conferința din această seară și cu cea dintâi călătorie a mea în Bucovina dezrobită… faceți o Societate românească pentru păstrarea și studierea urmelor trecutului moldovenesc al fostei Bucovine, societate care se va ocupa de inscripțiuni, de tot ce mai este aici, până și de elementele de folklor, până la povești, la cântece, dansuri, artă populară.

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Și, fiindcă vine vorba de artă populară, iarăși aș întreba: albumul, foarte frumos, cu prefață în trei limbi, care cuprinde atât de minunate modele de țesături, ce iscălitură poartă? Iarăși o iscălitură străină” (Menirea Sucevei / Conferință ținută la Suceava în august 1919, în Iorga, Nicolae, Conferințe bucovinene, București, 1919, pp. 73-76).


„Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă”

Zigurratele din Carpaţi nu au fost niciodată cercetate, fiind atribuite, din comoditate, romanilor, pe considerentul că nici o „civilizaţie barbară” băştinaşă nu ar fi avut cunoştinţele zidirii unor construcţii care, în fond, deschid calea arhitecturii moderne. Toţi publiciştii europeni care au cercetat ruinele, între anii 1838-1862, aveau să convină, totuşi, că templul de la Densuş, pe care Nicolae Densuşianu îl considera, totuşi, mausoleul unui oarecare Longinus, sunt altceva decât zidiri romane, deşi adaosurile anterioare, inclusiv inscripţiile în care sunt înfăşuraţi cei patru stâlpi Deva-Yana (Poarta Zeilor), deturnează şi semnificaţii, şi desluşiri justificate. Nu se ştia, pe atunci, că „ziqqurat” (zidirea muntelui în munte), simbolizează însuşi muntele, iar similitudinile, inclusiv prin dimensiuni (baza pătrată cu latura de 296 m, înălţimea de 107 m şi panta de 52 de grade) dintre vârful Toaca din Ceahlău şi piramidele Egiptului, încă nu fuseseră observate de arheologii germani, pe care îi cita Dr. Gabriela Dăncescu, pentru a lua în discuţie „cetăţile muntoase din Carpaţi” ca fiind durate în jurul unor ziggurate străvechi (altminteri cum se explică ziguratele cilindrice din interiorul lor?). Dar, înainte de a încerca păreri şi argumente proprii, haideţi să vedem ce s-a mai spus despre templul din Densuş, între anii 1838-1862:

Biserica din Densuş, „Familia”, nr. 19, din 1865

Ansted, D. T., A Short Trip In Hungary And Transylvania, London, 1862, p. 115: „Alte rămășițe romane se găsesc la Demsus, la mică distanță de Várhely (Sarmisegetuza). Acestea sunt chiar mai perfecte, deși foarte numeroase. Nu este puțin probabil ca o cercetare sistematică să fie bine recompensată. Nimic de genul acesta nu a fost cercetat încă, dar majoritatea pietrelor pătrate, care au învins vremurile, însuflețesc construcția”.

Densuș, reproducere după acuarela lui Jaschke, pe la 1820

Paget, John: „Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical”, London, 1855: „În dimineața următoare, gazda noastră s-a oferit să ne ducă la Demsus (aşa numesc toţi publiciştii europeni aşezarea Densuş – n. n.), ca să ne arate niște antichități, acolo; şi, cum a spus că drumul nu este prea rău pentru transportul nostru, am fost bucuroși să-l parcurgem într-un şaretă cu scară. Numită aşa, pentru că are câte o scară pe ambele ei părţi. În această parte a lumii, totul este într-o stare atât de primitivă, încât aceste şarete nu sunt doar deficiente din concepţie, ci şi prin îndelungată folosinţă. Cu toate acestea, oamenii locului sunt înzestrați cu puterea singulară de mlădiere a unui șarpe; și, pe măsură ce o roată urcă un dâmb, în timp ce cealaltă cade într-o groapă, corpul se adaptează, cu câteva contracții blânde, la aceste neaşteptate poziții, fără a se arăta deranja în nici un fel de condiţii.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Templul de la Densuș

Până la Pesteny, de unde urmează o zonă mai unduitoare, urmărim şirul de dealuri care domină valea pe o parte, în timp ce pe cealaltă parte sunt stâncile semeţe, care străjuiesc valea care ne-a condus la Demsus. Pe un deluşor, care răsare dintre cele douăzeci sau treizeci de colibe, care constituie acest sat umil, se află o clădire din piatră, folosită acum ca biserică românească. Este mică, cu o clopotniță curioasă, pe jumătate ruinată, iar ansamblul său este prea bizar, ca să se poată întrezări imediat între epocile de ridicare a componentelor sale diferite și varietatea gustului arhitecților săi. Se pare că a fost, cândva, un templu roman, în fața căruia erau aproximativ opt metri pătrați, cu o cupolă semicirculară, o nișă spre est și un portic spre vest. Locul porticului este acum înconjurat de ziduri înalte, clădite din pietre, aduse, în mod evident, din alte părți ale clădirii, și, mai recent, convertite spre scopul lor actual. Intrarea în templu a vechilor ruine este mică, joasă și destul de simplă. În interior, sunt patru piloni mari, pătrați, care susțin, pe un număr egal de arcuri rotunde, zidurile turnului. Acești piloni poartă inscripții monumentale, care sunt, evident, de manoperă romană; dar trebuie să mărturisesc că nu am mai văzut nimic, în nici un alt templu roman, și nici nu-mi amintesc să fi văzut undeva acest fel de inscripții pe stâlpi. Într-adevăr, forma acestor stâlpi se aseamănă mai mult cu nişte altare, deși, judecând după poziția și similitudinea lor, par să fi fost, inițial, destinaţi scopului în care sunt încă folosiţi. Este posibil ca, în mijlocul acestor patru arcuri, să fi fost altarul, aşezat pe un bloc de piatră cubic din podea, care lipseşte acum, deși restul podelei are vechea acoperire de piatră cioplită, ceea ce indică lipsa a ceva care a ocupat, odinioară, acest loc, în locașul semi-circular (Calea Zeilor, deci deschiderea cilindrică spre Cer, care răzbate prin turn – n. n.) din spatele statuii zeului (cu siguranţă, sub deschiderea cilindrică a turnului spre cer nu se afla nici un „zeu”, pentru că toate mărturiile antice, şi din cărţile religioase, şi din „Istoriile” lui Herodot, menţionează că „ei nu se închină niciunui zeu, ci numai Roţii Cerului”, Ur-Anu, deci personificării eline Uranus – n. n.).

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

Pereții exteriori sunt susținuți de întărituri recente, în construirea cărora au fost folosite rămăşiţele mai multor piloni, care, la fel ca și alții, au fost probabil folosiţi și la portic. Într-o altă parte, am observat o arcadă corintiană, construită în zid; construcţia iniţială a fost făcută într-un stil pur și poate servi pentru a determina ordinea ulterioară a arhitecturii. În ce scop a fost făcut un pasaj arcuit, care se desfășoară de-a lungul laturii sudice nu am reușit să înţeleg. Prin intermediul zidurilor, sparte pe jumătate, din cupola semicirculară, am urcat la exteriorul turnului. Aici am găsit o deschidere spre o cameră mică, de doi metri pătrați, și una înălțată în turnul turnului, și, în ea, un mic pasaj spre trecerea circulară și deschiderea de tip coș de fum, care dă lumină interiorului. Turnul în sine este parțial construit din cărămizi, parțial din pietre și bucăți de marmură din alte părți ale clădirii. Acest turn este un puzzle complet. Este evident că a fost reparat mai târziu decât părțile iniţiale ale clădirii, însă este prea elegant pentru a fi fost o lucrare a barbarilor simpli. În ceea ce privește utilizarea la care a fost puse camera și trecerea circulară, nu pot oferi nici măcar o sugestie. Probabil că acolo oficia preotul, care vorbea cu destinul; ele nu puteau servi ca ascunzişuri pentru comori; în vremurile creștine, sunt folosite pentru o clopotniță. În afară de inscripțiile pe care le-am copiat, există fragmente ale câtorva altele, dar niciunul dintre ele nu oferă nici o idee despre istoria clădirii și nici o indicație aspra zeului căruia i-a fost dedicat templul, cu excepția cazului în care calul din capătul primului stâlp nu îl sugerează cumva pe Marte ca patron (Marte era „paznicului” Temeliei Cerului şi a Pământului, cum se numeau templele solare – n. n.). Sunt înclinat să cred că cei patru stâlpi, arcadele și turnul au fost construite după templu, prin căutarea descendenților romani, care au rămas, după evacuarea Daciei, când clădirea inițială a avut de suferit atacurile unor invadatori barbari. Pe zidul de la baza turnului, în exterior, am observat că cele două statui de lei au fost mutilate, dar oricum fuseseră sculptate în mod rudimentar.

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

Acest templu este, acum, și a fost din timpuri imemoriale folosit de români ca biserică şi, datorită acestei dedicări, se mai păstrează. Locașul semi-circular formează altarul, care este împodobit cu cele mai nenorocite icoane ale fecioarelor grecești, a Sf. Gheorghe și ale alor sfinți, și este separat de restul clădirii de un altar din lemn sculptat. Zidurile, așa cum sunt de obicei în bisericile grecești, sunt acoperite cu fresce fioroase: în prezent, ele sunt ilustrații practice ale răului imoralității, iar dacă soții și soțiile Demsus nu respectă o anumită poruncă, ei văd cum diavolul o să-i pună la cazne, şi pentru cele mai mici păcate. Am fost adesea amuzat de aceste picuri din bisericile româneşti; dar prea mari pentru descriere, ele conțin atât de multă dogmă, adesea sarcastică, potrivită pentru pocăirea celui care o încalcă, şi realizate cu un fin detaliu diabolic și cu fertilitatea imaginației vrednică de un Breughel, care își amintește de iluminări ale vechilor noștri antecesori”.


Densuș, o enigmă pentru A. de Gerando, în 1845

Într-o epocă ale cărei perspective erau zăgăzuite de grecism și de romanism, A. de Gerando descinsese la Densuș (îl numea, ca și Jasckhe, Demcus), pentru a încerca să înțeleagă rosturile străvechiului templu, pe care, în ciuda tradițiilor locale, nu-l putea revedica tradițiilor religioase romane, în ciuda faptului că pietrele aduse de la Sarmisegetuza, scrise în latină, îi sugerau ideea unui mausoleu, care coincidea, oarecum, cu tradițiile (poveștile) locale. Bietul călător nu putea să-și imagineze un templu anterior scrisului cunoscut, iar absența inscripțiilor îl pun pe gânduri, până la a mărturisi „că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani”. E drept, pe atunci nu se știa nimic despre civilizațiile continentale anterioare migrației nordicilor ionieni, ahei și dorieni, iar profesorul Max Muller încă nu deschisese, prin traduceri, mărturiile mitologic-religioase ale civilizațiilor orientale și egipteană; prin urmare, Herodot sau Strabon încă nu putea fi crezuți pe cuvânt, când susțineau că artele și religia au apărut în munți, acolo unde Soarele a primit îngăduința de a-și așeza masa și scaunele cinstirii sale.

*

În 1845, când publica, la Paris, cartea despre „Transilvania și locuitorii săi”, A. de Gerando a trăit o revelație, fără deslușiri, dar cu interesante întrezăriri. Și pentru că mulți dintre dumneavoastră știți franceză, istorie și istoria culturii mult mai bine decât mine, vă pun la dispoziție textul autorului și în limba în care a fost scris, și în bicisnica mea traducere. Încă nu mă grăbesc să concluzionez, preferând o documentare temeinică pentru sugestia muntelui Ceahlău, pe care cred eu că o conține zigguratul din Densuș.

Întâlnindu-l pe popa din Densuş, care se oferise să-i fie „cicerone”, de Gerando[1] vizitează şi descrie ciudata clădire: „A l’entendre, cet édifice était un temple romain; il montrait sous la voȗte extérieure une place où on avait vu long-temps l’anneau de fer qui srvait à Attacher les victimes; puis il me conduisait dans l’église et m’expliquait que le sacriffice était offert entre les quatre piliers, tandis que la fumée, dont on voit la trace, s’échappait par les ouverture” (Potrivit lui, această clădire era un templu roman; el mi-a arătat, sub bolta exterioară, un loc în care, odinioară, se vedea inelul de fier pentru a atârna victimele; apoi m-a condus în biserică și mi-a explicat că sacrificiul se făcea între cei patru stâlpi, în timp ce fumul, ale cărui urme se văd, ieşea prin deschizături). „Nous pénétrions ensuite dans l’hémicycle, et il me fasait voir une pierre antique, qui sert aujourd’hui d’autel, sur laquelle était placée la statue du dieu; un trou encore visible dans le mur servait au prêtre pour faire connaître la réponse de la divinité, que la foule attendait au dehors” (Apoi am intrat în hemiciclu și mi-a arătat o piatră veche, care astăzi servește drept altar, pe care fusese statuia zeului; o gaură încă vizibilă în zid îi folosea sacerdotului pentru a face cunoscut răspunsul divinității mulțimii care aștepta afară).

*

Toate acestea, avea să conchidă Gerando, însemnau „tradiţii ale ţării sau păreri ale călătorilor care au vizitat Densuş”, aşa că se văzu obligat să continue cu propriile lui investigaţii.

*

A tout que m’avait dit le pope il y avait une objection solide: c’est les tes temples n’étaient pas bâtis de cette sorte. La dissemblance augmentait encore si je me représentais le mouvement tel qu’il était dans l’origine” (Cu toate acestea, popa mi-a spus că există o obiecție solidă: templele romane nu au fost construite astfel. Diferența ar fi ar crește și mai mult, dacă s-ar ști construcția așa cum a fost la origine).

*

Car, s’il faut attribuer aux Romains l’église de Demsus, qui, sans être un chef-d’oeuvre, n’a pu être élevée par leurs successeurs, il n’est pas de même de la voȗte extérieure, non plus que d’une construction informe qui se voit en avant de l’édifice, et qui était jointe à la façade, sur laquelle on voit encore les trous des agrafes” (Pentru că, dacă este necesar să se atribuie romanilor biserica lui Demsus, care, fără a fi o capodoperă, nu putea fi ridicată de succesorii lor, nu este același lucru pentru golurile exterioare, fie ele doar o clădire fără formă, care este văzută în fața clădirii și care a fost îmbinată cu fațada, pe care încă vedem găurile cap la cap).

*

Ces murs sont couverts de blocs de marbre, de figures, de colones placée sans ordre, de pierrse tumulaires renversées, qui indiquent qu’ils ont été construits après coup, et avec les matériaux qu’on avait sous la main. En abattant par la pensée ces murailles, et en se figurant l’édifice régulier et tel qu’il était, on trouve que l’église de Demsuș n’a pas la forme d’un temple, mais bien celle d’un mausolée. On est confirmé dans cette pensée si l’on examine les inscrptions qui se lisent sur les piliers de l’intérieur et qui toutes sont précédées de ces deux lettres funéraires: D. M. – Dus MANIBUS” (Aceste ziduri sunt acoperite cu blocuri de marmură, figuri, coloane plasate fără ordine, pietre funerare, care indică faptul că au fost construite ulterior, și materialele care erau la îndemână. Prin distrugerea acestor ziduri cu gândul și prin imaginea clădirii obișnuite, diferită de ceea ce a fost, aflăm că biserica Demsuș nu este sub forma unui templu, ci a unui mausoleu. Se confirmă ipoteza, dacă examinăm inscripțiile de pe stâlpii interiorului și care sunt precedate de aceste două inițiale funerare: D. M. – Dus MANIBUS – „mâini îndatorate”).

*

Il est impossible, à la seule inspection du mausolée, de dir pour qui il fut élevé. Les inscriptions ne fournissent que des renseignements incomplets; seulement on remarque que plusieurs portent le nom Flavius. La figure du cheval reproduite plusieurs fois semble dire qu’il fut dressé aux mâmes d’un guerrier. Vraisemblablement, avant d’être occupé par les chrétiens, ce monument fut consacré par les barbares au culte de quelque divinité. C’este à cette époque sans doute que se rapportent les différentes particularités que la tradition a consacrées, et qu’on fait à tort remonter jusqu’aux Romains” (Este imposibil ca, după simpla vizitare a mausoleului, să spui pentru cine a fost înălțat. Mărturiile oferă doar informații incomplete; dar se observă că mulți poartă numele Flavius. Figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic. Probabil că, înainte de a fi ocupat de creștini, acest monument a fost consacrat de barbari pentru închinarea la unele zeități. Este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani).

*

[1] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul „Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes” (pp. 365-370)


Pagina 8 din 12« Prima...678910...Ultima »