Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 7

Densuș, o enigmă pentru A. de Gerando, în 1845

Într-o epocă ale cărei perspective erau zăgăzuite de grecism și de romanism, A. de Gerando descinsese la Densuș (îl numea, ca și Jasckhe, Demcus), pentru a încerca să înțeleagă rosturile străvechiului templu, pe care, în ciuda tradițiilor locale, nu-l putea revedica tradițiilor religioase romane, în ciuda faptului că pietrele aduse de la Sarmisegetuza, scrise în latină, îi sugerau ideea unui mausoleu, care coincidea, oarecum, cu tradițiile (poveștile) locale. Bietul călător nu putea să-și imagineze un templu anterior scrisului cunoscut, iar absența inscripțiilor îl pun pe gânduri, până la a mărturisi „că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani”. E drept, pe atunci nu se știa nimic despre civilizațiile continentale anterioare migrației nordicilor ionieni, ahei și dorieni, iar profesorul Max Muller încă nu deschisese, prin traduceri, mărturiile mitologic-religioase ale civilizațiilor orientale și egipteană; prin urmare, Herodot sau Strabon încă nu putea fi crezuți pe cuvânt, când susțineau că artele și religia au apărut în munți, acolo unde Soarele a primit îngăduința de a-și așeza masa și scaunele cinstirii sale.

*

În 1845, când publica, la Paris, cartea despre „Transilvania și locuitorii săi”, A. de Gerando a trăit o revelație, fără deslușiri, dar cu interesante întrezăriri. Și pentru că mulți dintre dumneavoastră știți franceză, istorie și istoria culturii mult mai bine decât mine, vă pun la dispoziție textul autorului și în limba în care a fost scris, și în bicisnica mea traducere. Încă nu mă grăbesc să concluzionez, preferând o documentare temeinică pentru sugestia muntelui Ceahlău, pe care cred eu că o conține zigguratul din Densuș.

Întâlnindu-l pe popa din Densuş, care se oferise să-i fie „cicerone”, de Gerando[1] vizitează şi descrie ciudata clădire: „A l’entendre, cet édifice était un temple romain; il montrait sous la voȗte extérieure une place où on avait vu long-temps l’anneau de fer qui srvait à Attacher les victimes; puis il me conduisait dans l’église et m’expliquait que le sacriffice était offert entre les quatre piliers, tandis que la fumée, dont on voit la trace, s’échappait par les ouverture” (Potrivit lui, această clădire era un templu roman; el mi-a arătat, sub bolta exterioară, un loc în care, odinioară, se vedea inelul de fier pentru a atârna victimele; apoi m-a condus în biserică și mi-a explicat că sacrificiul se făcea între cei patru stâlpi, în timp ce fumul, ale cărui urme se văd, ieşea prin deschizături). „Nous pénétrions ensuite dans l’hémicycle, et il me fasait voir une pierre antique, qui sert aujourd’hui d’autel, sur laquelle était placée la statue du dieu; un trou encore visible dans le mur servait au prêtre pour faire connaître la réponse de la divinité, que la foule attendait au dehors” (Apoi am intrat în hemiciclu și mi-a arătat o piatră veche, care astăzi servește drept altar, pe care fusese statuia zeului; o gaură încă vizibilă în zid îi folosea sacerdotului pentru a face cunoscut răspunsul divinității mulțimii care aștepta afară).

*

Toate acestea, avea să conchidă Gerando, însemnau „tradiţii ale ţării sau păreri ale călătorilor care au vizitat Densuş”, aşa că se văzu obligat să continue cu propriile lui investigaţii.

*

A tout que m’avait dit le pope il y avait une objection solide: c’est les tes temples n’étaient pas bâtis de cette sorte. La dissemblance augmentait encore si je me représentais le mouvement tel qu’il était dans l’origine” (Cu toate acestea, popa mi-a spus că există o obiecție solidă: templele romane nu au fost construite astfel. Diferența ar fi ar crește și mai mult, dacă s-ar ști construcția așa cum a fost la origine).

*

Car, s’il faut attribuer aux Romains l’église de Demsus, qui, sans être un chef-d’oeuvre, n’a pu être élevée par leurs successeurs, il n’est pas de même de la voȗte extérieure, non plus que d’une construction informe qui se voit en avant de l’édifice, et qui était jointe à la façade, sur laquelle on voit encore les trous des agrafes” (Pentru că, dacă este necesar să se atribuie romanilor biserica lui Demsus, care, fără a fi o capodoperă, nu putea fi ridicată de succesorii lor, nu este același lucru pentru golurile exterioare, fie ele doar o clădire fără formă, care este văzută în fața clădirii și care a fost îmbinată cu fațada, pe care încă vedem găurile cap la cap).

*

Ces murs sont couverts de blocs de marbre, de figures, de colones placée sans ordre, de pierrse tumulaires renversées, qui indiquent qu’ils ont été construits après coup, et avec les matériaux qu’on avait sous la main. En abattant par la pensée ces murailles, et en se figurant l’édifice régulier et tel qu’il était, on trouve que l’église de Demsuș n’a pas la forme d’un temple, mais bien celle d’un mausolée. On est confirmé dans cette pensée si l’on examine les inscrptions qui se lisent sur les piliers de l’intérieur et qui toutes sont précédées de ces deux lettres funéraires: D. M. – Dus MANIBUS” (Aceste ziduri sunt acoperite cu blocuri de marmură, figuri, coloane plasate fără ordine, pietre funerare, care indică faptul că au fost construite ulterior, și materialele care erau la îndemână. Prin distrugerea acestor ziduri cu gândul și prin imaginea clădirii obișnuite, diferită de ceea ce a fost, aflăm că biserica Demsuș nu este sub forma unui templu, ci a unui mausoleu. Se confirmă ipoteza, dacă examinăm inscripțiile de pe stâlpii interiorului și care sunt precedate de aceste două inițiale funerare: D. M. – Dus MANIBUS – „mâini îndatorate”).

*

Il est impossible, à la seule inspection du mausolée, de dir pour qui il fut élevé. Les inscriptions ne fournissent que des renseignements incomplets; seulement on remarque que plusieurs portent le nom Flavius. La figure du cheval reproduite plusieurs fois semble dire qu’il fut dressé aux mâmes d’un guerrier. Vraisemblablement, avant d’être occupé par les chrétiens, ce monument fut consacré par les barbares au culte de quelque divinité. C’este à cette époque sans doute que se rapportent les différentes particularités que la tradition a consacrées, et qu’on fait à tort remonter jusqu’aux Romains” (Este imposibil ca, după simpla vizitare a mausoleului, să spui pentru cine a fost înălțat. Mărturiile oferă doar informații incomplete; dar se observă că mulți poartă numele Flavius. Figura calului, reprodus de mai multe ori, pare să spună că a fost ridicat de oamenii unui războinic. Probabil că, înainte de a fi ocupat de creștini, acest monument a fost consacrat de barbari pentru închinarea la unele zeități. Este, în acest moment, fără îndoială că diferitele particularități, pe care tradiția le-a consacrat, sunt greșit îndreptate înapoi, la romani).

*

[1] Gerando, A. de, La Transylvanie et ses habitans, Paris, 1845, în capitolul „Vallée de Hàczeg. Demus. Várhely (Sarmizegethusa). Mosaïques. Costumes” (pp. 365-370)


Turnul Babel și piramidele din Carpați

Un Densuș gigantic, Turnul Babel în The Sacred Books and Early Literature of the Est, Austin, 1915

Părintele istoriei, Herodot (484 î. Hr. –cca. 425 î.Hr), afirma că în Egipt „zeii și-au primit numele de la pelasgi”[1], că misterele au fost luate de egipteni de la pelasgi[2], „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălțând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle și nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[3], că pelasgii „obișnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înțelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei și vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeități aduc ei jertfă”[4], iar peste vreo alte patr veacuri, părintele geografiei, Strabon (64 sau 63 î. Hr. – 24 d. Hr.), întărea aceste informații, spunând că „mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[5], că „Muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia (deci, din Pelasgia – n. n.) are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[6], că asiaticii și egiptenii „au instrumente din munţi”[7]. La rândul lor, vechile cărți religioase sumeriene revendică rădăcini carpatice, prin inițiatorul mărturisit de tăblițele de la Tărtăria, „bărbatul cel mai integru Anu”, prin Enki, „fiul lui Anu, întâiul născut”[8] și prin „războinicul Ninurta, fiul lui Enilil”[9]. Inscripţiile regale de la Lagash, menţionează, pe contrafort, pe „zeul Ningirsu, războinic al zeului Enlil” (p. 44), „zeul Ningirsu, puternic războinic al lui Dumnezeu Enlil”[10] (p. 47), apoi şi alţi zei. În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre (deci, pe pelasgi – n. n.)… de pe un pământ (din Carpați, Enlil numindu-se „Enlil al Muntelui”: „Împăratul tău este marele munte tată, Enlil”[11], și „Marele Păstor”, ulterior primind și numele de Bel: „Când Anu şi Bel (Enlil) mi-au dat ţara Sumer şi Akkadia şi au încredinţat sceptrul lor în mâinile mele, am săpat canalul lui Hammurapi, numit Nukhush-Niş, care aduce abundenţa de apă până în ţara de Sumer şi în Akkad” (p. 110) – n. n.), pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe” (p. 63)[12].

1874, Le tour du monde: Mausoleu roman la Petroşani

Când anume s-au întâmplat toate acestea? În „Crearea Soarelui şi a Lunii”, se spune că atunci „Când zeii Anu, Enlil şi Enki, / Prin sfatul lor sigur şi prin hotărârea lor / Au hirotonit reînnoirea Lunii ca zeiţă, / Rânduind-o drept oracol al Cerului şi al Pământului, / Luna Noua l-a determinat pe Anu să apară, / În mijlocul cerului pe care îl traversează”[13] (p. 70). În variantele semitice, deja i se spune lui Anu Zeul Soare.

Temple of the foundation of Heaven and Earth, în Wisdom Library

Și cum e posibil să vorbim despre o migrație europeano-indică insolită, când toată lumea, de la Max Muller încoace, știe invers? Păi, Geiger, de pildă, „susţinea că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia”[14] (p. 29), iar „în 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger”[15] (p. 41). „În 1881, Fligier, preluând argumentele lui Cuno despre similitudinile din limbile primitive finice şi ariene, a ajuns la concluzia că adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[16] (p. 44).

Great Mosque of Samarra, to Ziggurat of Ur

Le tour du monde, 1874: Turnul roman de la Petroşani

O să mă opresc aici cu argumentele, pentru că vreau să vă vorbesc despre altceva: despre rădăcinile ziguratelor mesopotamiene, inclusiv a Turnului Babel, nu în Egipt (piramida din Saqqara), ci în Carpați, și anume în Țara Hațegului. Ba, dacă le dăm crezare lui Herodot și lui Strabon, chiar și piramida din Saqqara tot în Carpați își are rădăcinile. Înainte de toate, trebuie să înțelegem ce sunt ziguratele, și o vom face cu ajutorul unui englez, pe nume Kenny Slaught, care, în studiul „Ziggurats: Ancient temples from the cradle of civilization” (Temple antice din leagănul civilizației), ne dumirește că interesantul „cuvânt „ziggurat” provine din verbul „zaqqaru”, un cuvânt ackadian care înseamnă „construirea pe înălțime”. Mai mult decât un termen derivat etimologic din miturile sumeriene, era un cuvânt descriptiv, care se referea la acei munți artificiali ai peisajului mesopotamian ”, dar că, în ciuda aparenței, „zigguratele își au rădăcina în cultura Egiptului antic, dar, spre deosebire de construcțiile egiptene, făcute din piatră, aceste clădiri din Mesopotamia nu erau dedicate celor morți, ci celor vii. De fapt, unii cercetători consideră că cea mai veche dintre piramidele egiptene, piramida din Saqqara, a fost construită după modelul arhitectural al zigguratelor sumeriene”.

Pyramid of Saqqara Image courtesy, of Dr David Neiman

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

În general, fiecare ziggurat simboliza Templul temeliei Cerului și a Pământului „Temple of the foundation of Heaven and Earth”, dar și Scaunul (tronul) lui Dumnezeu („The Throne of God”). Dintre aceste două definiții, născocite în general de sumeorologii englezi, eu optez pentru prima, pentru că Anu (Cerul), primul inițiator religios al omenirii (evreii îi spun Tatălui Ceresc Anu-Yahve), își începuse inițierile în „legi” (legile pelasgine, regăsibile în dreptul valah de mai târziu) „în orașul arbore, de lângă râul cu apă”, deci în Tărtăria de pe Mureș. Așa spun celebrele tăblițe, dar muntelui îi revine întâietatea în inițieri, pentru că atunci „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159), dar puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”[17] (p. 161), cum se zice în compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene.

Calea Zeilor, în Cambodgia, Complexul Sambor Prei Kuk

Calea Zeilor, în templul ziggurat de la Densuș – foto: Alexandru Baboş

Iar „templul în munte”, ziggurat cubic, precum cel ulterior de la Ashub („Stage towers of Anu-Adad temple at Ashub”), sau zigurat cilindric, precum cel de la Samarra, pe ruinele căruia s-a durat o moschee, se găsesc în Țara Hațegului, la Densuș și, respectiv, în apropierea Petroșanilor. Sunt, probabil, acoprite de păduri, de pământ și de indolență, și alte vestigii ancestrale, anterioare și piramidei în trepte din Saqqara, în Egipt, considerată modelul zigguratelor sumeriene, vestigii carpatice care sunt cu adevărat temple solare în chiar „leagănul civilizației”, Munții Carpați, cei pe care îi numea leagăn al vieții chiar și Lao Tse, descriindu-i asemeni „arcului ochiului omenesc”, pentru că, în vremuri imemoriale, înconjurau „un uriaș iezer”, deci o mare interioară (Transilvania), care a secat, odată cu marele diluviu, atunci când s-au surpat făgașuri de scurgere, albii pentru marele râuri care alimentaseră, până atunci, iezerul.

Temple Neo Sumerian Great Ziggurat of Ur, near Nasiriyah Iraq

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

Într-un material anterior, sugerasem, fără probe, că templul de la Demsuș ar fi unul solar pelasg, dar nu știam mare lucru despre ziggurate (până și „calea spre cer” este aceeași la pelasgi și la ackadienii de mai târziu). „Aceste structuri au fost construite folosind calcule matematice complexe, ceva rar pentru timpul și locațiile respective. Cei care au pătruns în piramide în formă de turn, aveau nevoie de un număr imens de muncitori și de o uriașă cantitate de materiale. Singurul acces la ziggurate era prin spiralele scărilor care traversau fiecare nivel; unele dintre acestea, de aproximativ 196-230 de picioare, indicând cele patru direcții. Înălțimea medie a fost cuprinsă între 49 și 100 de picioare: o clădire mică astăzi, dar un munte uriaș în acele vremuri”, zice englezul Kenny Slaught, dar aceste „construcții pe înălțime” („zaqqaru”, în numirea ackadiană) s-au durat, pentru prima dată, chiar pe înălțimi, și anume pe platourile luminoase ale Munților Carpați, acolo unde își au originea Poezia, Muzica, Dansul inițiaticelor ceremonii totemice, dar și toate religiile lumii.

Densuș, reproducere după acuarela lui Jaschke, pe la 1820

Templele de la Densuș și de lângă Petroșani, dacă ar fi cu adevărat cercetate, ar aduce un interes mondial pentru România. Nu sunt dacice, nici romane, ci pelasge, deci ruinele de la Densuș nu sunt din secolul IV înainte de Hristos, ci cu mult anterioare vechiului Egipt. În fond, primul conducător al Egiptului, numit osiris (titlul de conducător fiind, înainte faraon, cel de osiris), își declara și revendica rădăcinile pelasge. „Aşadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[18]. Pentru că „nu cutare şi cutare biserică, cutare şi cutare confesiune, cu principii altminteri prea divine, prea liberale, prea umanitare, precum că „nu este între noi nici grec, nici roman, nici liber, nici sclav, ci toţi suntem una în Christos”, nu atare biserica şi confesiunea religioasă ne-au dat cele ce nici dânsele nu aveau: puterea conservatoare a naţionalităţii noastre. Biserica ne face serviciu naţional conservativ numai accidental, numai întrucât ştie răspândi lumina; ea, din contra, ne-a dat când pe mâna slavonismului, când pe a grecismului, când pe altele. Ceea ce însă, în trecut, ne strecoară printre atâtea Scylle şi Caribde, ne scoate ca prin minune din ghearele morţii naţionale iminente, la viaţa actuală, fură, în prima linie, prea îndegetatele tradiţii şi reminiscenţe sacre. Prin mijlocirea acestora ne şoptiră străbunii, din mormânt”[19].

*

[1] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[2] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[3] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[4] Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[5] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[6] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[7] Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[8] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 10

[9] Sitchin, Zecharia, The lost Book of Enki, p. 11

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917

[11] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[12] Ibidem

[13] Ibidem

[14] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[15] Ibidem

[16] Ibidem

[17] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[18] Roşu, Teodor, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32

[19] Silasi, Gregoriu, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 52


Enigma de la Dencuş, lângă Sarmisegetuza

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

După toate aparenţele, Franz Jaschke a fost primul european care a rămas fascinat de strania frumuseţe a enigmei de la Densuş, monumentu ancestral care, în 1807-1810, nu era biserică, altminteri nu ar fi scris în legenda acuarelei sale „Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, ci „Demsus, Römisches Kirche im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, iar reproducerile ulterioare, alb-negru, desigur, nu ar fi legendat „Temschus im Hatzecker Thal in Siebenbürgen. Einziger Uiberrest von Ulpia-trajana, oder des alten Zarmizä-gethusa. Hauptstadt des alten Daciens”, considerând ruinele drept o „moştenire dacică” şi nicidecum un vestigiu ortodox lăsat în părăsire.

La rândul lui, desenatorul de la „Le tour de monde”, care vizitase Transilvania înainte de anul 1874, când se publica desenul în gazetă, sub titlul „Mausoleul roman de la Petroşani”, ar fi menţionat vechimea acestei biserici, din moment ce în 1865, rolul de biserică era deja consemnat în presa românească din Ardeal, vestigiul beneficiind şi de descriere, din partea lui Aron Densuşanu, care, în mod surprinzător, cam încurcă lucrurile, întrezărind o utilitate iniţială de incinerator uman pentru edificiul care adăpostea un templu antic solar (dacă nu ar fi leii din exterior, aş fi opinat pentru un templu lunar). Oricum, ruinele, datate de mulţi în secolul IV înainte de Hristos, exclud convingător şi definitiv statutul de „cea mai veche biserică românească în care şi astăzi au loc slujbe religioase”, pe care îl conferă CrestinOrtodox.ro, iar afirmaţia de pe Wikipedia, conform căreia biserica „Sfântul Nicolae” din Densuş „a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din Antichitate (secolul al IV-lea)” este cel puţin penibilă, pentru că nimic nu s-a ridicat, nu s-a construit pe străvechile ruine, ci doar s-a încercat, iniţial fără folos (pedeapsa lui Dumnezeu: vijeliile spulberau acoperişul), o aprigă deturnare de identitate, o falsificare de spirit şi, desigur, de rădăcini şi de înrădăcinări.

1874, Le tour du monde: Mausoleu roman la Petroşani

În gazeta rămasă celebră datorită debutului lui Eminescu – altminteri, nu prea merită celebritate şi astăzi, publicându-se, încă în primul an al apariţiei ei, 1865, „Suvenire şi impresiuni de călătorie”, de Arone Densusianu, se reproduce şi ceea ce devenise de curând (probabil după 1849), biserică, înconjurată de cimitir, cum o sugerează şi ilustraţia franceză, în ciuda legilor sanitare austriece, care impuneau, din motive se siguranţă sanitară, mutarea cimitirelor în afara satelor şi a oraşelor, deci departe de arealul populat.

Biserica din Densuş, „Familia”, nr. 19, din 1865

Imaginea dovedeşte că nu monumentul enigmatic al „unor vremi cărunte, ba poate şi mai cărunte” (turnul, care nu avea nici cruce în vârf, nici acoperişuri), ci şandramaua încropită din curtea interioară a templului, străjuită de ziduri de piatră, servea şi încă mai serveşte pentru servicii religioase greco-catolice sau greco-ortodoxe. Chiar dacă, ulterior căderii Sarmisegetuzei, au fost aduse aici inscripţii şi pietre funerare, construcţia, care fusese ridicată cu cinci veacuri înainte de distrugerea capitalei Daciei, nu avea cum să valorifice rămăşiţele magnificei cetăţi, care, aşa cum o probează sporadicele şi mult prea grăbitele săpături arheologice, există încă pe locul, aşteptând doar proverbiala minte a românul cea de pe urmă, care să-i redea notorietatea universală şi interesul pe care le merită din plin. Numai că, dacă vor găsi arheologii „sateliţi” ai Sfântului Soare, precum cel de la Densuş, nu se duce pe copcă încreştinarea românească multimilenară? Mai ales că era plină Ţara Haţegului de astfel de temple, pe care le-am numit deloc întâmplător „sateliţi”, religia naturală, pe care o numi creştinism, dar care a existat dintotdeauna, după cum sublinia Augustin, împământenind Cerul prin astfel de aşezări ale „meselor şi scaunelor” lui, după modelul hărţii cereşti, fără ca un templu al muntelui să se asemene cu alt templu, după cum o proba, în 1874, acelaşi „Le tour de monde”:

1874, Le tour du monde: Turnul roman de la Petroşani

 

Având în vedere că Aron Densuşan (aşa se citeşte ortografic scrierea etimologică „Densusianu”, în care „si” se pronunţă „ş”, iar „u” final este mut) este primul autor al descrierii „bisericii” din Densuş, cred că abia după cunoaşterea acelui text, din 1865, putem purcede mai departe:

 

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

„Memorabilul monument biserica de la Densuş. Se află la vreo 40 paşi de casa parohială şi este aşezată pe marginea unui podiş, în care se finesc şi se confundă cu şesul văii, poalele dealurilor păduroase, ce formează afunda vale, în a cărei gură, precum am zis mai sus, se află aşezat satul şi care desparte valea Haţegului de Banat. Dar să mergem aproape de monument, să-l contemplăm şi să-l examinăm! Exteriorul bisericii are mai mult aspectul unei stânci, decât al unui edificiu. Forma ei originală este una de cvadrat, deasupra căruia se ridică turnul. Acoperământ nu este deloc, pentru că baza turnului încoronează şi acoperă de tot biserica. Turnul, la vârful mai strâmt şi descoperit în forma unui horn, este construit numai din piatră. Dungile sau laturile turnului constau tot din piatră mare cioplită. Are trei rânduri de fereşti şi trei rânduri de brâuri, ce-l înconjură pe deplin, compuse din cărămizi aşezate în formă triunghiulară alternativă. Un astfel de brâu are şi trunchiul bisericii pe deasupra, pe unde se combină cu baza turnului.

Stîlpii pentru susţinerea turnului

În baza turnului, prin mur (perete – n. n.) se află o galerie obscură.  În aceasta, precum şi în turn, se poate sui omul numai pe deasupra bisericii, pe mur, în sus. Dar numai pe un loc este accesibil. Poteca duce printre doi lei mari de piatră, culcaţi pe foale (piept – n. n.), întorşi cu spatele către olaltă. Înainte de a intra în galeria obscură, intri în o gaură ca o peşteră, care răspunde în goliciunea turnului; din acesta, apoi, intri în galeria care, la început, este strâmtă, încât trebuie să intri pe brânci, iar mai încolo poţi merge în picioare. În ea se ţin bufniţe şi lilieci.  Pe dinafară, pe mur poţi să îmbli şi să înconjuri turnul. Pe acoperământ sau pe baza turnului cresc muşchi şi iarbă verde. Galeria obscură se numeşte, în o tradiţiune populară, Peştera Zamfirei (…).

„Leii de piatră”, care nu sunt, totuşi, lei

Să intrăm în biserică. Mai întâi intră omul în o tindă, care, după cum însuşi murul o demonstrează, este alăturată, lângă edificiul vechi, numai în timpurile mai dincoace. Tinda a fost acoperită cu şindrilă, dar o vijelie a zvânturat acoperişul întreg şi, până astăzi, stă tot descoperită. Murul a început a se ruina. Cum intră omul în tindă, în mâna dreaptă se afla, mai demult, o cămară, în care se presupunea că se junghiau vitele, aduse spre sacrificare. Dar azi numai urma se mai vede. În biserică intră omul pe o uşă mică. În mijlocul ei se află patru pilaştri (stâlpi) cvadraţi şi foarte groşi, din piatră tăiată, pe care se reazemă turnul. Postându-se omul între aceşti pilaştri şi căutând drept în sus, vede cerul liber, pentru că turnul, cum am zis, este descoperit, gol de tot dinăuntru şi răspunde chiar în mijlocul bisericii. Fără îndoială, între aceşti pilaştri se ardeau victimele şi turnul servea de horn, pentru că într-adevăr şi acum se văd pietrele afumate. Pe pilaştri se află inscripţiuni sepulcrale, unele bine conservate, altele şterse. Deplin ligibile sunt următoarele trei:

Structura turnului – foto: Alexandru Baboş

 

D. M. / C. OCTAVIO XEPOTI / VIX. AN. LXX. IVLIA. / VALENTIA HERESCON / IVGI PIENTISSIMO / FACIENDVM PROCV / RAVIT H. S. E.

VALERIA CARA / VIX. AN. XXIX. / T. FLAVIVS APER / SCRIBA COL. / SARM. CONIVGI / RARISSIMAE

Densuş, pe când România Mare avea un Patriarh ardelean

D. M. / G. LONGIN / MAXIMO / VIX. AN. LVIII. / IULIA AFRO / DISIA CONI / B. M. P.

*

(Familia, I, nr. 19, 5/17 decembrie 1865, pp. 230-232).

*

Pătrat, iar undeva mai înspre Petroşani, cerc (cilindru), dar cu acelaşi tip de structură simbolică, nicidecum romană, chiar dacă pietre funerare mărturisesc trecerea lor pe acolo. Aş paria, dacă aş avea cu cine (dacă ar mai exista în ţara asta arheologi, dacă nu ar fi plecat pe calea zeilor şi Vlassa, şi Daicoviciu), că undeva, păzite riguros de codrii înălţimilor şi învelite tămăduitor sub brazdele cu muşchi ale pământului, se mai află şi alte altare străvechi, inclusiv de formă rombică, pentru că mai tot din ceea ce am uitat sau ignorat noi există dintotdeauna. De regulă, un templu al muntelui acoperea, păzind de ochii nepricepuţilor, taine şi mai adânci. Dar cum să le mai cauţi la Densuş, acolo unde bezna medievală e mai apăsătoare decât oricând?


Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Podul moldovenesc de peste Prut

 

Cele mai vechi acuarele cu panorama Cernăuţilor păreau să aparţină lui I. Schubirsz, fiind cu mult anterioare litografierii lor, în 1832, şi reproducerii, ca ilustraţii, în monografia Bucovinei, publicată de Teofil Bendella, în 1848, la Viena; dar iată că există în arhivele „Bildarchiv Austria” ale „Ȍsterreichische Nationalbibliothek” şi o altă acuarelă, cu autor necunoscut şi fără datare, dar litografiată de Anton Lange, în 1823, sub titlul „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina” („Priveliștea orașului Cernăuți din Bucovina”), care este anterioară „priveliştii” lui Schubirz şi ca litografie (1823, faţă de 1832), dar şi ca panoramă în sine. Pentru că panorama litografiată de Lange prezintă Cernăuţii moldoveneşti, de înainte de 1774, cu pod moldovenesc de lemn, cu boieri în vechiul port moldav şi cu şarete ruseşti deja moldovenizate, cu câţiva ţărani şi… nici un post de pază şi control, la capetele podului, după cum era nu doar moda, ci şi disciplina la austrieci.

Copiind câteva elemente care fac diferenţa între Cernăuţii de sub stăpânirea moldovenească ba a turcilor, ba a ruşilor, şi Cernăuţii de sub autoritatea şi protecţia austriacă, nu pot să nu-mi amintesc observaţia lui Ion Grămadă (unul dintre puţinii bucovineni care au săvârşit jertfa supremă pentru istoricizarea României Mari): „Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap. Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[1].

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Reproduc şi a doua acuarelă a lui Schubirsz (cândva o să apară şi cea color) pentru că ea probează că, şi în condiţiile în care acuarela cu autor necunoscut, litografiată de Anton Lange, ar fi fost făcută după 1774, ea ilustra intenţionat Cernăuţii moldoveneşti, deci Cernăuţii din anii „cumplitului rapt austriac” – cum obişnuiesc să spună istoricii şi patrioţii buzincurişti. Şi zău că au dreptate: în fond, civilizarea este atât de cumplită!

*

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196


Primul chitarist român: Alecu Barbu Lăutarul

Ştiam povestea înzestrării lăutarilor români, de către marele vornic Theodor Burada, cu chitare, începând cu anul 1823, când punea bazele unui conservator la Iaşi, dar unul particular, susţinut de tineri boieri, care, de altfel, erau şi primii profesori de instrumente moderne, procurate din Viena sau din Paris. Exista şi la Bucureşti un astfel de mare boier, Ion Câmpineanu, aşa cum exista şi un Barbu Lăutarul al Valahiei, Dimitrache Lăutarul.  Numai că poveştile cu lăutari au fost concepute pentru glorificarea stăpânilor, lăutarii rămânând în umbră, neştiuţi şi nenumiţi, cu excepţia starostelui lor. De pildă acest Dimitrache, valahul (cântecele din colecţia lui Grenville-Murray, publicată la Londra, în 1854, din repertoriul acestui Dimitrache Lăutarul făceau parte, dacă nu cumva chiar fuseseră născocite de el).

*

Pentru că erau robi ţigani, ulterior eliberaţi prin lege sau prin răscumpărare, pe nimeni nu interesa dacă măcar starostele lor avea o familie, din cine descindea şi în cine se încredinţa. Abia când trece un maghiar, Franz Liszt, prin provinciile româneşti, stăpânite de trei imperii, anumiţi staroşti de tarafuri încep să intereseze şi să fie legendaţi de românime, dar fără un respect real faţă de acei uriaşi artişti. Liszt notase, scrisese un fel de jurnal despre „Bohémiens dans l’Europe orientale”, deci despre ţiganii lăutari, un jurnal în baza căruia francezul Paul Bataillard a publicat o carte, „Les derniers travaux relatifs aux Bohémiens dans l’Europe orientale”, Paris, Franck, 1872. Practic, toate legendările despre Barbu Lăutarul încep în Regatul României abia în 1889, când lăutarii noştri ţigani urmau calea lui Alecu Dinicu, basarabeanul care, după câţiva ani petrecuţi în Iaşi, se mutase la Bucureşti, cu tot cu „Ciocârlia” basarabeană şi cu taraful lui (Ciolacu, Năstase, Alecu Barbu, Ioniţă Basamac), cu care, în 1867, a uimit Viena şi, în mod firesc, întreaga Europă. E frumoasă povestea asta, dar o voi povesti abia după ce ne vom achita, măcar segmentar, cu un zvâcnet de memorie faţă de Dimitrache Lăutarul, bucureşteanul.

*

„Marele patriot Ion Câmpineanu, devenind stăpân pe averea sa, liberă, îndată toţi ţiganii robii (câteva sute) şi desfiinţă claca de pe moşia sa. Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi, dar acesta îi ceru 1.000. Câmpineanul, aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” (Foaia Populară, III, No. 2 (83), 9 ianuarie 1900).

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

În 1867, când fascinase Viena, cu taraful său, apoi Parisul, Alecu Dinicu avea un fiu, Ion, căruia avea să-i încredinţeze taraful, iar fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu (probabil îi botezase Dinicu), avea doar 22 de ani (se născuse în 1845), iar lui Ciolacu tocmai i se năştea, la Bucureşti, un băieţel, Cristache, care avea să ajungă unul dintre cei mai mari muzicieni români, prieten la cataramă cu George Enescu. Povestea pariziană a românilor începuse destul de amuzant, francezii crezând că „Bucarest este capitală a Bukhariei”, în care, ca să ajungi, „e necesar să treci prin Egipt”, interesul şi simpatia lor faţă de aceşti orientali pitoreşti fiind stârnit, mai întâi, de o frumuseţe de fată,  care era angajată casieriţă la la „bufetul secţiunii române, ţinut de Fialkovsky”; „o Româncă de o frumuseţe extraordinară, îmbrăcată în costum naţional. Venea lumea să se uite la aşa minune de frumuseţe şi da mult cu multul să aibă o dulceaţă servită de această mândră Româncă. Păcat, însă, era că, îndată ce ajunsese la Paris, o apucase un dor de ţară atât de aprins încât toată ziua plângea. O ţinea întruna cu plânsul; se topea pe picioare de dor; după trei săptămâni, de frică să nu-i moară pe braţe, în Paris, Fialkovsky a trimis-o acasă. Nu ştim ce a devenit această probă minunată, dar prea lăcrămoasă a frumuseţii româneşti”. Profitându-se de prilej, au fost duşi la Paris, apoi la Viena, şi nişte tineri zidari bucureşteni, care să înveţe să facă sobe, şi care, ca tot românul pofticios, care dă de câte o pleaşcă, se nărăvisere la a mânca numai sardele, refuzând orice alt fel de mâncare.

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

„Epoca” din 1889, vorbind despre Expoziţia Universală de la Paris, cu nostalgia anului 1867, menţiona că „în restaurantul „La Strugure” de la Paris, în Expoziţie, vor fi 16 lăutari: opt vor cânta ziua şi opt noaptea… Şi a lor răspundere nu va fi uşoară”, vehiculând şi informaţii importante despre lăutăria europeană a vremii, care deja cucerise Franţa: „ Mai întâi, la 1873, la Expoziţiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza şi renumele lăutarului românesc. Ceştia de acum trebuie sau să-l întreacă, sau, desigur, să-l egaleze. / Al doilea, la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutarii ungureşti ; banda lui Daraş Mişka face furori. Comparaţiunea se va impune; se va asemăna simţământul, pasiunea, focul, sălbaticul brio al lăutarilor ungureşti cu calităţile lăutarilor noştri? / Să vedem ce va ieşi din comparaţiune! Suntem curioşi a şti dacă în fluierele şi ţipetele irezistibile, bizare şi sălbatice ale „Ciocârliei” vreun wagnerian va găsi armonia imitativă a muzicii lui Wagner ” (Epoca, IV, No. 982, 26 februarie 1889).

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Banda lui Ion Dinicu s-a umplut de glorie la Paris, şi în 1889, iar studenţii de la Conservator au notat câteva sârbe, pe care le-au publicat şi vândut cu bani buni, aşa că Ion Dinicu a hotărât să-şi dea nepotul, pe Gheorghe, fiul lui Alecu, la Conservatorul din Bucureşti, exemplul lui fiind urmat şi de către foarte tânărul Cristache Ciolacu, viitor şef al orchestrei naţionale regale, care avea să cânte şi la nunta de argint a lui Carol I, şi la nunta lui Ferdinand I, ştirbitorul de ţară, cunoscut drept… Întregitorul!

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

În trupa Dinicu-Ciolacu existau şi alţi instrumentişti de marcă, precum vioriştii Petre Constantinescu şi Nicolae Rădulescu, cobzarul basarabean Ioniţă Basamac sau naistul Balan Pădurean, care avea să-şi facă propria lui bandă.

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu, ţinea armonia la chitară (în loc de ţambal) şi, cum o făcea pentru mai multe bande (la Paris cântase şi cu banda basarabeanului Tudorică Cercel), avea să devină în curând elector, pentru că în şedinţa din 21 ianuarie 1893, prezidată de primarul Gr. Trandafir, Comitetul Comunal Bucureşti „aprobă a se înscrie… în listele electorale de Cameră, Senat şi Comună”,  numele lui Alecu Barbu, din „suburbia Oţetari (reg. No. 1641”, şi Dinicu Ciolacu, din „suburbia Popa-Herea (reg. No. 2210)”, care îndeplineau condiţia „censului cerut de lege” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti, XVIII, nr. 8, 21 februarie 1893, p. 62).

 

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Alte lucruri nu am mai aflat, pentru că nu izbutesc să dau peste cartea „Notice sur la Roumanie”, Paris, Franck, 1868, iar românii nu prea au obiceiul să-şi apropie de suflet pe marii lor artişti, decât după ce mor şi cu marea condiţie de a fi lăudaţi, mai întâi, acei artişti de către cineva din străinătate. Doar despre Cristache Ciolacu mai ştiu că trăia în 1947, când perduse nişte cartele de alimente, anunţul apărând la „pierderi de acte” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti,  12 august 1047, p. 6031): „CRISTACHE CIOLACU din Bucureşti: cartelele de alimente Nr. 155.787 din 1947, pe numele subsemnatului; Nr. 155.786 din 1947, pe numele Elena, soţie; Nr. 155.785 din 194T, pe numele Adriana, fiică, şi Nr. 155.784 din 1947, pe numele Cristina, fiică, eliberate de Circa 8 poliţie”. Am câteva din broşurile în care şi-a publicat, inclusiv la Paris, sârbele şi horele prelucrate ale antecesorilor săi basarabeni, câteva urmând să fie retrezite la viaţă, în 27 martie 2018, drept închinăciune de sufletul eroicei şi necontenit martirice Basarabia.


Pagina 7 din 10« Prima...56789...Ultima »