Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 7

„Glumele, vorbe de vânt” ale anului 1809

 

1869, octombrie 21, Gura Satului: Când fierbe mustul

 

 

Precizând că „glume vene de la gluma, care de pe spic o ia vântul” și că „glumele sunt vorbe de vânt”, Gheorghe Constantin Roja reproducea, în 1809 (pp. 48-50), câteva potriviri umoristice, cu tentă anecdotică:

 

 

 

1869, octombrie 5, Gura Satului: Despre ortografia nouă

 

 

„Un om vrea să-și învețe calul să nu mănânce, așa că nu îi dădea ceva și, după trei zile, crăpă calul de foame. Atunci îți bătea palmele și zicea: Vai de mine, amărâtul de mine! Ce rău am pățit: când să învețe să nu mănânce, atunci crăpă!

 

 

Un om cu minte puțină, vrând să vândă casa, luă o piatră și o poartă în mână.

 

 

Un altul, văzând în cale că nine Vindecătorul, se asunse după un perete; vine Doctorul până la el și-i zise: De ce te ascunzi tu? Eu răspunse: Să mă ierți, Doamne, că de mult nu mult nu fui bolnav și îmi este rușine să ies ănaintea Doctorilor!

 

 

Un jucat de minte, care era să călătorească dintr-o cetate într-alta, prinse calul, se sui în căruță și luă desaga pe umeri; când îl întrebă un altul de ce nu lasă desaga în căruță, el zise: Să nu îngreuieze și să nu frângă căruța!

 

 

Un șerb, văzând că rupea un domn o legătură de carte, îl rugă să îi dea trei de acele. De ce le vrei?, zise domnul său, și răspunse șerbul: Când voi fugi din patria mea și îmi va cere mama să-i trimit vreo carte, să știe de sănătatea mea.

 

 

Un școlar, care nu vroia să învețe și nu avea ce să mănânce, vându cărțile și scrise părintelui lui: Bucură-te, părinte, cu mine, că cărțile mă țin!

 

 

Un alt școlar vroi să prindă un șoarec care rodea cartea lui; șezu de altă parte și rumegă carne.

 

 

Un domnicel, despărțindu-se de tatăl său și mergând în bătaie, zice că va să aducă un cap al unui oștean. Atunci  răspunse părintele: De ți-a da Dumnezeu să vii și fără, numai să te văd sănătos!

 

1869, octombrie 5, Gura Satului: Despre ortografia nouă


1809: „Vorbe iscusite”, de Gheorghe Constantin Roja

 

1869, noiembrie 30, Gura Satului: Când au plecat la Suez

 

 

 

Anecdotele, publicate în românește, cu litere latine (pp. 44-47), aveau menirea, în 1809, de a stârni interesul cărturarilor și tinerilor studioși români față de un alfabet care să individualizeze și să înnobileze (vestita „polire” latinească, la care făcea dese recursuri, dar fără „semntica” poleirii) limba română. Cum anedoctele acelea, îndeobște cunoscute pe atunci, făceau parte din spiritul vremii, e musai să le reproduc în transcriere fonetică:

 

 

1869, noiembrie 30, Gura Satului: Şi când s-au întors de acolo

 

 

„Când Leonida, imperatorul Lacedemonilor, scrie lui Xerxes să îi trimită armatele, el îi răspunse: Vino și le ia!

 

 

Auzind Alexandru că imperatorul Dariu multă și numeroasă oaste contra lui aduce, atuncea zise: Un lup nu se teme de multe oi.

 

 

Auzind Pedaretu că mare este numărul oștenilor, răspunse: Cât mai mulți va să vătămăm, cu atât mai mare mărire va să avem.

 

 

Când întrebară unii, odată, pe Hilon ce face Dumnezeu, el răspunse așa: I se umilesc unii, iar pe alții îi apleacă.

 

 

Fu întrebat Plato ce diferență este între învățat și neînvățat, iar el zise: Aceea care este între vindecător și între beteag.

 

 

„Aristippu, zise Dionisi, de ce ai fugit de la Socrati și ai venit în Sicilia?”, răspunse Aristippu: Eu am venit să dau ceea ce am și să iau aceea ce nu am.

 

 

Bătu, odată, înțeleptul Zenon pe șerbul lui, care fura, iar acesta plângea și zicea: Iartă-mă, Doamne, că eu nu vroiam, dar îmi era scris să fur! Atunci răspunse Zenon: Dacă îți era scris să furi, îți era scris și să te bat!

 

 

Fu întrebat imperatorul Agesilaus de unul: Ce e mai mare, virtutea sau dreptatea? Răspunse el: Dacă eram toți drepți, nu ar trebui să fim virtuoși.

 

 

Își bătea joc un om de Esop, că era urât. Atunci zise Esop: Nu face mintea mea cât face omul!

 

 

Întrebă un aristotelian cine este oaspetele, zise: Un suflet în două trupuri.

 

 

Se duse, într-o zi, Diogene în cetatea Mind, care era mică și avea trei porți mari; atunci el își face jocul cu oamenii de acolo; ieșind din cetate, afară, zise cu voce mare: Bărbați Mindi, închideți porțile, să nu vă fugă cetatea!

 

 

Auzind Leonida ce ziceau oamenii, că mâine nu va să poată Lacedemonii să vadă soarele, de multele săgeți ale Persianilor, atunci zise el: Lasă să fie, că va să ne batem în umbră!

 

 

Ieși, într-o zi, Socrate între oameni și, ducându-se în calea lui, vine un june vântos și-l calcă; Socrate fapta acestui tânăr o luă cu binele. Se mirară oamenii toți de ce era acum. Atunci Socrate răspunse: Nu vă mirați, fraților, că nu se cuvine să bat eu asinul acela care mă calcă!”.

 

1869, noiembrie 14, Gura Satului: Părinţii ultramontani


1809: „Sentențiile” lui Gheorghe Constantin Roja

 

 

 

Medicul Spitalului Universitar din Pesta, Românul Gheorghe Constantin Roja, își începea, în 1809, exemplificarea înzestrării limbii române cu litere latine cu niște proverbe sau aforisme („Sentenții”, cum le numea el – pp. 39-44), pe care le voi reproduce în româna contemporană, folosind ca exemplu al scrierii orginale doar primul proverb din 1809, îndesat cu latinisme explicate la subsol. Roja punea, astfel, bazele etimologismului, cu toate exagerările și platitudinile lui, care avea să dureze, în provinciile românești, aproape un veac, în ciuda faptului că fonetismul era promovat și argumentat de mari literați români, precum Vasile Alecsandri sau Ion Heliade Rădulescu, pe care Alecsandri îl vizitase la București, pentru a stabili o strategie comună.

 

Așadar, iată un singur exemplu de „Sentenție”, celelalte proverbe, atestate în 1809, urmând să fie reproduse fonetic:

 

 

„Aquea[1], qui[2] nu vrei să-ți[3] facă altul ție[4], niqui[5] tu nu fac al lui[6]”.

 

 

 

Proverbele românești, notate de Gheorghe Constantin Roja până în 1808, pentru a fi publicate în 1809 (cartea în limba germană, publicată în 1808, se referea la patronime latinești), sunt următoarele:

 

 

Aceea ce nu vrei să-ți facă altul ție nici tu nu-i face lui.

Care doarme mult nu va să aibă straie pentru coperire.

Cui place multă grăire nu scapă de păcate.

Care își face casă înaltă curând va să o vadă apusă.

Până unde nu ajungi, nu întinde mâna, și unde nu poți, nu călca.

Aceea ce nu pricepi nici nu o lăuda, nici nu o defăima.

Nu crede tuturor oamenilor care te laudă, că de multe ori alte gândesc, altele zic.

Acel lucru pe care poți să-l faci astăzi nu-l lăsa pe mâine.

Apetitul rău e lingoare a sufletului.

Mai bine să mori, decât să ai viață cu rușine.

Să nu-ți fie rușine, învață acele pe care nu le știi.

Cine merge pe calea dreaptă, acela nu poată să piardă.

Nu te amesteca cu acei care nu au nimic de pierdut.

Cine nu vrea să se împiedice nu trebuie să umble în întuneric.

Deschide ochii când este timpul!

Nu vorbi mai înainte de a cugeta!

Nu vorbi multe cu oamenii aceia care sunt mai mari decât tine.

Cu lucru se capătă sănătatea trupului.

Nu zi nici un rău despre morți și despre aceia care nu sunt aici.

Puiul se cunoaște după pene, iar omul după vorbe.

Nu răscumpăra răul cu rău.

Dreptatea ține mult, minciuna trece curând.

 

 

 

[1] aquea vene de la italieneasca vorbă que lla

[2] qui vene de la latineasca vorbă qui

[3] ți este scurtatu de la latinescu tibi

[4] ție iară vene de la tibi

[5] niqui este latinescul neque

[6] lui vene din limba italiană


1809, G. C. Roja: „Împresuraţi cu întunericul neştiinţei”

 

Familia, 15 august 1865

 

Abia peste o jumătate de secol, datorită lui Gheorghe Bariţ, alfabetul limbii noastre avea să fie luat anevoios în considerare. Despre cel care întocmise acest alfabet, academicianul şi medicul de la Spitalul Universitar din Pesta, Românul (lui i se cuvine „R”) Gheorghe Constantin Roja, nu se mai ştia nimic, iar astăzi nici măcar atât.

 

Cartea lui Roja, „Măiestria ghiovăsirii[1] româneşti cu litere latineşti; care sunt literele românilor ceale vechi, spre polirea[2] a toată Ghinta Românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre”, publicată în 1809, se găseşte în minunata Bibliotecă a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, inclusiv în cea virtuală.

 

Va fi mult de lucru în vestirea şi promovarea acestei cărţi mai mult decât surprinzătoare, aşa că nu mă voi grăbi cu comentariile, lăsându-vă în compania pledoariei pe nedrept uitatului Gheorghe Constantin Roja:

 

 

„Multe şi dezbinate ginte se schimbară, părăsind unele ale sale cuvinte şi luând altele de ale altor naţiuni vorbe: însă şi acea stă aşa urzite dialecte se află în dezbinate ţări şi cetăţi, pentru dezvoltarea împreună a vieţuitoarelor naţionale strămutate. Aşa de vom socoti întâia limbă cea nemţească, dintru aceasta au izvorât Bavarica, Sverica şi altele; ci şi Bavarii altminteri vorbesc întru cetate, altminteri aiurea. Limba Italienilor, după plasa oraşelor, în dezvrătite dialecte se împarte; aceeaşi soartă e şi a limbii noastre cei Româneşti, care străinii o numesc Valahică; aceasta peste tot grăind, precum în investigaţiile mele cele cu vechi morumânturi întărite la anul 1808[3] am arătat, în două dialecte, adică în cel de dincoace de Dunăre şi în cel de dincolo de Dunăre se împarte, aceasta cu greceşti, ceasta cu slavoneşti cuvinte, pentru petrecere cu aceste Ginte e amestecată; ci şi aceste îmbe dialecte, parte pentru dezvrătirea unor cuvinte, parte pentru dezvrătirea viersuirii, ale sale iarăşi dezbinate dialecte au, precum e dialectul Roscopolitan, Gracobian, Gremostian, Gopistan, Meţovitian sau Epigotin, Moldovean, Ardelean, Bănăţean, cel din Ungaria, pe lângă Criş şi altele; ci acela e lucru de mirare în limba aceasta, căci care cuvânt îl are stricat un dialect, celălalt dialect îl ţine firesc întru atâta, cât de s-ar culege din fieştecare dialect cuvintele cele fireşti, s-ar preface o limbă Românească tocmai curată.

 

Iată în cuvântul urcior, care acum se zice Stamia, acum urceor, acum olu, acum Karciagu, întregi sunt Românii Ardeleni, şi Crişanii, care zic urceor sau olu, de la urceolus  şi ol. În cuvântul iubire, care acum se zice dragoste, acum plăcere, acum iubire, întregi Roscopolitanii zicând brire, de la bolo, precum şi cei de dincoace de Dunăre, care iubire, de la lubet, libet, şi plăcere, de la placet, aşa mai încolo, în cuvântul tină, care unii o cheamă muzgă, alţii imală, alţii tină, cei de dincoace de Dunăre ţinură firea, zicând: de la cuvântul dătinesc cenum,au de la cvino, şi aşa multe. Aceeaşi schimbare o are şi limba grecească; aşa Grecii popuranii cei de acum ai Kastoriei, măhramă o cheamă pinzani, alteori maidili, aceiaşi Kastorioni şi-au uitat fata a o zice Kori, ci ciupa, alţii o cheamă Koriţi, nu ajung să aducă cuvintele Ahni şi altele turceşti, nici nu ajung să aducă puţine cuvinte din dialectul Hiotilor, care cu adevărat nici umbra limbii greceşti nu au, însă care Gintă a avut modru şi linişte, s-au nevoit limba sa a o deplini, iar limba va fi deplinită atunci dacă toate cuvintele ei împreună vor stat a dobândi pusul scop, carele e împărtăşit cugetelor, şi afară de aceasta de va avea întregimea cuvintelor, mulţime şi frumuseţe, şi ale sale litere, atunci e şi limba polită sau iscusită. Din cele zise se vede că limba noastră cea Românească nu e aşa deplinită, cât să ne putem înţelege toţi în toate cuvintele, pentru că are multe dintru însoţire cu multe Ginte iscusite şi acelea dezvrătite, nici e polită, pentru că ce nu e deplinit nu poate fi polit. Înainte de toate, dar, lipseşte să lepădăm din limba noastră toate cuvintele cele străine şi să punem în locul lor altele nevătămate Româneşti, care sunt prin dezbinatele aceiaşi Gintă Românească dialecte semănate; aceasta o pot face capete Româneşti, care ştiu dialectele limbii Româneşti, precum şi limba latinească, şi cea Italienească, cercând Etimologia, adică izvorul fieştecărui cuvânt, şi un Lexicon curat românesc făcând. Lipseşte mai încolo a se întocmi bine cele opt părţi ale vorbii, care se împlineşte cu ajutorul Gramaticii, a Poeziei şi a Retoricii.

 

 

 

 

Ci îmi aruncă oarecare aceasta: aşa limba noastră cea Românească la mare schimbare se va supune şi aşa mai cu greu se vor înţelege Românii între sine. La acestea răspund eu aşa: fieştecare dintre noi se cuvine să aibă părtinire către toată Ginta; că numai fiarele cele necuvântătoare sunt născute a-şi căuta singure binele său; iar pe om spre aceasta l-au întocmit natura (firea) ca mai mult să caute binele societăţii decât al său, cât nu numai osteneală, ci şi averea sa toată, de ar lipsi, e dator a o vărsa pentru binele societăţii, de unde acel Român, care mai vârtos se cruţă pe sine şi averea sa, decât să caute procopseala a toată Ginta Românească, nu numai şi-a uitat din ce Strămoşi măriţi îşi trage viţa sa; ci şi mai asemene e fiarelor celor sălbatice decât omului cuvântător, şi pe unul ca acela, de îl va judeca oricine a fi bastard, nu Român adevărat, nici pare că nu mult se va abate de la adevăr. Apoi lipseşte să părtinim fiilor noştri, cărora mai vârtos creştere bună şi polirea minţii fără de avuţii, decât avuţii fără de creştere bună şi fără de polirea minţii să le aşezăm.

 

Părinţii mulţi pentru că despre o parte sunt împresuraţi cu întunericul neştiinţei, despre alta se nevoiesc întru agonisirea celor ce sunt de lipsă spre traiul vieţii, nu se pot cuprinde a creşte bine fiii săi şi a iscusi inima lor, deci aceasta lipseşte să le împlinească învăţătorii, care strecură în inimile tinerilor vrerea spre învăţătură, îi învaţă bunătatea faptelor şi a cunoaşte pe Dumnezeu.

 

Acum ce poate fi mai frumos la Români şi mai uşor decât învăţătorii să înveţe pe născuţii noştri dialectul nostru curat şi, cu ajutorul aceluia, ştiinţele? Aceşti şcolari se vor deprinde încet a-şi împărtăşi cugetele sale în limba curată Românească, şi apoi pe fii aşa îi vor învăţa a grăi. Asemene, aceştia pe născuţii lor, şi aşa mai încolo. Nici nu împiedică că această limbă limpezită nu va ajunge curând a trăi toţi cu dânsa, ba întru acest chip vom fi întocmai cu alte Naţiuni, pentru că vom avea o limbă de toate zilele şi alta curată, care se va învăţa din cărţi. Şi cu ajutorul acesteia nu numai toţi Românii, fraţii noştri, între care multe şi dezvrătite dialecte sunt, precum mai sus am arătat, ci şi alte Ginte se vor înţelege cu noi în limba noastră. Zisei că, cu ajutorul Lexiconului, a Gramaticii şi ale altor cărţi ce sunt de lipsă se va poli limba noastră cea Românească, însă aceasta, fără de ale sale litere, tocmai nu se face, dirept aceasta fiind, eu, purtat cu mare vrere spre răzbunarea limbii noastre, şi fiindcă de iscusirea limbii Româneşti asemenea cele Româneşti litere, iar nu cele greceşti, nici cele chirilice, cu care trăiesc Sârbii, se ţin: dau la lumină cărticica aceasta, care cuprinde literele vechilor Romani, adică a strămoşilor noştri, cu care încaltea cărţile cele politiceşti să se scrie. Iar cum că noi puteam şi lipseşte să scriem tocmai cu litere latineşti arată cele următoare:

 

a). Atât din limba noastră, precum şi din mărturisirea istoricilor, pe care în investigaţiile mele, cele din anul 1808, am adus, e luminat cum că noi suntem sin sângele Romanilor celor de demult, aşadar mai aproape litere pentru traiul nostru altele nu pot fi decât cele latineşti.

 

b). Românii cei din Moldova, fraţii noştri, mai de mult, după adeverirea strălucitului Bişting, până la anul 1439, ţară cu litere latineşti, care este a crede de toţi Românii cei de dincoace de Dunăre. Italienii, Spaniolii, Frâncii, care şi ei îşi trag viţa de la Romani, nu au alte litere, fără latineşti. Astăzi mai toate naţiunile învăţate cu literele cele latineşti trăiesc în Europa. Au nu e ruşine noi, care vorbim limba cea latinească stricată, să ne scriem cugetele noastre cu litere străine? Aceasta e prea adevărat, cum că noi aşa suntem cu latinii, precum popuranii Greciei de astăzi sunt cu Elinii, dacă dară aceştia nu cu altele, fără cu cele elineşti litere trăiesc, ce ne împiedică pe noi ca să nu trăim cu literele cele latineşti?

 

 

 

 

Până când, dară, vom amâna a ne deştepta din langurosul stat al neputinţei, care din asuprirea străinilor întru noi născută, acum înşine noi, cu îndărătnicia inimii noastre, o creştem şi o întărim? Iar de voim a iscusi limba noastră, precum întru adevăr ni se şade nouă, se cade să avem organele cele de lipsă, adică literele noastre, pentru că scopul fără de mijlociri nu se poate căpăta, literele cele străine sunt străine mijlocirii, şi apriat vedem că, cu străinele litere limba noastră tocmai nu s-a iscusit. Iar când vă aduc literele latineşti, să nu gândiţi că doar eu vreau să leapăd literele chirilice. Nu, ci cele chirilice să se ţină în cărţile bisericeşti, iar cele latineşti (care sunt ale noastre) le aduc ca prea folositoare organe spre curăţirea limbii noastre şi spre scrierea cărţilor celor politiceşti. Deci pruncii noştri să înveţe a scrie cugetele sale şi cu litere latineşti, şi cu litere chirilice. Ci iată, strigă unii, întuneric! Întuneric pentru prunci! Greutate mare pentru  polire cu două plase de litere!

 

Ci eu zic aşa: În şcoală noastră cea Românească învaţă pruncii noştri, în zece luni, a ghiovăsi cu litere chirilice, nemţeşti şi ungureşti, fără greutate. Fetiţele învaţă astăzi, acasă, a citi şi a pricepe cărţi greceşti, nemţeşti şi frânceşti. Ci să las aceasta. Căutaţi la Ruşi, Ginta mare, vestită şi prea cunoscută. Aceste două plase de litere învaţă în şcoală, chirilicele şi, apoi, altele, pentru cărţi politiceşti, şi tot nu s-au întunecat. Să dea Dumnezeu să aibă Naţia noastră polirea lor!

 

Puneţi, dară, înaintea voastră pilda lor Română! Şi atunci veţi vedea că contra acelora care strigă: Întuneric! Întuneric cu două de litere! E nebunie. Luaţi, dar, Români, mijloacele atât pentru deplinirea voastră, precum şi poliţă celor ce vor fi după noi. Dacă mulţi de-ai noştri cu laudă putură întru alte limbi pricopsi, cu cât va fi mai uşor a se nevoi pentru polirea limbii noastre, cu cât va fi mai uşor polirea acum aşa limbă, sau acum încă costând noi a învăţa într-însa pe alţii sau în cărţi a vă lăsa.

 

Întru această cărticică a mea nu voi alta acum odată a învăţa, fără a ghiovăsi (a citi) cu litere latineşti. Deci pun numărul literelor, sonul sau viersul lor, şi dezarătate viersului a unor litere desemnarea dialectului Gintei Româneşti. Afară de asta, ca să dau paradigmă de forma cea Românească cu latineşti litere scrisă, cele ce urmează, după răschirarea sonurilor literelor, pentru deprinderea ghiobăsirii, l-am întocmit.

 

Judecaţi dirept, judecaţi şi oricare; însă aceia care ştiţi toate dialectele limbii Româneşti şi aveţi cunoscută şi limba latinească, cu cea italienească, iar oricare sunt neştiutori de acestea, să nu judece, pentru că, ca neştiuţi, vor mesteca cele rotunde ce cele pătrate, şi aşa veţi întărâta spre stânga. Luaţi, dar, Românii, această cărticică; cât pentru polirea limbii Româneşti ca organ o am scris, aşa unde am smintit, iertaţi, şi unde am smintit, spuneţi-mi, sau scrieţi-mi, rugu-vă, că voi mulţămi foarte”[4].

 

 

[1] Citirea – cum precizează în text Roja

[2] Lustruirea, în latină, dar sensul, în pledoaria lui Roja este cel de „a (re)da strălucire”

[3] În 1808, publicase, la Pesta, Untersuchungen über die Romanier oder sogennanten Wlachen, welche jenseits der Donau wohnen : auf alte Urkunden gegründet : Exetaseis peri ton Rhomaion e ton onomazomenon Blakhon osoi katoikousin antiperan tou Dounabeos, semnând Georg Constantin Rosa

[4] Roja, Gheorghe Constantin, Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti; care sunt literele românilor ceale vechi, spre polirea a toată Ghinta Românească ceii dincoace şi ceii dincolo de Dunăre / Lucrată de Gheorghe Constantin Roja / Cetăţanul academicesc, şi Candidatul Clinicesc Doftor în Spitalul Universităţii Ungureşti din Peşta /  În Buda / La Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungureşti, anul 1809 / text român-grec, pp. 6-22

 

 


File din hronicul celor şapte plăgi: lăcustele (I)

 

 

 

 

Dând curs rugăminţii mai vechi a unui prieten, am început să adun mărturii despre invaziile de lăcuste prin ţările româneşti, de-a lungul vremii. Demersul e de durată, dar vă pun acum la dispoziţie o parte dintre fişele pe care mi le-am conturat pentru această temă:

 

*

 

1476: Giovani Maria Agiolello, însoțindu-i pe turci, în martie 1476, în campania împotriva lui Ștefan cel Mare, vorbește despre invazia de lăcuste asupra Dobrogei (Abrosit), „o mulțime delăcuste mari, de o culoare schimbătoare bătând în cenuşiu şi roşu, urmată de aşa mare puzderie, că nici nu este cu putinţă să creadă cineva care nu le-a văzut. Lăcustele acelea alcătuiau nori aşa de groşi încât întunecau soarele şi când coborau pe pământ rodeau până şi sacii cu pesmeţi din corturi, de la primul, la ultimul. Nici mâncarea nu putea fi gă­tită, căci îndată ce erau descoperite oalele se şi umpleau de aceste gângănii. Nici caii nu puteau răbda, astfel că trebuiau să fie ţinuţi mereu cu botul în săculeţe şi acoperiţi până la urechi. Din cauza aceasta stăteam ziua strânşi în conuri şi noaptea călăream mai departe.

 

Când am ajuns la o zi depărtare de un braţ al Dunării, tabăra a făcut între zi şi noapte două popasuri, astfel că la puţin timp după-amiază am şi pornit pentru a scăpa de urgia lăcustelor, şi ca să ajungem la apă dulce. Mulţi porniseră înaintea taberei, printre care erau şi unii numiţi Sacha[1], ce sunt rânduiţi să umble prin tabără, îndeosebi la ceasurile când se simte setea, cu nişte burdufuri pe care le duc pline cu apă şi cu ceşti şi alte ulcioare pentru a da de băut acelora ce cer să bea. Astfel că mulţi şi îndeosebi dintre pedes­traşi, chinuiţi de sete şi osteniţi, doritori să bea apă dulce, au băut cu nesaţ şi mulţi au murit, căci le mergea la inimă. Lăcustele au trecut mai departe şi au mers spre Polonia şi s-a spus apoi că au ajuns până în ţara nemţească chiar şi mai departe”[2].

 

*

 

1612: Cu ocazia primei sale călătorii în Moldova, Tomasso Alberti, ajungând în târgul Ştefăneşti, de pe Prut, scria, în jurnalul său, pe 24 decembrie, că „pământul era tot acoperit de lăcuste moarte de frig, încât părea că pe pământ era zăpadă îngheţată; toate puţurile şi alte iayuri se umpluseră cu acele lăcuste care otrăveau toate apele; şi să ne mai gândim că acele lăcuste făcuseră cele mai însemnate pagube, vara trecută, stând ascunse în iarbă, nimicind toate bucatele. Lăcustele erau mari şi lungi de o jumătate de palmă”[3].

 

*

 

1620: în timpul campaniei polonilor în Modova, jurnalul de campanie menţiona, în 4 octombrie: „Era vremea prânzului, când ne-am oprit pe râul Răut, pe câmpuri uscate, pline de lăcuste, pe o căldură mare, şi ne era foarte greu şi din pricina marşului, şi a soarelui, şi a fumului cu care ne înăbuşeau păgânii”[4].

 

*

 

1648: „Înaintea Paștilor, în anul 7256 (1648), într-o vineri și tot într-acel an, lăcuste neauzite veacurilor, care toate semnele, în loc, bătrânii și astronomii în Țara Leșască a mare răutăți că sunt acestor țări mânia… Numai ce văzurăm, spre amiază, un nour sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până ne-am întâmpina cu nourul cel de lăcuste, cum vine o oaste în stol, în loc ni s-au luat soarele de desimea muștelor. Cele ce zburau mai sus, ca de trei sau patru sulițe, de un stat de om, și mai jos zburau de la pământ. Urlet, întunecare, asupra omului sosind, se ridicau oarece mai sus, iară multe zburau alăturea cu omul, fără sfială de sunet, de ceva. Se ridica în sus de la om o bucată mare de ceea poiadă și așa mergea pe deasupra pământului, ca de doi coți, până în trei sulițe în sus, tot într-o desime și într-n chip. Un stol ținea un ceas bun și, dacă trecea acel stol, la un ceas și jumătate sosea altul și așa, stol după stol, cât ținea de la prânz, până în seară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros zăcea; nici cădea stol peste stol, ci trecea stol de stol și nu se pornea până nu se încălzea bine soarele, spre prânz, și călătorea până în seară și până la căderea de mas. Cădea și la popasuri, însă unde mânea rămânea pământul negru, împuțit. Nici frunze, nici pai ori de iarbă, ori de semănătură nu rămânea. Și se cunoștea și unde poposea, că era locul nu așa negru la popas ca la masul acelei mânii a lui Dumnezeu. Câteva zile a fost acea urgie; din părțile de jos, în sus mergea. Și tot atuncea au fost, și aicea, în țară, lăcuste și, după acel an, și al doilea, însă mai puține. Și apoi și în zilele lui Ștefan Vodă au fost lăcute, însă prin unele locuri și nu ca acea desime din acel an, de care s-a scris. Iarna se găseau în pământ îngropate prin multe locuri”[5].

 

*

 

1691: În raportul din 19 februarie 1691, către Propagandă, minoritul convectual Francesco Antonio Renzi scria că „populația este sărăcită… din cauza marelui număr de lăcuste prăsite și născute în Moldova, care au distrus nu numai semănăturile, dar și gânețele, și mulțimea lor era atât de mare, încât, timp de două luni de zile, fără încetare nu s-a văzut soarele, căci, în afară de cele care au rămas în Moldova, ele au  potopit și Transilvania, și Polonia și Podolia și Ucraina și Moscovia”[6].

 

*

 

1848: „În Suceava, oamenii trăiau în pace şi se-nvoiau bine unii cu alţii, dar, în anul 1847, nu se făcuse pâine în ţara întreagă şi, de aceea, era mare groază de foamete. În anul următor, dădu o secetă cumplită, de secară toate izvoarele şi fântânile, până şi cea de la Areni, dimpreună cu şipotul oraşului, a cărui apă vine de sub pământ, tocmai de pe dealul Tătăraşilor. Mai rămăsese numai fântâna din ograda mănăstirii Zamca cu apă destulă şi rece, cum nu afli pe toate meleagurile acelea.

 

Pe cer, se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau noaptea dinspre asfinţit. Zodierii şi vracii, care, întotdeauna, au înfricoşat lumea cu porogăniile lor, ziceau că au să vină peste ţară multe plăgi: lăcuste, foamete, boli şi, la urmă, chiar război. De astă dată, li s-a împlinit prorocirea.

 

Deodată cu vânturile cele calde, ce băteau din jos, veniră roiuri mari de lăcuste. În ziua când s-au ivit, era o arşiţă grozavă, de nu puteai merge desculţ pe drum, căci te frigea colbul. Iată, însă, că, fără de veste, se întunecă soarele de-a binelea, iar oamenii auzeau prin văzduh pârâiri ca de trestie uscată, când o calci cu piciorul; pe sus treceau nouri grei de lăcuste înspre văile Siretului, ale Prutului şi ale Nistrului, unde au ros alăturea cu pământul cele din urmă rămăşiţe de holde. Pe ţarinile Sucevii nu s-au lăsat, căci zburau prea sus, numai cele obosite de îndelungata cale peste ţări şi ape căzură la pământ. Oamenii le luau în mână, privindu-le cu mirare, căci pe aripile lor aveau nişte semne ciudate. Toţi ziceau că-s slove; unii mai fricoşi şi bisericoşi credeau că sunt slove trimise din cer, ca să se pocăiască oamenii; alţii, iarăşi, care auzeau şi toaca din cer, socoteau că-i vreo scrisoare de la vreun fel de oameni, căci, ziceau ei, pe podul pământului sunt multe feluri de naţii şi de limbi, şi anume, în toată lumea, sunt şaptezeci şi şapte şi jumătate de naţii; şaptezeci şi şapte sunt naţii întregi ca şi noi, iar jumătate de naţie sunt ţiganii. De aceea, oamenii căutau cărturari bătrâni să le dezlege slovele acelea.

 

Şi cine era mai iscusit cărturar în Suceava decât Serafim Cărăşel, diacul de la biserica Sfântul Neculai, care „ştia limbă” şi ţinea gazetă? Umblase lumea în lungiş şi în curmeziş, când fusese douăzeci de ani cătană la împăratul; a fost cu împăratul Napoleon Bunaparte în ţara Moscalului şi în a Parisului, apoi se bătu în oastea împăratului nemţesc de la Beci cu franţujii, ba fusese chiar şi în Paris. Dar Serafim era un pezevenchi şi jumătate, care ştia să scape din încurcătură spunând că nu-i bine de cercetat voinţa lui Dumnezeu şi că el se teme să nu-l trăsnească din senin, dacă va dezlega slovele cele ciudate.

 

Din pricina secetei – căci nu plouase de lungă vreme – şi a lăcustelor, izbucni o foamete cumplită. Mai ales în nordul Bucovinei oamenii mâncau, acum, de luni întregi, mămăligă cu jir măcinat şi amestecată cu rugumătură de fierăstrău. De băut, beau apă fiartă cu ciocani de păpuşoi. Zile întregi, rătăceau pe câmpii, după măcriş, şi prin păduri, după jir. Mai târziu, când bântuia războiul între unguri şi între împăratul, se urcase preţul bucatelor grozav de mult şi era şi lipsă de bani, căci „toţi banii de aur şi argint erau trimişi în ţara Talionului şi la ungur”’, cum ziceau bătrânii. Nici bani mărunţi nu erau în ţară. Pe atunci, umblau nişte bancnote de hârtie, în preţ de un franc, care se chemau „leu şain”. Spre a se ajuta la nevoie, oamenii rupeau o astfel de hârtie în patru părţi şi un sfert se chema grivnă; cele ungureşti erau roşii, iar cele împărăteşti – negre.

 

Pe lângă toate aceste nenorociri, mai veni şi holera să nimicească ce a mai rămas pe urma foametei. Cumplita boală izbucni, mai întâi, în Galiţia, de unde se răspândi cu iuţeala fulgerului şi în Bucovina. Vânturile cele calde duceau germenii bolii prin toate colţurile ţării. Dar mai aprig, bântuia la Suceava, unde murea tot al doilea om, până şi copiii. Cioclii umblau prin oraş, cu căruţele lor negre, de la casă la casă, şi întrebau ori de nu sunt bolnavi sau morţi în familie, ca sa fie îndepărtaţi din mijlocul celor sănătoşi. Spre a nu se molipsi, oamenii se afumau cu bălegar de vită şi cu ierburi uscate, iar dinaintea uşii se afla un hârdău cu apă, peste care trebuia să treacă fiecare, când intra în casă.

 

Se iscă, atunci, zvonul că holera e o femeie cu părul despletit, frumoasă, dar palidă la faţă, şi umbla pe hotare, arătându-se străjerilor, noaptea. Dacă o primeşti şi-i dai de mâncare, apoi nu se atinge de căsenii tăi; iar dacă o alungi, trebuie numaidecât să-ţi moară cineva. Iată, însă, că atunci se rătăci prin târgul Sucevii – Dumnezeu ştie de unde – un bătrân, voinic şi roşcovan la faţă, ce colinda din casă în casă şi învăţa lumea să fiarbă spini albaştri de holeră şi să bea fiertura ca să scape de boală. Oamenii îl ţineau de sfânt şi nimeni nu ieşea din cuvântul lui. Cu apropierea toamnei, se schimbă şi boala şi nu mai era aşa de primejdioasă: rar unde se auzea că a picat cineva. Iarna, apoi, puse capăt acestei plăgi care secerase aşa de crud în rândurile oamenilor”[7].

 

*

 

1848: „Căldurile cele extraordinare şi seceta neîntreruptă ce domnesc aice, de mai bine de cinci săptămâni, înrâuresc cu mare nepriinţă asupra sănătăţii şi pot fi vătămătoare pâinilor şi ierburilor. De asemene, auzim că aceste călduri dezvelesc roiurile cele nenumărate de lăcuste, care au scăpat de asprimea iernii. Termometrul însamnă în toate zilele câte 27-28 grade la umbră. Înaltul cler al capitalei, având în frunte pe Preasfinţitul Mitropolit Meletie, pe Preasfinţiţii Episcopi Meletie Stavrapoleos, Cesarie Sardes, Iustin Arhipepiscop Odesii şi Ghenadie Tripoleos, au făcut, în joia trecută, o mare litanie la câmpul Copou, unde se făcură şi rugi pentru de a cere de la Prea Puternicul Dumnezeu a sa îndurare în aceste împrejurări; între numeroasa boierime şi cetăţenime, se afla şi corposul Academic, cu elevii şcolilor.

 

Vineri, după amiază (4 iunie 1848 – n. n.), s-a acoperit orizontul de nouri şi o ploaie de prin ţinuturile învecinate a răcorit atmosfera. Sâmbătă, la 2 ore după-amiază, o ploaie mănoasă a adăpat capitala şi nourii s-au întins pe partea de miazăzi a ţării. Din rapoartele ce se primesc de la Comitetul Sanitar, câteva cazuri de holeră s-au însămnat în capitală, ajutorul grabnic asigură vindecarea”[8].

 

„Tot duminică, pe la 2 ½ ore după-amiază, s-a acoperit orizontul capitalei de un nor de lăcuste, ce veneau de peste Prut; o furtună însă, însoţită de o ploiţă le înapoi călătoria, dară nu pentru mult, căci, pe la 6 ore seara, timpul fiind senin, roiul a întunecat atmosfera şi s-a lăsat spre ţinuturile de jos ale ţării; ele, în ţinutul Iaşilor, sâmbătă şi duminică, au pustiit multe şi bogate sămănături; mulţimea lor ameninţă pierderi şi stângeri de capitaluri”[9]. „Lăcustele, o, Doamne!, aceste ne-ndestulate şi fometoase insecte, tăbărând în ţinutul Iaşului şi în preajmătul capitalei, au topit cea mai frumoasă nădejde a agricultorilor în privirea popuşoiului… Boala holerei merge scăzând de tot, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom fi mântuiţi, în capitală.  Unele din ţinuturi încă se bântuiesc cu cumplire de holeră; poliţia Botoşăni dă cele mai numeroase jertfe, încât, pe zi, numărul morţilor se suie la 140. Romanul este mult mai puţin bântuit”[10].

 

*

 

1861: „La anul 1861 mi-a fost dat să văd venind la Storojineţ un soi de oaspeţi straşnici şi neînţeleşi pentru capul meu neştiutor de copil. Era într-o zi frumoasă de vară, cam pe la vreme de toacă, când s-a întâmplat lucrul. Umbla, încă de pe la Duminica Mare, aşa vorba printre oameni că s-ar fi ivit lăcusta în ţară şi ne arăta tata – ţin minte bine – nouă, băieţilor din şcoală, nişte cobiliţe de iarbă, zicându-ne că aşa fel ar fi cam jivinele zburătoare, despre care era vorba

 

De era drept sau nu că au venit lăcustele prin Bucovina, pe unde anume au năvălit şi când, asta nu era harnic să spună nimeni. Sârma de telegraf nu se pomenea încă, pe atunci, şi, aşa, ne-am trezit numai deodată cu dânsele prin văzduh. Era, cum v-am spus, după amiază, când, ce să vezi, a început să se arate de după creş­tetele pădurii mari, din dosul curţilor boiereşti, un fel de colţ de pată pe cer, ce nu semăna de loc a nor, căci era neagră ca iadul şi, când se lăţea, când se ţuguia, tot crescând şi acoperind, din ce în ce tot mai mult, cerul din partea ceea.

 

Târgoveţii, ieşiţi de prin case, se uitau toţi, cu ochii înspăimântaţi, la întunecimea cerului, de unde venea primejdia şi, ca oile când se bulucesc la un loc, de frică începeau să se adune grămadă, unii pe lângă curtea veche, alţii pe lângă şcoală, cei mai mulţi însă pe lângă biserica leşească de alături, pesemne din pricină că popa lor se apucase să le citească nişte molitve de prilej. Şi se auzea, dintr-o parte şi alta, zbierete de copiii speriaţi şi răcnete de femei apucate de groază, de începuse să ne fie teamă la toţi.

 

Numai bătrânul boier, care deh, mai văzuse el lucruri de astea, nu şi-a pierdut cumpătul. A dat îndată poruncă la argaţi să adune căpiţe de paie, strujeni, mohor, pleavă şi gunoi uscat şi să le aşeze, din depărtare, în depărtare, pe locul pătrat din mijlocul târgului. Şi, când s-au strâns hăt multe grămezi, ba ce zic, erau girezi, nu şagă, căci se afla tot târgul acum în picioare şi ajuta la cărat, a poruncit să le dea foc la toate deodată. Pe de altă parte, a pus pe străjeri să scoată săcăluşele şi să le încarce ţeapăn şi a împărţit şi praf la bereznicii curţii şi la toţi câţi îi ştia că au vreo puşcă sau câte un pistol pe la casă, tot cu poruncă să nu tragă focuri decât când va da el singur semnul.

 

Băieţii din şcoală şi copiii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem, că a fost tot popa leşesc – cărăbăneau, în timpul acela, la căldări, lighene, tigăi de spijă, tăvi şi alte lucruri de casă, ca să sune, la semnul dat în un vătrar sau ciocan într-însele, tot cu scopul că doar, doar vom speria lăcustele. Că frica cea mare era ca nu cumva să încerce gâzele dracului să poposească la noi, căci n-ar fi rămas fir de iarbă, păpuşoi, orz sau secară împrejurul Storojineţului.

 

Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi! Zicea baba Zamfira – o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama – că nici la întâlnirea împăratului cu Ţarul muscălesc, la 1821, la Cernăuţi, n-a văzut aşa comedie. Avea drep­tate săraca babă, Dumnezeu s-o ierte, că aşa dandana şi poznă mare nici nu cred să se mai fi auzit cândva pe la casă de creştini. Parcă intrase tătarii, să ne robească, nu altceva.

 

Când a început să se dezlipească coada no­rului de lăcuste de marginea pădurii şi am văzut stolul lungăreţ şi gros, aşa, cam pe la mijlocul înălţimii, de unde pătrundea bâzâitura sa surdă şi, nu ştiu cum, straşnică la urechile noas­tre, numai că s-a apropiat deodată unul din străjeri, cu cangea roş, înfierbântată de cele zece săcăluşe, şi a prins să le descarce, în vreme ce bereznicii şi cu ceilalţi trăgeau din puşti şi pis­toale, de se zguduia văzduhul.

 

Şi a pornit a suna şi clopotul nostru de la şcoală, odată cu cele trei clopote de la biserică şi cu cel de la scăldători, şi s-a ridicat un vuiet de zângănituri de fier şi hârburi, şi strigăte de sute de glasuri, care, odată cu detunăturile săcăluşelor, cu pălălaia şi cu fumul cel gros al girezilor aprinse, se ridica năprasnic la cer, crunt, negru şi straşnic, de credeai că piere lumea.

 

Aşa mi s-a întipărit ceasul acela fioros în minte, încât n-am să-l uit cât voi trăi. Ştiu că ne apucase pe toţi un fel de turbare şi apoi ca o ameţeală, din care ne-am trezit abia când focul grămezilor de mohor, pleavă şi de paie se prăbuşise demult în cenuşă şi scrum şi nu se mai dedea sus, în cer, nici fum, nici pară… dar nici nu se zărea urmă de lăcuste”[11].

 

 

[1] Sacagii

[2] Academia Română, Călători străini despre Țările Române, vol. I, București 1968, pp. 134, 135

[3] Academia Română, Călători străini despre Țările Române, vol. IV, București 1972, p. 362

[4] Academia Română, Călători străini despre Țările Române, vol. IV, București 1972, p. 457

[5] Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei – Deneamul moldovenilor, Bucureşti, 1961, pp. 232, 233

[6] Academia Română, Călători străini despre Țările Române, vol. VIII, București 1983, p. 118

[7] Grămadă, Ion, Din Bucovina de altă dată, Biblioteca societăţii „Steaua”, apud Cartea sângelui, Suceava 1997

[8] Albina românească, XX, 45, Iaşi, duminică, 6 iunie 1848

[9] Albina românească, XX, 53, Iaşi, duminică, 4 iulie 1848

[10] Albina românească, XX, 55, Iaşi, duminică, 11 iulie 1848

[11] Grigorozvitza, Em, Povestea unui târg moldovenesc, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 258-262


Pagina 7 din 40« Prima...56789...203040...Ultima »