Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 7

Mărturia lui Pilat despre Iisus Hristos

Durer, Iisus pe Muntele Măslinilor – Universul literar, 1927

Un raport către împăratul Tiberiu

*

Deja anul trecut (1898 – n.n.) s-a făcut mare zvon, în presa din lumea întreagă, că învăţatul englez Dr. G. Mahon ar fi descoperit, în arhiva Vaticanului, un manuscris original, care cuprinde raportul pe care Pilat din Pont l-a făcut împăratului Tiberiu despre patimile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Acest raport n-a fost publicat, până acum, oficial. Din New-York, însă, i s-a trimis, de curând, unei foi („Bud. Hir.”, Nr. 91/1899) o copie de pe un act original, ce ar cuprinde des amintita relatare a lui Pilat, şi se zice că însuşi nunţiul papal Martinelli nu se îndoieşte de autenticitatea actului. Evident că nu s-a constatat încă pe deplin dacă relatarea lui Pilat, pe care o reproducem, corespunde întru toate originalului sau că e numai apocrifă. Oricum ar fi însă, credem de interes a o reda aici. Iat-o:

Împăratului Tiberiu,

*

Salutare Ţie, Maiestate! Evenimentele ce s-au petrecut în zilele din urmă în provincia ta, Iudeea, au fost de aşa natură încât cred necesar a le face cunoscute în toate amănuntele lor, ţie Cezare maiestate; căci deloc nu m-aş mira dacă ele ar abate în altă direcţie istoria poporului roman şi pentru că mi se pare că Zeii noştri s-au întors de către noi. Mai că aş putea zice: blestemată să fie ora în care am luat locotenenţa Iudeii de la Gratus Valerius!

*

Când am sosit în Ierusalim, cel dintâi lucru mi-a fost să dau un ospăţ de gală, la care am invitat pe tetrarhul din Galilea, pe arhiereu şi alte multe persoane de distincţiune. La ora prânzului, însă, nu s-a prezentat nici unul. Acest mod de refuzare a vătămat adânc demnitatea locţiitorului puternicului Cezar. Peste câteva zile, m-a vizitat arhiereul. Purtarea lui a fost serioasă, ce-i drept, însă fariseiască. Şi-a scuzat absenţa cu aceea că religia lor le opreşte a şedea la o masă cu Romanii, a mânca şi a bea cu ei. Am luat aceasta drept scuză suficientă, însă am văzut, pe de altă parte, îndată, că cei cuceriţi sunt duşmanii juraţi ai cuceritorului.

*

Aşa se pare că, între toate oraşele cucerite, Ierusalimul va fi mai greu de guvernat. Poporul era atât de neliniştit, încât mă temeam de revoluţie, pentru a cărei suprimare însă nu dispuneam decât de o centurie şi de o mână de soldaţi. Am cerut ajutor de la locţiitorul din Siria, însă m-a informat că abia dacă are şi el destulă armată ca să susţină ordinea din provincia proprie.

*

Între diferitele evenimente care mi-au venit la cunoştinţă, unul, mai ales, mi-a înlănţuit atenţiunea. A apărut, adică, un om tânăr, în Galilea, care vesteşte nişte învăţături noi şi susţine că el este trimisul lui Dumnezeu. La început, gândeam că vrea să aţâţe poporul în contra Romei, însă m-am convins, în curând, că acest Iisus Nazarineanul vorbeşte mai mult pe partea Romanilor, decât a Jidovilor.

*

Într-o zi, mergeam pe dinaintea palatului Siloe şi, în mijlocul unei mulţimi, am văzut un tânăr, care vorbea liniştit către popor. „Acesta este Iisus Nazarineanul”, îmi ziseră însoţitorii mei. M-am şi gândit la aceasta îndată, atât de mare era deosebirea între vorbitor şi ascultătorii săi. Părul blond-auriu şi barba îi dădeau o apariţiune din altă lume. Părea cam de treizeci de ani. Niciodată n-am văzut o ţinută mai plăcută, mai vitală şi mai liniştită la un om.

*

N-am voit să-l conturb şi mi-am continuat calea, însă am dat ordin substitutului meu, Manlius, care ştie perfect limba ebraică, să rămână în mijlocul mulţimii şi să-mi raporteze despre cele întâmplate. Isprăvindu-mi lucrul, când m-am întors în palatul guvernatorului, am aflat deja acolo pe Manlius, care mi-a raportat amănunţit asupra vorbirii tânărului. Niciodată n-am auzit despre lucruri asemenea acestor învăţături, nici n-am citit aşa-ceva. Unul dintre Jidovii cari se agitau l-a întrebat că oare să plătească împăratului dare, şi el i-a răspuns: „Daţi împăratului ce este a împăratului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!”.

*

Din cauza înţelepciunii învăţăturilor lui, i-am dat cea mai mare libertate posibilă, deşi l-aş fi putut aresta şi trimite în exil în Pont, însă aceasta n-ar fi fost cuviincios Romanilor, care întotdeauna s-au distins prin dreptate. Omul acesta n-a fost nici amăgitor, nici răzvrătitor, şi eu l-am apărat, fără ca însuşi să fi ştiut, poate. Era liber să ţină adunări, a vorbi poporului şi pretorienii, pretutindeni, îi ţineau parte. Această libertate nemărginită, ce i-am dat-o, n-a făcut decât să irite pe Jidovi, dar nu pe cei săraci, ci pe cei puternici şi bogaţi. Este adevărat că Iisus le plesnea în faţă acestora toate greşelile şi păcatele lor, ceea ce, după părerea mea, a fost o cauză şi mai mult de a-i da lui cât mai mare libertate. Îi numea şerpi veninoşi şi preţuia mai mult filerul văduviei, decât elemosina lor vanitoasă.

*

Mai târziu. Mi s-a făcut cunoscut că viaţa lui Iisus se află în pericol. N-ar fi fost primul caz ca Ierusalimul să bată cu pietre pe cel ce se mărturiseşte de profet. Atitudinea mea, în privinţa aceasta, a fost aprobată de Senatul din Roma, ba mi s-a promis că, după sfârşitul războiului cu Parţii, îmi va spori garnizoana. Aşa, însă, nesimţindu-mă destul de tare pentru a sugruma continua agitaţiune, am urmat modul următor. Am scris lui Iisus că aş dori să-l văd, în palatul guvernatorului; l-am invitat şi el a venit.

*

Maiestate! Cezare, ştii că în vinele mele curge sânge galic şi hispanic, care nu cunoaşte slăbiciunea şi frica, însă, când omul acesta a păşit înaintea mea, picioarele parcă mi s-ar fi înrădăcinat în pământ şi m-am simţit păcătos.

*

Cu o linişte cerească, Iisus făcu un semn, ca şi cum ar zice: „Sunt aici”. L-am privit câtva. Crede, puternice Cezar, că renumiţii noştri artişti în pictură, care zugrăvesc zei şi eroi, n-au nici măcar idee despre caracterul unei astfel de feţe.

– Iisuse, i-am zis cu voce înceată, timp de trei ani de zile eu ţi-am dat libertatea cuvântului şi nu te-am supărat, fiindcă cuvântul tău e cuvântul înţeleptului. Nu ştiu, ai citit pe Socrate, pe Platon, dar ştiu că din cuvintele tale curge o simplicitate atât de mişcătoare, care te rădică sus peste ei. Aceasta o ştie şi împăratul şi eu, supusul său locţiitor, mă bucur că ţi-am putut da această libertate a cuvântului. Nu vreau, însă, să ascund dinaintea ta că, prin vorbele tale, ai ridicat împotrivă-ţi inamici puternici. Iar despre mine vorbesc că m-am întovărăşit cu tine ca să răpesc Jidovilor şi puţina libertate ce le-a mai rămas. Rugarea şi nicidecum porunca mea este să fii mai precaut, în vorbirile tale, şi să nu-i asmuţi mai departe, căci ei răscoală poporul în contra ta şi pe mine mă vor sili să procedez faţă de tine după lege.

*

Iisus îmi răspunse liniştit:

– Domnul meu, cuvântul tău nu este cuvântul înţelepciunii adevărate. Zi râului să-şi oprească cursul şi-ţi va răspunde că el se supune legilor Creatorului. Singur numai Dumnezeu ştie unde curge el. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori trandafirul Sharonului, Sângele Adevărului se va revărsa!

– Sângele tău nu se va vărsa, i-am zis în tonul adâncii mişcări, căci tu îmi eşti mai iubit decât toţi fariseii care abuzează de libertatea ce li-a lăsat-o Roma, murmură în contra împăratului şi ţin provincia în continuă fierbere. Eu te voi apăra împotriva lor şi palatul guvernatorului va fi, întotdeauna, deschis ca azil pentru tine.

*

Iisus îşi clătină capul gânditor şi cu blândeţe fermecătoare zise:

– Când va veni ziua aceea, nu va fi loc de refugiu nici pe pământ, nici sub pământ. Locul de refugiu al adevărului este acolo – continuă, arătând spre cer – iar ceea ce s-a scris de către profeţi trebuie să se împlinească.

– Tânărule, i-am zis blând, tu mă sileşti să-mi prefac rugarea în poruncă. Aceasta o pretinde pacea provinciei. În cuvântările tale, aşadar, să fie mai multă moderaţiune. Pace ţie!

*

– Domnul meu, răspunse Iisus, eu n-am venit să vestesc război în lume, ci pace, îndurare şi iubire. Eu m-am născut în ziua când împăratul roman August a dat pace lumii. Persecuţia nu vine de la mine, ci eu o aştept de la alţii şi, din voinţa Tatălui meu, eu o voi suporta cu răbdare. De aceea, ţine-ţi ţie înţelepciunea lumească!

Cu aceasta, a dispărut ca o umbră…

*

În continuarea raportului său, Pilat spune că Jidovii au găsit în Irod un bun părtinitor, acesta ar fi fost gata a ucide îndată pe Iisus, însă, necutezând a se pune împotriva Senatului din Roma, s-a înţeles, mai întâi, cu Pilat. În cursul consultărilor, Pilat a declarat lui Irod că el consideră pe Iisus drept cel mai mare filosof al lumii, că în vorbirile lui nu se vede hulă împotriva lui Dumnezeu şi este aplecat a-i da şi pe mai departe libertatea cuvântului. Irod, auzind părerea lui Pilat, s-a depărtat cu un zâmbet ironic. Spune, mai departe, Pilat cum prilejul sărbătorilor apropiate ale Paştelui a fost folosit pentru aţâţarea poporului, ba au răpit chiar şi din tezaurul templului. Pericolul era mare, atât de mare încât fu insultat şi un ofiţer roman. De la guvernul din Siria a cerut Pilat, de repetate ori, două companii de pedestrime şi o companie de cavalerie, dar nu i-au sosit; a fost silit, aşadar, să privească în neputinţă cele ce se întâmplă. Poporul a băgat de seamă starea strâmtorată a lui Pilat, căci Iisus fu prins şi întreg oraşul răsună de urletul: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”. În contra lui Iisus s-au aruncat trei partide puternice: Herodianii, Daducheii, care îl urau pe Iisus şi voiau să scuture jugul roman, şi Fariseii, cărora Iisus le-a plesnit în faţă atâtea adevăruri crude. Lângă aceştia, s-a mai alăturat vulgul neînfrânat, care totdeauna îşi află o plăcere în astfel de turburare. După aceea, raportul continuă aşa:

„Pe Iisus l-au dus la Caiafa, unde l-au condamnat la moarte. Apoi, arhiereul l-a condus la mine, să spun asupra lui sentinţa morţii. Eu am răspuns că Iisus, ca Galilean, aparţine competenţei lui Irod şi l-am trimis acolo. Acest laş, însă, sub pretextul că el datorează supunere locţiitorului împăratului, a pus soarta lui Iisus în mâinile mele. Astfel, a ajuns, iarăşi, la mine. Se părea că întreagă Iudeea s-ar fi adunat în Ierusalim. Palatul guvernatorului era plin de mulţime, care urla şi ţipa; ea se înmulţea mereu. Am chemat pe soţia mea la mine, căci ştiam despre ea, mărite împărate, că e femeie din Galilea şi are însuşiri profetice. Ea se aruncă, plângând, la picioarele mele şi-mi zise:

*

– Stăpâne, nu te încurca în afacerea acestui om sfânt! Ieri l-am văzut în vis. Umbla pe deasupra apelor şi zbura pe aripile vântului. Furtuna şi valurile i se supuneau. Priveşte, în apa Hebronului curge sânge, soarele jeleşte ca virgina Vesta zidită! Pilate, stăpâne, mare primejdie te ameninţă, dacă nu vei asculta de mine!

Am păşit în sala judecăţii, însoţit de gardiştii mei.

– Ce vreţi?, am zis mulţimii.

– Moartea Nazarineanului!, zbiera mulţimea într-un glas.

– De ce?

– Fiindcă e hulitor de Dumnezeu. A profeţit ruinarea templului! Se dă fiu al lui Dumnezeu.

– Ca Mesia! Ca regele Jidovilor!, urla mulţimea.

– Răstigneşte-l!, zbierau ei, încât pereţii palatului se cutremurau.

*

Numai un om era deplin liniştit în mijlocul mulţimii – Iisus Nazarineanul.

Un singur mod de scăpare a lui Iisus mai aveam. Am lăsat să mi se aducă apă şi, drept expresie a indignării, mi-am spălat mâinile.

În zadar. Masa de popor, răzvrătită, urla încontinuu:

– Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

*

Mărite Cezare! Am văzut adeseori mase de vulg, turburate şi aţâţate, dar asemenea acesteia niciodată n-am văzut. Părea că toate duhurile infernului ş-ar fi dat întâlnire în Ierusalim. De la palatul guvernatorului, până la muntele Sionului, mulţimea se întindea, urlând şi ţipând, om în spatele omului, ca un corp negru, lung, uriaş. S-a întunecat ca într-o noapte de iarnă, aşa cum a fost şi în ziua uciderii lui Iulius Cezar.

*

Stam singur înaintea palatului. Oraşul parcă ar fi murit, gardiştii mei încă au ieşit, cu cavaleria, sub conducerea unui sutaş, ca, pe cât s-ar putea, să susţină ordinea. Inima mi se sfâşia de durere. Simţeam că se întâmplă un lucru cu care au de-a face mai mult zeii decât oamenii. Întreg cortegiul era acoperit de nori negri şi îngreunaţi cu furtună şi s-au auzit glasuri, pe care niciodată urechea de om nu le-a auzit.

*

În prima oră a nopţii, am mers, în taină, în oraş, către poarta Golgotei. Sentinţa nedreaptă s-a executat. Mulţimea începu să se tragă către oraş, însă nu mai urla ca în mergere, ci posomorâtă, tăcută, deznădăjduită. Mica mea gardă încă trecu tristă pe dinainte-mi. Purtătorul vulturului înveli în văl negru falnicul vultur roman şi singurateci ostaşi exprimau cuvinte pe care nu le puteam înţelege. Din când în când, unii dintre ei priveau îndărăt, către muntele Calvaria, ca şi când ar fi aşteptat semne noi. Trist şi gânditor, m-am furişat iarăşi în palat. Pe scări, am întâlnit un venerabil bătrân, cu câteva femei, care, plângând, s-au aruncat la picioarele mele.

*

– Părinte, cine eşti?, am întrebat pe bătrân, şi care este dorinţa ta?

– Eu sunt Iosif din Arimatea, zise bătrânul bărbat, şi iată că te rog în genunchi să-mi dai voie să înmormântez pe Iisus!

–Fie după dorinţa ta, i-am zis şi îndată am dat ordin lui Manlius ca, dimpreună cu câţiva soldată, să supravegheze ca înmormântarea să nu fie conturbată.

*

Peste câteva zile, mormântul era deşert. Învăţăceii lui au vestit în provincia întreagă că a înviat, precum a profeţit. Mie, însă, mi-a mai rămas datoria ca ţie, mărite împărate, să-ţi raportez despre toate acestea, ceea ce am şi făcut. Tocmai se revarsă de ziuă, când îmi sfârşesc raportul şi, când aud glas de trâmbiţă, şi, privind spre Poarta Cezaree, văd intrând trupa de ajutor, de două mii de oameni, care, toată noaptea, au fost în marş, ca să sosească la timp. Dar au sosit prea târziu, căci, precum a zis el însuşi, deja s-a împlinit (Patria, Anul III, Nr. 282 / 4/16 Iunie 1899, pp. 3,4).

Durer, Învierea – Universul literar, 1927


Fost-a Christos ca om frumos sau urât?

Sfinţii părinţi care mai întâi s-au ocupat cu întrebarea aceasta nu au cunoscut toate lucrările marilor maeştri, împrăştiaţi pe suprafaţa pământului sau care locuiau între ei. Ei au căutat ca spusele lor să stea în conglăsuire cu cuvintele Sfintei Scripturi, neluând în socotinţă nici un fel de portret, fie în metal sau marmură, fie în mozaic sau în pictură. De aceea, încă în veacul al doilea, s-au aflat unii părinţi bisericeşti care au susţinut că Christos a fost ca om urât, întemeiaţi pe prorocia lui Isaia (cap. 53), care sună:

*

„N-avea nici chip, nici frumuseţe

Şi noi, văzându-l,

Arătos nu era, ca să-l dorim.

Fu dispreţuit şi cel mai din urmă între oameni.

Omul durerilor şi cunoscut cu păsuri.

Tu, ca şi cel ce-şi ascunde forţa lui de noi.

Dispreţuitu-l-am şi nu l-am socotit;

Dar el a purtat păsurile noastre

Şi cu durerile noastre s-a încărcat”.

*

Urmând de aproape, după litere şi nu după înţelesul acestei prorociri, Justin Martirul, Clemente din Alexandria, Tertulian şi alţii, chiar în cele dintâi veacuri ale creştinătăţii, au contribuit la naşterea unei uri puternice în contra introducerii şi cinstirii icoanelor în biserică. Lucru ciudat: aceşti părinţi au nesocotit şi dispreţuit orice înfăţişare omenească a lui Cristos, prin icoane sau portrete. Căci cunoscut lucru este că meşteşugul de a face icoane, pe atunci era bine cunoscut şi preţuit. Prin urmare, nu putem trage la îndoială că portretul lui Christos, care era în palatul lui Pilat şi al împăraţilor Tiberiu şi Alexandru Sever, a înfăţişat chipul adevărat al lui Christos.

*

Icoanele de pe acele vremuri, care s-au păstrat până în zilele noastre, toate arată că Iisus Christos, ca om, a fost frumos la faţă. Toţi aceşti sfinţi părinţi, de care pomenirăm până aci, nu ştiu nimic amănunţit asupra frumuseţii sau urâciunii lui Christos, până când Sf. Ioan Damaschin, din veacul al 8-lea, făcea descrierea amănunţită a lui Iisus Christos. În scrisoarea sa către împăratul Teofil, el zice: „De aceea Constantin cel Mare s-a îngrijit ca chipul lui Christos să fie făcut în acea formă în care l-au descris cei vechi scriitori, şi anume: de statură înaltă, cu sprâncenele pline, ochii plăcuţi, cu nas drept, cu păr creţ de culoare frumoasă, cu barba neagră, cu faţa de culoarea grâului, după asemănarea mamei, cu degetele lungi, cu glas dulce, sonor, la vorbire plăcut, foarte blând, liniştit, răbdător, suferitor şi arătând însuşirile virtuţii unite cu acestea, în care însuşiri se arată mintea dumnezeiască a aceluia, ca nu cumva să se descopere oarecare umbră de schimbarea a deosebirii în întruparea dumnezeiască a Fiului (cuvântului)”.

*

Să vedem acum şi scrisoarea lui Lentul despre Iisus Cristos, care se zice că ar fi fost guvernator roman înainte de Pilat în Ierusalim. El scrie către Senatul Roman: „În vremea aceasta, e un bărbat şi trăieşte încă, un bărbat dăruit cu o mare putere: numele acestuia este Iisus Christos. Oamenii zic că este un proroc puternic. Pe morţi îi învie, pe cei bolnavi îi tămăduieşte de slăbiciuni şi de tot felul de boli. Bărbatul este de statură înaltă, potrivită şi privirea feţei sale este serioasă, plină de putere, încât privitorii îl pot iubi şi iar să se teamă de dânsul. Perii capului său sunt de culoarea vinului până jos, la urechi,fără lucire şi netezi, şi, din jos de urechi, până la umeri, răsuciţi şi strălucitori, şi de la umeri, atârnând în jos, fiind în creştet despărţiţi. Fruntea lată şi curată, faţa lui fără vreo pată, pe care o împodobeşte puţină roşeaţă. Privirea lui este nobilă şi plăcută. Nasul şi gura nu se pot huli”.

*

Christos nu numai că a fost frumos la faţă, ci el a cucerit mulţimea prin ţinuta sa majestoasă şi dumnezeiască. Evanghelistul Ion ne spune, la cap. 18, că slugile şi ostaşii care au venit, cu Iuda, vânzătorul, să prindă pe Iisus, au căzut la pământ când Iisus le-a răspuns că el este acela, pe care ei îl caută. De aci ne putem explica câtă putere arătase în privire, în mişcare şi în ton, cu un cuvânt, câtă majestate în puterea lui, încât a pus în uimire aşa de mult gloata adunată, de s-a întors înapoi şi a căzut la pământ.

*

Din scrierile evangheliştilor şi ale apostolilor vedem că, în tot locul, unde se înfăţişa Cristos, mulţimea nenumărată, care se aduna în jurul lui, bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, toţi pândeau prilejul ca să-l asculte, când el predica şi învăţa, lăsându-şi ale lor în voia întâmplării / Preotul Ion Niculescu (Foaia populară, I, nr. 12, 5 aprilie 1898).


Două cântece moldovenești, preluate de maghiari

Vechi cântece moldovenești au trecut, de-a lungul timpului, și în folclorul polonez, și în cel maghiar, cea mai cunoscută piesă fiind „Haiducii”, dans al gărzilor logofătului Tăutu, care, în 1502, îl reprezenta pe Ștefan cel Mare la înscăunarea regelui Alexander, prilej cu care partitura a fost notată de călugărul Jan z Lublina, variantele contemporane ale cântecului românesc prin Polonia fiind îndepărtate de melodia din tabularia călugărului din Lublin. În Ungaria, melodia a ajuns în 1611, cu ocazia intrării lui Gheorghe Rákòczi în Oradea. Iată povestea celor două cântece moldovenești, pe care maghiarii încă le mai păstrează, spusă de un bun cunoscător al identității românești, Dr. Gheorghe Alexici, care publica, în „Luceafărul” lui Octavian Goga, în 15 noiembrie 1903, un studiu despre poezia poluară a românilor, în care relata și povestea cântecului „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, cântec despre care vorbea și contele Eszterházy, în 1647:

 

„Iată cântecul cel mai vechi românesc, despre a cărui existentă avem date sigure. Aceste date mărturisesc că el a trăit deja în veacul XVI și a fost un cântec lățit și frumos. De n-ar fi fost o melodie plăcută, de bună seamă n-ar fi trecut și la străini (maghiarii îl cântau drept „Az mint az eltévedt juhokat siratja volt az olah leány”)” (Alexici, Gheorghe, Dr.,  Din trecutul poezie poporane române, Luceafărul, nr. 22, 15 noiembrie 1903, p. 367).

Eszterházy „vorbește despre dieta din Pozsony de la 1647: La acea dietă, împărăteasa Leopoldina, dorind să vadă un joc unguresc, m-a invitat în cetate și a trebuit să joc cu cuconițele din Ungaria înaintea împăratului (Ferdinand III) și a împărătesei. Pe vremea aceea, a fost o cuconiță, jucăușă foarte bună, fata sărmanului Paul Eszterházy (e vorba de un alt P. Eszterházy), Rebeca Eszterházy, au mai fost și altele, dar cu ea a trebuit să joc și jocul românesc (Dans românesc) „Azzal kellett az oláh táncot is járnom”. Ea a fost jucăușă foare bună. Apoi a trebuit să joc și „Hajdutánc”, cu două săbii goale; pe vremea aceea am fost meșter în acest joc. Jocul a plăcut foarte împăratului și împărătesei” (ibidem, p. 370).

În nota de subsol, Dr. Gheorghe Alexici scria, cu trimitere la cele două dansuri românești, preluate de maghiari, că „și cronicarii zic că aliatul lui Rákòczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea Mare, muzicanții călăreților săi au cântat „Cântecul fetei de român, care, pierzându-și caprele, plângând le caută între munți”, iar soldații lui Rákòczi cântau cântecul lui Kemèny János „Dumnezeul lui Izrael, care locuiești în ceruri (psalvi)” (ibidem, p. 367).

Primul cântec, intitulat „Cum se văieta fata de român după oile rătăcite”, înrudit cu „Ciobănașul” și „Hora Buciumul”, notate de Dimitrie Cantemir, până în anul 1700, merită o reînviere, pentru că, la fel ca „Miorița”, vorbește despre „Marele Păstor”, deci despre marele inițiator, care și-a pierdut „turma”. Al doilea cântec nu este decât cântecul din 1502, cunoscut, după anul 1650, când se reîntoarce în 3 părți, din 6, de la Paris, drept „Banul Mărăcine”, iar mai nou, drept „Bătuta Ardeleneacă”.


Muzica… oului încondeiat!

Oul încondeiat, însemna „în vremurile cărunte, ba poate și mai cărunte” ale omenirii, cea dintâi carte religioasă a civilizației pământești, prin care se omagiau, și cromatic, și prin simbolistică tridimensională Soarele (roșu, dar și partea de sus a oului încondeiat), Luna (alb, dar și partea de jos) și Pământul (negru, dar și banda din mijloc, a horirii echinocțiale). Iar interiorul oului scris, aidoma interiorului bisericii de mai târziu, este lăcașul tainic al Spiritului Universal, care întotdeauna ia forma lucrurilor și ființelor în care pătrunde – după cum spun toate cărțile religioase de mai târziu.

*

În timp, datorită absenței inițierilor, culorile și simbolurile s-au amestecat, dar dispunerile rămân în general aceleași, în vreme ce sporirea efectelor cromatice, inclusiv prin nuanțe de verde și de albastru, s-au furișat pe filieră slavă și, mai ales, huțulă.

*

Am scris, în ultimii ani, suficiente descifrări ale oului scris, toate bazate pe mărturii străvechi, iar exprimări figurative, precum cele din Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 70, în care partea de mijloc desemnează: „Stăpânul Coroanei Roşii, care este capul Celui Unic şi care dă viaţă omenirii prin căldura respiraţiei sale”, iar partea de sus, „Fruntea de Foc a Dumnezeului Luminii”, cea de jos: „Marele Unu al Apelor, care păzeşte orizontul de nord”, nu infirmă cele susținute de mine.

Calea Sfinţeniei (Zeilor), pe oul încondeiat

*

„În această lume, atunci când a fost lipsită de strălucire şi de lumină şi învăluită, peste tot, de întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primordială a creaţiei, un ou puternic, inepuizabil, sămânţa tuturor fiinţelor create (Adi Parva, I, p. 3).

*

One egg’s lower half transformed

And became the earth below,

And its upper half transmuted

And became the sky above;

From the yolk the sun was made,

Light of day to shine upon us;

From the white the moon was formed,

Light of night to gleam above us;

All the colored brighter bits

Rose to be the stars of heaven

And the darker crumbs changed into

Clouds and cloudlets in the sky.

 

adică, prin figurativul multiplu, pe care îl conține fiecare simbol al spiritualității ancestrale, în care nu există viziuni drept-liniare, ci tridimensionale, păstrate încă și în ornamentația exterioară a bisericilor ortodoxe,

 

Jumătatea inferioară a oului s-a transformat

Şi a devenit pământul de jos,

Şi jumătate superioară s-a schimbat

Şi a devenit cerul de sus;

Din gălbenuşul oului a fost făcut Soarele,

Lumina zilei să strălucească peste noi;

Din albuş, luna a fost închegată,

Lumina nopţii să strălucească deasupra noastră;

Toate fărâmele cojii, frumos colorate,

În stelele cerului s-au prefăcut

Şi firimiturile întunecate s-au schimbat

În nori şi în întuneric al cerului.

Descrierile, din secolul XIX, ale ziguratului de la Densus, anterior tuturor ziguratelor egiptene și asiatice, „zidire în munte” a muntelui Ceahlău, vorbesc despre îngusta deschidere cilindrică din perete, prin care preotul astral vestea, cu ajutorul buciumului, voința divinității. Iar acest ceremonial ancestral, deși laicizat drept horă, s-a păstrat, la români, până pe la 1852, formula cea mai expresivă fiind cea din hora notată de Dimitrie Cantemir, înainte de 1700, formulă în care vestirea voinței divinității  (prin bucium) este prevestită și pecetluită de cele două atitudini astrale: bucuria lunară (calea părinților) și bucuria solară (calea zeilor). Nu pot posta linkuri audio în acest material (probleme tehnice nerezolvate), dar o să urc Hora Buciumul pe facebook, ca să puteți asculta, dacă doriți, și metafora sonoră a oului încondeiat.


La noi, picioarele sunt un lux!

Nu cred că este în Europa un oraş de mărimea şi populaţia Iaşilor, unde să fie mai multe trăsuri. Domnul Sent-Mark Girardin ne zicea, când a fost pe la noi, că a luat seamă că, la noi, picioarele sunt un lux. Pricina ce ne face a fi târâţi, în loc de a merge, e lesne de ghicit, îndată ce vede cineva uliţele noastre pline de glod sau de colb; şi însă oraşul nostru, după poziţia lui, ar putea fi cel mai curat.

Se făcură mai multe cercări, în anii aceştia din urmă. Şoselele însă nu izbutiră; pulberea şi gropile ce se făceau în ele, asemănându-le cu o mare furtunoasă, descurajându-l până şi pe cel mai curajos. Paveaua de bolovani, groaza femeilor îngreunate şi a bărbaţilor pântecoşi, spetea toţi caii şi hrentuia toate trăsurile. În sfârşit, paveaua de lemn e acea ce se socoate mai bună şi mai nimerită. Bucăţi hexagoane, de o palmă de înalte, smolite şi aşezate pe un nisip aspru, alcătuiesc o masă compactă, pe care e o plăcere de a merge. Guvernul o primi şi, după un proiect al comisiei pavelelor, 4.000 stânjeni (lungime) ai uliţelor principale se vor pavela cu lemn şi 3.000 stânjeni, la mahalale, cu piatră. Lucrarea va începe cu primăvara aceasta, căci materialul e adunat şi o maşină, purtată de patru cai, taie, pe toată ziua, câte 1.500 bucăţi. Paveaua aceasta nu e îndoială că va fi bună şi frumoasă, dar nu curată şi trainică, în câtă vreme:

1. Nu se vor face şosele de la Sărărie şi pe sub feredeie, pentru ca şi carele de transporturi, ce vin din sus şi din jos, să treacă pe ele, iar pe pavea.

2. Nu se vor face canale bune şi mai multe pentru scurgerea apelor de la deal.

3. Nu se va mătura omătul, iarna, ca să nu îngheţe pe uliţe.

4. Nu se vor supune pe jidovi la o globire simţitoare, ca să nu arunce, după obiceiul lor, necurăţiile în uliţă. Şi, în sfârşit,

5. Nu se vor pavela ogrăzile şi pieţele.

Suntem siguri că Comisia Pavelelor, a cărei ispitire şi ştiinţă e netăgăduită, va lua cele mai energice măsuri ca să se facă un lucru bun (Negri, Costache, Paveaoa de lemn, în Album istoric şi literaru, Iaşi, 1854, pp. 191, 192).


Pagina 7 din 12« Prima...56789...Ultima »