Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 5

Nicu Gane: Călătorii la Vatra Dornei

Fălticeni, în 1901; foto: Antoniu

 

Călătoria la Dorna-Vatra. Într-una din primele zile ale lunii iulie, primii o telegramă din Fălticeni, prin care fratele meu, Matei, mă chema să-l întovărăşesc la Dorna-Vatra din Bucovina, unde medicii îl rânduiseră să facă băi feruginoase.

 

Fiindcă intrasem în vacanţele de vară, plecai imediat la Fălticeni şi, acolo, din întâmplare, găsii un evreu, birjar din Bucovina, care se oferi, pentru suma de zece galbeni, să ne ducă, într-o singură zi, la Dorna-Vatra.

 

Am plecat într-o vineri, foarte dimineaţă, pe când abia se lumina de ziuă. Am mers, patru ore, până la Gura-Homorului, pe o splendidă şosea, având în toate părţile o privelişte încântătoare, des­pre care voi vorbi mai pe urmă. Acolo, birjarul a odihnit caii şi am plecat înainte. Mai aveam încă de două ori pe atâta drum. Am observat însă că, de ce înaintam, de ce caii îşi micşorau trapul, aşa încât, mer­gând astfel, era cu neputinţă să ajungem seara în Dorna-Vatra.

 

– Hai mai iute, jupâne, c-o s-înnoptăm, îl spusei eu.

– Eu nu sunt jupân, răspunse supărat birjarul. La noi, în Austria, se zice „dom­nule”.

– Ei bine, domnule. Dacă mergem aşa. N-ajungem diseară în Vatra-Dornei.

– Vom vedea.

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

Tăcui, în speranţa că mai încolo va iuţi el caii. Dar parcă făcea într-adins: caii, lăsaţi în voie, din ce în ce slăbeau mersul, înaintând ca culbecul, iar el deloc nu-i îndemna nici cu gura, nici cu biciul.

 

– Da ce-i asta, domnule, vrei s-ajungem mâine, dimineaţa, la Dorna-Vatra?

– Bine, bine…

 

El pronunţa acest „bine, bine” cu o flegmă şi o nepăsare revoltătoare.

 

– Ascultă, jupâne, îi zise frate-meu,  apăsând asupra acestui din urmă cuvânt. Dacă nu te ţii de tocmeală, nu-ţi dăm nici o para.

– Asta nu-i pe voia dumitale.

 

Cu cât caii îşi domoleau mersul, cu atât el devenea mai obraznic. Ne trebuia o răbdare de înger, ca să nu facem explozie. Eu unul, drept să spun, îmi muşcam limba, de frică să nu scap un cuvânt neparlamentar, care m-ar fi obligat, apoi, să trec, de la vorbe, la fapte. Când, deodată, auzii tbrrr… Ce era? Ajunsesem dinaintea unui han singuratic, în mijlocul drumului, unde jidanul opri trăsura. Era pe la 5 ore după amiază.

 

– Ce, vrei să faci alt popas aici?, îl întrebai eu.

– Nu, răspunse birjarul scurt.

– Atunci, de ce te-ai oprit.

– De ce m-am opriiit? Ca să dormim, la noapte, aici, pentru că acuşi intrăm în sabaş.

– Ce sabaş, jupâne? Aşa ne-a fost vorba? Pleacă îndată, că, de nu, păţeşti ruşinea cu noi!

 

– Ha… a…! ce spui?… Uiţi că aici nu suntem la Moldova?

– Pleacă, că te cârpesc, adăugă frate-meu, care, din cauza bolii lui, era mai nervos.

– Ha-a-a-a! Ia să văd, mă rog, cum ai să mă cârpeşti!

 

În aceiaşi clipă, auzii o zdravănă palmă răsunând pe obrazul birjarului, aşa de zdra­vănă că ia căzut pălăria şi chitia de pe cap. Atâta mi-a trebuit şi mie! Imediat îl lovii şi eu, cu aceiaşi furie, pe celălalt obraz, încât faţa jidanului căpătă o coloare stacojie, parc-ar fi fost suleme­nită. Eu, de altfel, nu sunt un om pornit, supus la accese de iuţeală. Mărturisesc însă că, în acel moment, nu mai ştiam ce fac, molipsit fiind de furia fratelui meu.

 

– Ha-a-a-a! Dumneavoastră mă bateţi, mă ucideţi ca-n codru!, urlă jidanul exasperat. Las’ că vă voi învăţa eu!… Îţi vedea dumneavoastră cum se bat oamenii la noi. Hi!, strigă el, biciuind caii, care porniră în trap mare.

 

Şi astăzi, când mă gândesc la această întâmplare din viaţa mea, îmi vine să râd, însă, totodată, recunosc marea noastră impru­denţă, de a fi comis asemenea acte de vi­olenţă într-o ţară străină mai ales. Dar parcă poţi să le faci toate cu socoteală şi cu mintea limpede! Atunci n-ar mal fi greşeli pe oameni şi n-ar mai fi judecători. De-acuma, ce-o fi să fie, gândii în mine. Lucrul e făcut şi nu se mai poate întoarce.

 

Mâna jidanul, mâna de olac, parcă nu erau caii şi trăsura a lui. Era învederat că el voia să ajungă cât mat curând undeva, unde să găsească un post de poliţie, pentru a se jelui. Am mers aşa vreo două ore bune, pe şoseaua cea frumoasă care străbătea mun­ţii ca un şarpe, când, în sfârşit, înspre seară, în plin sabaş, ajunserăm la Pojorâta, un mic sătulean, unde jidanul se opri di­naintea unui han. Repede el se coborî de pe capra trăsurii şi prinse, cu multă grabă, să deshame caii.

 

Atunci eu, înţeles fiind cu frate-meu, să­rii din trăsură şi plecai să găsesc localul de poliţie; iar el rămase cu birjarul, ca să-l facă să piardă cât mai mult timp cu căratul bagajului în odaie şi aşezatul cai­lor în grajd.

 

 

 

Pe atunci, aveam picioarele iuţi şi vor­beam bine limba germană. În câteva mi­nute, mă aflai dinaintea unei feţe poliţie­neşti bună de fotografiat. Închipuiţi-vă un om încreţit, posomorât, cu nişte sprâncene mari, zburlite de-i acopereau ochii pe ju­mătate, cu un nas cât o pătlăgică plin de negei, cu nişte mustăţi ţepoase, roase de hal­bele de bere, şi care ţinea, într-un colţ de gură, o lulea voluminoasă cât şi nasul lui, iar prin celălalt colţ de gură scuipa printre dinţi, la un metru depărtare.

 

El sta pe un scaun de lemn, picior peste picior, cu un aer neprietenos şi pufăia şi scuipa, şi scuipa şi pufăia.

 

– Ce vroieşti?, îmi zise el cu un glas răstit şi răguşit ca dintr-o pivniţă.

– Am venit să mă jeluiesc.

– Contra cui?

– Contra mea.

– No, ce-i asta?

– Am făcut o greşeală, domnule, şi vin să mă denunţ eu singur, spre a-mi primi pedeapsa ce vei socoti că o merit.

 

I-am istorisit, deci, toată daravera cu evreul, cum ne-am tocmit cu dânsul, cum nu s-a ţinut de tocmeală, cum s-a obrăznicit cu noi şi, în fine, cum, scoşi din fire, i-am dat două palme. În măsura în care eu îi istoriseam, faţa lui se descreţea.

 

– Şi câţi bani îi plătiţi până la Dorna Vatră?

– Zece galbeni, domnule.

– Donner, Wetter! Asta este colosal!

 

În acel moment, iată şi evreul, care ve­nea, cu perciunii fâlfâind în vânt.

 

– Domnule poliţai, gewalt! gewalt! M-a necinstit, m-a bătut, m-a omorât!, striga el cât îl lua gura, arătând spre mine.

– No.. No.. Langzam! Fără vuiet! Spune, mă rog, ce a fost.

 

Însă jidanul, de pornit ce era, se-ncurcă în vorbă, repeta aceleaşi cuvinte de zece ori, se văicărea ca şi când ar fi fost pe moarte, în fine – făcea un scandal de înce­puse neamţul iarăşi a se încreţi.

 

– No?… Schon recht!… Răspunde, mă rog, dacă te-ai tocmit cu zece galbeni şi cu condiţia să ajungi, în astă-seară la Dorna-Vatra.

– Da.

– Pentru ce, dar, ai vroit să petreci noaptea în drum?

– Pentru că dam de sabaş şi dumnealor tot una le era să ajungă în astă seară sau mâine, dimineaţă, la Dorna-Vatra.

– A! zo!…

 

Atunci el luă o filă de hârtie, o umplu cu un proces verbal, scris nemţeşte, pe care mi-l dădu să-l citesc şi să-l subscriu, ceea ce am şi făcut, apoi îmi zise:

 

– Dom­nule, eşti condamnat sa plăteşti straf doi florini domnului harabagiu.

– Doi florini!, strigă jidanul desperat. Cum, numai doi florini face cinstea mea? Asta-i judecata, mă rog?

– Ah, acum te obrăzniceşti cu mine!, ob­servă neamţul. Acum înţeleg eu ce-a tre­buit să fie cu dumnealor. Ia, umflaţi-l, mă rog, şi duceţi-l la Obacht!

 

În acelaşi moment, doi guleraţi îl în­şfăcară de subsuori şi, fără a-i mai da ră­gaz de vorbă, îl brânciră afară şi-l puseră la închisoare. Toată noaptea, a stat jidanul la răcoare, nebăut, nemâncat şi nedormit până la răsăritul soarelui şi, a doua zi, a trebuit să vin eu să mă rog de neamţ ca să-i dea drumul.

 

Iar Neamţul, când l-a văzut în ochi, i-a făcut o straşnica lecţie, dându-i cu degetul pe la nas şi ameninţându-l că, în caz de a se mai obrăznici cu noi, va fi şi mai as­pru pedepsit!

 

Ei, Doamne! Bine a zis cine a zis că frica e din rai. Să-l fi văzut, a doua zi, pe jidan cum umbla de spăşit, cum era de dulceag cu noi, l-ai fi legat la rană. Ne-a dus până-n Vatra-Dornei ca pe palme. Am scăpat ieftin din această încurcătura, în care intrasem fără voie, dar pe care în viaţa mea n-am mai repetat-o”[1].

 

 

A doua călătorie la munte cu doamna Pia Brătianu şi familia sa. Persoanele ce întovărăşeau pe doamna Brătianu erau fiicele dumisale, doamna Sabina Cantacuzin şi domnişoarele Maria, Taţiana şi Pia, ginerele dumisale, dl doctor C. Cantacuzin, fiul dumisale, dl Ionel Brătianu, dl Iorgu Radu, prefectul de Bacău, fiul meu Alexandru şi eu, care, în urma dorinţei doamnei Brătianu, luasem însărcinarea destul de complicată de a călăuzi întreaga socie­tate într-o regiune a munţilor foarte în­tinsă şi pe care nimeni, afară de mine, nu o cunoştea. Nu bine însă am ajuns la Cerdac, jumătatea drumului între Slănic şi Târgul-Ocna, că nourii se risipiră şi un soare cald, lucitor înveseli pământul şi inimile noastre, iar când, înspre seară, am atins frontiera Bucovinei, la Iţcani, timpul luase un aspect de tot frumos şi nici un strop de nour nu se mai vedea pe cer.

 

Funcţionarii austrieci, preveniţi de sosi­rea noastră, au fost de o politeţă extremă, au ridicat barierele, fără să ne cerceteze paşpoartele sau să ne facă cea mai mică revizie, şi, a doua zi, în zori de ziuă, după o noapte petrecută în vagoanele trenului cu care veniserăm, am plecat, în patru tră­suri, spre Dorna, pe frumoasa şosea care şerpuieşte printre munţi.

 

Ce încântător e drumul acesta! Ce viu şi răcoros e aerul! Ce impunător e lanţul munţilor, care, de ce înaintăm, ni se înfă­ţoşau tot mai mari, tot mai păduratici, tot mai capricioşi!

 

 

Am mers, aşa, o zi întreagă, trecând prin târgurile Gura-Homorul, Pojorâta, Câmpulung; am trecut vestita Valea Putnei, care, odată văzută, nu se mai uită, şi, în sfârşit, pe la asfinţitul soarelui, am ajuns la Dorna-Vatra, staţiune balneară foarte frecventată în Bucovina, situată sub muntele Ouşorul, nu departe de punctul unde se împreună trei râuri plutitoare, Dorna, Neagra şi Bis­triţa.

 

Am uitat să spun că, între Câmpulung şi Dorna, am urcat un munte mare, numit Mestecănişul, ce separă valea Moldovei de valea Bistriţei. Pe vârful lui, se vede, roată-împrejur, pană la nesfârşire, o pădure de alte vârfuri de munţi, şi mai mari, şi mai mici, cu felurite forme bizare, fantastice, înecaţi în lumini verzii, albăstrii, roşietice, după depărtări, privire feerică de care ochiul nu se mai satură. Stăm cu toţii uimiţi în faţa acestei panorame grandioase, când, deodată, apărură năprasnic, pe piscul unde eram noi, două caricaturi omeneşti, doi jidani perciunaţi, cum numai în Buco­vina se mai văd încă, cu anteree lungi, gujiumană blănită pe cap, papuci şi colţuni în picioare, sluţi, puchinoşi, pocituri antedeluviene ieşite parcă anume din vreo vizunie ca să rănească simţul nostru este­tic în acest cadru maiestuos.

 

Îşi poate cineva închipui ce impresiune a făcut asupra noastră vederea acestor fiinţe de tarabă ce încarnau camăta, specula golo­ganului şi ni se înfăţoşau pe primul plan ca o pată în tabloul sublim al naturii. Dar se vede că, judecând după expresiunea figurilor noastre, înşişi ei an înţeles că pre­zenţa lor pângăreşte locul şi iute, iute, au dispărut ca năpasta din raza vederii noastre.

 

Sinţirea Tunelului Mestecăniş, la Valea Putnei

 

Însă, o, ironie a soartei! La Dorna-Vatra am fost cu toţii găzduiţi în casa unui evreu bogat, cea mai mare şi mai bine mo­bilată casă din oraş; ni s-a servit o masă îmbelşugată, cu mâncări bune şi alese, şi, a doua zi, când i-am cerut socoteala, evreul a refuzat plata, zicând că a fost o onoare pentru el de a găzdui pe soţia pri­mului ministru al României. Aşa se întorc lucrurile în lume. Meda­lia are totdeauna două feţe.

 

A doua zi, în revărsatul zorilor, am ple­cat din Dorna-Vatra şi, după o oră de drum cu trăsura, am ajuns la Dorna Gura-Negrei, în România, unde, la malul Bistriţei, ne aştepta o frumoasă plută, împodobită cu crengi de brad, anume pregătită pen­tru noi. Acolo se adunaseră toţi locuitorii sa­tului, precum şi cei din satele învecinate, Şarul-Dornei, Neagra-Şarului, Negrişoara, bărbaţi, femei, copii, cu preoţii şi primarii în frunte, pentru a saluta pe soţia şi pe copiii celui mai mare român din ţară, a că­rui faimă străbătuse până în adâncul mun­ţilor”[2].

 

Antoniu: Pe Rarău

 

[1] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 75-84

[2] Gane, N., Zile trăite, Iaşi 1902, p. 230-237


Cuvântul lui Gheorghe Boncheș, în ședința Consiliului Național

Cernăuţi, 1894

Cernăuți, 1918 noiembrie 13.

 

S-a vorbit mult, au vorbit oameni de știință, doctori, profesori etc. S-au amintit lucruri frumoase, dar nu s-a amintit ruina întreagă a Bucovinei. De trei ani de zile, până cu un an înainte, am mai avut cele strânse ca gospodari, acum nu ne-a rămas nimic și, mai ales, în partea muntelui, care era floarea întregii Bucovine. Acum a rămas partea muntelui cea de pe urmă, unde țăranul nu are nici un grăunte, nici o barabulă. Eu mă adresez guvernului, să se dea muntenilor hrana care lipsește. Muntenii acuma nici nu au vite, nici bani și chiar au trebuit să ia straiele și să le aducă țăranilor care au avut lipsă de dânsele, pentru a le schimba pe hrană. Nu ne-au rămas nici vite, nici oi, și acum muntenii n-au nici din ce să-și facă îmbrăcăminte. Aș dori să se facă, cât de degrabă, pașii doriți pentru a ne ușura traiul.

 

Nu numai noi am rămas cu lipsa, dar toată țara suferă de nenorocirea ce a picat pe ea de patru ani de zile. Nici case nu sunt, nici nu sunt lemne pentru a clădi altele. Aș ruga guvernul să ne dea lemne din fondul religionar. Ni s-a spus, din partea guvernului austriac, că ne va sprijini, însă el avea expediente și zicea că nu are mijloace. Acum s-au întors frați de-ai noștri din război și nu au aflat nici casă, nici gospodărie și nu au unde să se adăpostească. De aceea, aș ruga să se dea administratorilor ordin ca la oamenii care sunt goi, flămânzi, fără adăpost, să se dea lemn din pădurile fondului, ca să aibă cu ce să-și facă câte un bordei. Apoi, iarăși, ceva parale să li se dea, un sprijin pentru clădire. S-a vorbit că ministerul austriac a dat patru milioane. Districtul nostru nu a căpătat nici o lețcaie. Pentru ieșirea din case, acolo unde au fost lupte, ni s-a încuviințat un ajutor, dar nu s-a dat nimic. Ceea ce a produs pământul, buruiana, s-a revigorat și pentru asta nu ni s-a dat nici o para.

 

Iarăși, fac propunerea să se aducă o mie de oi, să se împărțească la oameni lipsiți, ca să-și întocmească din nou gospodăriile.

 

Și, iarăși, să vedem de unde a venit Bucovina noastră cea frumoasă într-așa o ruină. Nu din partea dușmanilor, care s-au luptat în țară, dară s-a iscat din mijlocul nostru. Individul cel mai mare a fost pus de noi ca apărător, dar el a fost nimicitorul nostru. Acela a fost un domn, care se cheamă Fischer. Ce a făcut de a călcat țara sub picioare, care a luat de la români, pe care cum i-a prins și i-a înfundat în lagăre, care le-au rămas ca tabără până în yiua de azi, dar nu s-au întors acasă. Nu avem noi o pedeapsă să dăm individului Fischer, după cum a administrat el, cu guvernul lui, biata Bucovină? Dacă individul ăsta a avut dușmănie pe poporul român, atunci a fost guvernul pus în frunte ca să guverneze și să apere poporul. Ce, numai a avut țara fecior de bătaie, și tatăl său a fost scos de pe pământul lui și dus în străinătate, unde se zbătea ca un pește care a fost scos din apă și pus pe uscat. Noi eram văzuți în ochii străinilor ca cei mai răpitori oameni care au fost în Bucovina. Cum luați dumneavoastră închipuirea că omul acesta există-n mijlocul nostru? Nu i se poate da răsplata cuvenită? Dacă veți lua și veți constata, veți aduce multe fapte de-ale lui. Între multele fărădelegi, s-a întâmplat că un jandarm a scris sentinţa de moarte și a spânzurat doi copii. Rog, domnilor, luați o deciziune asupra individului acestuia, ca să fie judecat și pedepsit cum i se cuvine. Asta mi-a fost pe inimă și asta am spus-o. Fac propunerea să se aducă la judecată, ca toți cei care au făcut fărădelegi să răspundă pentru faptele lor. Să luați pașii necesari. Fac propunerea să-l scoateți la judecată pe Fischer înaintea lumii. Și vom veni toți și vom mărturisi câți am suferit din partea lui”[1].

 

Acelaşi patriotism cernăuţean, dar în faţa Împăratului Carol I

 

 

[1] Nistor, Ion I., Amintiri răzlețe din timpul Unirii / 1918, Cernăuți 1938, pp. 67-69, cu fotografia pe p. 67


Un mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului: GHEORGHE BONCHEŞ

 

O veste fulgerătoare ne umple astăzi de mare întristare: Falnicul luptător, ţăranul proprietar din ţinutul Vatra Dornei, Gheorghe Boncheş, a murit. Pierderea ce am simţit-o noi, astăzi, este destul de mare, pentru că s-a dus de lângă noi un stâlp, un ales al nostru.

 

Prin înţelepciunea cu care a fost înzestrat, prin energia şi prin munca sa, a putut ajunge, în scurt timp, deputat în Camera Austriacă; deci a fost primul ţăran român, care a putut ajunge la înalta treaptă de deputat într-o Cameră străină şi care a apărat cu dârzenie drepturile scumpe ale românilor din județul Câmpulung. Cuvântările lui Gheorghe Boncheş, pline totdeauna de inimă şi înflăcărare, au apărat cu mult succes interesele economice și politice naţionale, asa că, cu drept cuvânt, a fost un mărgăritar al Bucovinei.

 

A dat dovezi de om mare, totdeauna stăruitor în lucru, om cu multă experienţă şi iniţiativă, căci a fost primul om care şi-a putut instala pe moşie o minunată crescătorie de păstrăvi. Pe moşia lui, de asemenea, vedeai cele mai noi înstalaţiuni practice pentru nutreţuri şi cereale, cele mai bune şi mai moderne grajduri pentru adăpostul, sănătatea şi pentru prăsila vitelor; de aceea, nici societăţile care se ocupă cu bunul mers al gospodăriilor săteşti nu l-au lăsat nerăsplătit pentru toate acestea, ci l-au premiat în mai multe rânduri.

 

Dar activitatea desfăşurată de el n-o putem pune, aici, în 2-3 cuvinte şi nici nu sunt eu în drept să spun bunul pe care l-a făcut Gheorghe Boncheş pentru zecile de mii de suflete şi pentru cei pe care i-a învăţat, ci urmele faptelor sale să ne vorbească.

 

A fost membrul fondator şi preşedintele uneia din cele mai bogate societăţi culturale româneşti, „Sentinela”, care a luat fiinţă în anul 1891 şi care societate avea de scop: Apărarea intereselor româneşti. A mai fost şi consilier comunal, şi cetăţean onorific. Orice lucrare pentru propăşirea naţională, culturală sau economică din judeţul său nu se putea să nu-l aibă pe Boncheş între luptătorii cei mai înfocaţi sau chiar în fruntea lucrărilor.

 

În anul 1915, deşi Gheorghe Boncheş era deputat austriac, totuşi n-a fost cruţat, ci, împreună cu câteva sute de ţărani în rând din Bucovina, au fost duşi şi ţinuţi în marele lagăr al suspecţilor şi trădătorilor din localitatea Oberholabrun, lângă Viena, unde se hrăneau cu cir (terci) de făină şi sfecle albe.

 

A fost un adevărat patriot, căci, cu toate că a fost aşa de chinuit în timpul războiului, totuşi nu s-a dat o clipă înapoi, ci a fost cu gândul numai la prosperarea ţării noastre.

 

Activitatea sa, meritele sale i-au fost recunoscute şi apreciate de toţi, aşa că a murit fericit că a putut lăsa în urmă o muncă rodnică şi cinstită.

 

Pe patul de moarte, a cerut să fie înmormântat cât se poate de simplu, dovadă că şi în viaţă a fost plin de modestie şi totdeauna s-a mulţămit cu puţin.

 

Acesta a fost Gheorghe Boncheş, apărătorul românilor din Câmpulung (Bucovina), un om de bine, un străjer devotat, al interesului public, un patriot renumit, deci: Un

mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului. / Diac. V. Fussu”[1].

 

 

[1] Cultura Poporului, Nr. 269, Anul IX, București 10 martie 1929, p. 3


Mitul Bellegarde-Boncheş, în ţinutul Câmpulung-Dorna

 

Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?” [1], întreba retoric, iar un răspuns nu s-a dat nici până astăzi, revista ieșeană Viața românească, în vara anului 1907, după ce căpitanul districtual (prefectul) din ținutul Câmpulung – Dorna, fără să-și depună candidatura, dar fiind de acord să o primească, dacî va fi ales, și-a zdrobit contracandidații, obținând 4.653 de voturi, „democratul” Aurel Onciul primind doar 2.755, iar Teodor Ștefanelli, ca lider al celor care l-au trădat pe Bellegarde, „într-un mod de tot necalificabil şi nedemn, încercând să aţâţe spiritele pentru contele Bellegarde[2], a primit doar 1.014 voturi.

 

 

Motivul dizidenței împotriva lui Bellegarde, „conte membru al casei împărăteşti” („înrudit cu soţia moştenitorului de tron” [3], Sophie Maria Josephine Albina Chotek von Chotkow und Wognin), era originea lui germană, provenită din naturalizarea francezului din Savoia[4] Heinrich Graf Bellegarde (1756-1845)[5], General de Cavalerie[6] şi, apoi, Feldmareşal, comisar al provinciilor lombarde, în timpul războaielor napoleonene[7], încă din 1805[8]. Prima intersectare a acestui conte cu românii s-a produs în 9 august 1821, când „li se comunică companiilor şi cordonaşilor ordinul Consiliului de război din Viena, semnat de contele Bellegarde, conform căruia toți acei fugari din Moldova şi Muntenia, despre care se va constata că au fost şi sunt conducători ai rebelilor şi părtaşi la mişcările revoluţionare, asemenea cei ce, urmăriţi de turci, vor fi găsiţi la graniţe cu arma-n mână şi echipament de război, vor fi respinşi. Cei ce vin, însă, fără arme şi despre care nu se poate constata să fi luat parte la răscoală, au să fie primiţi, căci sentimentele mărinimoase, umane şi blânde ale Maiestăţii sale nu permit ca nevinovaţii să fie expuşi, ca şi cei vinovaţi, răzbunării persecutorilor turci”[9]. Heinrich Graf Bellegarde era un apropiat al arhiducelui Karl, pe care îl însoțea, în 1809, împreună cu Prinţul de Hohenzollern, Contele Heinrich Bellegarde (străbunul prefectului şi deputatului câmpulungean Francisc conte Bellegarde), Prinţul Johann de Liechtenstein, Prinţul Rosenberg-Orsini, contele Grünne şi Cavalerul von Hiller, Heinrich fiind al doilea, lângă Hohenzollern, în tabloul făcut, atunci, de Felician von Myrbach-Rheinfeld[10]. Următorii antecesori ai căpitanului districtual de Câmpulung și Dorna, Francisc conte de Bellegarde au fost August Graf Bellegarde (1795-1873), care îl însoțea pe Franz Joseph I, la Cairo, în 22 noiembrie 1869[11], o altă mărturie iconografică despre acest antecesor, rămasă într-o carte, fiind „Discursul prințului Claudius Vaszary. Împărăteasa Elisabeta, colonelului conte Aladár Andrássy, generalul de cavalerie contele Paar, maestrul Curții Supreme contele Bellegarde, prințul moştenitor Claudius Vaszary și împăratul Franz Josef I”[12]. Tatăl lui Francisc conte Bellegarde a fost Felix Graf Bellegarde, personaj important la Curtea Imperială din Viena, care îl trimitea, În 1901, când deja se anunțase divorțul arhiducesei Ștefania de contele Lonyay, „trimisul special” al Casei Imperiale, „contele  Bellegarde” a sosit la Graz, cu o scrisoare a arhiducesei pentru contele Lonyay[13]. Comunicatul este suficient de echivoc și nu îngăduie o concluzie asupra identității contelui Bellegarde, care ar putea fi și Francisc, aflat pe atunci în serviciul Casei Imperiale, sau tatăl său, Felix, dar cum misiunea viza o eventuală împăcare a celor doi soți, este de presupus că mesagerul trebuia să aibă și experiență de viață, și autoritate morală în cadrul Casei Imperiale, deci înclin să cred că nu viitorul căpitan districtual de Câmpulung și Dorna a fost mesagerul, ci tatăl său, Felix Graf Bellegarde.

 

Sculptorul Ioan Pâşlea, desenat de Radu Bercea

 

Despre sosirea, în Bucovina, a contelui Francisc Bellegarde nu prea există mărturii, prima, dintre cele puține, datând din 1902, când sculptorul Ioan Pâșlea, îndepărtat de la catedra Școlii de Arte și Meserii din Câmpulung Moldovenesc pentru că își dotase elevii cu brâie cu Tricolor, un Tricolor fluturând semeț deasupra casei sale, a fost readus la catedră, cu dezdăunare, drept consecință a faptului că, „fără ca Pâșlea să-l fi rugat, fără ca să i se fi căciulit, contele Bellegarde s-a prezentat, din proprie inițiativă, ministrului instrucțiunii, cu propunerea ca Pâșlea să fie numit definitiv (ca profesor de sculptură – n. n.), arătând că nu e iredentist, ci doar un  bun român”[14]. Există o puzderie de fapte care au conturat mitul Bellegarde, pentru că omul acesta, atunci când nu izbutea să aducă fonduri guvernamentale pentru salvarea muntenimii, nu ezita să folosească sume importante din averea sa ca să ajute acolo unde era nevoie. Iar faptul că soții Bellegarde, stabiliți la Câmpulung, botezau și cununau prin satele din district și, deși erau membri „ai casei împărăteşti[15], adeseori intrau în horele țărănești, a contribuit la o superbă individualizare a intimității poporului cu neașteptatul său lider, în ciuda faptului că, prin gazetele vremii, era înfierată cu scorțoșenie ipocrită, această apropiere, prin care „contele Bellegarde s-a făcut frate de cruce cu „ţărănoii” şi că nevasta dumisale, care se trage dintr-un neam foarte mare, înrudit cu curţi împărăteşti, a jucat cu hargaţi ţărăneşti de rând[16], iar în 1908, însuși „contele, cu ocaziunea festivalului, petrecând în horă cu ţăranii” [17].

 

 

 

Dar pretextul „condamnării” candidaturii lui Bellegarde, de către partidele politice şi de către presa aservită lor, o reprezenta faptul că, un „bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, „străin de lege şi de neam[18], nu putea fi acceptat într-o ţară în care numai „se bat domnii după deputăţie”[19], pentru că „în Bucovina, e o veche datină că politica se face pentru persoane”[20], profitând de faptul că, „îndopat cu minciuni, poporul nostru se apropie de pieire”[21] şi, drept consecinţă era şi a rămas cât se poate de resemnat. Partizanii contelui Bellegarde, toţi munteni simpli, dar care înţeleseseră, de la medicul Teofil Lupu[22] – tatăl vestitei Octaviei Lupu-Morariu, partenera de viaţă a cărturarului Leca Morariu, şi Vasile Liţu, „bucovinean şi publicist însemnat”[23], că „Francisc Bellegarde, numit de către popor Tata muntenilor[24], înseamnă o garanţie a viitorului lor, „la îndemnul şi sub conducerea cantorului George Hutu, alegătorii români din Câmpulung l-au rugat pe contele Bellegarde să primească a fi ales deputat în sfatul împărătesc. Contele a spus răs-vădit că nu candidează, dar, de-l va alege poporul, pri­meşte mandatul de deputat… Alegă­torii români din Dorna se hotărăsc pentru Aurel Onciul şi învăţătorimea din întregul ţi­nut se pune pe muncă harnică” [25].

 

Vestea candidaturii impuse de munteni, care îşi doreau „un străin” drept reprezentant al lor la Viena, a stârnit mânia tuturor, inclusiv a cantorului şi viitorului primar câmpulungean George Hutu, care, ca şi avocatul Reuţ, a schimbat imediat tabăra „naţională”, trecând de partea lui Stefanelli şi catalogându-i pe muntenii fideli contelui drept „corteşii contelui Bellegarde” [26], cei mai aprigi susţinători ai candidaturii fiind „Dr. Teofil Lupu, Tigran Pruncul şi, pe ascuns, şi părintele Dr. Luţa, împreună cu alţi puţini sfetnici de pănura aceasta”[27]. „Numai doi cărturari au lucrat alăturea cu sătenii pentru alegerea contelui Bellegarde, ceilalţi au stat deoparte şi înju­rau pe „mojicii” de ţărani, care nu voiau să asculte de sfaturile lor „părinteşti”. Un cărtu­rar, văzând, din clubul „Rarău”, cum mergeau sătenii în rând şi hotărâţi să-l aleagă numai pe contele Bellegarde, a spus, plin de ură şi venin în suflet, că ar fi mai bine, să dai cu tunul în nemernicul acesta de popor[28].

 

 

Francisc Bellegarde plecase la Viena, aşa cum făcuse şi în toamna anului 1906, când, pentru prima dată dezgustat de politica elitelor bucovinene, intenţiona să şi rămână, dovadă că luase cu el, „ca amintire din ocolul Câmpulungului… 24 aquarele – tipuri curat româneşti, ai acelui popor pe care l-a iubit părinteşte şi l-a scutit de multe nevoi” [29]. De data asta, „ca să nu cadă vreo bănuială asupra sa că influenţează alegerea, a şi părăsit Câmpulungul, a plecat, cu trenul de duminică seara, la Viena şi nu se va întoarce până după alegeri sau şi deloc mai mult la Câmpulung”[30], campania electorală rămânând la voia întâmplării, pe care, de-a lungul vremilor, s-a tot numit „acel popor”. Iar „acel popor”, care se săturase de demagogia partidelor-familii, a „domnilor celor mari, care-s fraţi de cruce numai înainte de alegeri şi, pe urmă, se îmbogăţesc pe spinarea poporului, care nu-i poate controla pe deputaţi după ce au toată puterea în mână” [31] şi care înţelesese că doar „doi băr­baţi vrednici au avut ca deputaţi, pe neui­tatul George Popovici şi pe contele Bellegarde” [32], a „inundat comunele cercului electoral şi a agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde” [33],  dând cu tifla, parcă, propagandei aparent naţionalistă, dar profund demagogică, esenţializată în texte care se dorea convingătoare şi pe înţelesul mulţimii: „Fie contele Bellegarde… cetăţean al universului întreg, el nu e român şi nici nu poate deveni român şi, de aceea, combătută trebuie candidatura lui de toată suflarea românească şi de orice partid românesc. Se înţelege că cu mult regret trebuie şi noi să privim la această încurcătură cumplită, ce-a adus cu sine candidatura cu totul neaşteptată a unui bărbat întreg şi stimat, cum e contele Bellegarde, însă ca români, care nu putem sacrifica un mandat, cu una-două, ne vedem necesitaţi a combate această candidatură”[34].

 

Iar Iancu Flondor, cel care spulberase un alt mit muntenesc, orchestrând înfrângerea şi ieşirea din politică a deputatului George Popovici – cel care şi-a semnat opera poetică cu calamburul T. Robeanu (Te robea, nu? – îşi întreba George Popovici o fostă iubită, când publica primul poem, pe care i-l dedicase cândva), împingându-l, practic, la sinucidere, îi pregătea un destin asemănător şi contelui Francisc de Bellegarde, pe care îl mai sabotase o dată, când, ca să nu piardă pădurea „Laura”, de la Vicov, dobândită în mod fraudulos, „Iancu Flondor zădărnicise legea ce o pre­gătise contele, în înţelegere cu stăpânirea pentru scăparea pădurilor şi păşunilor de servitute”[35]. Flondor, care ieşea rar, dar însoţit de „muzicanți, călăreți și steaguri” [36], din conacul de lângă Storojineţ, conac înconjurat de slujitori, care s-au stabilit în preajma care, mai târziu, avea să se numească Flondoreni, folosindu-se, ca de atâtea alte ori, „și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher” [37], supărat fiind pe faptul că muntenii „s-au hotărât să treacă şi ei peste voinţa partidului şi a căpitanului Iancu Flondor” [38], „trădat şi vândut pe contele Bellegarde ca luda pe Hristos” [39], impunând candidatura lui Stefanelli, care, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la fiecare adunare electorală în parte, organizate la Frasin, Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Câmpulung, Fundu Moldovei, Pojorâta etc. „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”, deşi, peste tot, câte „o ceată mică de Bellegardişti, seduşi prin nişte agitaţiuni condamnabile, au încercat să conturbe adunarea” [40].

 

 

În vreme ce Francisc Belegarde şedea liniştit la Viena, „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”[41].  Dar „pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă gospodăreşte cu ai lor[42], şi astfel, deşi „n-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura”[43], tocmai acel „curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde” a câştigat mandatul şi, „în ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câm­pulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung”[44].

 

 

La Viena, în Reichsrath, Bellgarde i-a convocat pe deputaţii români Oniul, Hurmuzachi, Simionovici şi Isopescul, „cu scopul de a se constitui într-un Club bucovinean, care să se ocupe, în parlament, de afaceri eminamente economice”[45]. Din „secţiunea pentru industrii”[46], Bellegarde a sprijinit „legile lui Aurel Onciul, cu privire la alegerile comunale, crâşmărit şi celelalte, pe care le-a scos apoi tot contele Bellegarde, spre fo­losul ţăranilor noştri”[47], colaborarea lui cu toţi aleşii bucovinenilor, inclusiv pe cele iniţiate de „tovarăşul Grigorovici”, deputat social-democrat, care, prin mai multe interpelări, ca şi neobositul Bellegarde, a „cerut scut pentru ţărani de la stăpânire şi zice că ar fi, în sfârşit, datorinţa stăpânirii să oprească odată speculaţiunile acestea prădalnice, căci dieta ţării nu vrea să facă legi ocrotitoare pentru ţărani, pe semne din pri­cina de a cruţa pe un „vestit” (Iancu Flondor, adică – n. n.) conducător de partid al majorităţii”[48].

 

„În cei trei ani, cât a fost deputat”, „el s-a dovedit, prin nenumăratele sale fapte, că pricepe nevoile poporului, are milă de el şi-i poate ajuta mai mult decât zece deputaţi români”[49], dar, din păcate, „toate stăruinţele contelui Bellegarde de a însănătoşi justiţia ţării noastre şi de a o curăţa… au rămas zadarnice şi puterea creştin-democraţilor nu ne-a stat desul în ajutor” [1]. Şi-atunci, pentru că a trăit sentimentul zădărniciei luptele luptei cu morile de vânt, într-o Bucovină în care „regretabila luptă pe care o purtăm noi între olaltă este o luptă între fraţi”[50], contele Francisc de Bellegarde şi-a depus mandatul, refuzând să promită că îl va reprimi, dacă va fi din nou ales, şi tot fără să candideze, pentru că trăia demn amărăciunea de a se fi „încrezut prea mult în cinstea poporului românesc”, despre care „nu o dată a spus lumii că un popor aşa de bun, cin­stit, muncitori şi deştept ca românii din Bucovina nu se află în întreaga împărăţie”[51]. Din păcate, poporului acestuia frumos şi naiv de copilăros încă se mai afla sub talpa unor „politicienii ticăloşiţi, care se bu­cură de plecarea contelui Bellegarde, care, dacă rămâne în tară, nu-i va lăsa să-şi facă gheşefturile pe spa­tele ţărănimii”[52], i se suprapune duplicitatea, adeseori criminală, a aleşilor săi, la care Bellegarde nu poate identifica „bunăvoinţa, înţelegerea şi sprijinul trebuitor, ca să poată isprăvi multe şi mai însemnate pentru popor. Şi, decât să stea cu mâinile în buzunare şi să se uite la ceilalţi cum îşi bat joc de popor, pe care îl îmbată dumnealor cu apă rece, mai bine pleacă ca om cinstit, care nu vrea să fie părtaş la ticăloşii”[53].

 

 

Înainte de a pleca la Viena şi, deşi „în Câmpulung a venit iarăşi la ordinea zilei candidatura contelui Bellegarde. Mai mulţi ţărani au propus contelui să accepte candidatura în acest district. Contele Bellegarde, care şi-a strămutat domiciliul în Stiria, unde ocupă funcţia de prefect, a refuzat mandatul ce i s-a oferit şi acum de către alegătorii români din Câmpulung”[54]. Dar, înainte de a pleca, „dl conte s-a dus în vizite de rămas bun, făcute pe la ţărani, pe-acasă”, vizite care sugerau speranţa „că dumnealui s-a dus ca să vină iară, când vor fi vremile mai potrivite”[55]. Avea mulţi fini şi cumetri prin satele ţinutului Câmpulung-Dorna şi nu se putea despărţi de ei ca într-o stare de panică. Avea de îmbrăţişat o mulţime de săteni, pe toţi cei care i-au ieşit în cale, dar şi pe cei de pe potecile viitorimii, pentru că „amintirea lui va rămâne pururea binecuvântată”[56], chiar dacă tradiţia locurilor prea des renunţă la memorie, chiar şi cele mai sublime amintiri lunecând, în primăvara următoare, odată cu topirea nămeţilor, pe şuvoaiele înspumate ale torentelor. E drept că, în 1915, când Nicolae Iorga da de ştire că Bellegarde a sfârşit prin câmpiile Galiţiei, „mort pe câmpul de luptă sau pierdut între mulţimile prizonierilor care nu mai pot vorbi, care nu sunt în stare să comunice nimic nimănui” [57], şi obcinile noastre s-au cutremurat de suspine şi lacrimi, dar pentru o foarte singură clipă, cum ar zice Nichita Stănescu, pentru că, imediat după aceea a picat ghilotină clasica întrebare retorică a destinului nostru: „Dar noi, românii, ce-am zis la vestea tristă despre retragerea contelui Bellegarde?”[58].

 

Retragerea definitivă a contelui Francisc de Bellegarde din politica bucovineană a determinat apariţia altui mit, cel al munteanului obişnuit, pe care ceilalţi săteni obişnuiţi îl vor trimite în parlamentul vienez în primul rând pentru a veni „a două oară, la cuvânt” şi a le da cu tifla „domnilor”, zdrobindu-i, pentru a doua oară, pe „făţarnicii lacomi de mă­riri şi cinste”. Ştiind, după mult amar şi jele, că deputaţii „domni” „sunt o ceată de oa­meni lacomi, leneşi, clevetitori şi denunţători de rând şi, când e vorba de punga şi nevoia lor, se închină înaintea duşmanilor noştri şi-şi vând poporul, numai să-şi ajungă ţinta lor”, muntenii, decişi „să-i apuce tare din scurt şi să-i răstoarne, până nu e prea târziu, de pe scaunul măririi” şi hotărând să le dea „tuturor cărturarilor lacomi şi leneşi o învăţătură bună şi neuitată, în ziua de 5 decembrie 1910, când vor merge cu toţii şi vor alege numai pe gospodarul vrednic şi cuminte George Boncheş deputat în camera îm­părătească”[59].

 

 

Cantorul bisericesc „George Boncheş din Dorna, care s-a obligat să se retragă îndată ce dl conte Bellegarde va fi aplecat să primească iară deputăţia Câmpulungului”, iar Boncheş, „omul vostru, deci şi al contelui Bel­legarde”[60], merită căutat pe îndelete prin filele colbuite ale mărturiilor vremilor, pentru că s-a prezentat la alegeri şi le-a câştigat, în baza unui program în 10 puncte[61], care nu diferea, practic, de programul antecesorilor George Popovici şi Francisc Bellegarde. Şi nu diferea pentru că şi Boncheş, şi toţi muntenii lui, sperau la clipa reîntoarcerii contelui, chiar dacă o merituoasă lucrare monografică[62], din care voi folosi câteva fotografii, dar, cum contele nu s-a mai întors, inimosul George Boncheş s-a văzut nevoit să ducă mai departe – şi a făcut-o în mod exemplar – moştenirea celor două mituri nobiliare ale politicii bucovinene, George Popovici şi Francisc Bellegarde. Inclusiv obligativitatea folosirii limbii române în administraţie şi funcţionarea liceului în limba română, în locul unuia în limba germană, la Câmpulung Moldovenesc.

 

În vreme ce, la Suceava, căpitanul districtual (prefectul) Orest (Erast) Tarangul, nobil român de Valea Uţei, şi directorul gimnaziului, Vasile Burduhos, interziceau folosirea limbii române, în districtul Câmpulung-Dorna, datorită unui ucrainean, Kapuscinski, şi unui nobil austriac, Bellegarde, legitimaseră limba română drept obligatorie în administraţie[63], fără a beneficia de apreciere imperială, care se cuvenea lui Tarangul, cel care, după cum povestea Iorga despre alungarea sa din Bucovina, a coborât, dintr-o birjă, la Iţcani, „în mare uniformă aurită… ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „fűr beständig abgeschafft”, deci ca „supărător străin”, „izgonit în chip statornic”. Dl Tarangul adăuga că, dacă totuși aș intra în țărișoara Împăratului, voi face nu știu câte săptămâni de închisoare”[64], meritele acestea, ale interzicerii limbii române şi a izgonirii lui Iorga soldându-se pentru Bucovina, în 1910, cu îmbucurătoarea patriotică veste că „dl prefect c. r. de la Suceava, Dr. Erast Tarangul, nobil de Valea Ușei, a primit de la Majestatea Sa împăratul crucea de cavaler al Ordinului „Francisc Iosif”. Felicităm cu vie satisfacție pe nou decoratul la această distincție înaltă”[65].

 

 

Cât despre bietul Bellegarde, care a fost primul funcţionar imperial care a solicitat interdicţia intrării lui Iorga în Bucovina, „decât cu permisie specială, în vagon închis”, „oameni ca acesta se respectă şi când ai încrucişa cu dânşii spada. Sunt două credinţe care se înfruntă şi se înţeleg în motivul moral care le trezeşte în două suflete, pe care soarta le mână pe alte drumuri”, pentru că „în lumea aceasta, conte Bellegarde, una din cele mai rare fericiri, când te-a făcut Dumnezeu cu un suflet drept, e să afli adversarul pe care-l meriţi!”[66]. Din păcate, întrebarea retorică a Vieţii Româneşti, cu care am început acest material, rămâne la fel de dureroasă şi de actuală, deşi mărturiile vechi, pe care le voi reproduce în anexele care urmează, încă mai păstrează în el un Bellegarde viu şi dinamic, faţă de care „şi noi trebuie să fim plini de recunoştinţă şi de stimă pentru multele şi marile binefaceri pe care Domnia Sa le-a revărsat cu inimă adevărat nobilă şi cu mână abundentă asupra poporului nostru muntean” [67].

 

Ironie finală a sorţii, pe care o citesc doar ca să aflu şi despre o datorie financiară a statului român faţă de contele Bellegarde, este convocarea din Monitorul Bucovinei pe anul 1921: „Succesorii după următoarele persoane: Francisc conte de Bellegarde, Dr. Nicu Blându, Nicolai cav. de Buchenthal, Ioan Fedorciuc, fost învățător superior în Sucevița, Marcu Vasile, fost consilier la Banca țîrii, George Tofan și Victor Zaharovschi, fost paroh în Mahala, sunt invitați a se prezenta la secția cooperativă a Băncii Regionale, pentru a li se lichida, contra legitimație de părtășie, ce defuncții aveau la Centrala însoțirilor economice române din Bucovina, în Cernăuți a. r. c. g. L., & Pentru Centrala însoșirilor economice române din Bucovina, a. r. c. g. L., în Cernăuți, Banca Regională”[68]. Sfârşit.

 

 

ANEXE: Bellegarde, în mărturii ale vremurilor

 

„Că, din cauza atitudinii sale românești, Ion Pâșlea a fost ținut, lung timp, pe loc, fără nici o înaintare, e ușor de înțeles. Dreptate i s-a făcut abia cu venirea, la Câmpulung, ca prefect, a contelui Francisc Bellegarde. În seria de prefecți, de care a avut parte Bucovina vremurilor austriece, contele Bellegarde reprezintă o excepție atât de luminoasă, încât nu putem să-i amintim numele, fără un sentiment de venerațiune. Cunoscând pe români, a devenit un mare prieten și protector al lor, iar după plecarea sa din postul de prefect al Câmpulungului, a rămas în amintirea românilor din acel județ ca o figură legendară. Fără ca Pâșlea să-l fi rugat, fără ca să i se fi căciulit, contele Bellegarde s-a prezentat, din proprie inițiativă, ministrului instrucțiunii, cu propunerea ca Pâșlea să fie numit definitiv (ca profesor de sculptură la Școala de arte și meserii – n. n.), arătând că nu e iredentist, ci doar un  bun român”[69].

*

31 octombrie 1906: „Prefectul, dl conte Francisc Bellegarde, numit de cătră popor „Tata muntenilor”, a părăsit, în 20 octomvrie a. c., în cea mai mare tăcere, oraşul Câmpulung şi, precum ne vestesc unele ziare germane bine informate, nu se va mai reîntoarce la Câmpulung, ci va fi ataşat unei secţii în ministerul din Viena. Prin plecarea contelui Bellegarde de la postul său de prefect districtual, pierde populaţiunea română de la munte pe unul din acei amploiaţi care a avut vecinic înaintea ochilor numai înaintarea mult asupritului şi părăsitului popor românesc. De când a intrat Bucovina în stăpânirea Austriei, încă n-a avut poporul român (erau şi prefecţi români) din vechiul ocol moldovenesc un prefect mai priincios, sincer, milos şi, înainte de toate, un scutitor aprig şi dezinteresat al drepturilor poporului român, decât Contele Bellegarde.

 

Cunoscând bine limba română, a intrat cu poporul român în contact mai aproape şi nu odată a vizitat pe munteni în colibele lor, ca să audă de la popor nemijlocit jalbele şi durerile lor, spre a le putea asana.

 

Fiind, în anul 1904, o secetă mare în munţi – şi fiind poporul în mare pericol şi perind vitele de foame – a adus contele Bellegarde multe sute de coreţe de păpuşoi şi multe vagoane de fân, la Câmpulung, împărţindu-le, prin amploiaţii săi, între sărmanul popor. Atunci a cheltuit filantropul conte, din banii săi proprii, multe mii de coroane.

 

În răstimp de trei ani, pe timpul iernii, a susţinut milosul căpitan (districtual, adică prefect – n. n), din banii săi, o bucătărie pentru copiii sărmani de la şcolile poporale din Câmpulung, dând astfel. la vreo sută de copii sărmani, prânz gratuit.

 

Câte văduve, câţi sărmani n-a sprijinit bunul căpitan băneşte şi câte gospodării n-a scos direct din ghearele nemiloşilor cămătari evrei. De câte ori n-a călătorit până la tribunalul din Suceava, ba chiar şi la Viena, spre a căuta dreptate pentru popor.

 

El era şi epitrop al multor orfani, a căror avere era îndatorată.

Din răsputeri a lucrat pentru reţinerea ţărănimii de la beţie, dispunând închiderea crâşmelor, pe timpul duminicii şi a sărbătorilor. Toate reuniunile române le-a sprijinit băneşte.

 

Sub patronajul său se ţineau cele mai de frunte baluri ţărăneşti în Câmpulung. Lui este de mulţumit şi pentru înfiinţarea Prăvăliei române din Câmpulung.

Poporul a ştiut să-i mulţămească pentru aceste fapte măreţe, denumindu-l ca cive de onoare al oraşului Câmpulung şi de membru onorar al Societăţii ţărăneşti „Deşteptarea”.

 

Ca amintire din ocolul Câmpulung, şi-a luat Bellegarde 24 aquarele – tipuri curat româneşti, ai acelui popor pe care l-a iubit părinteşte şi l-a scutit de multe nevoi.

Numele Bellegarde va fi pururea preamărit de cătră mulţămitorul popor român de la munte, din generaţie în generaţie. Şi tocmai aceasta va fi răsplata cea mai frumoasă pentru contele Bellegarde, care nu vâna după distincţiuni şi măriri. / I. V.[70]”.

*

20 februarie 1907: Mișcarea politică fundată de Aurel Onciul, oricât de controversat a rămas personajul în istorie, însemna, la începuturi, o reacție la pretențiile aristocrației bucovinene, formată din boieri și preoți, de a deține monopolul patriotismului și, deci, reprezentativitatea  deplină a românismului. Aurel Onciul, fiul marelui arheolog biblic Isidor de Onciul, adunase, în jurul său tinerii profesori și învățători români din Bucovina, pururi acuzați de bătrânii politicieni că ar pune în pericol „cauza națională” și ar și trăda menirea ocupației lor, de inițiatori ai copiilor în cultură. Aurel Onciu era un patriot austriac incurabil, care nu vedea în românism altceva decât o șansă de parvenire, de care s-a și folosit, fără scrupule, ori de câte ori a fost nevoie. Dar nu trebuie uitat faptul că omul acesta ciudat a depus în rafturile memoriei și o operă demnă de luat în considerare, care numără, printre altele, cărțile „Dicţionar juridic-politic” (1895), „Reforma administraţiei” (1899), „Dreptul administrativ românesc” (1900), „Problema austriacă”  (1917) etc.

 

Aurel cav. de Onciul, desenat de Radu Bercea

 

În februarie 1907, Aurel Onciul, omul politic „înzestrat cu calităţile unui modern Don-Quisote”, se afla „la Dorna şi, apoi, la Câmpulung, unde voia să fie proclamat de candidat în parlament”, iar oficiosul „independent” al Partidului Național din Bucovina sta cu ochii ironici și bășcălioși pe el: „Din Dorna, primim ştirea că, la adunarea conchemată de A. Onciul şi Lupu, în 14 februarie 1907, au participat nu multe mii de alegători, precum anunţă o telegramă din „Buk. Nachrichten”, ci numai vreo 300 de persoane, între care 50 % femei, iar restul, lucrători cu feţele îmbujorate de rachiul consumat. Ca prim orator a vorbit dl Florea Lupu, care urma constatării că creierii lui Aurel Onciul cumpănesc mai mult decât cei ai tuturor deputaţilor din parlament, propune pe acesta de candidat. Mulţimea extaziată, prin alcoolul consumat, întâmpină propunerea aceasta cu aclamaţiuni frenetice”.

 

Mesajul electoral al lui Onciul era, parțial, asemănător cu cel al germanului rădăuțean Michael Kipper, care câștiga toate alegerile, fără să organizeze mitinguri, dar militase pentru o a doua împroprietărire a țăranilor, din pământurile fondului religios, dar cu interzicerea gajării, care, anterior, a fost cauza pierderii proprietăților. Onciul promitea că va promova o lege „prin care să se stabilească ca, în viitor, să nu mai poată fi vândute gospodăriile ţărăneşti, fie ele cât de îndatorate”. Iar după miting, cică, în bună tradiție românească, „au fost consumate mai multe vedre de rachiu şi vreo câteva hectolitri de bere”.

 

La Câmpulung, mitingul s-a ținut vineri, 15 februarie 1907, în organizarea Comitetului comunal. „Prezenţi au fost peste 3.000 de alegători din toate satele. Dr. A. Onciul a venit la adunare cu vreo 150 de lucrători din Dorna, însoţiţi şi de o bandă de ţigani (muzicanţi). Lucrătorii aduşi de Onciul erau cu totul beţi şi voiau să zădărnicească adunarea. În decursul adunării, care a durat, sub preşedinţia primarului Doxuţă Prodanciuc, de la orele 2, până la orele 5, seara, a fost Onciul de repeţite ori huiduit, din partea adunării, şi apostrofat cu cuvintele „Jos cu familia Onciul-Lupu!”; trăiască contele Dr. Sternberg, trăiască Papanopulos (în loc de Ianopulos, un escroc şi prietin al dlui Onciul, din Viena)”.

 

Onciul nu a putut riposta, pentru că tribuna a fost luată cu asalt de adversarii săi, T. Bocancea solicitându-le alegătorilor „să se dezbare de astfel de creaturi, care au adus numai zâzanie între fraţi şi daune însemnate neamului românesc”, iar „mulţimea mare însă răspundea cu Jos escrocul, jos familia, trăiască Sternberg!”. Abia după aceea „gospodarii Coca şi Hutu propun ca, neprimind contele Bellegarde mandatul oferit, să fie proclamat de candidat consilierul de la Curtea de apel din Lemberg, Teodor Stefanelli”.

T. V. Stefanelli, desenat de Radu Bercea

Iar „după terminarea adunării, pleacă mulţimea întreagă la pretură, să-i facă ovaţiuni contelui Bellegarde. Munţii răsunau de strigătele puternice Trăiască Ballegarde, trăiască Stefanelli, jos cu familia Onciul-Lupu! Onciul şi Lupu, împreună cu suita lor de agitatori, încercau încontinuu să explice dornenilor că ei sunt sinceri deputaţi ţărăneşti. Încercările erau însă zadarnice, căci, la fine, strigau şi dornenii, împreună cu câmpulungenii, Jos familia nesăţioasă![71].

 

3 martie 1907: „După adunarea electorală a democraţilor, din Câmpulung, adunare care, cu „unanimitate de voturi şi însufleţire nemaipomenită” l-a proclamat pe răsdemocratul Aurel (Onciul) de candidat, acesta, în absenţa contelui de Bellegarde, se înfăţişează la prefectura de acolo şi, în prezenţa a mai mulţi funcţionari, a declarat că nu-i este frică de rivalitatea contelui Bellegarde. El (Aurel) are un mijloc, prin care imediat îl poate delătura pe Bellegarde şi anume: va stărui că acesta sau să fie chemat în minister sau să fie numit prezident al Bucovinei”[72].

 

14 martie 1907: „Cernăuţi, 13 martie 1907. Foile locale ne aduc ştirea surprinzătoare că căpitanul districtual din Câmpulung, dl consilier guvernial conte Franz Belegarde, a declarat că este aplicat a primi mandatul pentru cazul că poporul din acest district îl va alege pe Domnia Sa de deputat în senatul imperial.

 

După câte le ştim şi le-am auzit despre dl conte Belegarde, şi noi trebuie să fim plini de recunoştinţă şi de stimă pentru multele şi marile binefaceri pe care Domnia Sa le-a revărsat cu inimă adevărat nobilă şi cu mână abundentă asupra poporului nostru muntean. Nu este suflare românească în munţii noştri, care să nu fi auzit de numele binefăcătorului poporului, a contelui Belegarde. Poporul nostru român, care totdeauna a iubit recunoştinţa şi gratitudinea faţă de binefăcătorii şi binevoitorii săi, e plin de entuziasm pentru persoana contelui. Românul din fire e atât de recunoscător încât şi cămeşa şi-ar da-o, după cum zice şi vorba lui, drept recunoştinţă şi răsplată. Nu e, deci, de mirare dacă, la lozinca unor domni din inteligenţă, poporul a aclamat candidatura contelui. Fineţea caracterului contelui, nobleţea lui adevărată şi cu totul dezinteresată, precum şi, nu mai puţin, consideraţiunea justă că acest mandat se cuvine cu dreptul unui român de neam şi de lege, aceste trebuie să fi fost cauza de ce contele, la început, a stat pe punctul de vedere al echităţii şi dreptăţii şi a declarat că nu poate primi mandatul oferit. Care factori au avut, mai în urmă, influenţă asupra Domniei Sale şi de care vederi a fost Domnia Sa condus nu ştim. Atâta ştim, însă, că Domnia Sa, în timpul ultim, s-a decis ca să primească eventuala alegere ca deputat în parlament. În francheţa şi nobleţea sa adevărat cavalerească, Domnia Sa a adus această hotărâre la cunoştinţa persoanelor interesate în cauză şi, ca să nu cadă vreo bănuială asupra sa că influenţează alegerea, a şi părăsit Câmpulungul, a plecat, cu trenul de duminică seara, la Viena şi nu se va întoarce până după alegeri sau şi deloc mai mult la Câmpulung. Aceasta este o procedură care merită toată recunoştinţa noastră.

 

Cu toată stima şi recunoştinţa de care suntem pătrunşi pentru persoana acestui bărbat rar, acestui amploiat administrativ de model, cu multă părere de rău trebuie să ne pronunţăm cu toată hotărârea în contra candidaturii Domnie Sale în districtul Câmpulungului şi să-i adresăm, şi pe această cale, cea mai cordială şi insistentă rugare ca să repăşească de la candidatura aceasta, chiar în interesul poporului nostru român, faţă de care a manifestat şi manifestează Domnia Sa o afecţiune atât de recunoscătoare şi un simţ atât de nobil.

 

Motivele care ne îndeamnă pe noi la un astfel de pas şi la o astfel de declaraţiune sunt motive de natură cu totul obiective şi curat principiale. Este adică cunoscut că numărul reprezentanţilor noştri români în parlamentul din Viena, prin noua reformă electorală, şi aşa s-a redus la minimul de cinci. Aceşti cinci pot forma un club parlamentar, aşa ca prin el să vie la cuvânt şi naţiunea română din Bucovina. Ne-am bucura foarte mult dacă şi în tabăra noastră română am avea mulţi bărbaţi aşa cum este domnul conte Belegarde, dar pe Domnia Sa nu-l putem număra la români şi dacă am cerca s-o facem aceasta, Domnia Sa însuşi ar protesta. Noi stăm pe punctul de vedere curat naţional şi ar fi o ruşine pentru neamul nostru românesc, pe care dl conte încă îl învredniceşte de deosebita sa consideraţiune, dacă în mijlocul nostru nu s-ar afla bărbaţi care să fie apţi pentru reprezentarea lui în parlament. Regretabila luptă pe care o purtăm noi între olaltă este o luptă între fraţi. Azi ne certăm, mâine însă este posibil că ne vom împăca. Avem prea mult respect de nobleţea caracterului domnului conte Belegarde, încât ca să presupunem că Domnia Sa, din cauza acestei lupte între fraţi, ar dori ca poporul român să fie scurtat cu un mandat în parlament. Domnia Sa ştie urmările acestei scurtări mai bine decât toţi aceia cari i-au îmbiat mandatul. Poporul, persistând la aceasta, ar urma fără îndoială numai unui simţământ viu de recunoştinţă şi mulţămită, fără să fie conştient de urmările acestui pas pentru politica noastră din ţară. Ar mai fi, apoi, cazul acesta un caz de precedent foarte regretabil. Şi noi avem, între inteligenţa noastră, bărbaţi foarte emeritaţi, care şi la celelalte naţionalităţi se bucură de stimă. Nicicând însă n-am aproba dacă ei ar căuta să se amestece în afacerile interne ale altora. Mandatele, după noua reformă electorală, sunt stipulate după naţionalităţi şi nu după curii. Noi, românii din Bucovina, am fi reprezentaţi în Viena numai prin 4 deputaţi, pentru că domnul conte Belegarde nu-şi poate doară nega naţionalitatea sa germina. Adresăm, deci, şi pe aceasta cale un apel călduros la nobleţea, la simţul de echitate şi dreptate a dlui conte Belegarde şi-l rugăm ca, în vederea motivelor induse, să nu persiste la declaraţiunea sa că va primi mandatul”[73].

 

 

17 martie 1907: „Inaugurată a fost era democratică cu principiul „pâine, pâine” daţi ţăranilor. Ce folos dacă-i vei încinge ţăranului mijlocul cu un brâu tricolor de 100 de metri, dacă stomacul lui e gol, nimica nu i-ai ajutat.

Principiul naţional a fost cu totul lăsat la o parte, zicând domniile lor, mai că la orice convorbire: ce folos ai dintr-o naţie flămândă? Aceste teorii, care mai ales asupra celor răi de lucru, dar cu stomac bun şi pretenţios au şi exercitat, în adevăr, putere mare, gândindu-se mereu la mură în gură.

O parte din districtul Câmpulungului a proclamat, după cum am anunţat în numărul precedent al ziarului nostru, pe contele Belegarde de deputat al acestui district pentru parlament. Partea aceasta a poporului muntean a urmat numai principiului fundamental al pseudo-democratismului şi i-a îmbiat mandatul unui bărbat generos, de la care a căpătat, în mod de tot abundent, pâine. Ea n-a luat şi nici nu ia în considerare naţionalitatea acestui bărbat”[74].

 

21 martie 1907: „Fie contele Bellegarde… cetăţean al universului întreg, el nu e român şi nici nu poate deveni român şi, de aceea, combătută trebuie candidatura lui de toată suflarea românească şi de orice partid românesc. Se înţelege că cu mult regret trebuie şi noi să privim la această încurcătură cumplită, ce-a adus cu sine candidatura cu totul neaşteptată a unui bărbat întreg şi stimat, cum e contele Bellegarde, însă ca români, care nu putem sacrifica un mandat, cu una-două, ne vedem necesitaţi a combate această candidatură”[75].

 

21 martie 1907: Contele Bellegarde beneficia de o anti-campanie electorală acerbă. Chiar şi T. V. Stefanelli, care se va lustrui, peste trei ani, cu numele lui Bellegarde, aşa cum s-a lustruit cu numele lui Eminescu, a plecat, vineri, 15 martie 1907, ora 7, din Cernăuţi, „spre a se prezenta alegătorilor săi din districtul Câmpulungului. La gara din Cernăuţi s-au fost adunat, spre întimpinarea scumpului oaspe, peste 50 de membri ai Partidului Naţional, în frunte cu preşedintele partidului, dl prof. Dr. Saghin, apoi vicepreşedintele, dl prof. Grigori Halip, dl consilier O. Ţurcan, dl prof. Dr. Ghiorghiu, dl consilier Emilian Isopescu, dl adjunct Dori Popovici, apoi un număr mare de membrii ai Societăţii „Junimea”,  în frunte cu preşedintele, dl Vihovici”. La Frasin[76], la Stulpicani[77], unde „adunarea hotărăşte cu unanimitate de voturi să-l provoace pe contele Bellegarde, care e străin de lege şi de neam, ca să-şi retragă candidatura”, T. V. Stefanelli, „unanim proclamat de candidat pentru senatul imperial” la Bucşoaia, mai ales după ce „dl exarh Ioan Procopovici, care a desfăşurat poporenilor daunele cele mari şi ruşinea nemaipomenită pentru întreg neamul românesc, dacă ar fi ales în parlament, din partea românilor câmpulungeni, un bărbat de un neam străin, precum este dl conte Bellegarde”, a rostit, desigur, numai „cuvinte pline de dragoste faţă de poporul românesc”. La fel, şi la Vama[78], dar mai ales la Câmpulung, unde Stefanelli a fost întâmpinat „de o delegaţiune numeroasă a inteligenţei române şi străine, precum şi de mulţi poporeni”, „la consfătuirea care a aflat loc, apoi, sub prezidiul primarului Eudoxie Prodanciuc, şi la care au luat parte peste 80 de persoane de încredere, s-a hotărât ca îndeosebi membrii inteligenţei române să explice poporenilor cât de mari daune ar urma pentru întregul neam românesc, dacă şi-ar lăsa răpit mandatul din Câmpulung de un străin”. La Pojorâta şi Sadova[79], la propunerea amintitului exarh, „s-a hotărât a lucra din răsputeri contra candidaturii contelui Bellegarde”.

 

La Fundu Moldovei, „în sala spaţioasă a Casei Naţionale, erau adunaţi aproape 800 de săteni, care l-au primit pe dl consilier Stefanelli, în frunte cu impunătorul primar Leuştean, parohul Popovici, învăţătorul Mercheş şi m. a. cu multă dragoste. Un taraf de lăutari (din Gura Sadovei – n. n.) întonă „Deşteaptă-te Române“ , iar mulţimea izbucni în strigăte însufleţite de „trăiască“. Bătrâni şi tineri se îmbulzeau să-l bineventeze pe binefăcătorul lor cu cuvinte pline de căldură. Rar s-a văzut o manifestaţiune mai impunătoare ca cea din această comună bine organizată. Strigăte însufleţite de „trăiască” nu mai voiau să înceteze, fiind însoţite de împuşcături dese din săcăluşi, care răsunau puternic prin munţi, vestind tuturora sosirea a scumpului şi mult iubitului tată al românilor munteni”[80], apoi, spre finalul întâlnirii, „au încins tineretul, în frunte cu vrednica vorniceasă Leuştean şi dl Dr. Bocance, o horă mare, pe când bătrânii stăteau la sfat cu iubitul şi scumpul lor binefăcător”. Idilic, patriotic, vibrant şi tipologic românesc, mai ales că Stefanelli a trăit satisfacţia de a constata că „chiar şi contrarii politici ai dumisale se îmbulzeau să-i sărute mâna”.

 

A urmat, ca încununare a parcursului prin caraghioasă vremelnicie, adunarea districtuală din Câmpulung[81], sala comunală fiind „ticsită de poporeni veniţi din cătunele cele mai depărtate. Au participat peste 2.500 de alegători. Adunarea, prezidată de energicul preşedinte al comitetului districtual, dl Dr. E. Criclevici, l-a proclamat, cu multă însufleţire, pe dl consilier Stefanelli de candidat.

Vreo 30 de aderenţi plătiţi ai dlui A. Onciul, din Dorna, precum şi o ceată mică de Bellegardişti, seduşi prin nişte agitaţiuni condamnabile, au încercat să conturbe adunarea. La locul acesta, trebuie să constatăm că inspectorul şcolar Teleagă s-a purtat într-un mod de tot necalificabil şi nedemn, încercând să aţâţe spiritele pentru contele Bellegarde[82].

 

 

24 martie 1907: Bucovina a fost, întotdeauna, interesată de reprezentativitate, adică de o bătălie în care românii nu aveau alți adversari decât pe românii din celelalte grupări politice. În 1907, de pildă, adversara „națională” nu era alta decât proaspăt înființata „clică pseudodemocratică în frunte cu Aurel Onciul şi Florea Lupu”, care provoca, cică, „nişte frământări şi zbuciumări, care dovedesc, că trăim în vremi grele”. În aceste condiții, recursul apropierii de popor a majorității „inteligenţei noastre, în frunte cu vrednica preoţime” era vitală, mai ales că intelectualitatea românească din Bucovina era mereu dispusă „la fapte și la jertfe”, precum cele din martie 1907, când „comitelui naţional, împreună cu dl consilier T. V. Stefanelli” s-a deplasat „în comunele Stulpicani, Bucşoaia, Vama, Pojorâta, Fundul-Moldovei”, participând  şi la „grandioasa şi impozanta adunare electorală, care a aflat loc, luni în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde muntenii spătoşi şi cu plete lungi din vechiul ocol, ascultând mai întâi cu multă atenţiune şi plini de încredere referatele comitetului naţional din Cernăuţi, privitor la o organizare trainică a tuturor păturilor sociale, au proclamat cu o însufleţire rară de candidat pentru senatul imperial pe dl consilier T. V. Stefanelli”. Stefanelli, lustruitor de sine cu prietenia lui Eminescu, dar și realizator al superbelor colecții de documente câmpulungene, era magistrat și beneficia de credibilitatea unor lozinci electorale pline de amoc naiv al expresiei patriotarde: „În situaţiuni grele se înalţă sufletele; crescând primejdiile, sporesc şi luptătorii sinceri”.

 

Marele miting electoral de la Câmpulung Moldovenesc a beneficiat de un reportaj entuziast, care merită reprodus ca atare, chiar dacă știm că niciodată noi nu ne vom tămădui de naivitățile credule, care au funcționat și atunci, la fel cum funcționează și astăzi. „Rar s-a văzut o adunare mai impozantă şi o manifestaţiune a voinţei tuturor păturilor sociale mai impunătoare ca cea de luni, în 18 martie, din Câmpulung. La invitarea comitetului naţional districtual, al cărui preşedinte e vrednicul avocat Dr. E. Criclevici, au urmat aproape toate comunele din districtul Câmpulung şi Dorna. Deja, pe la orele 10, dimineaţă, vedeai sosind trăsuri cu numeroşi reprezentanţi din toate direcţiunile, iar pe la orele 12 mişuna lumea pe stradă, că abia puteai străbate.

 

Din partea Comitetului central din Cernăuţi, au sosit, ca reprezentanţi, preşedintele, dl prof. universitar Șt. Saghin, vice-preşedinţii, arhipresviterul Ioan Procopovici şi prof. Grigori Halip, apoi Dr. C. Homiuca, Aurel Ţurcan, Dori Popovici şi Dr. Antonovici. La oarele 2 p. m., era sala comunală, care cuprinde cel puţin 2.500 de persoane, tixită de lume. Între reprezentanţii districtului Câmpulung, am observat, afară de mulţimea mare de ţărani, aproape toţi preoţii din decanatul Câmpulung, în frunte cu protopopul Lumicoschi, toţi funcţionarii, fără deosebire de naţionalitate, şi foarte mulţi învăţători.

 

În mijlocul unor ovaţiuni însufleţite, a intrat în sală dl consilier T. V. Stefanelli, însoţit de toţi membrii Comitetului naţional, sosiţi din Cernăuţi. Liniştindu-se spiritele entuziasmate, deschide preşedintele districtual, dl Dr. Criclevici, şedinţa şi, salutând mai întâi, pe reprezentanţii sosiţi din Cernăuţi şi, în special, pe dl consilier Stefanelli, termină cu un întreit „trăiască” la adresa Majestăţii Sale Împăratului, căruia au românii, între multe altele, să-i mulţămească pentru legea nouă electorală”.

 

Au cuvântat, apoi, „preşedintele Partidului Naţional, dl prof. univ. Dr. Șt. Saghin”, care considera că „poporul român în Bucovina… este asemenea ca o colibă modestă, în asemănare cu curţile pompoase ale mai marilor mai progresatelor popoare din marea noastră monarhie”, în condițiile în care „fiecare popor e demn de soarta sa”, apoi a vorbit Grigori Halip, care a subliniat că, pentru a curma „din rădăcină toate nevoile amintite, prea graţiosul nostru Împărat a dat popoarelor sale o lege pentru alegeri cu mult mai bună decât cea veche”, o lege în care „nu se face nici o deosebire după stări, ca: boieri, ţărani, preoţi, învăţători, avocaţi, ingineri, notari, profesori etc., ci toţi împreună formează şi reprezintă poporul”, care beneficiază de „deplina libertate şi dreptul de a-şi alege ca deputaţi pe bărbaţii cei mai buni şi cei mai apţi, despre care are el şi convingere deplină că-l vor apăra şi se vor îngriji de toate nevoile şi trebuinţele sale”.

 

Suceveanul Dori Popovici, viitorul aprig adversar al Unirii cu România, care avea să îi amenințe pe dorobanții români că, dacă vor intra în Bucovina, gospodarii câmpulungeni le vor sparge capetele cu bâtele – după cum consemna Nicolae Iorga, dar și viitorul mare profitor al Unirii, care va fi numit ministru secretar de stat al primului guvern al României Mari, în aceeași zi cu Petru Groza, care face „istoricul dezvoltării naţionale, de la anexarea Bucovinei, până azi”, regretând „lipsa de conducere, care ne-a cauzat pierderi atât de grele”.

 

Candidatul, T. V. Stefanelli, „salută înainte de toate pe iubiţii săi munteni, vechi cunoscuţi şi prieteni, în al căror mijloc a petrecut, ca judecător, peste 20 de ani din viaţa sa, şi-şi exprimă deosebita sa plăcere şi fericire că, după trei ani de zile, se află iarăşi în mijlocul lor, zicându-le, din adâncul inimii sale, un bine v-am găsit”, arătând, „apoi cauza ce l-a îndemnat să primească candidatura pentru mandatul de deputat în districtul Câmpulung-Dorna şi spune că a fost promovat şi rugat din partea unui însemnat număr de alegători din toate păturile societăţii munteneşti ca să primească a candida în acel district electoral, ale cărui nevoi şi dureri le cunoaşte aşa de bine, din proprie experienţă. A stat mult în cumpănă, dar, după un timp, şi-a zis că, fiind fiu credincios al poporului românesc şi iubind pe munteni săi, pe care i-a condus prin atâţi ani, dator este să-şi pună şi restul puterilor şi activităţii sale în serviciul lor şi să urmeze chemării ce i se face”.

 

Discursurile, ca discursurile, fiecare „aclamat frenetic”, apoi, „ca ultimul orator, vorbeşte dl Nicolai Iosub, gospodar din Vama”, miticul sfârșind, pe la 5, după-amiaza, „cu un puternic trăiască la adresa Maiestăţii Sale Împăratului nostru[83].

 

 

Și cum fiecare vot, în zona de munte, depindea decisiv de bunele relații cu contele Bellegarde, austriacul cu rădăcini franceze, devenit prefect de Câmpulung și prețuit nu doar de localnici, ci chiar și de aprigul Nicolae Iorga, „după adunarea ţinută, în 18 martie 1907, în Câmpulung, unde a fost proclamat de candidat dl cons. Stefanelli, au expediat Miron Ciupercovici, Leuştean şi Dr. T. Lupu contelui Bellegarde o telegramă, asigurându-l că şansele stau foarte bine şi să nu retragă, deci, candidatura”[84].

 

„Apărarea Naţională” din Cernăuţi scrie: „Adunările electorale, ţinute de dl S. Stefanelli, vineri, în Stulpicani, şi, sâmbătă, dimineaţă, în Vama, au reuşit splendid. În ambele locuri, s-a acceptat, cu entuziasm deosebit, candidatura dlui Stefanelli. Contele Bellegarde a fost înştiinţat telegrafic de primirea candidaturii acesteia şi, invitat cu insistenţă, să renunţe la candidatura sa. În Vama, dl Stefanelli a fost întimpinat cu săcăluşuri şi un număr de peste 500 poporeni, în frunte cu primarul George Hutu. În adunarea prezidată de G. Hutu. I s-au adus dlui Stefanelli ovaţiuni de tot sincere. Proclamarea dlui Stefanelli a urmat cu entuziasm deosebit. Şi despre această adunare contele Bellegarde a fost înştiinţat telegrafic. Tot pe cale telegrafică, s-a rugat şi intervenţia mareşalului Vasilco, pentru renunţarea contelui Bellegarde la acest mandat”[85].

 

4 aprilie 1907: „Cinstea Munteanului  e o foaie nouă, care apare periodic, până la alegere, în Câmpulung. Şef redactor al acestei gazete se vede, că e, judecând după limba în care e scrisă, dl Dr. Teofil Lupu. Din primul număr, care a apărut înainte de puţine zile, reiese că cei puţini răzleţi, care, din considerări personale l-au îmbiat pe credulul conte Bellegarde cu un mandat românesc, voiesc acum, pretextând salvarea cinstei muntenilor, să-şi salveze, în ruptul capului, interesele particulare.

 

În vederea acestor manevre condamnabile, ţinem de datorinţa noastră a face luători de seamă pe muntenii din cercul electoral Câmpulung – Dorna ca încercările ce le fac dl Dr. Teofil Lupu, Tigran Pruncul şi, pe ascuns, şi părintele Dr. Luţa, împreună cu alţi puţini sfetnici de pănura aceasta, spre a promova candidatura contelui Bellegarde, sunt în dauna intereselor neamului românesc din Bucovina. Mandatul din Câmpulung nu este numai al câmpulungenilor, ci al tuturor românilor.

 

Dacă doresc corteşii contelui Bellegarde să-i aducă acestuia oareşicare servicii, ar trebui să se reţină de la orice agitaţie. Având românii actualmente numai cinci mandate în sfatul imperial, n-are voie să treacă niciunul dintre aceste mandate în mâini străine.

 

Cinstea munteanului din vechiul ocol moldovenesc va putea fi salvată numai dacă, în 14 Mai, va reuşi ca deputat un român. Ce priveşte persoana dlui Bellegarde, credem că acesta nu şi-a închipuit o alegere neinfluenţată, astfel precum o înţeleg corteşii săi, şi sperăm că va protesta energic contra uneltirilor întreprinse de pretinşii săi adepţi”[86].

 

 

18 aprilie 1907: „În 8 aprilie 1907, a aflat loc, în Câmpulung, o adunare electorală, convocată de fracţiunea bellegardistă. La aceasta adunare, a vorbit, între alţii, şi dl Miron Ciupercovici, econom din Fundul Moldovei, zicând cam următoarele: „Contele Bellegarde, devenind deputat, a promis, că va lucra pentru deschiderea frontierei spre România, ca să putem noi, ţăranii, aduce de acolo mai lesne pâine şi vite ieftine. Deschizându-se frontiera, va stărui apoi dl conte ca să fie casate posturile revizorilor de vite, pentru că aceştia sunt năcazul ţăranilor. Mai departe, va lucra dl conte ca locurile Fondului religios să se arendeze numai ţăranilor, iar pădurile să se taie astfel ca oamenii să aibă păscători pentru vite. Mai departe, se va interpune ca legile (Onciuliste??) să fie sancţionate, cea ce se va putea realiza abia după alegeri, căci Majestatea Sa vroieşte mai întâi să vadă ce fel de oameni vor alege românii.

 

Fiind dl conte membru al casei împărăteşti, numai domnia sa e în stare să realizeze toate afacerile acestea, deci datorinţa noastră, a românilor, este să-l alegem numai pe Domnia sa”.

 

Cam astfel a glăsuit, în învălmăşagul aplauzelor celor adunaţi, dl Miron Ciupercovici. În vederea acestui program, desfăşurat de acesta, ne luăm libertatea să-l întrebăm pe aceasta, cât şi pe dl conte Bellegarde, ori de l-a împuternicit Domnia sa pe dl Ciupercovici ca să fie gramofonul programului său. Din scrisoarea ce a primit-o comitetul Partidului Naţional, de la contele Bellegarde, ştim, că Domnia sa nu s-a adresat absolut cătră nimeni, afară de vornicii din diferite sate, cu vreo rugăminte în afacerea alegerii sale. Sperăm, deci, că până la casarea revizorilor de vite, nu va întrelăsa dl conte să delăture mai întâi gramofonii neautorizaţi ai programului său”[87].

 

18 aprilie 1907: „La Câmpulung au fost trei candidaţi: Contele Bellegarde, prefectul judeţului, dr. Aurel cav. de Onciul, care reprezintă acest cerc în dieta bucovineană. şi consilierul de la Curtea de apel din Lemberg, Teodor Stefanelli, care a reprezentat odată, prin anii 1890, acest cerc în dietă. S-a ales, cu majoritate mare, contele Bellegarde, cu 4.653 voturi; Onciul a obţinut 2.755, iar Stefanelli, 1.014. Tabela statistică ce urmează arată la detaliu repartizarea voturilor:

 

 

Bellegarde – 4.653: Vatra Dornei – 254, Dorna Candrenilor – 121, Poiana Stampii – 28, Ciocăneşti – 13, Cârlibaba – 72, Iacobeni – 79, Valea Putnei – 29, Pojorâta – 350, Sadova – 175, Fundul Moldovei – 217, Câmpulung – 1.081, Vama – 259, Frasin –296, Bucşoaia – 186, Stulpicani – 296, Slătioara – 94, Dea – 22, Doroteea – 211, Gemine – 184, Frumosul – 185, Ostra – 151, Vatra Moldoviţei – 252, Negrileasa –98.

 

Onciul – 2.755: Vatra Dornei – 622, Dorna Candrenilor – 366, Poiana Stampii – 199, Ciocăneşti –189, Cârlibaba – 26, Iacobeni – 322, Valea Putnei –29, Pojorâta – 350, Sadova – 175, Fundul Moldovei – 249, Câmpulung – 20, Vama – 363, Frasin – 0, Bucşoaia – 0, Stulpicani – 0, Slătioara – 0, Dea – 73, Doroteea – 3, Gemine – 0, Frumosul – 147, Ostra – 0, Vatra Moldoviţei – 11, Negrileasa – 43.

 

Stefanelli – 1.014: Vatra Dornei – 147, Dorna Candrenilor – 19, Poiana Stampii – 12, Ciocăneşti – 14, Cârlibaba – 54, Iacobeni – 18, Valea Putnei –2, Pojorâta – 31, Sadova – 70, Fundul Moldovei – 40, Câmpulung – 241, Vama – 174, Frasin – 50, Bucşoaia – 15, Stulpicani – 53, Slătioara – 1, Dea – 3, Doroteea – 1, Gemine –14, Frumosul – 23, Ostra – 0, Vatra Moldoviţei – 23, Negrileasa – 9.

 

E interesant acest rezultat. Cine e Bellegarde acesta, care a pu­tut obţine un succes atât de frumos, în cel mai conştient cerc electoral românesc?, vor întreba mulţi. Bellegarde e neamţ de origine romanică, om cu mare avere; venit, de câţiva ani, ca prefect la Câmpulung, şi-a câştigat, prin purtarea sa blândă cu ţăranii, prin jertfele materiale ce le-a făcut (ca epitrop a o mulţime de copii orfani, a scăpat de ruină o mul­ţime de gospodării ţărăneşti, plăteşte permanent un avocat pentru ţă­rani, scurt a făcut minuni) încrederea ţărănimii, părăsită de conducătorii ei şi tratată brutal de administraţie. N-a candidat, ci a fost rugat să pri­mească candidatura; a părăsit, îndată ce s-a decis să primească candi­datura, judeţul şi a petrecut, până câteva zile înainte de alegeri, la Viena; când s-a întors în ţară, însă, n-a trecut pe teritoriul districtului Câmpu­lung, credincios cuvântului dat, până după alegeri. Contra lui n-a putut răzbi nici unul dintre candidaţi, nici chiar Onciul, care se bucură desi­gur de multe simpatii în district, căci pentru acela (pentru Bellegarde – n. n.) au agitat faptele sale şi cei mai buni agitatori ai maselor: ţăranii înşişi. Se povesteşte că ţăranii din Câmpulung au inundat comunele cercului electoral şi au agitat cu deosebită căldură pentru Bellegarde. Care va fi ţinuta lui în parlament?, e întrebarea ce şi-o pun mulţi, îngrijaţi. Deocamdată se ştie că a promis să se înscrie în Clubul Românilor şi că va sprijini reformele lui Aurel Onciul. Mulţi aşteaptă de la activitatea lui o eră de aur pentru Câmpulung; deşi mulţi alţii consideră mandatul ca pierdut pentru 6 ani… Viitorul va dezlega această interesantă enigmă”[88].

 

5 iunie 1907: „Numai cercul Câmpulungului a rămas pradă unui străin, contelui Bellegarde, care reuşeşte, în urma neînţelegerii şi certei continue, de care nu s-au dezbrăcat încă fraţii noştri – faţă de candidatul naţional, Tudor Stefanelli, şi de cel democrat, dr. A. Onciul, care au obţinut numai câte 1.000 voturi, faţă de cele 4.400 voturi româneşti, ce le-a întrunit străinul. Scuzele, că alesul deputat nutreşte simpatii faţă de români şi că e bărbat cu influenţă în cercurile mai înalte, sunt de prisos, iar românii adevăraţi niciodată nu le vor considera. Viitorul apropiat ne va arăta roadele acestei indiscipline şi pe aceia care nu şi-au împlinit datorinţele de fii conştiincioşi ai neamului. Căderea celor doi fruntaşi bucovineni, a membrului corespondent al Academiei române şi veneratului consilier Tudor Stefanelli, precum şi înflăcăratului Dori Popovici, o regretăm mult. Ne este cunoscută activitatea lor de până acuma, e mirare deci, că am legat mari speranţe de numele lor”[89].

 

5 iunie 1907: „Clubul român parlamentar bucovinean. Se anunţă, din Cernăuţi, că deputaţii români bucovineni, aleşi în Reichsrath, baron Hormuzachi, Dr. Isopescul, Simionovici şi deputatul conte Bellegarde, ales în cer­cul electoral român din Câmpulung, au avut o consfătuire, în Cernăuţi, în care au decis susţinerea şi pe viitor a Clubului român, ca întrupare vizibilă a năzuinţelor române naţionale. Probabil că Clubului ro­mân i se va alătura şi deputatul Aurel Onciul. Se zice că clubul, fiind prea mic, vrea să se alăture la un partid mai mare, de­spre care lucru se va lua hotărâre în Viena. Contele Bellegarde a declarat c-a urmat invitaţiei deputaţilor români, pe baza unei promisiuni, ce a făcut-o, înainte de alegerea sa, de a se alătura la clubul român.”[90].

 

30 iunie 1907: „Cernăuţi, 29 Iunie 1907. S-a constituit, în fine, şi Clubul parlamentar român. Aceasta ne anunţă cel puţin ştirile ultime, sosite, din Viena, la Cernăuţi. Conform acestor ştiri, dl baron Dr. A. Hormuzachi a devenit preşedintele Clubului şi-i aparţin toţi deputaţii aleşi în cercurile electorale româneşti – prin urmare şi contele Bellegarde. Că s-a constituit Clubul român, abia în zilele ultime, deci mult după proverbiala oră unsprezece – toate celelalte cluburi s-au constituit cu multe zile înainte – e, în orice caz, numai cât vina a dlui Dr. Aurel Onciul, care, împreună cu cumnatul său, Florea a Lupei, au voit să frustreze, în ruptul capului, consolidarea deputaţilor români din parlament, fireşte spre a putea prourma, în modul acesta, mai lesne mendrele lor obscene de până acu. Dacă fixăm pro memoria acest fapt trist, însă adevărat din viaţa politică bucovineană, încercat de menţionaţii corifei naţionali, prin inventarea de fel şi fel de piedici machiavelice, trebuie totodată să constatăm – iarăşi pro memoria – că constituirea Clubului român a fost înlesnită numai în urma insistenţei dlui conte Bellegarde. Cu aceasta a voit Domnia sa să se achite de promisiunea, ce a dat-o a doua zi după alegere alegătorilor săi, şi anume că va stărui, ca deputat, intrând în Clubul român, să reprezinte, în prima linie, interesele româneşti.

 

Pe cât de măreaţă şi demnă de toată recunoştinţa e atitudinea dlui conte Bellegarde, pe atât de mohorât şi condamnabil este rolul psihopatic al dlui Onciul, care abia după ce a solicitat primirea în alte cluburi parlamentare, s-a hotărât, în fine, să intre în Clubul român. În orice caz, n-ar fi pierdut Clubul român mult prin rămânerea la o parte a dlui Onciul, deoarece e ştiut că, în sesiunea ultimă parlamentară, s-a excelat Domnia sa în acest fel, încât îl consideră, azi, în Viena, toţi de un neurastenic excentric, plin de contraziceri, care nu merită să fie luat în serios. Serviciile ce le va aduce, prin urmare, dl A. Onciul românilor, în parlament, pot să fie numai cu rezultat negativ.

*

În ultimele zile, au fost convocaţi, de contele Bellegarde, toţi deputaţii bucovineni, cu scopul de a se constitui într-un Club bucovinean, care să se ocupe, în parlament, de afaceri eminamente economice. Constituirea acestui club a trebuit să rămână însă baltă, din cauza hiper-neurasteniei dlui Caciul”[91].

 

31 iulie 1907: „Românii în Reichsrath. Au fost aleşi dr. Aurel Onciul, în secţiunea bugetară şi a căilor ferate, contele Belegarde, în secţiunea pentru industrii, dr. Alexandru baron Hurmuzachi, în secţiunea agricolă şi în secţiunea militară, Simionovici, în secţiunea justiţiară, dr. Isopescul, în secţiunea economică şi în secţiunea dărilor”[92].

*

3 mai 1908: „La o convenire, în pre-seara Sf. Vasile, au hotărât Doamnele române din Câmpulung înfiinţarea unei societăţi de binefacere, dorind, astfel, să se pună în serviciul cauzei noastre româneşti. Societatea va fi o filială a societăţii Doamnelor române din Cernăuţi. Scopul e cunoscut. Sprijinirea copiilor sărmani prin cele şcoli, a industriei casnice şi contactul, ce e de neapărată lipsă, între ţărance şi inteligenţă. Un imbold în câtva a fost şi lucrul destul de ruşinos că nu noi purtarăm grija, până acu, de şcolarii sărmani de la şcoala poporală şi gimnaziu, ci contele Bellegarde, care şi aşa lucră şi spesează mult prea mult pentru noi. Statutele sunt deja întărite de guvern. Rămâne înscrierea de membri şi constituirea comitetului. Spre acest scop, rugăm să ia parte doamnele române şi muntencele din Câmpulung şi district la o adunare generală constitutivă, care va afla loc duminică, în 10 mai, la 2 ore p. m., în Şcoala de fetiţe din Câmpulung. Cei ce doresc progresul nostru nu vor lipsi. / Comitetul ad hoc.”[93].

 

1 noiembrie 1908: „Dl profesor gimnazial din Suceavă Burduhos opreşte limba românească, oprindu-i pe şcolarii săi să facă petiţii româneşti în scris, pe când dl căpitan Kapuscinski (ucrainean!) din Câmpulung primeşte orice scrisori româneşti şi de la oricine şi, în 6 august 1908, a rostit către popor nişte cuvântări româneşti aşa de însufleţitoare, încât şi-a câştigat inimile tuturor celor ce l-au ascultat. Domnii Kapuscinski şi Bellegarde (deci, un ucrainean ţi un austriac) sunt trup şi suflet pentru limba românească, iar dl Tarangul (căpitanul, adică prefectul Sucevei – n. n.) e contra limbii româneşti. Ce ziceţi de asta, domnilor deputaţi români? Oare n-ar fi bine să-i neteziţi dlui căpitan Tarangul calea de măriri spre Viena şi, în locu-i, să puneţi căpitan în ţinutul Sucevei pe unul ca domnii Kapuscinski sau Bellegarde? Of, inimă, of!”[94].

*

1 mai 1910: „Unele dureri ale ţăranilor bucovineni, aduse la ştirea parlamentului. În şedinţa de la 20 aprilie a secţiunii agrare (comisia pentru dezbaterea trebuinţelor gospodăreşti) a parlamentului din Viena, care se ocupă tocmai acum cu sporirea creşterii vitelor, mai cu seamă însă de propunerile în folosul ţăranilor, făcute de deputatul social-democrat tov. Dr. Rentier, a luat şi deputatul tov. Grigorovici cuvântul, scoţând la iveală unele dureri ale ţărănimii din Bucovina. Tov. Grigorovici s-a ocupat de tovărăşiile ţărăneşti de pădure, precum este acea din Vicovul de Sus, şi a arătat în ce fel pradă unii speculanţi, din care cei mai temuţi sunt Eisenkraft, Flondor şi Mai­danek, avutul ţăranilor. El a amintit interpelaţiile deputaţilor Bellegarde şi Grigorovici, care au cerut scut pentru ţărani de la stăpânire şi zice că ar fi, în sfârşit, datorinţa stăpânirii să oprească odată speculaţiunile acestea prădalnice, căci dieta ţării nu vrea să facă legi ocrotitoare pentru ţărani, pe semne din pri­cina de a cruţa pe un „vestit” conducător de partid al majorităţii”[95].

 

16 octombrie 1910: „Un om cinstit, muncitor, cu tragere de inimă pentru ţărănimea noastră ca contele Bellegarde, care se gândea mult la nevoile ţă­rănimii, trebuie să se retragă, din pricina împrejurărilor vitrege din politica bucovineană. „Nu văd în Bucovina un loc pentru activitatea unui om cinstit” zice el cu amărăciune şi multă dreptate într-o scrisoare a sa cătră unul din puţinii săi prieteni romani”[96].

 

16 octombrie 1910: „Cum judecă dl N. Iorga situaţia noastră: Ţăranii noştri şi până acuma, de când au puterea alegerilor în voinţa lor, au ştiut ce să facă. În ţinutul Câmpulungului, ţărănimea şi-a pus candidat şi nu a vroit să ştie de ademenirile nimănui, şi a dovedit că se pot folosi de dreptul lor. Într-un glas au ales pe contele Bellegarde, care, prin legături cu oameni însemnaţi, prin cinstea şi iubirea lui curată faţă de poporul român, a fost „puterea cea adevărată”, însă, din pricina politicienilor şi a unora dintre cărturari, s-a îngreţoşat şi ne-a lăsat, ca să se bucure jidanii, duşmanii lui cei mai înverşunaţi, şi cei puternici dintre ai noştri, pe care îi supăra controlul şi su­pravegherea contelui Bellegarde. Muntenii sunt ho­tărâţi să-l aleagă din nou, în ciuda jidanilor şi a tuturor hârşiţilor ce vânează deputăţia Câmpu­lungului. Că contele Bellegarde se bucură de în­crederea şi dragostea poporului român din toată Bucovina au dovedit-o rugăminţile delegaţilor ro­mâni din ţinuturile Câmpulungului, Homorului şi Sucevei să-şi retragă demisia. Ambiţioşii şi poftăreţii la cinste şi măriri îşi vor vedea de pă­catele şi nimicnicia lor”[97].

 

2 noiembrie 1910: „Districtul Câmpulungului a fost reprezentat în parlament, până mai adineauri, de contele Bellegarde, care, deşi străin, a văzut rana de care suferă ţăranul nostru şi a crezut a fi găsit şi leacul cu care să o vindece. Drept deviză şi-a ales dezrobirea economică a muntenilor. Năpustirea foilor evreieşti asupra persoanei sale integre ne-a arătat, până la evidenţă, că contele a înţeles să lovească bine în rândurile cămătarilor. O singură greşeală, dar aceasta destul de vajnică, a avut-o acest deputat: având o aversiune nu tocmai explicabilă faţă de intelectuali, el n-a băgat defel în seamă mişcarea naţională, care a pornit de la aceştia şi care, în rândul din urmă, se sprijinea pe ţărănime. Ocupat cu chestiuni economice, el uită sau nu vru să conlucreze la organizarea politică a românilor bucovineni şi pierdu, astfel, legătura cu conducătorii acestei mişcări. Văzându-se izolat şi înţelegând că drumul pe care a apucat nu-i poate asigura o reuşită, a depus mandatul. Am fi vrut să auzim, într-o adunare publică, motivele care l-au îndemnat la acest pas, am fi vrut să auzim sfaturile sale. Dar domnia sa s-a mulţumit de-a anunţa, cu câteva cuvinte în scris, că nu poate să ţină mai departe mandatul şi i-a făcut pe alegători atenţi, în o a doua scrisoare, ca să nu calculeze defel cu persoana dumnisale la alegerile suplementare.

 

Cu toate acestea, sunt vreo câteva persoane în ţară care ţin morţiş la realegerea lui, chiar cu riscul de-a aduce o sciziune în sânul singurului partid român, care abia s-a înfiripat. Contele Bellegarde e cel dintâi care nu vrea să admită ca să i se facă silă (adică să fie obligat – n. n.) şi declară categoric că nu primeşte mandatul la nici un caz”[98].

 

 

16 octombrie 1910: „De ce a renunţat Dl Conte Bellegarde la mandatul de deputat? „La noi, în ţară, se bat domnii după deputăţie. I-am văzut cutreierând satele şi oraşele, în trăsuri şi automobile, cu alai comandat şi plătit şi cu un cârd de agenţi. I-aţi auzit, cetitorilor, plângând şi tânguindu-se de sta­rea tristă a poporului nostru, aţi admirat planurile ingenioase de salvare ale candidaţilor, care promiteau marea cu sarea, munţi de aur, moşii după placul ale­gătorilor, reducerea dărilor, liberarea feciorilor de la oaste şi câte şi mai câte năzdrăvănii. S-a şi întâmplat că can­didaţi de deputăţie au dat alegătorilor mai cu influenţă, mai cu seamă însă la primari lacomi, şi bani, numai să fie aleşi, ca să poată salva poporul român de mizeria la care a ajuns. Poporul a crezut şi i-a ales deputaţi. Câte din făgăduinţele lor s-au realizat? Simţit-au ale­gătorii o uşurare a stării lor economice? Împlutu-li-s-au, de atunci, încoace, ocoalele de vite, coşarele cu pă­puşoi şi pungile cu bani? Răspundă la întrebările acestea acei alegători ce-au crezut promisiunilor goale, fără pic de adevăr şi sinceritate. Din deputaţii aceştia nu se retrage nici unul, ba nici prin gând nu le trece aceasta, ci, din contră, caută cu ademeniri nouă, programe frumoase, vorbe dulci şi hatâruri, să-şi asigure mandatele şi pe viitor.

 

Dl Conte Bellegarde nu s-a îndesat să fie ales deputat, el n-a ademenit pe alegători cu promisiuni false şi lui nu i se poate reproşa că nu şi-a ţinut cuvântul. Bravii noştri munteni, urmând simţului şi minţii lor naturale, l-au ales deputat, în contra uneltirilor altor candidaţi şi al aderenţilor nepricepuţi. Faptele dlui conte Bellegarde pentru muntenii noştri, înainte de alegere, nu vorbe goale, promisiuni seducătoare şi nerealizabile, au fost programul pe baza căruia l-au ales ei spontan deputat în camera imperială a deputaţilor. Şi simţul firesc nu i-a înşelat pe muntenii noştri. Ei au ghicit alegerea cea mai potrivită ce poate să fie, pentru că un amic mai dezinteresat, mai sincer şi mai binevoitor n-a avut, nici nu va avea poporul român din Bucovina. Parcă providenţa dumnezeiască, văzând neputinţa şi slă­biciunile alor noştri, cei chemaţi a direge şi conduce destinele poporului român din Bucovina, s-a îndurat de noi şi ne-a trimis pe omul mântuirii noastre. Şi mare v-a fost bu­curia, văzându-l deputat al districtului administrativ Câmpulung, vatra românismului, din Bucovina, pentru că am fost convinşi că el va fi un reprezentant demn al mandanţilor săi. Faptele sale, în calitate de deputat, au întrecut aşteptările noastre. Zelul şi căldura cu care s-a pus în serviciul poporului nostru, pentru a-l scăpa de pieirea ce-l ameninţă, au fost admirabile. Îmbunătăţirea stării economice a poporului nostru, prima condiţie pentru valoarea politică şi pentru dezvoltarea sa morală şi culturală, a fost în prima linie terenul activităţii contelui Bellegarde. Partea cea mai însemnata a averii poporului nostru din părţile muntoase ale ţării sunt echivalentele date celor ce au avut dreptul de păşunat şi de pădure, în păscătorile şi pădurile statului, respectiv ale fondului religionar buc. gr. or., la regularea şi răscumpărarea servitulelor acestora. Multe mii de fălci de pământ, păduri, fânaţe şi păscători, în valoare de milioane, au fost cedate în proprietatea muntenilor noştri. În urma unei proceduri incorecte şi în contrazicere cu dispoziţiunea legii respec­tive, la facerea tabulei (cărţilor funciare), li s-a dat speculanţilor şi lipitorilor satelor posibilitate să pună mâna, cu nedreptul, pe partea cea mai mare a pământu­rilor acestora. Închipuiţi-vă, mă rog, pe muntenii noştri fără pădure şi păscătoare! Nu este aceasta egal eu cur­marea existenţei lor? Am avut români deputaţi, func­ţionari administrativi şi judiciari prin ţinuturile acestea. Ei se lăudau şi treceau de amici ai poporului, mai cu seamă când era vorba să fie aleşi deputaţi sau chemaţi la alte posturi de încredere. Bătutu-şi-a cel puţin unul din ei capul cu echivalentele de servitute ale muntenilor noştri, văzut-a şi înţeles-a măcar unul pericolul ce ame­ninţă partea cea mai aleasă a populaţiunii noastre şi dat-a careva un strigăt de alarmă? Răspundeţi voi, muntenilor! Ne vine să ne ascundem sub pământ de ru­şinea neştiinţei şi nepăsării noastre faţă de neamul nostru. E grea, grozav de grea înfruntarea aceasta, dară adevă­rată şi neuitată. Numai dl conte Bellegarde, venit nu de mult în ţara noastră, a văzut şi pătruns mormântul ce se sapă românilor din Bucovina, parcă vii încă. El şi numai el a pus toate piedecile legale, pentru a opri înstrăinarea averii româneşti. Contele Bellegarde a interpelat pe ministrul justiţiei, relativ la incorectitudinea tabulei, şi a cerut asanarea răului. Discutat-au foile noa­stre interpelarea aceasta şi datu-i-am sprijinul necesar, ori relevat-au cel puţin meritul contelui Bellegarde? Pen­tru aceasta n-au aflat loc in coloanele lor, dară pentru lucruri de nimic, prea mult. Mai trist încă e faptul că matadori de-ai noştri s-au grăbit să acapareze şi ei echivalenţe de servitute, cât timp nu-i regulată tabula. Con­tele Bellegarde a făcut, în înţelegere cu miniştrii justiţiei şi agriculturii, un proiect de lege, ca să zădărnicească alienarea echivalenţelor şi, căpătând şi sancţiunea pre­alabilă, l-a predat, nefiind el încă deputat şi în camera provincială, celui mai căpăţânos deputat român din ca­mera aceasta (trimitere la Iancu Flondor – n. n.), ca să-l aducă la disensiune şi să ceară votarea lui. În urma intervenţiei căpitanului nostru, pro­iectul acesta n-a fost înaintat camerei provinciale, din motiv că va zădărnici o afacere particulară a sa. Vedeţi şi înţelegeţi că interesul privat al unuia e de mai mare importanţă decât existenţa multor mii de români. Să aştepte ţăranii, până-şi va asigura el afacerea. Până atuncea însă va mai trece o parte considerabilă din echi­valenţele de servitute în mâinile speculanţilor şi românii se apropie tot mai mult la sapa de lemn. Şi cine ne dă garanţie că şi în camera provincială viitoare va fi cu putinţă să treacă proiectul de lege amintit? Judecaţi după faptul acesta cine s-a purtat mai româneşte, cine doreşte binele poporului român şi cine împiedică realizarea lui?

 

Dacă dl conte Bellegarde n-ar fi făcut nimic mai mult pentru români, fapta sa arătată probează până la evidenţă că bine şi cuminte au făcut muntenii noştri, alegându-l deputat, pentru că un astfel de reprezentant nu vor mai afla, dacă-l vor căuta şi cu lumina. Ne doare amar, tăind în carnea noastră proprie, suntem siliţi însă, ca să împiedecăm cangrena.

 

Vechiul ocol al Câmpulungului este stors până la măduvă de cămătari nemiloşi şi fără suflet, din starea lui înfloritoare de odinioară a decăzut de nu-l mai cunoşti. Cine a alarmat publicitatea că ţăranul şi mun­teanul nostru sunt prădaţi, în ziua mare, de tot arului lor şi daţi în drum de speculanţi fără scrupule şi a atras atenţiunea poliţiei şi a justiţiei asupra acestor lipitori ale satelor, dacă nu contele Bellegarde, alesul muntenilor noştri? Al cui este meritul că a succes a purifica ceva ţara de indivizi ce luau bietului român până şi bucă­ţica de la gură, cămeşa din spinare şi cenuşa din vatră şi a le băga celor ce au rămas niţică frică în oase? Astăzi mai răsuflă puţin romanii.

 

Cursul afacerilor la pretura din Câmpulung, aşa cum e astăzi, numai contelui Bellegarde este de atribuit, pentru că e secret public că el a intervenit pentru denumirea şefului actual al preturii acesteia.

 

Liceul din Câmpulung, în forma lui de astăzi, cui avem să-i mulţumim? De nu era contele Bellegarde, avea să fie şcoală curat jidovească şi muntenii noştri nu s-ar fi putut folosi de el.

 

Restrângerea exercitării dreptului de crâşmărit, care înghite averea, răpeşte mintea şi sănătatea poporului la închisoare sau la spital, asta e tot opera contelui Bellegarde. Sancţionarea legilor mai importante, votate de camera noastră provincială, a urmat abia după intervenţiunea contelui Bellegarde la guvernul central.

 

Din multele şi nenumăratele sale fapte bune şi nobile, de care românii au avut parte, nu vom vorbi de ajutoarele nenumărate, date celor nevoiaşi, de intervenţii la autorităţi pentru apărarea dreptului românului neştiu­tor şi neorientat, de tutelele primite, ca să scape puţina avere rămasă minorilor din mâinile creditorilor nesăţioşi, ci vom aminti numai uita mică, pentru a-l caracteriza deplin şi să-l arătăm aşa cum este în adevăr. Contele Bellegarde ţine, pe spesele sale proprii, un avocat pentru muntenii noştri sărmani, atacaţi cu nedreptul, ca să li se ia şi ultima viţică din ocol, sau care nu sunt în stare să-şi realizeze dreptul făgăduit de speculanţi pre­făcuţi şi versaţi în procese, care un lasă nici un chiţibuş neîntrebuinţat, ca să un împlinească obligaţiunile contractate. Cine a mai făcut una ca aceasta în ţara noastră?

 

Din toate acestea rezultă că contele Bellegardc are simpatie şi dragoste multă pentru muntenii noştri. El să fi zis, odată, că aceasta populaţiune rară şi aleasă ar putea să se dezvolte de minune, dacă conducătorii ei fireşti ar avea ochi să vadă, urechi, să audă şi o inimă simţitoare.

 

Dacă raportul dintre alegători şi alesul lor se ma­nifestă într-o gingăşie atât de rară, ce l-a făcut, deci, pe contele Bellegarde să renunţe la mandatul de deputat, ce i l-au încredinţat spontan muntenii noştri? Cunoaş­terea cauzei adevărate a deciziunii acesteia, care a mâhnit adânc poporul din Bucovina, este pentru noi de o im­portanţă deosebită, pentru că noi nu avem un bărbat care l-ar putea înlocui şi pentru că speranţele noastre să-l vedem în fruntea ţării sunt nimicite. Iacă ce ne spu­ne el singur, în manifestul adresat alegătorilor săi:

 

„Am primit mandatul Câmpulungului pentru ca­mera imperială a deputaţilor, în speranţa că-mi va da posibilitatea să prestez cel puţin atâta activitate de apă­rare reală pe terenul economic, câtă este, având în vedere sistemul de spoliaţiune ce domneşte suveran mai pe toate terenurile în ţara noastră, ca să fie piatra fundamentală, începutul activităţii fiecărui reprezentant onest al popo­rului, dacă voim ca interesele cele mai înalte ale ţării şi ale locuitorilor ei să nu se considere, ca până acu­ma şi în viitor, numai de o jucărie a capriciilor speculative de toată mâna.

 

Orice tactică politică, de altfel, n-are sub împrejurările acestea nici o consistenţă internă, pentru că nu­mai un sărit din minte va cerca să reconstruiască o casă ce arde, până nu s-a stins şi ultima flacără.

 

Experienţele câştigate, în timpul trecut, de trei ani, mi-au impus convingerea că m-am înşelat în această aspiraţiune modestă şi că faţă de împrejurările nefavo­rabile pentru realizarea intenţiunilor mele, trebuie să re­nunţ definitiv la speranţa că voi putea dezvolta o activitate, care, după înţelesul meu, să poată mulţămi măcar întrucâtva.

 

Sub împrejurările acestea nici nu mă pot împăca cu cugetul meu, să ocup şi mai departe un post pentru care-s evident prea slab, nici n-am curajul să privesc neputincios la o administraţie de jac generală şi publică. Din cauzele acestea mă văd necesitat să depun mandatul meu de deputat în camera imperială a deputaţilor în mâinile alegătorilor mei.

 

Cu prilejul acesta mulţămesc din toată inima tu­turor alegătorilor mei, îndeosebi însă muntenilor români, a căror dragoste şi devotament m-au rădicat în prima linie la postul acesta, pentru încrederea ce mi-au acordat-o. Deie Domnul ca urmaşului meu, care probabil nu va avea să învingă atâtea greutăţi, câte mi-au stat numai mie în cale, să-i succeadă în timp scurt a vă da aceea ce mie o soartă vitregă mi-a făcut cu neputinţă să vă exoperez”.

 

Numai un bărbat de integritatea, caracterul şi poziţiunea contelui Bellegarde poate vorbi astfel. Limbajul său franc denota caracterul său curat ca lacrima, ne probează iubirea sa absolută de adevăr şi curajul său de-a spune adevărul verde în ochi. Manifestul său exprimă o sentinţă nimicitoare asupra împrejurărilor din ţara noastră. Corupţia care domneşte mai pe toate terenurile în ţara noastră este piedica care zădăr­niceşte efectul oricărei activităţi ce tinde la asanarea relelor existente. Unde este corupţia aceasta, care exer­cită şi tolerează un sistem de spoliaţiune pe toate terenurile şi în ce constă ea, nu ne spune contele Bellegarde lămurit. S-o căutăm. deci, că poate vom afla-o şi o vom descoperi, s-o vadă lumea. / De la Cosmin[99].

 

23 octombrie 1910: „De ce a renunţat Dl conte Bellegarde la mandatul de deputat? Domnul conte Bellegarde este omul dreptăţii, care nu cere ceva ce nu se cuvine sau ar fi cu neputinţă; în calitatea sa de deputat, locul activităţii sale e, în prima linie, parlamentul, unde se fac legile noi. Avem însă şi legi în vigoare, care se aplică sau ar trebui să se aplice. Organele chemate la aceasta sunt autorităţile statului, de la miniştri, în jos, până la gradul cel mai inferior; precum şi autorităţile autonome.

 

Dacă aste vorba de aplicarea legilor existente, deputaţii se adresează la ministrul respectiv, atrag atenţiunea lui asupra împrejurărilor existente nesănătoase şi cer remedierea necesară. Ştim că dl conte Bellegarde, ca deputat conştiincios, a făcut uz de dreptul acesta,a informat ministerele despre starea adevărată şi deplorabilă a împrejurărilor din ţara noastră şi a pretins asanarea răului. Ministrul, care nu poate şti tot ce se petrece, bunăoară, la prefectura din Suceava sau la pretura din Dorna, cere raport în cauză, de la instanţele inferioare, şi se informează şi de la alţi deputaţi. Avem funcţionari şi deputaţi de diferite naţionalităţi, de vederi politice contrare, românofagi, filosemiţi, informaţi în cauză prin observare proprie imediată sau prin comunicări din a treia mână, obiectivi sau preocupaţi în judecata lor, şi mai diferiţi încă in caracterele lor. Sunt deputaţi care se folosesc de mandatele lor pentru scopuri particulare, proprii sau străine. În cazurile din urmă, hotărăşte mărimea plăţii sau a proviziunii. Cel mai viclean şi mai prefăcut dintre deputaţii bucovineni, un român renegat (Coco Wasilko, descendent al unui boier moldovean din vremea lui Ştefan cel Mare, care, la congresul ţărănimii de la Viena, pentru că nu-i putea pe români, care optaseră pentru George Popovici, s-a făcut reprezentantul cauzei rutene, deşi nu ştia decât limba germană – n. n.), care a mijlocit, pentru o sumă colosală, arendarea tuturor pădurilor fondului religionar buc. Gr. or., la o companie de speculanţi, nu-i decât samsarul şi misitul evreilor. De coada deputatului acestuia se ţin şi deputaţii românitor, afară de contele Bellegarde. Unii, din comodi­tate, că li-i prea greu să cugete singuri, alţii din alte motive particulare. Afară de acestea, mai sunt în joc, între deputaţii ţării noastre, şi ambiţiuni personale, care de­termină faptele lor, între ei există, deci, o coliziune a intereselor (interesele lor se bat cap în cap) şi, din cauza aceasta, o rivalitate. Informaţiunile ce le primeşte ministrul asupra aceluiaşi lucru sunt, deci, contradictorii sau cel puţin de colorit de tot diferit.

 

De mulţi ori, cererea cea mai justă nu află considerare, pentru că deputatul oponent dispune de mai multe voturi în parlament. Adesea se miră lumea că de la guvernul central vin fapte care se credeau cu neputinţă. Este secret public, în ţară la noi, că autorul intelectual al faptelor acestora nu este decât amintitul deputat rus. Este regretabil că organele guvernului central, precum şi ale celui provincial, nu se emancipează de influenţa acestui om, de caracterul cel mai dubios, şi că dau ansă la şopote diferite, care le reduc încrederea, vaza şi autoritatea în ochii cetăţenilor. Gurile rele susţin, deci, că au dreptul să zică: de la cap se împute peştele. Şi mai trist este că deputaţii români trag într-un ham cu acest om făţarnic şi cel mai periculos duşman al ro­mânilor, care compromite ţara în faţa celora care au ochi să vadă şi urechi să audă.

 

Deputaţilor bucovineni, pentru care mandatele sunt un mijloc de înavuţire, contele Bellegarde este o piedecă foarte mare în ajungerea scopului acestuia. Interesul lor cere deci imperios delăturarea contelui Bellegarde din camera imperială a deputaţilor şi zădărnicirea intrării sale în dieta Bucovinei. Este fapt posibil că, în serviciul acestei cauze drăceşti, stau, şi români ticăloşi şi blestemaţi, deputaţi şi aspiranţi de deputăţie, cu uneltele lor oarbe. Pentru realizarea acestui scop infernal, clica a căutat şi caută să submineze vaza şi autoritatea contelui Bellegarde.

 

Dacă n-aţi auzit încă, să ştiţi, deci, că şi intelectuali de ai noştri au afirmat că contele Bellegarde este un corp străin în sânul neamului nostru şi că din cauza aceasta trebuie depărtat, ca să facă loc unui parazit român, care a abuzat de bunătatea lui. Sunt şi de aceia între noi, care contestă românofilismul contelui Bellegarde şi reduc toate faptele sale la filantropie sau ajutorul săracilor, pentru a micşora valoarea sa politică în ochii românilor.

 

Descendenţa contelui Bellegarde ne dă dreptul să facem o concluziune contrară. Admitem că contele Bellegarde este patriot austriac convins. Aceasta nu exclude ca el să nu poală fi filoromân. Împrejură­rile din Orientul Europei îi dictează lui, ca patriot au­striac, să fie ceea ce este, un adevărat şi pătruns filoromân. Şi filoromânismul se probează numai prin fapte, şi nu prim vorbe. Dacă faptele contelui Bellegarde, în favorul şi folosul românilor, întrec faptele românilor de naştere, se poate să ne mai îndoim de sentimentul său nobil şi dezinteresat, fără oareşicare gândire ascunsă? Cine a avut ocaziune să discute cu contele Bellegarde cestiuni româneşti a fost surprins de vederile sate po­litice mature relative la conservarea elementului român în Bucovina. El a zis că românii din Bucovina vor pieri, dacă n-or munci, n-or cruţa, n-or conserva ceea ce au, n-or recâştiga pământurile pierdute şi nu s-or feri de fapte necinstite. Cine contestă adevărul acestora este sau un ignorant, sau un duşman al românilor. Şi, cu toate aceste, este trasă la îndoială sinceritatea contelui Bellegarde, care cântăreşte mai mult decât cei tuspatru deputaţi români, pe care îi poartă de nas deputatul rusesc, de care am vorbit mai sus. Acesta este mai bun pentru români, decât contele Bellegarde! Aferim, ce mai politică românească! Pentru a caracteriza deplin stupiditatea politicienilor români, vom remarca faptul că o personalitate rusească din Bucovina a declarat că toţi deputaţii ruşi, afară de unul, ar renunţa îndată la mandatele lor, dacă ar primi contele Bellegarde să le ocupe locul, ca reprezentant al ruşilor.

 

Răzeşul câmpulungean de secol XIX, fotografie din colecţia Vasile Ursache

 

Ca să răcească dragostea românilor pentru contele Bellegarde, politicienii de-ai noştri au scornit minciuna tendenţioasă că el ar fi autorul intelectual al expulzării dl Nicolae Iorga din Austria (din memoriile lui Iorga, aflăm că contele Bellegarde, pe atunci prefect în Câmpulung, l-a invitat pe marele nostru istoric, în primăvara lui 1904, ca să-l roage să nu exagereze cu extremismele; şi tot Iorga mărturisea că, neputându-se abţine, a exagerat cu naţionalismul, şi-atunci, pe bună dreptate, contele l-a expulzat; Iorga preţuia în Bellegarde, căruia i-a dedicat şi un necrolog, pe cel mai cinstit om dintre toţi adversarii săi – n. n). Din informaţiuni sigure, ce le-am primit de la locuri competente, rezultă că dl conte Bellegarde nu numai că n-a iniţiat expulzarea dlui N. Iorga, ci, din contra, a intervenit la forurile competente ca să nu se facă un astfel de pas imprudent, care va produce numai sânge rău la români (Nicolae Iorga nu comentează o astfel de întâmplare, care este posibilă, dată fiind preţuirea pe care i-a purtat-o lui Bellegarde ulterior, dar comunicatul expulzării era semnat, după cum scria Nicolae Iorga, de contele Francisc de Bellegarde – n. n.).

 

Adversarii contelui Bellegarde şi ai românilor au lăţit prin cercurile normative ştirea falsă că el un are nici o trecere în ţară şi că nici alegătorii săi nu ţin la el. La alegerea consiliului comunal din Câmpulung, contele Bellegarde n-a fost ales, pentru că tot românii, care ar fi trebuit să-i fie recunoscători, în înţelegere cu duşmanii neamului nostru, au sedus pe alegătorii români, prin diferite neadevăruri. Şi oare de ce? Ei au ştiut prea bine că contele Bellegarde nu aspiră la leafa şi veniturile primarului şi că el va căuta ca admini­straţia comunală să fie cât se poate de bună şi corectă. Cauza nu-i deci decât scopul vădit de a arăta că contele Bellegarde nu este bărbatul situaţiunii. Imediat după aceasta, buciumau şi gazetele semite că poziţiunea con­telui Bellegarde este zdruncinată, că românii s-au lepădat de el şi – dorinţa cea mai fierbinte a evreilor – că el va renunţa la mandatul de deputat. Aceasta se pare că s-a făcut cu ştirea şi consimţământul conducătorilor partidului român din ţară. Doară membri ai consiliu­lui comunal din Câmpulung fac parte din dirigenţa partidului acestuia. Dacă însă conducătorii partidului nostru naţional nu s-au ocupat cu alegerile comunale din Câmpulung şi nu au luat iniţiativa ca contele Bellegarde să fie ales, au dat probă evidentă că nu înţeleg să apere cauza română în Bucovina. Şi organele noastre de publicitate, care sunt identice cu ale parti­dului român, au stat mute în afacerea aceasta. Vrând, nevrând, trebuie să crezi că şi conducătorilor noştri le stă contele Bellegarde în cale şi li-i piedecă în afaceri incompatibile cu mandatul de deputăţie. Semnificativă este, în privinţa aceasta, constatarea unui avocat evreu din Suceava, că de renunţarea contelui Bellegarde la mandatul de deputat nu se bucură numai 99 % dintre evrei, ci şi deputaţii principali români.

 

Raportul dintre ruşi şi români, în ţară, la noi, este cunoscut. Se ştie că pericolul de deznaţionalizare ne vine, în prima linie, din partea ruşilor şi că de aceştia trebuie să ne ferim şi să ne îngrădim necontenit. Până la ultima sesiune a camerei noastre provinciale, organele noastre de publicitate, cele române şi germane, vărsau foc şi pară contra mareşalului actual al ţării şi în contra vărului său, care-i deputat rus conducător, prin urmare adversar înverşunat al elementului român din Bucovina. Ţinuta organelor noastre de publicitate ne era deci explicabilă. De-odată, foile noastre au amuţit, pentru ele personajele politice amintite nu mai există şi deputaţi de-ai noştri au capitulat înaintea mareşalului tării şi i-au făcut complimente vărului său, amintit, în camera provincială. Nu mai încape deci îndoială că domnii s-an lins.   După starea lucrurilor, se impune concluziunea că politicienii noştri conducători au dat mâna cu ruşii şi au contractat aliverişuri cu ei. După zvonurile ce nu amuţesc, unii din conducătorii noştri s-au cârpit bine. Pentru concesiuni însemnate, făcute ruşilor, unul şi-a asigurat postul de prezident la banca ţării, altuia i s-a garantat postul de mareşal al ţării şi al treilea s-a mulţămit cu posturile de  vice-mareşal al doilea al ţării şi de director al oficiilor ţării. Acesta din urmă a mai şi primit deja postul de consilier administrativ la căile ferate locale din Bucovina, la care a  renunţat conducătorul ruşilor. Zvonurile ce circulă mereu şi nu amuţesc mai spun că şeful politic at ruşilor s-a obligat, totodată, să exopereze politicienilor noştri, care fac şi negoţ de lemn, pentru o proviziune corespunzătoare, o reducere considerabilă a preţului de cumpărare la direcţiunea fondului religionar gr. or. şi să le procure capitalurile necesare la exploatarea întreprinderilor lor. Se zice că la intervenţia conducătorului ruşilor se va deschide, în curând, în Cernăuţi, o sucur­sală a unei bănci mari din Viena, care să finanţeze întreprinderile din urmă ale politicienilor noştri. Toate acestea, pentru sacrificarea dlui conte Bellegarde. Vedeţi că politicienii noştri, care joacă rolul de antisemiţi, practică afaceri jidoveşti de minune.

 

De la pactul secret, încheiat cu ruşii, a urmat, tot mai evident, izolarea contelui Bellegarde, ca acesta, îngreţoşându-se de purtarea românilor, să se ducă şi să deschidă calea celor ce consideră ţara noastră de paşalâc turcesc. Că concluziunea noastră este adevărată şi corespunzătoare stării faptice urmează şi din indiferenţa organelor noastre de publi­citate, care au ignorat renunţarea contelui Bellegarde la mandatul de deputat şi manifestul său adresat alegătorilor, şi din bucuria jurnalelor jidoveşti, manifestată din incidentul acesta. Convingător este, în privinţa aceasta, şi faptul că, pentru conducerea adunării delega­ţilor comunali din Câmpulung, contele Bellegarde, deputat al Câmpulungului, a fost trecut cu vederea şi în locul lui delegat deputatul Humorului, precum şi faptul că preşedintele adunărilor delegaţilor comunali, ţinute în Câmpulung şi în Gura Humorului, a răspuns la întrebarea unui delegat, ce zice la renunţarea contelui Bellegarde la mandatul de deputat: „Atâta pagubă! Nici nu m-am bucurat, când a fost ales, nici nu plâng că se duce. Îi doresc cale sprâncenată”. Mare i-a fost însă decepţiunea când muntenii, recunoscători, au propus şi votat încredere nemărginită contelui Bellegarde şi l-au rugat să revin asupra demisiunii sale. Că muntenii şi ţăranii noştri ştiu cât valorează contele Bellegarde pentru ei ne probează faptul că şi delegaţii comunali din districtele Humorul, Suceava şi Siret i-au votat asemene încredere absolută şi l-au rugat să revoce demisia dată.

 

Că administraţia comunală, în ţara noastră, este deplorabilă o ştiu şi babele. Comitetul provincial nu numai că nu întreprinde nimica pentru asanarea răului, ci, din contră, ajutură această administraţie turcească sau moscălească, pentru că, după cum se vorbeşte, întăreşte acte în detrimentul comunelor şi în favorul evreilor.

Contele Bellegarde a numit, deci, cu drept Bucovina ţară de jac!

 

Am putea urma registrul păcatelor politicienilor noştri, care stau în deplin acord cu ţinuta politicienilor jidoveşti şi a presei semite şi l-au necesitat pe contele Bellegarde să renunţe la mandatul de deputat; nu voim însă să ostenim de-odată prea mult pe onoraţii cetitori, pentru că vom mai avea ocaziune a ne ocupa cu materia aceasta.

Suntem siguri, după ştirile primite, că bravii noştri munteni nu vor mai da ascultare vorbelor mincinoase ale unor indivizi interesaţi şi că vor proba, din nou, că-s independenţi în judecata tor şi că ingratitu­dinea nu este o calitate a lor. / De la Cosmin.”[100].

 

Câmpulung, fotografie din colecţia Vasile Ursache

 

30 octombrie 1910: „Adunarea alegătorilor români ai ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani a hotă­rât următoarele:

 

I). Dl Conte Bellegarde a renunţat la man­datul de deputat în camera imperială, din cauza împrejurărilor destul de îngreunătoare şi pri­mejdioase dezvoltării sigure şi temeinice a po­porului, în privinţa economică, culturală şi po­litică.

Luând în vedere isprăvile mari şi folosi­toare, munca dezinteresată şi jertfele dlui conte Bellegarde pentru poporul român, întreaga adu­nare îi exprimă, din toată inima, încredere desăvârşită şi recunoştinţă deplină şi-l roagă să primească iarăşi mandatul.

 

II). Alegătorii români înfierează, cu toată tăria, atacurile neruşinate ale presei jidoveşti la adresa dlui conte Bellegarde şi resping cu indig­nare amestecul netrebnic al celor nechemaţi în trebile obşteşti ale românilor.

 

III). Devenind vacant mandatul de deputat în camera imperială pentru ţinutul electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani, adunarea alegăto­rilor români din acest ţinut hotărăşte şi proclamă candidat pe dl conte Bellegarde, chiar şi atunci, când n-ar voi să primească acest mandat.

 

IV). Delegaţii români din comuna Câmpu­lung şi din toate celelalte comune ale ţinutului electoral Câmpulung-Dorna-Stulpicani sunt cu toată stăruinţa rugaţi şi provocaţi să nu treacă peste voinţa şi hotărârea poporului, de a alege iarăşi pe dl conte Bellegarde deputat în ca­mera imperială.

Aceasta o cere cinstea şi vrednicia munte­nilor români.

 

V). Partidul român şi presa acestuia e ru­gat să ţină seamă de dorinţa şi voinţa poporului român de a sprijini în mod sincer şi efectiv candidatura şi alegerea dlui conte Bellegarde.

Acesta e glasul nestrămutat al poporului. Partidul român va contribui cu atât mai mult la închegarea solidarităţii naţionale şi la împă­ciuirea şi întărirea legăturilor de frăţie între toate păturile neamului nostru, sprijinind, în con­formitate cu hotărârile adunării alegătorilor ro­mâni, alegerea d. conte Bellegarde.

 

Câmpulung, în 23 Octomvrie 1910. / Preşedintele Adunării: Ştefan Forfotă, primar Vatra Dornei / Vicepreşedintele adunării: Vasile Alboi Şandru / Secretarul adunării: Cosma Moroşan[101].

 

13 noiembrie 1910: Cauzele depunerii mandatului pentru Camera Deputaților din Viena de către contele Bellegarde ar fi fost, conform „Revistei Politice”[102], faptul că s-ar fi „îngrețoșat de ticăloțiile multe ce le-a văzut în jurul său”, atunci când „la politicienii noștri a aflat neîncredere, pizmă și dușmănie”, manifestate prin trădări („ca Iuda pe Christos, numai să-i poată lua locul”) din partea consilierului de tribunal, Dr. Romul Reuț, ba chiar „însuși căpitanul partidului nostru românesc, dl Iancu Flondor, seamănă că s-a pus în fruntea gheșeftarilor, cărora, din diferite cauze, le dă sprijin, pângărindu-și numele său bun. De altfel, cum ne-am putea explica faptul că a binevoit să iasă și dumnealui, o dată, din curtea lui de la Storojineț, fără muzicanți, călăreți și steaguri, pentru a se scoborî în mijlocul muntenilor noștri, la Câmpulung, unde a vorbit plin de dușmănie neadevăruri împotriva contelui, a amenințat, ca totdeauna, că, dacă nu i se vor supune toți și nu-l vor alege pe consilierul Reuț deputat, va depune conducerea partidului?”.

 

Înlăturarea brutală a contelui Francisc de Bellegarde din viața politică românească a însemnat, deci, o imixtiune a lui Iancu Flondor în activitatea „comitetului național districtual, din care nu face parte. El a jucat, în adunarea aceasta, ca mulți alți nechemați, bunăoară judecătorul Zacharowski, rolul de agitator al consilierului Reuț și a smomit pe cei slabi de înger și fără de curaj să apuce pe o cale greșită”.

 

Datorită acestei rupturi, Flondor a avut de pierdut, pentru că, în fond, după alungarea istoricului George Popovici (T. Robeanu, ca poet) – tot în districtul electoral Vatra Dornei – Câmpulung, și tot de el provocată, pentru că „îi lua fața”, l-a determinat și pe Bellegarde să se vindece de românism. „Dacă contele Bellegarde nu este amic al poporului și nu a lucrat și jertfit destul pentru popor, arate-ne dl Iancu cav. de Flondor, șeful Partidului Național din Bucovina, ce a lucrat și jertfit el pentru nația sa!”[103]. Și cum nu existau „jertfiri” și din partea marelui boier bucovinean, concluzia s-a impus cu brutalitate: „Așa un domn nu merită să fie capul poporului român din Bucovina”.

 

Conform revistei sucevene a Dr. Matei Lupu, Iancu Flondor s-ar fi folosit, în acest complot împotriva notorietății contelui Bellegarde, și de o înțelegere cu liderul partidului evreilor din Bucovina, Dr. Straucher, care ar fi „dat poruncă la toți evreii alegători din districtul electoral Vatra Dornei – Câmpulung să glăsuiască, la alegere, pentru dl consilier Reuț”.

 

În timpul acesta, „într-un local de bere din Cernăuți, pe strada Cuciurul Mare, mi se pare că în casa dlui G. Vistec, câțiva bărbați, în frunte cu domnii Florea Lupu (cumnatul lui Aurel Onciul – n. n.) și Aurel Onciul (plus fratele lui, Titus – n. n.), și-au înjghebat societatea politică „Unirea” (penibilă lozincă pentru niște antiunioniști acerbi – n. n.), care avea de scop dezrobirea poporului țărănesc de sub robia politică a popilor și boierilor[104], iar Iancu Flondor, fost „deputat în camera provincială, pe timpul nefastei ere Bourguinon”[105], „s-a înspăimântat… de societatea în care a intrat” și „s-a retras… de la conducerea partidului, ca să strice cuibul infectat, în care a fost tras mai mult cu de-a sila”[106].

 

Contele Francisc de Bellegarde, într-o scrisoare adresată lui Teofil Lupu, în 11 septembrie 1910, izbutea un tulburător portret al neamului românesc din Bucovina: „Românii sunt, astăzi, un popor care stă încă în stadiul primei copilării și care, ca un copil, mai degrabă joacă și face politică prin nouri, decât să lucre serios și să cugete clar… Poporul nostru, ca și orișice copil fără scut și fără frâu, va fi amăgit pe orișice teren și va îndura pierderi enorme și nerestituibile, atâta vreme până când politicienii noștri nu vor pricepe că, dintr-un popor de copii, nu se pot face peste noapte bărbați maturi, nici chiar cu aplicarea de mijloace nenaturale, și că nu rămâne alta nimică de făcut, decât –l apăra, cu toată energia, de toate influențele neprielnice ale paraziților, a-l deprinde cu greul vieții, a nu-l dopa cu bomboane, pe care nu și le-a agonisit el însuși cu sudoarea feței proprii”[107]. Apoi continuă austriacul câmpulungean, la fel de aforistic în rostirea de dureroase și de nestârpit adevăruri: „Observă numai modul cum este înțeleasă, din partea politicienilor noștri, chestiunea concesiilor; sau chestiunea servitutului pădurilor, care reprezintă cea mai prețioasă parte de avere națională, pe care o mai posedă românii; mii de fălci de pământ românesc stau la dobă (licitație – n. n.); mii de fălci s-ar putea câştiga, în comune mixte, pentru români, ca să se formeze un teritoriu compact românesc, cu hotare fixe, care ar trebui apoi păstrate numaidecât și-ar fi ușor de păstrat. În schimb, însă, noi plasăm tot ce avem și ce nu avem în speculațiuni riscante, strigăm că ne rusificăm sau ne germanizăm și privim liniștiți cum trec, chiar în regiuni odată românești, o gospodărie, după alta, în mâini străine”[108].

 

Finalul scrisorii, adresate lui Teofil Lupu, mustește de resemnare și de dezamăgire: „Eu n-am fost deloc zgârcit în munca și sacrificiul meu față cu poporul român și nici soția mea („care se trage dintr-un neam foarte mare, înrudit cu curţi împărăteşti”[109]), care, de dragul muncii acesteia, a trebuit, nu o dată, să sacrifice mult. Noi am mai balansa, tot anul, între Rothkögel și Goldener Elgel etc., etc., dacă rezultatele politice ar corespunde măcar ceva jertfelor aduse, Însă a susține lupta singur, față cu 90 % din Bucovina, este prea mult. Mi se va spune că așteptările mele, în privința aceasta, au fost prea exagerate, că n-ar trebui să fie omul așa sanguinic etc. Alții pot fi, în privința aceasta, dumiriți, ei sunt proprietari mari, directori de bancă, neguțători de lemn, profesori etc. sau chiar simpli pierde-vară. Politica este pentru dânșii plăcută ocupațiune și ei se mulțămesc pe deplin, dacă pot să se mândrească, din când în când, cu numirea unui român ca factor poștal. Pentru mine, însă, este politica singura ocupație, îmbunătățirea împrejurărilor – unica mea chemare, și pe mine nu mă poate mulțămi nici conducerea unei băcănii, nici mijlocirea de posturi.

 

Ce voi mai începe nu știu, deocamdată, și nici nu-mi prea bat capul cu grijile aceste. În fine, voi mai putea aplica, undeva, în serviciul statului. / Îmbrățișându-te încă o dată, din toată inima, dragă domnule Doctor, rămân al domniei tale supus / Bellegarde, m. p.”.

 

O clarifica, printr-o scrisoare deschisă, scrisă de „domnul Dr. Teofil Lupu, directorul spitalului provincial din Suceava”, precizează că părintele celebrului muzician și profesor Octavia Lupu-Morariu, nu este autorul articolului, semnat „De la Cozmin”, așa cum îl acuza Aurel Onciul, în „Foaia Poporului”: „Nu-i vorbă, cinstea e mare, dară și primejdioasă, dacă ești băgat în seamă de un bărbat care a trântit și scăpat cu votul său atâția miniștri, care încă din tinerețile sale e deprins a lua de urechi și ghionti baroni și grafi cu claia, și care a nimicit pe cei mai neîmpăcați dușmani ai neamului românesc din Bucovina, căci pe dl George baron Wassilko l-a gătit de zile, pe Nicolai Wassilko l-a făcut să mănânce o trântă după alta și l-a muiat într-atâta, că-i pururi gata să facă toate cele ce le vroiește dl Dr. Aurel cav. de Onciul”[110].

 

În splendida replică a lui Teofil Lupu (Doamne, ce gazetărie măiastră se făcea odinioară! – n. n.), „biet primar al unui spital din Suceava”, lămurește „legăturile” sale „cu dl conte”, și o face onest și sclipitor în sinceritatea sa netrucată: „Nu mi-a impus nici titlul de graf, nici bogătanul în persoana contelui Bellegarde, ci mi-a impus și insuflat respect și venerațiune omul absolut onest și fără de prihană, caracterul integru, inima nobilă și dragostea curată și dezinteresată pentru bieții noștri munteni, pe care dl Onciul îi socoate tâmpiți în judecată, prin o robie politică de patruzeci de ani, pentru că au dat cea mai strălucită dovadă de istețime a minții lor, alegându-l pe dl conte Bellegarde deputat al lor în sfatul împărăției”.

 

O convingătoare complementaritate a întrebărilor retorice, concluzionate, vizavi de merite, în paranteze de genul „de bună seamă, nu a dlui Dr. Aurel cav. de Onciul”, enumeră doar câteva dintre realizările contelui Bellegarde în favoare românilor din munții Bucovinei și nu doar a lor; a „deschis, în Câmpulung, liceul existent, în forma lui actuală”; „s-a interpus, cu atâta stăruință și ispravă, pentru dezrobirea economică a poporului nostru”; „a stăruit cu ispravă pentru sancționarea noilor reforme introduse, a legilor electorale, a regulării salariilor învăţătorilor etc.”; „salvarea echivalentelor de servitute, unica avere națională românească pentru muntenii noștri”; implicare în „a stârpi corupțiunea din țară și-a ridica nivelul moral al poporului” etc.

 

Noiembrie 1910: „O veste destul de tristă, o pierdere mare pentru noi, românii. Contele Bellegarde a depus mandatul său de deputat în dieta imperială! Sprijinul mare, de care se bucură Iuflele la guvernul nostru, i-a paralizat lui Bellegarde toată activitatea cea atât de salu­tară pentru ţăranul român de la munte. Pe lângă aceasta, s-au mai lă­comit şi unii „naţionalişti” la deputăţia din districtul Câmpulungului şi, de aceea, l-au început a săpa pe Conte, mergând aşa de departe, încât au răspândit şi faime calomnioase cu privire la viaţa morală a acestui bărbat curat ca o lumină. Aşa chiar unii „români” au dat mână de ajutor caiafelor, ca să-l depărteze pe Bellegarde. Dar amarnic se înşală cu toţii, căci Bellegarde nu se va duce! Nu-l vor lăsa muntenii lui! Ei au declarat, în Nr. 3 al „Revistei politice”, care a înce­put să apară în Suceava, că pe Conte îl vor alege iarăşi, chiar contra voinţei sale, iar dacă nu va primi alegerea şi va depune man­datul, după alegere, iarăşi îl vor realege şi-l vor sili să rămână în mijlocul lor! Doamne, Doamne! Un străin a putut să fure inimile unui întreg popor, iar fii acestui popor nu ştiu cum să se poarte, ca să câştige atâta dragoste, ca acest străin! Şi el o merită cum nimeni n-a meritat-o, căci el iubeşte poporul românesc, parcă ar fi sânge din sângele său! El este avut şi jertfeşte sume enorme numai ca să sprijine ţăranul român şi să-l scape din mâinile cămătarilor, care ar dori să-l vadă prăjindu-se pe jăratec. Un om scump, un nebun pentru Christos! / Un preot ortodox român din Bucovina[111].

 

6 noiembrie 1910: „Presa noastră şi Contele Bellegarde  – poveste nouă şi frumoasă pentru ţăranii noştri. În Bucovina apar peste cincisprezece foi politice. Ele se împart în două părţi: o parte reprezintă in­teresele politice ale popoarelor politice din ţară, sunt aşa-numite foi de partid: româneşti, ruseşti, nem­ţeşti, polone şi jidoveşti. Partea cealaltă (aproape jumătate din numărul întreg al foilor) sunt foi de gheşeft, care apără interesele celor ce le plătesc şi batjocoresc şi ameţesc cu minciuni pe acei de la care n-au folos. Ele sunt toate jidoveşti.

 

Este interesant să urmăreşti lupta zilnică a aces­tor foi. Ţi se pare că te afli pe un întins câmp de luptă. Vezi tabere şi oştiri de tot felul, generali şi ostaşi deosebiţi; iar printre aceşti duşmani înarmaţi cu arme ucigătoare, care caută să se răpună unul pe altul, vezi târâindu-se tupilaţi ca şopârla şi nebăgaţi în seamă nişte oameni care, fără să aibă arme ucigaşe, fără să fie strânşi într-o oştire cu un general în frunte, to­tuşi iau parte la război, aţâţând flacăra ucigătoare a războiului între celelalte oştiri, făcându-le să se răpună sau cel puţin să se rănească de moarte, ca apoi ei să tragă folos din slăbiciunea lor, sunt evreii.

 

Ei ştiu bine că, unde doi se ceartă, al treilea câş­tigă. De aceea vecinic îşi vâră coada între popoarele creştine din ţară, le aţâţă pe unul în contra altuia, cu laude sau batjocuri, le îmbată de cap ca cu atâta mai uşor să-şi poată face gheşefturile, să-i poată jupi pe toţi. Mai cu seamă pe noi, românii, ne au tare drag. Nu trece zi ca să nu ne dea sfaturi, să ne dăscălească, să ne mustre sau dojenească şi, în sfârşit, să ne înjure. Nu cred că este un român cinstit în Bucovina, care să un se fi săturat de acest belfer nechemat şi neru­şinat: presa jidovească!

 

Totuşi, se află mulţi între noi, care sprijină bă­neşte această presă plină de otravă, ba îşi otrăvesc şi sufletul citind şi primind sfaturile lor otrăvite. Duşmănia foilor jidoveşti din ţară faţă de noi se poa­te vede mai în fiecare zi. Mai cu scamă, însă, cu prilejul întâmplărilor politice mai însemnate din tabăra noastră. Atunci îi vezi în întreaga lor goliciune ce plătesc. Aşa un prilej a fost, de pildă, renunţarea contelui Bellegarde la mandatul său de deputat în parlament.

 

Precum un fulger puternic luminează noaptea toată bezna pe pământ, până şi văgăunele cele mai adânci şi prăpăstioase, aşa şi această întâmplare a lu­minat adânc ascunzătorile tainice şi pline de răutate din sufletul negru şi drăcos al acestor gazetari jidani.

 

Gazeta „Czernowitzer Tagblatt”, acea care a văr­sat foc şi pară pe capul judecătorilor creştini de la Tri­bunalul din Suceava, în frunte cu vrednicul lor condu­cător, dl vicepreşedinte Atanasie Pridie, pentru că începuse să curăţească satele noastre de lipitorile de cămătari, zice, între altele, că contele Bellegarde n-a fost om de faptă, că este un copil ce n-a priceput starea ţărănimii noastre şi că, deci, nici n-a ştiut ce mijloace să întrebuinţeze pentru a îndrepta lucrurile. Cea mai mare greşeală a politicii sale este, după perciunatul de la „Tagblatt”, că a căutat să-i dezveţe pe ţărani de băutul rachiului şi să-i dezbare de legăturile cu jidanii. Vedeţi? Tocmai ceea ce, după părerea noastră, a tutu­rora, este bun, după cea a jidanilor a fost rău. Apoi gazeta numită dojeneşte faptul, că contele Bellegarde a cerut, de la judecători, săi ia în scut pe ţărani faţă de cămătari. Ba, de-ar face toţi deputaţii noştri aşa cum a făcut contele, ar răsufla poate mai uşor ţăranii noştri. Mai departe, spune gazeta, cu mare neruşinare, minciuna că contele i-a adus pe ţăranii mun­teni la sapă de lemn (taci, moi!), prin faptul că i-a de­părtat de străini (adică de jidani, la care este fericirea). Cu o obrăznicie fără pereche, îl aseamănă foaia numită pe acest bărbat cinstit, ce s-a luptat ca un leu pentru popor, cu „donchişot”, un vântură-ţară smintit din po­veştile apusului, care se luptă cu morile de vânt, fără să isprăvească ceva. După ce mai repetă, o dată, vorba obraznică şi mincinoasă că n-a înţeles deloc politica ţării, gazeta sfârşeşte: „după contele Bellegarde nu va plânge nimeni şi depunerea mandatului său nu se va simţi deloc în politica bucovineană”. Da, măi jidane, contele Bellegarde a fost duşmanul vostru neîmpăcat, de aceea îl batjocoreşti tu. Noi, însă, românii pe care i-a iubit şi apărat ca un tată, vărsăm lacrimi pe urma lui.

 

Altă gazetă jidovească „Czernowitzer allgemeine Zeitung”, care a pus toţi crâşmarii şi cămătarii în pi­cioare, ca să răstoarne, în Viena, legile lui Aurel Onciul, cu privire la alegerile comunale, crâşmărit şi celelalte, pe care le-a scos apoi tot contele Bellegarde, spre fo­losul ţăranilor noştri, nu se lasă mai pe jos decât „Tagblatt”. Ea spune că contele şi-a dat din bună vreme demisia, ca să nu-l alunge ţăranii singuri din de­putăţie (ia zi zou, măi jidane!). Adică ţăranii munteni sunt aşa de proşti şi nemulţămitori, ca să-şi alunge sin­guri, de dragul jidanilor, pe marele lor binefăcător?

 

Dar gazeta jidovească merge mai departe, în obrăz­nicia ei. Ea zice: „mulţămita a fost totdeauna un lucru  necunoscut ţăranilor noştri”. Se poate o palmă mai straşnică pentru ţăranii noştri? Oare drept să fie ce scrie fiţuica jidovească: că ţăranii noştri sunt nemulţămitori fată de binefăcătorii lor cei mai mari, cum este contele Bellegarde? Credem hotărât că nu! Ro­mânul ştie, totdeauna, să mulţumească celui ce-l ajută la nevoie. Apoi gazeta mai zice că contele n-a folosit la toţi ţăranii, ci numai la câţiva, cu bani. Arătam, la alt loc al gazetei noastre, toate faptele contelui Bellegarde pentru ţărănime. Aici voim numai să spunem că e cu atât mai frumos din partea lui, dacă a jertfit şi bani din averea sa. Sau vrea jidanul ca să-şi împărţească contele toată averea sa la ţărani? Dar oare câţi cămătari şi crâşmari jidani dau înapoi norodului măcar a suta parte din averea ce au câştigat-o de pe spatele ţăranilor? La sfârşit, se plânge amar gazeta că contele a ucis pe jidani, fără a le ajuta prin aceasta nimic ţă­ranilor. Noi credem, că ţăranii munteni sunt de altă părere şi că le pare numai rău că contele într-adevăr nu i-a „ucis” pe jidani, după cum spune gazeta lor, căci numai aşa am fi scăpat pe veci de ei.

 

Altă gazetă jidovească, „Volkswehr”, a vestitului deputat jidovesc Dr. Straucher, zice că contele habar n-avea de politică, când a început să facă politică. Ce-i drept, n-a făcut şcoală într-un „cheider” jidovesc! Spu­ne, apoi, că el nu-i cunoştea defel pe ţărani şi nevoile lor şi de aceea nici nu le-a adus nici un folos. Ea mai zice că jidanilor nu le pare rău că contele a depus mandatul şi că, în cei trei ani, cât a fost deputat, a stri­cat numai ţăranilor. Apoi las’ că voi, jidanilor, o să le ajutaţi, de acum, înainte!

 

Gazeta jidovească „Bukowiner Post”, care-i vândută ruşilor şi lucrează după porunca celui mai mare duş­man al românilor, a deputatului rutean Coco Wassilko, nu se lasă mai pe jos decât surorile ei perciunate. „Ca străin a venit el în ţară, ca străin a lu­crat el aice şi ca străin va întoarce con­tele Bellegardc spatele său Bucovinei”, zice această Rifcă dupuroasă. E drept că contele Bellegarde a venit ca „străin” în ţară, dar, cât a fost că­pitan în Câmpulung şi apoi deputat al Câmpu­lungului, el s-a dovedit, prin nenumăratele sale fapte, că pricepe nevoile poporului, are milă de el şi-i poate ajuta mai mult decât zece deputaţi români. De aceea el pentru noi nu e un străin, cum bârfeşte fiţuica jido­vească, ci un frate scump. Toată lumea ştie că în îm­părăţia învecinată cu noi, în România, stă pe tron un rege neamţ. Dar faptele lui pentru ţară au fost aşa de multe şi mari, încât nimeni nu cutează să-i zică „străin”, cu toate că nu-i de legea românească. Totuşi, o ştim cu toţii, dacă n-ar fi venit el în ţară, pe care ciocoii flămânzi şi ticăloşi o duceau de râpă cu poli­tica lor, azi poate n-ar mai fi ţara mândră şi puternică România, cu a cărei prietenie se mândreşte şi un îm­părat puternic ca al nostru. După părerea noastră, n-ar strica, nici la noi, în ţară, un aşa om cinstit şi luminat, care să facă rânduială cu cei mişei, care ne îngroapă cu vorbele lor dulci, şi să ne întărească faţă de străinii, care vor să ne înghită, aşa cum a făcut Vodă Carol în România! Despre contele Bellegarde mai zice gazeta jidovească că a făcut numai greşeli în politică, că i-a înşelat pe ţărani şi de aceea s-a înşelat şi pe sine. „Activitatea sa, zice ca mai departe, a fost ca un crivăţ, care a scos din rădăcini vieţi omeneşti, iar astăzi se văd acolo, unde era odată belşug, numai dărâmă­turi”. Ce frumos mai scrie! Numai că aceste vorbe nu se potrivesc la ţăranii români, ci la cămătarii jidani, care acum se bucură că a trecut „crivăţul”, care le mai scutura perciunii şi-i făcea să clănţănească din dinţi, ba pe unii îi dezrădăcina şi-i trântea chiar la închisoare. Apoi, în alt loc, adaugă: „Românii l-au primit bine pe contele Bellegarde, cât timp el le-a slujit şi i-a ajutorat şi s-au putut folosi de vaza lui”. Şi acum, adică, măi jidane, după socoteala ta, românii nu mai au nevoie de con­tele Bellegarde şi-i dau cu piciorul? Ba nu, perciunatule! Ne lasă el, fiind că vede, cu părere de rău, că nu află la deputaţii români bunăvoinţa, înţelegerea şi sprijinul trebuitor, ca să poată isprăvi multe şi mai însemnate pentru popor. Şi, decât să stea cu mâinile în buzunare şi să se uite la ceilalţi cum îşi bat joc de popor, pe care îl îmbată dumnealor cu apă rece, mai bine pleacă ca om cinstit, care nu vrea să fie părtaş la ticăloşii. Acesta-i adevărul! Cât pri­veşte pe ţărani, ei îl au drag şi l-au rugat să primească înapoi şi credem că l-or şi alege cu toate gla­surile, dând dovadă la lume că ştie ce-i mulţămita şi ca să bage frica în politicienii ticăloşiţi, care se bu­cură de plecarea contelui Bellegarde, care, dacă rămâne în tară, nu-i va lăsa să-şi facă gheşefturile pe spa­tele ţărănimii.

 

A mai scris despre depunerea mandatului conte­lui Bellegarde şi o fiţuică jidovească ce-şi târăşte viaţa ticăloasă tocmai în mijlocul muntenilor noştri cinstiţi. Este gazeta „Gebirgs-Journal”, care ar trebui să dis­pară din inima românismului, unde şi-a făcut vizunia, din care latră şi împroaşcă cu balele sale veninoase, după ce boscorodeşte şi ea câteva vorbe, culese din gazetele jidoveşti din Cernăuţi (căci din capul ei sec n-are ce scoate!), ea spune că contele Bellegarde s-a încrezut prea mult în cinstea poporului românesc, iar greşelile lui multe nu le-a băgat în seamă, între aceste greşeli, trebuie să spunem noi, este mai cu seamă aceea că lăsăm să ne batjocorească fiecare ga­zetar jidănaş şi un venetic pripăşit pe la noi, fără a-l trage de urechi şi a-i astupa gura mincinoasă, pentru ca să nu ne mai batjocorească pe viitor!

 

Gazeta jidovească din Câmpulung mai răspândeşte minciuna că contele Bellegarde îi crede pe ţăranii noştri proşti, copilăroşi, lesne crezători şi fără bărbăţie. Se va găsi oare un român muntean, care să tragă la răspundere pe gazetarii de la „Gebirgs-Journal” pentru această nemaipomenită batjocură? Se vede de la o poştă scopul jidanilor de a învrăjbi şi despărţi pe poporul ţărănesc de vrednicul lor deputat, care nu o dată a spus lumii că un popor aşa de bun, cin­stit, muncitori şi deştept ca românii din Bucovina nu se află în întreaga împărăţie. Dacă numai n-ar sta pe spatele lor jidanii şi deputaţii jidoviţi, ei ar păşi în fruntea popoarelor împărăţiei. Mai departe spune ga­zeta jidovească că contele Bellegarde nu numai că n-a folosit nimica ţăranilor, dar le-a stricat foarte mult, mai cu scamă că i-a înduşmănit cu jidanii, şi astfel românii nu mai capătă bani de la jidani. Vai, săracii munteni, cum au să verse ei lacrimi de sânge că n-au cui să plătească camătă de sută la sută şi n-are cine să le vândă pământurile şi gospodăriile la dobă! Înainte se mai îndura să facă acest lucru jidanul, dar, de când s-au stricat cu el, nu vrea să o mai facă! Oi, vei, ci pucat!

 

Mai departe, zice gazeta că Bucovina nu-i o „ţară de jac”, după cum a spus contele Bellegarde, în scrisoarea sa de demisie, şi-l mustră rău pentru vorba asta aspră, ce a spus-o despre ţară. Noi întrebăm de ţărani: Nu-i ţara noastră o ţara de jac, o ţară, unde tot veneticul calic, pripăşit de ieri, alaltăieri, se îmbo­găţeşte pe spatele poporului şi-l duce la sapă de lemn, iar dreptate nu află sărmanul ţăran, ba nici măcar ajutor la deputaţii ce i-au ales? Să răspundă ţăranii!

 

Aşa glăsuiesc gazetele jidoveşti. Care de care loveşte mai tare în conte, ca măgarul din poveste în leul căzut, de care, acum, nu se mai tem, ştiindu-l cu un picior în groapă. Dar cât timp a fost contele Bellegarde la noi, a cutezat oare vreun perciunat să zică ceva împotriva sa? Ce bărbătoşi mai sunt jidanii, când ştiu că duşmanul e departe şi nu le mai poate face nimica!

 

Să vedem, acum, ce scriu gazetele nemţeşti. Se ştie că, în ţara noastră, nemţii sunt dezbinaţi în două partide (acum nu! N. R.) politice. Unii „liberali” stau în legătură cu jidanii, sunt jidoviţi, alţii, „creştin social”, sunt împotriva jidanilor („antisemiţi”) şi sunt prieteni cu toţi creştinii care sufăr sub jugul jidovesc, şi caută scăpare, deci, şi cu noi, românii.

 

Este lucru de sine înţeles că, la aceştia din urmă le pare rău că contele Bellegarde, prietenul şi apără­torul neînfricoşat al creştinilor şi duşmanul de moarte al jidanilor, se duce şi ne lasă fără sprijinul său pu­ternic. În gazeta lor, „Bukowiner Volksblatt”, care n-ar trebui să lipsească din nici o casă românească, în care se află cărturari de ai noştri, ce ştiu nemţeşte (noi am recomanda mai degrabă o foaie românească. Din mai multe cauze N. R.), se zice, între altele: „Dar contele a fost un duşman al cămătarilor şi lipitorilor satelor, de aceea duşmănia jidanilor împotriva lui”. Şi apoi încheia: „Poporul creştinesc a pierdut în contele Bellegarde un prieten cald şi nepreţuit. Amintirea lui va rămâne pururea binecuvântată!”.

Ce deosebire între bârfelile veninoase ale gazetelor jidoveşti şi între cuvintele adevărate ale acestei gazete cinstite creştineşti!

 

Se-nţelege că cealaltă gazetă a nemţilor jidoviţi, „Bukowiner Nachrichten”, scrie cam tot aşa ca jidanii, fraţii lor de cruce. Mai întâi, îşi bate joc că contele Bellegarde s-a făcut frate de cruce cu „ţărănoii” şi că nevasta dumisale, care se trage dintr-un neam foarte mare, înrudit cu curţi împărăteşti, a jucat cu hargaţi ţărăneşti de rând”. Să-şi însemne bine gospodarii fruntaşi de la munte că gazeta aceasta jidovită i-a făcut „ţărănoi” şi „hargaţi de rând”! Ea se plânge că con­tele Bellegarde, fiind neamţ (nu-i adevărat! Vom arăta, cu alt prilej, că se trage dintr-un neam înrudit îndeaproape cu noi românii), şi-a vândut neamul său pentru un blid de linte (adică mandatul în parla­ment!). Se mai plânge că contele le-a fost un duşman, care a asmuţat pe români în contra nemţilor, ceea ce, iarăşi este un mare neadevăr, după cum vom do­vedi. La sfârşit, nu se lasă mai pe jos nici această fiţuică nemţească-jidovească, ci-i dă şi ea contelui o lo­vitură cu copita, ca măgarul din poveste leului căzut. Ea scorneşte adică minciuna că contele de aceea s-a lăsat ales deputat de români, pentru ca să-i facă pe toţi catolici (papistaşi). Ce poţi răspunde la o aşa de mare mişelie! Atâta doar că duşmanii noştri sunt neadormiţi şi scornesc toate minciunile de pe lume, doară ne-ar pute despărţi de acest mare şi ne­preţuit prieten al nostru, pe care ar voi să-l înhame la teleaga lor politică, pe care stă fudul şi ţine hă­ţurile şi biciul în mână jidanul.

 

Foile ruseşti au avut o straşnică bucurie la auzul acestei ştiri. Şi aveau pricină să se bucure. Este ştiut că căpitanul lor, vestitul Coco Wassilko, este frate de cruce al jidanilor şi, deci, contele Bellegarde îi era o mare piedecă în cale: ba era şi primejdia ca contele să se facă căpitan al ţării şi, atunci, puterea lui Coco Wassilko, a jidanilor şi tuturor duşmanilor noştri, se ducea de râpă. Dar aşa, cu ajutorul deputa­ţilor noştri, contele Bellegarde nu numai că n-are să fie căpitan al ţării, dar nici nu mai vrea să fie deputat mai departe. Deci, să nu se bucure ruşii?

 

Dar noi, românii, ce-am zis la vestea tristă despre retragerea contelui Bellegarde? Foaia partidului nostru românesc sau, mai bine zis, a deputaţilor noştri (căci nu totdeauna se spune în ea şi părerea şi voinţa poporului întreg!), a adus ştirea, în trei cuvinte, din care nu se vede nici bucurie, nici întristare, şi a încheiat cu două cuvinte: „vom reveni”, adică vom vorbi altădată mai pe larg despre această în­tâmplare însemnată pentru politica noastră, dar am aşteptat zadarnic! „Patria”, căci aşa se cheamă gazeta noastră, a învăţat şi ea un chiţibuş de la gazetarii jidani: tace. Da, atunci, când vorbind despre un lucru sau un om, ar trebui să spui verde ce crezi despre el, ori de eşti prietenul sau duşmanul lui, şi, când pe urma acestor destăinuiri ţi-ai face ţie singur rău, e mai bine să taci. Aşa zice talmudul jidovesc. Dar evanghelia dreptăţii creştineşti zice altfel: nu ascunde lumina sub oboroc şi nu orbi mulţimea norodului! Norodul românesc, ţărănimea mai cu seamă, a câştigat credinţa că contele Bellegarde i-a fost un mare prieten, deci singura foaie a poporului românesc din Bucovina a avut datoria să spună verde ce pierdere mare am în­durat noi, românii, cu depunerea mandatului contelui Bellegarde şi să-l roage să rămână la noi, ca să ajute mai departe ţăranilor. Dar „Patria” nu numai că n-a arătat ce pierdere mare am îndurat, nu numai că nu i-a părut rău că pierdem un prieten scump (cum au făcut, de altfel, şi foile jidoveşti!), ea nici nu l-a luat în scut, când l-au batjocorit foile jidoveşti, tocmai din pricină că a fost prieten şi apărător al ţăranilor români. Din ce pricină oare a făcut ea această greşeală mare? E uşor de ghicit. Dacă spunea adevărul, că Bellegarde a fost un bărbat mare şi folositor pentru noi, că ne pare rău că se duce şi că do­rinţa noastră, a tuturora, este ca să rămână: ea ar fi venit în încurcătură cu mulţi deputaţi şi politicieni români, pentru care contele Bellegarde e de mult un spin în ochi. Fiindcă contele Bellegarde, câtă vreme a fost deputat, a lucrat pentru popor, ei nu pot să lenevească, căci poporul îi înhamă şi pe ei la muncă. Dar lor le trebuie deputăţia numai pentru cinste, nu pentru muncă în folosul norodului. Apoi contele, pe lângă că e muncitor, mai este şi cinstit, şi duşman al jidanilor şi al tuturor celor ce se îmbogăţesc pe pielea ţăranului. Unii din politicienii şi deputaţii noştri, însă, se folosesc de puterea mandatului ce-l au, spre a face gheşeftari personale, în tovărăşie cu jidanii, ruşii şi alţi duşmani ai poporului român. Cât timp stă, însă, contele Bellegarde în ţară, el nu poate îngădui astfel de mişelii, ba el caută să le dea de gol şi să le ză­dărnicească. Deci bucuria politicienilor gheşeftari, că au scăpat, în sfârşit, de controlul unui om cinstit şi, deci, dau poruncă „Patriei” să tacă şi să nu spună un cuvinţel, ca, Doamne fereşte, să nu-şi tragă contele pe seamă şi să se întoarcă, căci, atunci, s’-au dus gheşefturile şi gheşeftarii de râpă!

 

Dacă datoria unei foi ca „Patria” este a lovi în duşmanii poporului nostru, atunci să nu uite ea că mai are şi altă datorie sfântă: de-a lua în scut şi recunoaşte faptele prietenilor noştri puţini. Un astfel de prieten ne-a fost contele Bellegarde şi faptul că „Patria” a tăcut, cu ocazia retragerii sale şi a nemaipomenitelor batjocuri, pe care i le-au zvârlit în faţă duşmanii noştri, sunt dovezi puternice că „Patria” se solidarizează cu duşmanii noştri, cu părerile şi faptele lor mârşave.

 

Ţinuta tristă a „Patriei” e dictată de interesul câtorva persoane, care stăpânesc, de prezent, această foaie, şi stă în contrazicere cu părerea întregului popor român din Bucovina! Iar o foaie, care stă în contrazicere cu poporul, ale cărui interese nu le reprezintă cum trebuie, pierde dreptul de-a vorbi în numele lui. Să vorbească, deci, „Patria” în numele acelora care, de dragul intereselor lor private, i-au po­runcit să ascundă adevărul, ca să poată triumfa minciuna! Iar îndopat cu minciuni, poporul nostru se apropie de pieire.

 

Spre cinstea poporului nostru, s-a găsit şi o foaie, scrisă de un român nemţeşte, foaia „Wahrheit”, a învăţătorului M. Chisanovici, un apărător luminat şi cinstit al adevărului împotriva minciunii, care să arate ce mare e pierderea ce-o îndurăm, prin plecarea con­telui Bellegarde. Cu altă ocazie, vom da, în traducere, întreg articolul numitei foi, ca să-l cunoască şi citi­torii noştri. Că s-a publicat un astfel de articol în „Wahrheit” este o puternică dovadă că dl Chisa­novici n-are epitropi politici, care să-i pună căluş în gură. „Meritul său (al contelui) este, după numita foaie, şi va rămâne, că le-a arătat ţăranilor ce drepturi au”. Şi apoi, mai departe, zice: „Contele Bellegarde urmărea ţinta sa, adică dezrobirea ţăranilor, cu toată bărbăţia şi curăţenia scopurilor şi faptelor sale i-au dat lui, care nu era român, tot dreptul de-a vorbi în numele poporului român”.

 

Singura greşeală pe care o află scriitorul de la „Wahrheit” la contele Bellegarde este că n-a intrat în partidul nostru românesc. Aceasta este un neadevăr, căci contele a fost, de la început, membru al partidului prin faptul că a fost deputat român, iar toţi deputaţii sunt deja, în calitatea aceasta, membri ai partidului. O singură do­vadă că a fost membru al partidului este: faptul că stă iscălit, sub apelul semnat de dirigenţa partidului naţional din 5 iunie 1910 (vezi No. 43 al „Patriei”), apel care s-a lansat din incidentul sancţionării legii electorale pentru dieta Bucovinei. Că n-a putut să meargă totdeauna cu ceilalţi membri din partid este alt lucru, pe care-l vom lămuri pe larg cu altă ocazie. Din contră, pe timpul sciziunii celor trei deputaţi din parlament, el n-a ieşit din partid, deşi a fost tras de ei pe partea lor.

 

Suntem fericiţi, că ne-a învrednicit Dumnezeu să putem scoate această foaie, în care, cu slabele noastre puteri, să ne arătăm mulţămita faţa de marele nostru binefă­cător, să-l luăm în scut faţă de lătrăturile gazetelor jidoveşti şi să-i spunem, în numele întregului norod ţărănesc, pe care-l lipseşte de scutul său părintesc: Dumnezeu să-ţi răsplătească cu bunătatea sa cerească pentru tot binele ce l-ai re­vărsat peste noi. Şi, dacă mai ai inimă şi milă pentru noi, dacă mai crezi în izbânda faptei celei bune, întoarce-ţi paşii şi nu ne lăsa fără sprijin!”[112].

 

20 noiembrie 1910: „Candidatul ţăran George Boncheş pentru mandatul în camera împărătească din ţinutul Câmpulung. Ţărănimea vine, a două oară, la cuvânt; în 1907, se băteau două partide şi şi-au pus fiecare partid candidatul său. Democraţii, mai încrezuţi în puterea lor şi ştiind că vor izbuti, de bună seamă, cu „vestitul” Aurel Onciul, care, cu trei ani înainte, fusese ales în dietă şi nu şi-a arătat cinstita faţă decât drept înaintea alegerilor pentru camera împărătească, s-au „băgat în luptă, pe viaţă şi pe moarte”, împo­triva candidatului Teodor Stefanelli, proclamat şi sprijinit de „apărărişti”. Atunci, muntenii români au prevăzut că se va dezlănţui o luptă şi destrăbălare straşnică şi, la îndemnul şi sub conducerea cantorului George Hutu, alegătorii români din Câmpulung l-au rugat pe contele Bellegarde să primească a fi ales deputat în sfatul împărătesc. Contele a spus răs-vădit că nu candidează, dar, de-l va alege poporul, pri­meşte mandatul de deputat.

 

Agitaţia se începe cu dinadinsul. Alegă­torii români din Dorna se hotărăsc pentru Aurel Onciul şi învăţătorimea din întregul ţi­nut se pune pe muncă harnică. Nu mai puţin şi preoţimea, şi jidanii, aliaţii politici ai „apărăriştilor”, se silesc din răsputeri, cutrieră în automobile şi birje satele şi ţin adunări peste adunări, în care se fericea „norodul” şi „naţia” cu fel de fel de făgăduieli. Pe când se făcea atâta tărăboi straşnic şi foarte scump pentru candidaţii puşi de cărturari, muntenii mergeau, pe jos sau în căruţele lor sprintene, din sat în sat şi stăteau de vorbă „gospodăreşte” cu „ai lor”. Numai doi cărturari au lucrat alăturea cu sătenii pentru alegerea contelui Bellegarde, ceilalţi au stat deoparte şi înju­rau pe „mojicii” de ţărani, care nu voiau să asculte de sfaturile lor „părinteşti”. Un cărtu­rar, văzând, din clubul „Rarău”, cum mergeau sătenii în rând şi hotărâţi să-l aleagă numai pe contele Bellegarde, a spus, plin de ură şi venin în suflet, că ar fi mai bine, să „dai cu tunul în nemernicul acesta de popor”.

 

La alegere, izbuteşte contele să fie ales cu o majoritate zdrobitoare. Aurel Onciul căpătă, cu mare greu, 2.500 de voturi, Teodor Stefa­nelli, la 1.400, aproape toate jidoveşti. Cât au durat luptele şi agitaţiile, înainte de alegeri, contele Bellegarde nu s-a arătat deloc în ţi­nut şi s-a ferit să înrâurească întrucâtva ale­gerile în folosul său. În ziua de alegere, a fost chemat telegrafic de munteni, să vină la Câm­pulung, în mijlocul lor. De la gară şi până la locuinţa sa, a fost purtat numai pe braţe şi cuvintele ce le-a rostit alegătorilor români nu le vor uita muntenii nicicând. Contele nu a făcut ca ceilalţi deputaţi, să părăsească ţinutul şi să nu-şi mai arate faţa, ci el s-a aşezat în Câmpulung, să le „dea prilej oame­nilor, să-i asculte şi să-i sprijinească”. Fără să fi făgăduit ceva alegătorilor, s-a pus pe lucru temeinic. A început să se intereseze de aproape de pădurile şi păşunile de servi­tute, care sunt adevărata avere moştenită a muntenilor noştri români şi a căutat să facă rânduială la judecătoria din Câmpulung şi să curăţe satele de lipitori, înşelători şi cămătari hrăpăreţi şi fără suflet. Nici un deputat nu a încercat şi nu încearcă să facă, cel puţin acu­ma, în ţinutul său ceea ce a săvârşit Bellegarde. Pricina? Să nu se strice cu unii „alegători cu vază şi puternici” de prin sate. Nici chiar apri­gul „antisemit” de paradă şi marele apărător (?) al ţărănimii la şampanie spumoasă şi în adu­nări poporale, Aurel Onciul, nu a lucrat nimica pentru uşurarea ţărănimii din ţinutul Homorului. De alte binefaceri şi ajutoare ale contelui nu mai vorbesc.

 

Când se credea că munca şi silinţa lui Bellegarde vor avea o izbândă strălucită, mai ales în urma scrisorilor sale, adresate ministrului-prezident şi ministrului de justiţie, şi în ur­ma interpelaţiei aşa de temeinice şi vajnice despre judecătoriile din Bucovina, citesc oa­menii afişele sale, prin care vesteşte că se mulţămeşte de deputăţie şi lasă locul său „unui urmaş” care ar fi în stare să îndeplinească ceea ce nu a putut el face. Vestea aceasta a fost cât se poate de neaşteptată. Pricinile nemulţămirii contelui sunt multe. Voi spune din cele mai însemnate. Cărturarii noştri nu l-au înţeles şi nu l-au sprijinit. Când aveau nevoie de el, îi cereau sprijinul şi i se gudurau în faţă. De altminteri erau tare supăraţi că nu-i bagă în samă şi nu se dă în apele lor cu totul. Au­rel Onciul a avut parte de ajutorul lui Belle­garde, ca să se poată întări legile făgăduite şi primite de dieta ţării, că de altfel nu ar fi putut face nimica şi ar fi fost zdrobit de aliatul şi tovarăşul său de acum, Coco Vasilco. „Căpitanul” nostru Iancu Flondor zădărnicise legea ce o pre­gătise contele, în înţelegere cu stăpânirea pentru scăparea pădurilor şi păşunilor de servitute. Iancu Flondor se temea că legea îl va păgubi pe dânsul, deoarece a cumpărat şi el, ca şi Eisenkraft şi Druckmann, pădurea de ser­vitute „Laura”, a ţăranilor din Vicovul de Sus. Pentru stârpirea cămătarilor şi jefuitorilor de la sate nu a avut nicidecum ajutorul partidului şi al celorlalţi deputaţi români. Contele se silise să scoată jidanii de prin sate şi deputaţii noş­tri „antisemiţi” îi aduc şi-i întăresc în gheşefturile ce le au cu jidanii. Gazetele jidoveşti l-au împroşcat întruna şi ale noastre au tă­cut chitic. Chiar dl George Tofan susţinea că ar trebui să-l apărăm pe conte, însă se vede că porunca celor mai mari nu i-a îngăduit să facă lucrul acesta.

 

Muntenii erau în cea mai mare nedume­rire şi nu ştiau ce să înceapă. La constituirea comitetului districtual al partidului, a făcut pri­marul Ştefan Forfotă propunerea să-l roage pe conte să-şi retragă demisia. Contele a spus hotărât că, în împrejurările de azi, nu poate retrage demisia şi o alegere din isnov nu vo­ieşte să o primească. Cum au văzut aceasta, cei doritori şi lacomi după deputăţie au început a cutriera satele şi a-i cuceri pe bărbaţii de încredere din fiecare comună şi a-şi asigura o majoritate de voturi la adunarea delegaţilor comunali, din 31 Octomvrie 1910. Aceasta au făcut-o, fără să fi văzut care e dorinţa şi voinţa poporului. Ce a fost mai mult, că la această adunare a venit şi Iancu Flondor, din Cernăuţi, şi a vorbit destul de frumos în faţa oamenilor. Nu ştie nimeni de cuvintele ce le-a rostit, au izvorât din inimă şi ar putea să treacă şi în fapte, sau numai le-a spus la un aşa prilej, cum a făcut şi la adunările poporale din Su­ceava şi Rădăuţi, în anul trecut? La adunarea delegaţilor, din 31 octombrie, s-a siluit voinţa poporului şi s-a dovedit pe deplin că organi­zaţia făgăduită şi făcută e de nimic şi scoposeşte numai alegerile la deputăţie. Cu o aşa organizaţie ne facem de râs şi se calcă în picioare dreptul poporului, chezăşuit prin lege, de a-şi alege deputat după placul inimii sale.

 

Legendarul George Popovici (T. Robeanu) – desen de Radu Bercea

 

Când au văzut muntenii că conducătorii şi politicienii noştri îmblă cu „vicleana” şi voiesc să îmbete lumea cu vorbe goale şi să o siluiască la o organizaţie şubredă şi fără rost, s-au hotărât să treacă şi ei peste voinţa partidului şi a căpitanului Iancu Flondor şi să-şi puie un candidat din mijlocul lor, ca să le potolească pofta de deputăţie tuturor „domnilor celor mari”, care-s fraţi de cruce numai înainte de alegeri şi, pe urmă, se îmbo­găţesc pe spinarea poporului, care nu-i poate controla pe deputaţi după ce au toată puterea în mână. Muntenii s-au încredinţat că doi băr­baţi vrednici au avut ca deputaţi, pe neui­tatul George Popovici şi pe contele Bellegarde. Aceşti bărbaţi şi-au bătut capul şi au căutat să le uşureze traiul şi să-i călăuzească pe ca­lea cea bună şi adevărată; pe când ceilalţi, şi-au împlut buzunarele cu banul muncit de ţăran în sudori de sânge. Din câţi candidaţi cărturari îmblă după deputăţia Câmpulungului, niciunul nu dă dovezi că ar fi în stare să apere cu temei nevoile muntenilor şi să le fie un prieten adevărat. E drept că unii au urnit degetul şi au mai sprijinit pe unul şi altul din­tre munteni cu câte ceva. Pentru aceasta, însă, poporul nu-i dator să-i răsplătească înmiit. Muntenii înţeleg foarte bine că nu dragostea de dânşii şi dorul de muncă îi mână pe cărtu­rari să cerşească voturile alegătorilor, ci pofta de mărire şi câştig. Candidaţii cărturari, fiind şi în slujba împărătească, capătă îndată două lefi şi le mai cad, cu vremea, şi nişte chicuşuri grase, iar la muncă nu-i sileşte nimeni. Nu-i mirare că la deputăţie se îndeasă, cu droaia, chemaţi şi nechemaţi. Dacă, în adevăr, depu­taţii noştri ar lucra aşa cum se cere de la ei şi cum trebuie, şi dacă poporul ar şti să-i ţină din scurt, nu i-ai vedea pe „domni”, cărora nu ­le e de slujbă, pentru că trebuie să muncească la vreme, alergând şi jertfind atâta pentru a fi aleşi deputaţi. Apoi „domnii” cei mari, vrând să fie deputaţi, aduc multă vrajbă între săteni şi-i dezbină pe preoţi şi pe învăţători, în dauna poporului. După alegere, se împacă cei mari, iar cei mici nutresc şi mai departe, în sufletele lor, ura şi duşmănia ucigătoare.

 

Mulţi cărturari se miră şi se vaită că ce va face un ţăran în camera împărătească? O întrebare îndreptăţită. Dar ce fac cei 5 căr­turari ce-i avem în parlament? De câte ori au deschis ei gura, să aducă la cunoştinţă ne­voile şi trebuinţele poporului? Ţin deputaţii noştri adunări prin sate, îi întreabă pe săteni de traiul lor? Colindă ei comunele primejduite de ruşi şi de alte litfe, cum fac deputaţii ruşi? Ferit-a Domnul! Jertfesc „ai noştri” timp şi muncă pentru ridicarea şi întărirea poporului? Îşi bat „ai noştri” capul de aşezămintele cul­turale şi economice? Nicidecum. Apără deputaţii noştri pe cărturarii cinstiţi şi harnici? Dimpo­trivă, îi înfrică şi-i pârăsc la cei de sus, dacă-i pune şi păcatul să nu joace după cum cântă „ai noştri”. Deputaţii noştri sunt o ceată de oa­meni lacomi, leneşi, clevetitori şi denunţători de rând şi, când e vorba de punga şi nevoia lor, se închină înaintea duşmanilor noştri şi-şi vând poporul, numai să-şi ajungă ţinta lor. Despre toate acestea vom da dovezi zdrobitoare.

 

Ţărănimii nu-i rămâne alta de făcut, decât să-i apuce tare din scurt şi să-i răstoarne, până nu e prea târziu, de pe scaunul măririi. Un început foarte bun au făcut muntenii noştri. Ei le vor da tuturor cărturarilor lacomi şi leneşi o învăţătură bună şi neuitată, în ziua de 5 decemvrie, când vor merge cu toţii şi vor alege numai pe gospodarul vrednic şi cuminte George Boncheş deputat în camera îm­părătească. Poate veţi fi ameninţaţi şi luaţi în râs de unii şi de alţii. Nu vă luaţi după bârfitori şi clevetitori. Preoţimea şi învăţătorimea nu se vor înduşmăni cu poporul şi vor sprijini alegerea munteanului George Boncheş. Acuma e prilejul cel mai bun să se facă prietenia şi frăţia aşteptată între popor şi cărturarii satelor. Aduceţi-vă aminte că, înainte de 40 de ani, ţăranii au scos drepturile de pădure şi păşune ce le au muntenii în ziua de azi. Mergeţi cu pildă bună şi dovediţi-le politicienilor şi con­ducătorilor că nu s-au ţinut de cuvânt şi că-şi bat joc de nevoile şi năcazurile voastre.

 

Programul gospodarului George Boncheş este: 1). O bancă pentru răscumpărarea gospodăriilor ţărăneşti încărcate cu datorii; 2). Slo­bozirea păşunilor şi îmbunătăţirea prăsilei vi­telor; 3). Scăderea birului; 4). Deschiderea vă­mii pentru păpuşoi şi alte cereale; 5). Îndreptarea şcolii săteşti; 6). Scăparea pădurilor de servitute; 7). Organizarea consiliului cultural al ţării; 8). Dacă ar veni să se vândă o gospo­dărie ţărănească la licitaţie pentru datorii, să rămână atâta gospodarului, cu cât şi-ar putea ţine întreaga casă; 9). Românii să capete, de la toate diregătoriile, scrisori şi răspunsuri nu­mai în limba română; 10). La orice lucrări şi întreprinderi să nu se primească străini; 11). Bi­serica noastră să nu se despărţească şi să rămână românească.

 

Cu acest program păşeşte gospodarul George Boncheş şi, dacă voiţi dumneavoastră, muntenilor, să vă arătaţi puterea voastră, votaţi cu toţii, în ziua de 5 decembrie, numai pe George Boncheş. În jurul acestui steag vechi, plin de nă­dejdi frumoase şi dătător de izbândă strălucită în toate vremurile, în jurul acestui steag, care este ţărănimea noastră, s-au rânduit cărturari tineri, cinstiţi şi hărnici şi fără pofte de îmbo­găţire neomenoasă. Acum aveţi prilejul cel mai bun să-i zdrobiţi pe făţarnicii lacomi de mă­riri şi cinste. / Cu Dumnezeu înainte şi izbânda va fi a voastră. / Vasile Liţu[113].

 

27 noiembrie 1910: Apelul lui Teofil Lupu: „După retragerea dlui conte Bellegarde din de­putăţia Câmpulungului şi după escrierea de alegeri noi, am primit din districtul acesta mai multe scrisori, în care mi se cere sfatul cu privire la alegerea ce va urma, la 5 decembrie anul acesta. Fiindcă alegerea este înaintea uşii, ţin de calea cea mai potrivită de a mă adresa, în modul acesta, către acei care au cerut sfatul meu.

 

Un domn învăţător de pe valea Suhăi mi-a scris: „Vedem noi, acuma, că politica noastră e cam şchioapă şi că cela căruia îi ziceau străin a fost model de deputat faţă de ai noştri”.

 

Eu, care l-am cunoscut poate cel mai bine pe dl conte, o pot spune că dumnealui cu inimă plină de durere a părăsit ţara noastră, după ce a văzut că, sub „împrejurările vitrege” de azi, nu mai poate lucra cu folos, în această „ţară de jac”, pentru binele poporului românesc, pe care l-a iubit şi-l iubeşte din adâncul inimii. Un om cinstit ca dl conte n-a putut însă să stea cu mâinile în sân şi să poarte răspunderea pentru totul ce se păcătuieşte tocmai de către ai noştri, pe spatele poporului.

 

Dumneavoastră ştiţi doară cu toţii că dl conte a luptat ca un viteaz neadormit contra cămătarilor de tot soiul şi contra tuturor asupritorilor ţăranilor şi n-a fost încă deputat român, care să se fi pus cu atâta bărbăţie pentru trebile româneşti ca dl Bellegarde. Nu trebuie să vă spun ce a lucrat contele Bellegarde, deputatul vostru ţărănesc. Faptele lui sunt adânc tipărite în ini­mile voastre. Şi copii vor preamări faptele contelui. N-a fost „rob al stăpânirii”. Din contră. Dovezi sunt gimnaziul din Câmpulung şi oraţiunile şi scrisorile sale către miniştri, pentru servitutele ţărăneşti şi pentru îndreptarea judecătoriilor, care păreau, pe-o vreme, parcă făcute numai pentru cămătari. Ca un viteaz şi-a făcut datoria şi ca un viteaz s-a retras. Dovadă, cum că re­tragerea dlui conte n-a fost fără multă judecată este şi retragerea dlui Dr. Iancu Flondor de la conducerea par­tidului. Dacă un boier român, ales în fruntea poporului de politicieni români, se retrage, în toiul luptei, de la conducere, cu atâta mai mult e în drept să se retragă un „străin”, atunci când toţi duşmanii românilor şi, cu ei, şi politicienii români sunt contra lui. Retragerea lui Bellegarde „n-a fost o fugă”, ci o dureroasă despărţire de cei pe care i-a avut dragi. Dar dl conte nu s-a dus, ca să scape de ţăranii români, ci vizitele de rămas bun, făcute pe la ţărani, pe-acasă, dovedesc că dumnealui s-a dus ca să vină iară, când vor fi vremile mai potrivite. Dumneavoastră însă trebuie să aşteptaţi şi să pre­gătiţi vremile, şi să nu vă lăsaţi amăgiţi de oameni care vânează numai folosul lor.

 

Dacă dl conte nu poate primi acum, din nou, deputăţia Câmpulungului, dumneavoastră nu trebuie să arun­caţi deputăţia aceasta orişicui în sân, ci trebuie s-o daţi unui bărbat care orişicând va fi gata s-o dea, la cererea voastră, contelui Bellegarde, când se va în­toarce iară în mijlocul nostru. Cel mai potrivit bărbat pentru treaba aceasta poate să fie însă numai un ţăran, pe care-l aveţi totdeauna în mână şi aveţi garanta că vă ascultă. Un astfel de bărbat este George Boncheş din Dorna, care s-a obligat să se retragă îndată ce dl conte Bellegarde va fi aplecat să primească iară deputăţia Câmpulungului. Mer­geţi, deci, dar toţi care l-aţi cunoscut şi-aţi fost cunoscuţi de contele Bellegarde, în ziua de 5 decembrie, la alegere şi scrieţi pe ţidulele voastre numai numele George Boncheş.

 

Acesta este sfatul meu! Eu cred în cinstea munteanului! Cinstea aceasta au pătat-o acei care l-au îngreţoşat şi vândut pe contele Bellegarde, cum a făcut-o consilierul Reuţ. Dar dumneavoastră, dragii mei munteni, sunteţi chemaţi, în 5 decembrie 1910, la alegere, ca să spălaţi cinstea muntenească şi să-l alegeţi pe George Boncheş, omul vostru, deci şi al contelui Bel­legarde! Să vă ajute Dumnezeu!

 

Ascultaţi-mă, cum m-aţi ascultat, odată, alegând pe contele Bellegarde deputat al vostru! Cred că nu v-am sfătuit rău, atuncea! / Suceava, la 25/XI 1910 / Dr. Teofil Lupu, / fost doctor de spital la Câmpulung”[114].

*

5 februarie 1911: „Contele Bellegarde a stăruit din răsputeri (pe lângă ministrul imperial al agriculturii din Viena – n. n.) să li se dea cumpărătură numai țăranilor și a înfierat, poate prea aspru, toate neajunsurile și nedreptățile firmelor străine”[115].

 

26 februarie 1911: „Dr. Teofil Lupu: Cuvinte adevărate despre contele Bellegarde. Şi în chestiunea servitutelor, „cea mai vajnică problemă economică”, încurcându-se iţele, anume dator sunt să arăt limpede ce a lucrat contele aice, să nu ne scape pe vecie această avere naţională. Încurcătura cu servitutele acestea, că diregătorii n-au luat cont, la facerea tabulei, de patentul din anul 1853, care spune că servitutele se ţin de numărul casei şi nu-s de vânzare, doară cu gospodăria, ci le-au pus pe singuraticii indivizi şi comune, făcându-le vânzabile. „So­cotinţa juridică” din ţară era, cât m-am putut informa, că în zadar sunt încercările contelui de a scăpa servitutele de înstrăinare, căci legalitatea acestor cumpărături nu se poate tăgădui. Se vede că acum „se susţine”, de capa­cităţi juridice, „că nici o cumpărare a părtăşiilor de servitute nu este legală”. Primul care a grijit, „pe cale judecătorească să câştige legalitatea părtăşiilor cumpărate” a fost fostul şef al partidului, dl Iancu Flondnr. A şi câştigat, cumpărând şi restul drepturilor „Laurei”. Ca să nu se urmeze „calea arătată” de dl Iancu Flondor şi de Eisenkraft, Druckmann şi Rainer şi ca să se excludă posibilitatea înstrăinării acestei averi, contele a făurit cunoscutul proiect de lege, trecut şi prin ministere, care prevede răscumpărarea servitutelor din partea comunelor. Acest proiect putea fi modificat după nevoile şi trebuinţele ţăranilor, garantându-li-se, ca dezdăunare, pe lângă bani, şi dreptul de folosinţă, astfel cum o cer azi câmpulungenii îndreptăţiţi de la comună. Atunci ţăranii îndreptăţiţi nu vor avea cauza să fie nemulţămiţi, afara de „gheşeftari”.

 

Trebuia numai putină „lipsă de interes” şi abnegaţiune din partea noastră şi totul ar fi fost bine. Dar nu am avut noroc! Interesul personal al câtorva inşi şi ura personală în contra contelui apărător al ţărănimii au biruit, spre paguba poporului şi a moşiei naţionale, care va intra, de acum, înainte, mai lesne în mâna gheşeftarilor de tot soiul, până ce oamenii noştri sărăciţi vor trebui să ia traista şi să plece în altă parte!

 

Aceste înşirate şi multe altele sunt dovezi limpezi că contele cel hulit şi-a făcut datoria şi a arătat şi prin fapte dragostea sa mare pentru poporul ţărănesc.

 

Să vorbim, acum, ceva şi despre „trebile sufleteşti”  (culturale), despre care spune dl Onciul că nu s-a interesat „graful” (contele, în germană – n. n.), privindu-le ca nişte „mofturi”. Stăruinţei contelui este de atribuit deschiderea inter­natului românesc de băieţi din Câmpulung şi câştigarea, în mod gratuit, de la Fond, a unei parcele frumoase, împre­ună cu o casă, în care se află adăpostit internatul. La iniţiativa sa a reînviat Societatea „Doamnele române” şi s-a creat un curs de ţesut, pentru care a scos contele, de la minister, subvenţiuni de tot considerabile (1.200 coroane), rădicând astfel industria casnică naţională!

 

Contele, care a văzut mizeria ţăranilor săraci, nu a stat nepăsător,: ci a sprijinit, prin ani de-a rândul, cu aju­toare şi mâncare pe şcolarii sărmani şi sârguincioşi, ca să-şi poată urma nestingherit şcoala. A sprijinit şi alte so­cietăţi culturale, ca, de exemplu, „Deşteptarea”, care l-a numit, drept mulţămită, „protector” al său.

 

De la venirea sa în Câmpulung, a ajuns poporul şi limba poporului nostru la cinste, iar la petreceri contele vorbea ostentativ româneşte cu ţăranii, arătând, astfel, atât străinilor, cât şi „domnilor” noştri înstrăinaţi cât ţine la limba noastră. El a înlesnit crearea tipografiei româneşti din Câm­pulung, printr-un capital câştigat din vânzarea unei par­cele, cumpărată, prin intervenţia sa, destul de ieftin. Cea mai bună dovadă că a dat tot sprijinul său întreprinderilor culturale româneşti este faptul că Societatea „Şcoala română” din Câmpulung, ai cărei membri se compun din români naţionalişti, l-a numit, în urma acti­vităţii sale rodnice naţionale, „membru de onoare”, iar Societatea „Doamnelor române” din Câmpulung a creat chiar un stipendiu ce poartă numele contesei Bellegarde, drept mulţămită pentru interesul şi sprijinul acesteia arătat faţă de societate. Deci, „trebile sufleteşti” nu au fost, pentru dl „graf”, „mofturi”, domnule Onciul!

 

„Contele Bellegarde” n-a fost nicicând „nesincer”. Dimpotrivă, era prea sincer şi descins, spunea oricui vroia să audă părerile sale despre felul cum ar trebui să fie politica noastră. Era dezinteresat,  nu aspira la nimic, drept aceea critica, în mod just, situaţia politică şi politicienii, dorind să ne ducă spre bine şi să îndrepte mo­ravurile politice ticăloase din ţară!

 

„Elevi şi copii sărmani a sprijinit” şi el, nu numai câţiva, ci mulţi de tot, chiar sute. A dat şi el ca „să scape de pieire momentană” pe vreunul, căruia i-a ars casa, i s-a primejduit o vită sau s-a calicit cumva la trup. Şi cine din noi nu ar da, din sărăcia sa, văzând pe aproapele în gura pieirii momentane? Deci şi-a întins mâna sa de ajutor „chiar prin daruri de bani în cazuri de primejdie sau nenorocire momentană. „Dar în alte cazuri”, contele nu a dat hani, nu a dat ca să demoralizeze poporul. Un bărbat de o morală atât de superioară nu poate demoraliza; el face bine! N-a căutat popularitate ieftină, prin bacşişuri bizantine, precum e obiceiul pe la noi. El, care a voit să rădice po­porul nostru, putea el să-l degradeze „prin milostenii” cu rol de cerşetor? A fost milos acolo unde trebuia. Mu­rind, de pildă, gospodarul Crăciunescu, din Câmpulung, întreaga lui avere de zeci de mii era să se risipească, înstrăinându-se. Aflând contele despre aceea şi văzând că este pericol să rămână o casă de copii pe drumuri, a sărit în ajutorul celor primejduiţi, în vreme ce ai noştri nu urneau nici un deget. Şi să se noteze că era, pe atunci, prefect, nu deputat cu datorinţe faţă de popor!

 

A scăpat multe moşii de la mezat şi din ghearele cămătarilor, prin împrumuturi băneşti, ce le-a înlesnit ţăra­nilor strâmtoraţi, sau înrâurind asupra cămătarilor ca să-şi micşoreze pretenţiunile. Nu-i adevărat că contele s-a lăsat strămutat, cândva, la Câmpulung, pentru ca să devină „contracandidatul lui Aurel Onciul”. Repet că, dintâi, „nici prin vis nu i-a venit” să candideze, în urmă, văzând dorinţa poporului, a primit să fie ales, scriind: „Nu m-am împotrivit nicicând dorinţei poporului, nu m-oi împotrivi nici acum, în ceasul hotărâtor al alegerii”. Contele Bellegarde era, deci, sincer, prea sincer, şi sinceritatea face duşmănie, căci ustură.

 

Nu-i adevărat că contele ar fi intervenit, pe lângă conducătorii partidului creştin social din Viena, ca să ză­dărnicească stăruinţele dlui Oncinl de a face legături cu numitul partid, care, prin neuitatul Lueger, să fi fost gata „să-i primească pe deputaţii noştri” în el. Treaba a fost astfel. Eram, atunci, în legături cât se poate de prieteneşti cu creştinii sociali, pe de altă parte erau deputaţii noştri în „unio latina”, unde le este locul ca români. „De la creştini sociali”, cam aşa a argumentat contele, am avut sprijin şi aşa mai ales în afacerile eco­nomice. Ei sunt un partid german, acolo unde ne atingem de vreun interes german, în zadar am reflecta la sprijinul lor. Dovadă, gimnaziul românesc din Câmpulung. N-am putut obţinea atunci, a zis contele, sprijinul fostului mi­nistru Gessman, deşi i-am dovedit, cu date statistice, că aproape 80% din elevi, la gimnaziile germane bucovinene, sunt şcolarii evrei şi numai un rest, de tot ne-considerabil, germani, „care şi ei au lipsă de limba ţării”. „Nu pot”, a răspuns ministrul creştin social, „căci totuşi e gimnaziu german”. Asta s-a întâmplat, cam pe atunci când dl Aurel Onciul căutase să intre „ca oaspe în partidul creştin social”. Contele a fost contra. Nu din cauză că s-ar fi, tăiat prin aceasta, creditul alegatorilor săi munteni, din partea jidanilor, ci fiindcă prevedea că nu vom putea câştiga nimic mai mult din această legătură, iar, de altă parte, credea mai demn să ne validăm în parlament ca club naţional independent, în legătură cu fraţii italieni şi prieteni cu creştinii sociali, decât să ne degradăm la a;zecea roată în căruţa unui partid străin. Dar a zis contele că „ei nici nu ne vor primi”, ,fiind germani. Se ponte că contele, sincer cum era, să-şi fi exprimat aceste păreri ale sale, pline de demnitate faţă de noi, ca popor, şi faţă de voievodul Lichtenstein, şeful partidului creştin social, cu care ştiu că era contele în legături mai prieteneşti. Ce a prezis contele s-a şi întâmplat. „Noroc”, a zis, „că baronul Hormuzachi nu s-a grăbit să scrie răvaşul, rugând pri­mirea în partidul creştin social, căci acuma ar fi primit clubul parlamentar român, negru pe alb, refuzul creştinilor sociali”. N-a fost purtarea demnă a contelui şi, în chestia aceasta, o dovadă vădită de prudenţă politică deosebită, tocmai ce ne lipseşte acuma?

 

„Contele Bellegarde să fi iniţiat sciziunea naţională, îndemnând pe deputaţii români să iasă din partid”? Con­tele mi-a spus, cu privire la aceasta, următoarele: „Ceea ce am spus dlui Flondor au auzit şi colegii mei”. Am fost personal de faţă la întâlnirea din vorbă între domnii Flondor şi Bellegarde. „Ce spui la sciziune?”, a întrebat dl Flondor. „Îs de părere”, a răspuns contele, „că o organi­zaţie naţională peste capul deputaţilor nu se poate face, căci tocmai deputaţii sunt reprezentanţii legali ai popo­rului” etc. În ce mă priveşte pe mine, organizaţi cât doriţi, nu mă ţin morţiş de mandat”.

 

Înseamnă aceasta asmuţare contra organizaţiei na­ţionale? Sau erau ceilalţi deputaţi nişte copii, ca să se lase asmuţaţi de contele Bellegarde contra naţiunii lor? Dimpotrivă, adevărat este că dizidenţii au cercat să-l câştige pe contele pe partea lor, altă dovadă că n-au fost împinşi ei la sciziune de conte, iar el le-a declarat că nu se poate amesteca în trebile interne ale noa­stre, nici nu se duce acolo unde nu-s alegătorii săi. Deci a mai rămas, mai departe, contele în partidul naţional, fără să ia parte activă, ne-voind să fie insultat de unul sau de altul, în mod obicinuit pe la noi. Căci la noi domnii se sfădesc, gata să se încaiere, în urmă gata să se împace. La consfătuirea dintre domnii Bellegarde şi Flondor, l-a mai rugat dl Flondor pe conte, dându-i „plenipotenţă şi încredere deplina”, ca să-i îndu­plece pe ceilalţi deputaţi la împăcare. Contele i-a răspuns că va vorbi cu baronul Hormuzachi, fără să se fi obligat pentru ceva.

 

„Contele Bellegarde a alergat, în anul 1907. la Strojmeţ”, ca să se pună în legătură cu noul şef al par­tidului naţional, pe care nu-l cunoştea. până atunci, nici personal, nici în cele politice; nu însă ca „să zădăr­nicească împăcarea naţională”. Dar când a fost contele la dl Flondor, împăcarea era făcută. E posibil, însă, că contele Bellegarde, omul din cale-afară de drept şi sincer, să-i fi spus, cu ocaziunea aceasta, dlui Flon­dor franc ce crede despre unul sau altul din politicienii noştri, bineînţeles în interesul cauzei; nicicând din motive personale. Un Bellegarde n-a „uneltit” nici­când, căci era un „cavaler” adevărat şi nobil întru toate. Nu aspira la nimic. Când să-i bată pe „Wassilceni”, dl Aurel Onciul „a croit planul” să-l designeze mareşal al ţării, „graful” nu s-a declarat gata „să-i cumpere un ceasornic de aur”, ci i-a trimis o „scrisoare” aspră şi a mai zis „nu merge fără de Wassilceni”, fiindcă credea duelurile politice fără rost pentru noi. Chiar nici dl Iancu Flondor, juruind să-l facă mareşal al ţării, nu l-a putut reţine să lucreze contra „Laurei”, zicând contele: „de câştigă Flondor, avem şapte moşii jidoveşti în munţi”.  S-a mai întâmplat, cândva, între noi atâta abnegaţiune? E mirare, atunci, domnule Chisanovici, că-s un „fanatic” al cinstei, moralei supreme, dorind să picure măcar niţel din acestea pe la noi?!

 

În privinţa economică şi, îndeosebi, a băncilor, iese la iveală părerea contelui, precum urmează dintr-o epistolă adresată mie: „mii de fălci de pământ românesc ies la dobă şi s-ar putea câştiga pentru români, mai ales în comune mixte, ca să se formeze un teritoriu compact românesc cu hotare fixe, care ar trebui apoi păstrat numaidecât şi ar fi uşor de păstrat. În schimb, însă, plasăm tot ce avem, adică banii şi influenţa politică, în speculaţiuni riscate.

 

Economiceşte, ne aflăm încă în faşe. În prima linie trebuie să tindem la conservarea moşiei noastre, astfel ca nici un petec de pământ ţărănesc, gata să iasă la dobă, îndeosebi din cauza beţiei, să grijim să nu-l lăsam în mâini străine, adesea pentru preţ de nimic”.

 

Drept aceea contele, cât era între noi, pândea să ferească ţăranul de pierderea moşiei sale. De-abia scăpând de grijile acestea şi întărind popo­rul, a zis, „am putea să ne interesăm mai de aproape de speculaţiunile cu lemnul, care au rost şi acestea. Dar încetul, să se înjghebeze, după cât dispunem de bani şi oameni versaţi, şi deputaţii datori sunt să le sprijinească, întru­cât nu încrucişează interesele obşteşti. Nicicând însă politicienii activi n-au voie să fie implicaţi în aceste speculaţiuni riscate, legându-se, chiar pe nevrute, faţă de stăpânire şi deputaţi influenţi potrivnici. Prea nepregătiţi ne-am aruncat acuma în speculaţiunile acestea, încât, chiar cu intenţiunile cele mai bune să fie posibil, fără să stingherim bunul mers al trebilor obşteşti, să străbatem acolo unde tindeam, adică la o industrie a noastră cu lemnul”. Şi contele era gata, precum a băgat, de pildă, la teren mulţi de ai noştri, să bage români la fabrici, să înveţe meşteşugul. „În urmă, putem lua încet un fierăstrău după altul, tot înaintând, şi ajungem, cu ajutorul său, acolo unde acum nefiind pregătiţi n-am putut ajunge”. Contele nu a fost, deci, în principiu, contra speculaţiunilor cu lemnul, dovadă sprijinul său, dat tovărăşiilor Floreştean Paşcovici, şi interesul său pentru oferta românească a „Silvei”, care, dacă a reuşit, e un merit al con­telui. Şi în afacerea „Silvei” s-a interpus numai în inte­resul ţăranilor, cum dovedesc cuvintele sale către dorneni: „numai pentru voi m-am interpus, numai voi să trageţi folos, la urma urmei şi alţii!”.

 

Mai scrie „Foaia poporului”:  „Pe de altă parte îl face (Bellegarde) pe Flondor „gheşeftar” politic, şi-l consideră, din această cauză, de nepotrivit pentru conducerea naţională. Nu a recunoscut singur dl Iancu Flondor incompatibilitatea aceasta, declarând că nu se mai bagă în politică, până nu se desface de afacerile cu lemne?”.

 

„Ideea” lui era, deci, zidind Casa Naţională, să n-o începem de la acoperemânt, ci de la temelie, care e ogorul nostru. Avem, deci, lipsă, după soco­tinţa contelui, de bănci agrare; nu numai cu tendinţe agrare, dar şi să lucreze într-acolo. Şi nu era astfel proiectul dlui Aurel Onciul, când a intrat în politică şi de ce s-a înţeles în fine pentru aparatul complicat şi de tot scump: „banca ţării”? Spre acest scop şi năzuindu-se în felul acesta, singur să se lege şi contele de institutul Centralei, grijind de bani din Vest şi depanând chiar singur din ce avea, împlinind măcar această dorinţă Centralei. Acestea sunt dator să le spun spre clarificare şi spre îndrumare. Pretinsele „cârtiri”, au fost critici juste în interesul nostru.

 

„Înainte de 2 ani, a fost încercată ţara de o greu catastrofă economică. Nici păşune pentru vite, nici pâine de trai pentru norod. Şi, pe lângă toate acestea, o grea criză de bani”. Da, aşa era. Şi cine a sărit, atunci, mai cu spor în ajutorul poporului, de nu contele? Nu a stăruit ca să se aducă păpuşoi, fân, paie cu preţ ieftin, ca să nu piară vitele şi să nu fie jupiţi ţăranii de ne­gustori lacomi? Căci mare de tot a fost atunci mizeria între sărăcime. Neputând plăti nişte săraci lipsiţi pământului datoria pentru păpuşoi, la consiliul cultural districtual, n-a plătit-o contele pentru nişte orfani şi vă­dane sărmane cu o casă plină de copii, ca să nu li se vândă ultima văcuţă cu un preţ de nimica sau chiar lucruri din casă? A fost aceasta corupţiune, demoralizare a poporului prin „împărţirea de milostenii”?

 

În anul 1908, a dat o secetă cumplită peste ţară. Vitele nu avuseră ce paşte. A interpelat în parlament, cerând ajutor un deputat al nostru, a mai stăruit şi altul. De-abia contele, luând treaba în mână, a străbătut, cu alţi 2 deputaţi, de a scos de la stăpânire ordinul telegrafic că s-au deschis pădurile Fondului spre păscătoare. „De nu era atunci contele”, mi-au spus oamenii, „ne alegeam fără vite”. Atunci în zadar aşteptau bieţii oameni banii promişi de la banca ţarii. Banca nu avuse. De-abia contele s-a îngrijit de bani pentru banca ţării, întrucât era lipsă pentru cercul electoral Câmpulung-Vatra Dornei. Fiind banii atunci scumpi de tot, contele a plătit o di­ferenţă considerabilă, de vreo 4.000 coroane, ca banca să capete bani. A fost aceasta demoralizare?

 

Cine e în stare să numere meritele contelui pentru ţăranul nostru?! „Dacă rezumăm activitatea politică a contelui, tre­buie să constatam că politica sa nu a fost o politică de hatâruri, ci o politică foarte folositoare pentru viaţa noastră naţională. „În întreaga politică a contelui se trage ca un fir roşu tendinţa” întăririi neamului nostru. Chiar domnii Onciul şi Flondor spuneau că contele e pro­gramul partidului naţional împotriva corupţiei din ţara noastră (spuneau acestea, pe când contele încă nu se îm­potrivea „Laurei” şi nu era făcută legătura cu Coco Wassilko pentru gheşeftari N. R.), un lucru mărturisit de dl I. Flondor, declarând, că, „de nu vor reuşi cu programul lor a face pe conte mareşal al ţării, să scape ţara de corupţiune, va părăsi, cu nevasta şi copiii, ţara, ne-voind să mai fie martor la atâta corupţiune în ţară!

 

Nu fac multă laudă, în ce priveşte munca cinstită, rodnică şi dezinteresată, atât pe terenul politic, cât şi pe cel economic, contele, ca un mandatar al poporului, şi-a împlinit cu conştiinţă datoria şi nimeni nu se poate măsura cu el în această privinţă. Goana îndreptată (din partea celor interesaţi gheşeftari N. R.) împotriva contelui a fost „un atentat la spinarea poporului ţărănesc”, căci, îngreţoşarea sa a fost spre nefericirea neamului, spre folosul şi bucuria străinilor şi a presei lor.

 

Ce goană contra lui Aurel Onciul? Că nu e aşa vorbească faptele:

 

1). De nu se interesau contele şi câmpulungenii pentru alegerea dlui Onciul la Humor, dl Onciul era azi un om mort în politică!

 

2). Contele a dat cel mai puternic sprijin reformelor dlui Aurel Onciul, cu care se mândreşte acu atât dl Onciul, fără se recunoască şi meritul deplin al contelui.

 

3). Contele a întărit, unde a putut, spinarea dlui Onciul, cam gârbovită în Viena. Când cu afacerea Sternberg, con­tele a spus despre dl A. Onciul că „nu s-a lipit nimic de mâinile sale”. Şi, după interpelaţiunea Schoisswohl, a răspuns: „80% sunt adevărate”! Însă nu este aceasta goană. Dimpotrivă, şi ce a fost mulţămita? Hule! Că n-a putut afla bine totul ce îi vine în cap dlui Onciul, îi altă treabă. Din faptele înşirate, constat că episodul „Bellegarde în politica noastră bucovineană e unul din cele mai” folositoare. O ştie asta fiecare, chiar cei ce fac să creadă „lumea” altfel!

 

Bieţii ţărani, lipsiţi de scutul contelui, plâng şi-l aşteaptă să mai vină; străinilor le pare bine că au scăpat de el, căci nimeni n-a fost, până acuma, să ne fi apărat ca dânsul!

 

Contele, un caracter sincer, deschis, dezinteresat, n-a căutat deci popularitate ieftină, n-a gonit pe nimeni din noi, tindea numai la propăşirea neamului nostru, era un bărbat cum nu s-a pomenit pe la noi. O lumină, care va arde încă mult la capul celor care l-au îngreţoşat!

 

Pe când contele tot grijea să ni se dea cinste, să ne ridicăm, noi grijim parcă să picăm cât de jos, de rămânem de ruşine.

 

Contele, cu ocaziunea festivalului, petrecând în horă cu ţăranii, a demonstrat, în faţa lumii din Viena, a mini­ştrilor şi a altor factori de seamă, cât ţine la poporul nostru, care e vrednic. Noi, în schimb, şi drept mulţămită şi recunoştinţă pentru deosebitele merite, răsplătim acestui mare bărbat, curat ca lacrima, cu trecere prin Viena, chiar înrudit cu soţia moştenitorului de tron, cu bat­jocură, aducând în mod atât de puţin cavaleresc, în pu­blic, prin „Foaia poporului”, nişte vorbe de „nelegiuire”, vorbe iscodite anume de nişte ticăloşi, cu văditul scop de a-l îngreţoşa pe conte. Spăla-va cândva neamul nostru din Bucovina pata aceasta? Întreb fosta „tactică” sănătoasă, domnule Onciul”[116].

 

„În Câmpulung a venit iarăşi la ordinea zilei candidatura contelui Bellegarde. Mai mulţi ţărani au propus contelui să accepte candidatura în acest district. Contele Bellegarde, care şi-a strămutat domiciliul în Stiria, unde ocupă funcţia de prefect, a refuzat mandatul ce i s-a oferit acum de către alegătorii români din Câmpulung”[117].

 

5 martie 1911: „Ceilalți politicieni au fost dușmănoși proiectului de lege în chestia pădurilor țărănești, proiect făurit de Bellegarde. Acuma susțin că, după socotința lor juridică, nu este legală, conform legilor în vigoare, „cumpărătura părtășiilor de servitute”. Contele Bellegarde a avut aceeași „socotință juridică” înainte de 4 ani, când a interpelat pe miniștrii de justiție, de interne și de agricultură, și a stăruit să se facă rânduială grabnică cu servitutele și a cerut chiar și un ajutor bănesc, din partea statului, ca să se despăgubească țăranii ce au suferit daune din pricina funcționarilor statului, care nu au îndeplinit întocmai dispozițiunile Patentei din 1853”[118].

 

23 aprilie 1911: „Doi bărbaţi de încredere. Este un lucru foarte urâcios când cineva primeşte pe un oaspe prieteneşte în casa sa, îl pune după masă, la locul de cinste, şi-l ospătează, iar el, în loc să-i fie mulţămitor, se poartă prost. Aşa s-au purtat cei doi luceferi noi din Câmpulung, consilierul de tribunal dl Dr. Reuţ şi primarul Hutu, faţă de contele Bellegarde, binefăcătorul lor. Dl Dr. Reuţ a fost, un timp, ajutor de procuror în Suceava, iar Hutu, dascăl bisericesc, amândoi nişte bieţi oameni necunoscuţi şi nebăgaţi în seamă de nimeni. Pe amândoi i-a scos din umbră şi i-a pus în cinste contele Bellegarde. Pe amândoi i-a scos el de urechi în faţă lumii şi i-a purtat chiar la Majestatea Sa înălţatul împărat. Hutu a fost în fruntea unei deputaţiuni a dascălilor noştri, pentru a cere mărirea lefurilor lor; şi dascălii au şi căpătat această mărire, care este o faptă a contelui Bellegarde. Şi consilierul Reuţ a văzut, prin mijlocirea contelui Bellegarde, pe împăratul, cu prilejul jubileului din anul 1908, când a plecat gratuit, cu clasa întâia, ca reprezentant al ocolului judecătoresc Suceava, la Viena, ca să-l felicite pe împărat, alături cu căpeteniile judecătoreşti din în­treaga împărăţie. A fost aceasta desigur o foarte mare cinste pentru el, căci consilierii superiori, vice-prezidentul şi prezidentul acestui ocol judecătoresc au rămas acasă, fără să se poată învrednici de-o cinste aşa de mare.

 

Dar contele le-a mai făcut o cinste mare acestor oameni, punându-i „bărbaţi de încredere” ai săi în partidul naţional din ţară. Setea lor de mărire începe acum să n-aibă margini. Ei începură să fugă cu limba scoasă după primărie şi chiar deputăţie. Şi, ca să-şi sature setea de mărire, să ajungă la ţinta lor, nu s-au sfiit să întrebuinţeze cele mai mârşave mijloace.

 

N-a făgăduit dl Hutu, înainte de alegerile comu­nale, câmpulungenilor care voiau să-l aleagă primar pe contele Bellegarde că le va scoate scrvitutele, iar de nu, să-l alunge de la Câmpulung la Stulpicani? N-au fost răspândite în popor telegrame falsificate, din care se putea citi că contele nu primeşte primăria? N-a răspândit dl Reuţ ştirea că contele Bellegarde i-a scris că nu primeşte primăria, în vreme ce contele i-a răspuns la întrebarea ori de voieşte să fie ales primar, cu cuvintele: „Faceţi ce voiţi!”. Adică: Eu nu mă bat după cinstea aceasta, dar, dacă mă veţi alege, am să vă fac şi această plăcere, spre binele vostru.

 

Nu l-a adus oare contele pe dl Reuţ ca consilier în fruntea preturii din Câmpulung, pe când înainte sta în umbră la Suceava? Negăsind locuinţă în Câm­pulung, nu i-a pus contele la îndemână locuinţă sa, scump mobilată, pentru întreaga familie? N-a locuit dl Reuţ în această locuinţă un an întreg şi jumătate, pe cuvânt că nu află locuinţă în Câmpulung? (Se vede că obrazul său subţire s-a făcut, la munte, mai gros. N. R.). Nu şi-a pus contele faţa sa pentru dânsul în district, ca să poată lucra cu folos pentru ţărănime, căci, dacă ar fi fost singur, de mult i-ar fi astupat străinii gura şi legat mâinile, pentru că-i plin de păcate.

 

Şi după ce 1-a rădicat contele la cinste şi l-a acoperit cu bunăvoinţa sa, cum s-a arătat dl Reuţ? Ca bărbat de încredere al contelui în partid, dl Reuţ are neruşinarea de-a submina vaza contelui şi de-a agita împotriva lui, chiar şi în partid. Este aceasta purtarea unui om de cinste, de ca­racter? Un ţigan din Vuleva s-ar fi purtat altfel! Şi acum are îndrăzneala şi curajul să candideze, după ce a săpat, trădat şi vândut pe contele Bellegarde ca luda pe Hristos. Aceştia sunt bărbaţii chemaţi să conducă soarta poporului nostru? N-ar fi o ruşine pentru neam să învingă un astfel de bărbat de încredere?”[119].

 

 

Însemnările lui Nicolae Iorga

 

Nicolae Iorga: Contele Bellegarde. Mort pe câmpul de luptă sau pierdut între mulţimile prizonierilor care nu mai pot vorbi, care nu sunt în stare să comunice nimic nimănui? Cine ştie!

 

Contele Bellegarde, însă, ostaş credincios până la sfârşit Austriei sale, soldat al Împăratului său, urmaşi fără greş al tradiţiilor familiei sale, a dat tot ce avea; fericirea casnică, situaţia şi, la sfârşit, viaţa.

 

Desigur, un viteaz.

 

Şi cine l-a urmărit în viaţă putea fi sigur că, la ceasul celei mai mari primejdii pentru steagul în care credea, el va fi la locul său, ca să biruiască ori să moară.

 

S-a coborât în munţii Câmpulungului românesc, sunt vreo zece ani de atuncea. A văzut pe acei simpli ţărani, care sunt batjocura evreimii părăsite şi veşnicul obiect de dispreţ al tuturor surtucarilor străini. El era mai nobil decât rasa tuturor laolaltă şi cu situaţia lui administrativă îi domina pe toţi. Avea dreptul să batjocorească  şi să dispreţuiască mult pe oricine. Şi, nu. Curios om!, el s-a coborât până la aceşti oameni daţi în seama lui – aşa credea, în calitatea lui de creştin şi de curtean – de Dumnezeu şi de Împăratul. L-a interesat vederea lor, s-a aplecat să le audă graiul şi, când l-a deprins, el nu s-a oprit până n-a smuls taina sufletelor. Şi aceste suflete i s-au părut din cele mai frumoase, pe care le-a cunoscut în viaţa lui.

 

De aceea, pornind de la datorie, el a ajuns la iubire. Contele Bellegarde va fi simţit, din fundul fiinţei sale, un răsunet al sângelui său latin? Latura omenească are ciudate taine. Oricum să fie, între puţinii străini în stare să iubească simplitatea curată a ţăranului, a fost el.

Şi a arătat-o prin fapte.

 

Că n-a părăsit, pentru aceasta, pe domnul şi Împăratul său, că nu a înţeles iredentismul nostru decât ca o fantomă ispititoare, rea şi făcătoare de rău, cine s-ar putea mira? Că a vrut să ne împiedice, prin orice mijloace, de a pătrunde până la ai săi, pe care voia să-i ferească de „primejdia” libertăţii româneşti, gata însă a le da toată libertatea umană, se înţelege aşa de bine!

 

Din cauza contelui Bellegarde, eu n-am mai putut intra în Bucovina, decât cu permisie specială, în vagon închis. Mi-a spus de ce se crede dator a lucra aşa; mi-a spus-o cavalereşte şi româneşte. I-am răspuns cum eram dator eu la cealaltă soluţie a problemei. Dar oameni ca acesta se respectă şi când ai încrucişa cu dânşii spada. Sunt două credinţe care se înfruntă şi se înţeleg în motivul moral care le trezeşte în două suflete, pe care soarta le mână pe alte drumuri.

 

Şi de aceea, când am aflat despre moartea contelui Bellegarde – undeva, în stepa Poloniei, poate lângă unul din acei ostaşi bucovineni, pe care, ca ţărani, i-a iubit aşa de mult –, am avut o strânsoare de inimă. Păcat de dânsul!

 

Căci, în lumea aceasta, conte Bellegarde, una din cele mai rare fericiri, când te-a făcut Dumnezeu cu un suflet drept, e să afli adversarul pe care-l meriţi! / 6 Decembre, 1915”[120].

 

„Când a fost, mai târziu, să întorc vizita bucovinenilor, cu Liga Culturală, adunată în congres la Iași, administrația austriacă era gata să ne întâmpine potrivit cu interesele ei, amenințate. Ea fusese înștiințată din două părți din aceea a evreimii, așa de influentă, care se temea de pătrunderea antisemiților, și din aceea a unui curios, sincer, deși neașteptat prieten al românilor și, mai ales, al alegătorilor săi din Ținutul Câmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde, care, excelent prefect, „căpitan de cerc” al județului în care se și așezase după ieșirea din serviciu, nu înțelegea să i se smomească fidelii; glasul de înștiințare mersese așa de sus încât Franz-Joseph însuși spunea unui deputat român „să păzească de Iorga pe credincioșii bucovineni”.

 

Așa încât, când ne-am prezentat la Ițcani, mi s-a pus în vedere mie singur, îndemnând pe ceilalți, așa împodobiți cu tricolorul cum erau, să treacă granița, că aș fi în Bucovina un „străin indezirabil”. Am telegrafiat la Viena, lui Lueger, șeful antisemit așa de popular atunci, încât impunea și Împăratului, care, în ciuda adevăratelor sale sentimente, a trebuit să-i pună la gât lanțul de aur al primăriei vieneze, dar a trebuit să aştept în gară comunicarea oficială a expulzării, în timp ce Mochi Fișer, prezent și foarte satisfăcut, îmi transmitea înștiințarea că totul atârnă de la dânsul. Dintr-o birjă s-a coborât în mare uniformă aurită dl Orest Tarangul, funcționar superior, ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „fűr beständig abgeschafft”, deci ca „supărător străin”, „izgonit în chip statornic”. Dl Tarangul adăuga că, dacă totuși aș intra în țărișoara Împăratului, voi face nu știu câte săptămâni de închisoare”[121].

 

Împăratul Franz Josek I – din Raimund Friedrich Kaindl

 

[1] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[2] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[3] Revista Politică, Nr. 20, Anul VII, Suceava, în 26 februarie 1911, p. 4

[4] Fiul lui Moritz Graf von Bellegarde, născut 1743, în Chambery din Savoia, care, în 1763 avea gradul de locotenent-colonel în armata austriacă, fiind numit colonel al Gărzii Imperiale la 2 octombrie 1777, apoi, în 24 februarie 1786, general maior la 24 februarie 1786 și șef al regimentului de cuirasați – cf. Winkler, Bellegarde, Moritz Graf von, în Allgemeine Deutsche Biographie, publicată de Comisia istorică la Academia Bavareză de Științe, volumul 2 (1875), pp. 305-306

[5] Există și o lucrare monografică despre „Viaţa mareşalului de câmp Heinrich Grafel von Bellegarde”, de Smola, Carl Freiherr von, Das Leben des Feldmarschalls Heinrich Grafen von Bellegarde, Wien 1847

[6] Hüffer, Hermann, Quellen zur Geschichte des Zeitalters der französischen Revolution Bd. Der Frieden von campoformio, Leipzig 1900 , pp. 170, 241

[7] Helfert, Joseph Alexander, Freihaerr von, Ausgang der französischen Herrschaft in Ober-italien und Brescia-mailänder Militär-verschwörung, Wien 1890

[8] Angeli, Moriz, Edler von, Erzherzog Carl von Österreich als Feldherr und Heeresorganisator,  Wien 1897, pp. 45, 74, 115, 139 (decorat cu Ordinul „Maria Theresia”).

[9] Şotropa, Virgil, Zavera din 1821 şi Regimentul năsăudean, în Lapedatu, Alex.; Lupaş, Ioan, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, IV 1926-1927, Bucureşti 1929, p. 143

[10] Heliogravură după un tablou de Felician von Myrbach-Rheinfeld, în ÖNB Bildarchiv und Grafiksammlung

[11] Conform unei fotografii de Franz Schier & Otto Schoefft, aflată în colecția ÖNB Bildarchiv und Grafiksammlung

[12] Max, Viribus Unitis. Das Buch vom Kaiser, Budapesta, Viena, Leipzig, 1898, p. 101

[13] Tribuna Poporului, Nr. 182, Anul V, Arad, marți 2/15 octombrie 1901, p. 3

[14] Revista Bucovinei, Nr. 5, mai 1943, p. 245

[15] Apărarea Naţională, Nr. 29, Anul II, Cernăuţi,  joi 18 aprilie stil nou 1907, p. 1

[16] Bukowiner Nachrichten, apud Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, p. 5

[17] Revista Politică, Nr. 20, Anul VII, Suceava, în 26 februarie 1911, p. 4

[18] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[19] Revista Politică, Nr. 1, Anul VI, Suceava, în 16 octombrie 1910, p. 5

[20] Tribuna, Nr. 39, Anul XIII, Arad, vineri 20 februarie (5 martie) 1909, p. 3

[21] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[22] Teofil Lupu, în 25 noiembrie 1910: „dragii mei munteni, sunteţi chemaţi, în 5 decembrie 1910, la alegere, ca să spălaţi cinstea muntenească şi să-l alegeţi pe George Boncheş, omul vostru, deci şi al contelui Bel­legarde!… Ascultaţi-mă, cum m-aţi ascultat, odată, alegând pe contele Bellegarde deputat al vostru! Cred că nu v-am sfătuit rău, atuncea!” – cf. Revista Politică, Nr. 7, Anul VI, Suceava, în 27 noiembrie 1910, p. 1

[23] Revista Politică, Nr. 15, Anul VII, Suceava, în 22 ianuarie 1911, Foiţa – pp. 2

[24] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 8

[25] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[26] Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul II, Cernăuţi,  joi 4 aprilie stil nou 1907, p. 1

[27] Ibidem

[28] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[29] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 8

[30] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 1

[31] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[32] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[33] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[34] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, pp. 1, 2

[35] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[36] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 3

[37] Ibidem, p. 2

[38] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[39] Revista Politică, Nr. 26, Anul VII, Suceava, în 23 aprilie 1911, p. 4

[40] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[41] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[42] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 2

[43] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, p. 305

[44] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[45] Apărarea Naţională, Nr. 47 şi 48, Anul II, Cernăuţi,  duminică 30 iunie stil nou 1907, p. 1

[46] Tribuna, Nr. 159, Arad, miercuri 18/31 iulie 1907, p. 6

[47] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[48] Lupta, Nr. 10, Anul III, Cernăuţi 1 mai 1910, p. 2

[49] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[50] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 1

[51] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[52] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[53] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[54] Tribuna, Nr. 108, Anul XV, Arad, marţi 17/30 mai 1911, p. 5

[55] Revista Politică, Nr. 7, Anul VI, Suceava, în 27 noiembrie 1910, pp. 1, 2

[56] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[57] Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice / 1914-1916, Vol. I, „Ramuri” Craiova 1926, p. 310

[58] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[59] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, pp. 2-4

[60] Revista Politică, Nr. 7, Anul VI, Suceava, în 27 noiembrie 1910, pp. 1, 2

[61] „1). O bancă pentru răscumpărarea gospodăriilor ţărăneşti încărcate cu datorii; 2). Slo­bozirea păşunilor şi îmbunătăţirea prăsilei vi­telor; 3). Scăderea birului; 4). Deschiderea vă­mii pentru păpuşoi şi alte cereale; 5). Îndreptarea şcolii săteşti; 6). Scăparea pădurilor de servitute; 7). Organizarea consiliului cultural al ţării; 8). Dacă ar veni să se vândă o gospo­dărie ţărănească la licitaţie pentru datorii, să rămână atâta gospodarului, cu cât şi-ar putea ţine întreaga casă; 9). Românii să capete, de la toate diregătoriile, scrisori şi răspunsuri nu­mai în limba română; 10). La orice lucrări şi întreprinderi să nu se primească străini; 11). Bi­serica noastră să nu se despărţească şi să rămână românească” – cf. Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, p. 3

[62] Boncheş, Ilie; Braşcanu, Paul, Gheorghe Boncheş / Un ţăran Dornean în Dieta Bucovinei, Iaşi, 2017

[63] „Dl profesor gimnazial din Suceavă Burduhos opreşte limba românească, oprindu-i pe şcolarii săi să facă petiţii româneşti în scris, pe când dl căpitan Kapuscinski (ucrainean!) din Câmpulung primeşte orice scrisori româneşti şi de la oricine şi, în 6 august 1908, a rostit către popor nişte cuvântări româneşti aşa de însufleţitoare, încât şi-a câştigat inimile tuturor celor ce l-au ascultat. Domnii Kapuscinski şi Bellegarde (deci, un ucrainean ţi un austriac) sunt trup şi suflet pentru limba românească, iar dl Tarangul (căpitanul, adică prefectul Sucevei – n. n.) e contra limbii româneşti. Ce ziceţi de asta, domnilor deputaţi români? Oare n-ar fi bine să-i neteziţi dlui căpitan Tarangul calea de măriri spre Viena şi, în locu-i, să puneţi căpitan în ţinutul Sucevei pe unul ca domnii Kapuscinski sau Bellegarde? Of, inimă, of!” – cf. Deşteptarea, Nr. 20 şi 21, Anul I, 1 noiembrie 1908, p. 319

[64] Iorga, Nicolae, O viață de om, București 1934, pp, 171, 172

[65] Gazeta Mazililor și Răzeșilor bucovineni, Nr. 2, Anul I, 7 decembrie 1910, p. 14

[66] Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice / 1914-1916, Vol. I, „Ramuri” Craiova 1926, pp. 310, 311

[67] Apărarea Naţională, Nr. 19, Anul II, Cernăuţi, joi 14 martie stil nou 1907, p. 1

[68] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Anul 1921, Cernăuți, în i iunie nou, p. 225

[69] Revista Bucovinei, Nr. 5, mai 1943, p. 245

[70] Apărarea Naţională, Nr. 8, Anul I, Cernăuţi, miercuri 31 octombrie stil nou 1906, p. 8

[71] Apărarea Națională, Nr. 16, Anul II, Cernăuți, miercuri 20 faur stil nou 1907, pp. 2, 3

[72] Apărarea Naţională, Nr. 15, Anul II, Cernăuţi, duminică 3 martie stil nou 1907, p. 3

[73] Apărarea Naţională, Nr. 19, Anul II, Cernăuţi, joi 14 martie stil nou 1907, p. 1

[74] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 1

[75] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, pp. 1, 2

[76] „Aici erau adunaţi, în număr impozant, poporenii din comunele Frasin, Doroteea şi Bucşoaia, în frunte cu zelosul paroh Truţă Popescu, vrednicul primar Sahleanu şi secretarul comunal Sidorovici” – p. 2

[77] „Peste 300 de poporeni din satele învecinate Negrileasa, Gemenea, Slătioara şi din Ostra erau deja adunaţi într-o sală spaţioasă, când intră dl Stefanelli, aclamat fiind de cei prezenţi cu multă însufleţire” – p. 2

[78] „Sâmbătă, în 16 martie, la oarele 10 dimineaţa, a sosit dl consilier Stefanelli în Vama, unde a fost primit de peste 500 de poporeni, în frunte cu protopopul Lumicovschi, părintele Tit Iliuţ, vrednicul primar Giorgi Hutu şi bravul secretar comunal Ionaşcu” – p. 2

[79] „Duminică, în 17 martie, şi-a dat dl consilier Stefanelli întâlnire cu alegătorii din Pojorâta şi Sadova, întâmpinat fiind, pe la oarele 11 dimineaţa, cu însufleţite ovaţiuni de aproape 500 de poporeni din comunele acestea, în frunte cu exarhul Eusebie Constantinovici, parohul C. Constantinovici, părintele Şindelar etc.” – p. 2

[80] „În numele comitetului naţional din Cernăuţi au mai vorbit domnii exarh Ioan Procopovici, consilier Onesim Ţurcan, Dori Popovici şi Dr. Antonovici, iar din partea comunei Vama a vorbit dl protopop Lumicovschi, care, scoţând în relief meritele multe ale dlui consilier Stefanelli, a salutat cu multă bucurie candidatura unui bărbat atât de devotat cauzei naţionale” – p. 2

[81] „Comitetul naţional districtual al Câmpulungului s-a constituit în următorul mod : Prezident: Dr. Emilian Criclevici, avocat. Viceprezidenţi: Eudoxiu Prodanciuc, primar, Victor Bocca, administrator. Secretari: Dr. Temistocle Bocancea, candidat de avocat, Ioan Voloşciuc, preot. Casar: Ioan Lăcătiş, meseriaş (primul cojocar român – n. n.) şi George Hutu. Membri fără funcţiune: Ioan Anghel, Ioan a lui George Lehaci şi Gavril Rusu. Mai departe, au fost delegaţi în acest comitet, din comuna: Bucşoaia: George Sidorovici, secretar, Dumitru Săhlean, primar. Stulpicani: Emilian Vasilovici, învăţător superior, Constantin Nastase, învăţător. Negrileasa: Petru a lui Toader Scheuleac, econom. Slătioara: Vasile Vleju, primar. Gemene: Policarp Popescu, paroh. Ostra: George Banilevici, preot. Doroteea: Ioan a lui T. Crăciun, econom. Frasin: George Cosmaţchi şi Petrea Caraciuc, economi. Vama: Nicolai Lomicovschi, protopresviter, George Hutu, primar, Vasile Ionaşcu, secretar comunal, Ioan Iosif, econom. Deia: Istrati Lazor. Vatra Moldoviţei: Teofil Dimitrovici, parch, Nicolai Zins, econom. Valea Putnei: George Hău, econom. Pojorâta: Euseb Constantinovici, paroh, Simion Sufleţel, primar. Sadova: Dionisi Constantinovici, paroh, Ioan Şindelar, preot. Fundul Moldovei: Ioan Popovici paroh” – n Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul II, Cernăuţi, duminică 17 martie stil nou 1907, p. 3

[82] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, Cernăuţi,  joi 21 martie stil nou 1907, p. 2

[83] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, pp. 1-3

[84] Apărarea Națională, Nr. 22, Anul II, Cernăuți, duminică 24 martie stil nou 1907, p. 4

[85] Tribuna, Anul XI, nr. 54, joi 8-21 martie 1907, p. 4

[86] Apărarea Naţională, Nr. 25, Anul II, Cernăuţi,  joi 4 aprilie stil nou 1907, p. 1

[87] Apărarea Naţională, Nr. 29, Anul II, Cernăuţi,  joi 18 aprilie stil nou 1907, p. 1

[88] Gt., Viața Românească în Bucovina, în Viața Românească, Volumul V, anul II, Iași 1907, pp. 304, 305

[89] Tribuna, Nr. 114, Anul XI, Arad, miercuri 5 iunie (23 mai) 1907, p. 4

[90] Gazeta Transilvaniei,Nr. 114, Anul LXX, Braşov, marţi-miercuri 23 mai / 5 iunie 1907, p. 1

[91] Apărarea Naţională, Nr. 47 şi 48, Anul II, Cernăuţi,  duminică 30 iunie stil nou 1907, p. 1

[92] Tribuna, Nr. 159, Arad, miercuri 18/31 iulie 1907, p. 6

[93] Apărarea Naţională, Nr. 33, Anul III, Cernăuţi, duminică 3 mai stil nou 1908, p. 3

[94] Deşteptarea, Nr. 20 şi 21, Anul I, 1 noiembrie 1908, p. 319

[95] Lupta, Nr. 10, Anul III, Cernăuţi 1 mai 1910, p. 2

[96] Revista Politică, Nr. 1, Anul VI, Suceava, în 16 octombrie 1910, p. 2

[97] Revista Politică, Nr. 1, Anul VI, Suceava, în 16 octombrie 1910, p. 4

[98] Tribuna, Nr. 225, Anul XIV, Arad, miercuri 2 noiembrie nou (20 octombrie vechi) 1910, p. 5

[99] Revista Politică, Nr. 1, Anul VI, Suceava, în 16 octombrie 1910, pp. 5, 6

[100] Revista Politică, Nr. 2, Anul VI, Suceava, în 23 octombrie 1910, pp. 2-4

[101] Revista Politică, nr. 3, Anul VI, Suceava, în 30 octombrie 1910, p. 1

[102] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 1

[103] Ibidem, p. 2

[104] Ibidem, p. 2, final

[105] Ibidem, p. 4

[106] Ibidem, p. 5

[107] Ibidem, p. 6

[108] Ibidem, p. 7

[109] Revista Politică, Nr. 4, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1910, p. 5

[110] Revista Politică, nr. 5, Anul VI, Suceava, în 13 noiembrie 1910, p. 8

[111] Răvaşul, Anul VIII, Cluj 1910, Novembre, pp. 353, 354

[112] Revista Politică, Nr. 21, Anul VI, Suceava, în 6 noiembrie 1911, pp. 3-6

[113] Revista Politică, Nr. 6, Anul VI, Suceava, în 20 noiembrie 1910, pp. 2-4

[114] Revista Politică, Nr. 7, Anul VI, Suceava, în 27 noiembrie 1910, pp. 1, 2

[115] Revista Politică, Nr. 17, Anul VII, Suceava, în 5 februarie 1911, p. 4

[116] Revista Politică, Nr. 20, Anul VII, Suceava, în 26 februarie 1911, pp. 3, 4

[117] Tribuna, Nr. 108, Anul XV, Arad, marţi 17/30 mai 1911, p. 5

[118] Revista Politică, Nr. 21, Anul VII, Suceava, în 5 martie 1911, p. 9

[119] Revista Politică, Nr. 26, Anul VII, Suceava, în 23 aprilie 1911, p. 4

[120] Iorga, Nicolae, Războiul nostru în note zilnice / 1914-1916, Vol. I, „Ramuri” Craiova 1926, pp. 310, 311

[121] Iorga, Nicolae, O viață de om, București 1934, pp, 171, 172


Cine a fost Flaccus din care se trag românii?

Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti 1925, p. 73

 

Prin eponimul Flaccus, memoria subconştientă a românilor onorează doi iniţiatori, numiţi aproximativ la fel, primul în „legile divine” [1], iar celălalt în „adevărata credinţă creştină” (ortodoxia[2]). Din aceşti doi Flaccus s-au revendicat românii şi străbunii lor pelasgi, de-a lungul mileniilor, deşi contactul lor a fost doar cu discipolii celor doi iniţiatori şi nu cu înşişi iniţiatorii, primul născându-se prin Transilvania, iar celălalt prin Irlanda şi nepăşind niciodată prin Flaccia, deşi „pământurile adevăratei credinţe” de la el îşi trag numele, în dauna lui Pelasg, nume prin care grecii conservau, de fapt, un fenomen cognitiv al nuntirii cosmice, prin care „Sufletul Pământului” (Fiul Muntelui) împrumuta elemente din „Sufletul Cerului” sau, altfel spus, cunoaşterea Sinelui Universal începuse să se facă prin cunoaşterea Sinelui Individual, pornindu-se de la convingerea că „Sinele Individual şi Sinele Universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[3]. Se, îmbinau, atunci, două fenomene ale cunoaşterii, similare „fenomenului” lui Kant şi „imanentului” lui Blaga, pentru că se considera că prin „cunoaşterea naturală se ajunge la un rezultat, iar prin cunoaşterea supranaturală, la altul”[4], dar cum scopul acestui eseu este altul, şi anume tentativa de identificare a unui „erou eponim”, mă voi opri aici cu aceste consideraţii care ţin de istoria culturii, în ciuda faptului că ele nu pot fi ignorate cu totul, pentru că, vorba lui Strabon, şi istoria se află încifrată şi disimulată în „mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[5] .

 

 

Mitul născocit al lui Flaccus

 

Un mit născocit de viitorul Papă Pius II (1458-1464), înainte de anul 1501, când îşi publica opera geografică „Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio”, vorbind în capitolele I, II şi IV, dedicate ţinuturilor „De Hungaria”[6], despre o „presupusă descendenţă din Flaccus, dedusă din versurile lui Ovidiu („Epistolae ex Ponto”, liber IV, eleg. IX)[7], printr-o greşită interpretare, avea să facă epocă în spiritualitatea românească, descendenţa dintr-un presupus general roman fiind, mai întâi, îmbrăţişată cu entuziasm de către reprezentanţii şcolii ardelene[8], apoi refuzată discret, aproape condescendent[9], Nicolae Iorga lansând compromisul unui „erou eponim (care ar fi dat numele său valahilor şi pământurilor locuite de ei – n. n.) fabulos”[10], mai ales că numeroşi călători străini preluaseră mitul lui Aeneas Sylvius (numele de autor al lui Enea Silviu Piccolomini – 1405-1464 –, umanistul italian care avea să ajungă viitorul Papă Pius al II-lea). Ulterior, teza aceasta avea să fie ultimativ şi decisiv combătută de către istoriografia românească, pentru că entuziasmul patriotard se cam domolise şi pentru că se înţelesese că Piccolomini dăduse „o deosebită amploare afirmaţiilor umaniştilor italieni Poggio Bracciolini[11] şi Flavio Biondo[12], care susţinuseră originea latină a românilor”[13], şi, astfel, mărturii interesante, în care se afla un sâmbure de adevăr, au fost abandonate drept simple fabulaţii, chiar dacă aveau girul lui Nicolae Iorga de „compilaţii oneste”[14].

 

Cele mai interesante relatări, care pornesc de la mitul născocit de Piccolomini, sunt chorografiile, precum cea a lui Singrenius, publicată, la Viena, în 1541, şi în care se spune despre Moldova[15] că şi „şi această Ţară Românească şi-a tras numele de Transalpina din aceea că este despărţită şi mărginită de Ungaria şi Transilvania, care este partea cea mai însemnată a Ungariei, printr-un lanţ de munţi, şi chiar de cei mai înalţi, acoperiţi cu păduri dese şi frumoase. Pe lângă aceasta se mai cheamă şi Valahia, de la Flacci[16], apoi, prin stricarea cuvântului, Valahia. Această părere este întărită de faptul că vorbirea romană mai dăinuieşte încă la acest neam, dar atât de alterată întru toate, încât abia ar mai putea fi înţeleasă de un roman. Aşadar, românii sunt o seminţie italică, ce se trage, cum zic ei, din vechii romani, despre care se spune în istorie că au fost aduşi în Dacia de împăratul Traian; dar care, fără îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geţilor, şi astăzi nu mai păstrează nimic din străvechea lor origine şi din dovezile trecutului, în afară de limba părintească foarte primitivă şi alterată[17]”. Dar prin acceptarea sau prin refuzul mitului nu s-a realizat nimic, încercările de identificare ale adevăratului „erou eponim” lipsind cu desăvârşire.

 

Perspective de identificare a adevăratului „Flaccus” existau şi în toponimele şi omonimele uşor denaturate (floci, flocea, în loc de flaci, flacea), dar mai ales în „dreptul obişnuielnic valah… ca drept românesc – jus valachicum[18]. Târguri de Flaci, şi nicidecum de Floci însemna o astfel de perspectivă, chiar dacă Nicolae Iorga considera că „târgul de Floci de la vărsarea Ialomiţei”[19]  era „numit aşa după vânzarea însemnată de lână ce se făcea acolo”[20]. Numele Flocea, adică Flaccia, atât de răspândit în nordul Moldovei, la fel. Iar târgul de la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, situat aproape de Brăila, între timp dispărut, dar numit, precum cel de mai târziu, de pe Dâmboviţa, Flocii[21], sugera, cu mult înainte de Piccolomini, existenţa unui „erou eponim” Flaccus în trecutul îndepărtat al ţinuturilor româneşti, încă păstrat în memoria subconştientă a urmaşilor urmaşilor săi. Din nefericire, o confuzie populară iarăşi latinistă îi „absorbea” pe flaci  pentru a-i transforma în… floci (de la floccus, care se referă la lâna tunsă), deşi, în paralel, avea să supravieţuiască, de milenii şi până la Regulamentele Organice din 1831, 1832, jus valachicum, numit „pra­vila şi obiceiul pământului”, în 9 februarie 1782[22], deci cu un sinonim pentru „dreptul obişnuielnic valah”, pe care îl descifrase Xenopol[23], atunci când stabilea că „în 1378 se face cea dintâi pomenire a dreptului românesc, cu prilejul privilegiului dat de Vladislav, principe de Opolia, în Galiţia, lui Ladomir Moldovanul, asupra câmpului Godle, ca să-şi facă sat după dreptul moldovenesc. Alt privilegiu, al doilea în dată, este din 1424, dat de Boleslav, cneaz al Cernigovului, lui Vlad Dragoerinovici, care capătă în dar satul (de astădată aşezare locuită) Cosov[24]”.

 

 

Mitul lui Flaccus, legiuitorul

 

Aşadar, tentativele istoriografiei româneşti de recuperare a regulilor dreptului valah (Valaskim) s-au bazat, de regulă, pe frânturile de mărturii despre valahii din sudul Poloniei, care cereau să fie supuşi judecăţii conform acestui cod de legi, considerat „pravilă” sau „obicei al pământului”, dar arareori s-a făcut legătura între codul de legi al pelasgilor, în folosinţă şi la greci, datorită „numeroşilor pelasgi”, care le-au întărit supremaţia balcanică – după cum sublinia Herodot, şi pe vremea lui Homer. În „Iliada” există, de altfel, pravila „răscumpărării capului”[25], identic aplicată şi în vremea lui Ştefan cel Mare[26], dar şi peste câteva alte veacuri[27]. Copiştii mărturiilor lui Pitagora au copiat greşit, drept „beleagine” specificul regulilor ancestrale, care erau „belasgine” sau „pelasgine”, adică pelasge, ele fiind născocite de „bărbatul cel mai integru, Anu”, ulterior transformat în „Sfântul Cer”, datorită înmormântării „în cer”, care se practica în vechime la toate populaţiile lumii, iar „străbunii din ceruri” ofereau urmaşilor totul, inclusiv legislaţia.

 

În miturile născocite, inclusiv pe baza mărturiei eronate a lui Pitagora, legile pelasgine au fost încredinţate, de către Zeiţa Vetrei, Histia, lui Zalmoxis, care urma, după cum zice Strabon, un tertip magic al lui „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[28]. De fapt, Zalmoxis înseamnă un moment dacic de stabilire a unor „îndemnuri, reguli de cârmuire”[29], care şi-a vestit, după un obicei pelasg mult mai vechi, „legile în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[30].

 

Prin legile pelasgine, cunoscute, ulterior, drept jus valachicum, au rezistat, în faţa insensibilităţii mileniilor, memoria subconştientă a divinilor pelasgi[31] şi, indirect, cea a iniţiatorului Pelasg, din mitologia grecească, în ciuda faptului că legiuitorul „pelagus” (principal, în latină), a fost, conform Tăbliţelor de la Tărtăria, „Anu, bărbatul cel mai integru, din Oraşul Arbore, de lângă Râul cu Apă”, pelasg – desigur, ba chiar pelagus, pe care Fiul Muntelui (Enlil)[32], devenit Marele Păstor, avea să îl transforme în Cer, nu doar în străbun din Cer. Mărturii în favoarea ipotezei că Marele Păstor[33] al Pelasgilor („capetele negre”)[34] a primit „legile divine” [35] se găsesc în mai toate cărţile religioase străvechi, acolo unde mitul grecesc al iniţiatorului Pelasg îşi găseşte corespondent în liderul pelasg religios, care „a stabilit regulile” morale şi astronomice, acestea din urmă fiind şi repere pentru calendarul muncilor agricole, stabilite de „nuntirea” Cer-Pământ, numite, prin hiperbolizare specifică epocii metafizice din istoria omenirii, sine, spiritei sau suflete („Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului”)[36], mereu invocate ca atare[37]. În Cartea Shu, regăsim componenţa judeţului cu 12 păstori din „Iliada”, dar şi din judecăţile româneşti îndătinate de până prin anii 1800, implicată în stabilirea cosmogoniei iniţiale. Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori” (p. 40), „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[38], aceeaşi stăpâni ai munţilor, pelasgii, fiind mărturisiţi drept legiuitori iniţiali şi de istoriografia greacă şi latină, pe considerentul, ulterior confirmat, că „şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[39]: „Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[40]; în Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[41]; misterele – de la pelasgi[42]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[43].

 

Regulile de convieţuire socială, stabilite de omul pelasg, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[44], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, se regăsesc integral, şi cu termene de prescripţie, într-un document românesc din 19 februarie 1782, adică în scrisoarea Divanului Moldovei, „Carte de la Mariea Sa Vodă, cătră Ghinaral Maior Enţinberg”, iscălită de „boierii Divanului: Ioan Cantacuzino vel Logofăt. / Ştefan Sturza vel Vornic. / Neculai Ruset vel Vornic. / Gheorghe Stur­za vel Vornic. / Laskaraki Ruset vel Vornic / Scarlatache Sturza Hatman”, Doc. Nr. 291, pachet XXII; A. R, publicată în „Uricariile” lui Codrescu[45], dar omisă de toată lumea ştiinţifică.

 

În plus faţă de fragmentul citat din „Iliada” lui Homer, cu trimitere la „răscumpărarea capului”, descrisă de marele bard al antichităţii, în scrisoare se dă şi „hotărârea prescripţiei”, care „socoteşte stăpânirea a celor 30 de ani”[46], dar şi elemente de jure vicinitas (întâietatea neamului celui mai apropiat la cumpărare), precizându-se că şi „cel ce va cădea la datorie sau pen­tru altă trebuinţă va vrea să vândă moşia sa, are datorie să întrebe, întâi pe fii săi, în­să de vor fi de vârstă, şi pe neamuri, şi pe răzeşi, şi când nu vor vrea aceia să o cum­pere, atunci poate să o vândă şi la străini; iar când nu va înştiinţa pe fiii săi, de vor fi de vârstă, şi pe neamuri şi pe răzeşi, atunci fiii, de vor fi de vârstă, sau neamurile sau ră­zeşii, după ce vor afla de vânzare, au voie, până în patru luni, după pravilă, şi până în şase luni, să tragă judecata şi să răscumpere; iar de nu vor afla de vânzare, nici or şti nimica, şi până la 10 ani au voie să tragă judecata şi să răscumpere, însă încredinţându-se judecătorul că n-au aflat mai înainte, şi sorocul acest de zece ani este la cei ce nu vor fi înstrăinaţi din pământul lor; iar când mo­şia se va vinde pentru datorie, din porunca judecăţii, la mezat, atunci n-are datorie să întrebe nici pe fii, nici pe neamuri, nici pe răzeşi, nici pot să mai răscumpere, fiind vân­zare cu publicaţie”[47].

 

Dreptul acesta milenar păstrează, dar şi obturează definitiv memoria subconştientă a pelasgilor.

 

 

Mitul lui Flaccus, ortodoxul

 

Pe vremea lui Augustin, un oarecare călugăr irlandez, care primise numele de Pelagius (în latină înseamnă „metropolă”)[48], „om foarte credincios și (care) a dus o viață curată și, prin urmare, n-a fost necreștin, lipsit de creștinătate, lipsit de religiozitate, dimpotrivă a fost a fost un om care era frământat de toate problemele pe care viața religioasă le punea”[49], a intrat în conflict cu papalitatea, şi nu atât cu biserica, prin două teze, prin care contesta şi păcatul originar („Pelagius a spus: Chiar această poveste a căderii în păcat nu este exactă, pentru că, dacă omul a căzut în păcat, înseamnă că el era sortit păcatului înainte de a fi înfăptuit, înainte de a fi creat”[50]), şi acumularea de averi pământeşti[51], ambele teze fiind condamnate violent şi, tocmai de aceea, convingător de către Augustin, care promova „o religie a sclavagismului”, cum avea să observe Friedrich Nietzsche, caracterizată de ispăşire, supunere, suferinţă şi umilinţă necontenite. Practic, „Pelagiu nu admitea decât un singur statut al omului, care însă nu este nici cel al naturii întregi, nici cel al naturii căzute, nici cel al naturii reparate, ce le propune biserica catolică, ci un statut cu totul nou. Anume, după el, omul după Cristos, înainte de Cristos şi înainte de păcatul original a fost totdeauna aşa precum este el astăzi, şi evenimentele cele două însemnate din istoria lui, păcatul original şi răscumpărarea de pe cruce nu au produs nici o schimbare în natura omului”[52]. În Apus, „apărătorii Bisericii şi ai credinţei erau ocupaţi cu combaterea hidrei pelagiane, care atacă învăţătura Bisericii despre har şi păcatul strămoşesc. În faţa lui Pelagiu, care tăgăduia existenţă păcatului strămoşesc şi supranaturalitatea harului” s-au ridicat, fără ezitări, „Sfinţii Părinţi din Apus”[53], Pelagianismul fiind condamnat prin conciliile din Cartagina şi Milevi (416), iar „în 417, preoţii Pelagiu şi Celestin, condamnaţi de conciliile din 416 (Milevi şi Cartagina) şi 417 (Cartagina), au apelat la Papa Zosima (417-418). / În 417, sf. Augustin, în „Liber de gestii Pelagii ad Aurelium” (P. L. 44, 319-360, cap. I, n. 15), adresându-se lui Pelagiu şi Celestin, care voiau să apeleze de la conciliul ecumenic contra Papii Inocenţiu I, scrie: „Cauza voastră acum e terminată la tribunalul competent şi nimic nu vă va mai rămâne decât a urma în pace după sentinţa ce s-a pronunţat”[54].

 

Purtând o vastă corespondenţă cu comunităţile creştine răsăritene[55], după obişnuinţa Apostolului Pavel, Pelagius a ajuns să fie preţuit de „foarte mult de mulți oameni”[56], ideile lui fiind răspândite, de-a lungul veacurilor, drept „augustinism”, deşi nu însemnau decât „continuarea și răspândirea în continuare a adevăratului mod de gândire semi-pelagian în vest (dar care a fost oferit drept autenticul augustinism) și introducerea semi-pelagianismului în sistemul doctrinar al estului (care, însă, destul de ciudat, a fost atribuit lui Augustin însuși și nu lui Cassian), conduc la condamnarea lui Augustin, în persoana călugărului Gotteschalcus, de către un consiliu de la Mentz, în 848, și de către un consiliu de la Chiersey (Carisiacum), în 849”. În ţinuturile valahe, pelagianismul a fost promovat, printre alţii, de Zandow şi Mezopon, ucenici ai celebrilor Chiril şi Metodie, care încercau înlocuirea limbii liturgice latine cu cea slavă[57], aderarea valahilor la „schisma” ortodoxă, de care erau foarte mândri, făcându-l să creadă pe marele călător evreu Beniamin de Tudela, în 1165, că „ei nu aderă la credinţa creştină, dar îşi dau nume evreieşti”, deşi, în 1527, un cronicar anonim constata că „ei au păstrat, de la început, până acum, cu foarte mare evlavie, credinţa Sfântului Pavel”[58], mai ales prin voievozi, oamenii de rând preferând să se închine planetei Venus şi zilei ei, Sfânta Vineri, într-atât fiind „de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu mai ştie nimic despre Dumnezeu şi despre fericirea cerului”[59].

 

Pe fondul acestei „orbiri” şi „neştiinţe”, în care ortodoxia pelagiană căpătase contururi clare şi intransigente, Pelagius, cunoscut doar prin discipolii săi, se substituia lui Pelasg, confuzia eponimului Flaccus reprezentând „un fenomen de viaţă şi… o dovadă de vitalitate nestăvilită şi nicidecum de decadenţă”, conform comentariului istoricului Maria Holban[60]. Şi astfel se face să avem în Flaccus o suprapunere de eroi eponimi, care îi spulberă pe cei cu existenţă şi determinare reale sub şubrezenia mitului născocit de viitorul Papă Pius al II-lea, cel care nici măcar proiectata ultimă cruciadă nu a putut să o vadă cu ochii, abandonând-o, datorită morţii, pentru totdeauna miturilor născocite.

 

 

[1] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[2] Bădulescu, Preot Dan, Ortodoxie și erezie, APOLOGETICUM 2005, p. 19, subsol

[3] Katha-Upanishad I, p. 31

[4] Eesha-Upanishad, p. 16

[5] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

[6] „Transilvaniam incolunt Valachi, qui genus Italicum sunt, quemadmodum paulo post referemus. Valachia perquam lata regio est, a Transilvanis incipiens usque ad Euxinum protensa pelagus, plana ferme tota, et aquarum indigua; cuius meridiem Ister fluvius excipit, septemtrionem Roxani occupant, quos nostra aetas Ruthenos appellat, et versus fluvium Thiram nomades Scytharum genus, quos Tartaros hodie vicitamus. Hanc terrani ncoluerunt quondam Getae, qui Darium Hisdaspis filium turpi fuga repolerunt, et Lysimachum Regem vivum in potestate pertraxerunt, et. Thraciam pluribus cladibus affecerunt. Postremo Romanis armis subactivac deleti sunt. Et colonia Romanorum, quae duces coerceret en deducta, Dues quodam Flacco, a quo Flaccia nuncupatat Exin longo temporis tractu; corrupto, ut fit, vocabulo, pro Flaccis Valachi apellati; sermo adhuc genti Romanos est, quamvis magna ex parte mutattts, et homini Italieo fix intelligibilis. Valachi et insulas Instri accolunt , inter quas Pencen apud veteres fama notatam, et in Thracia quoque sedes habent. Valachi gens olim Romana, cum magnis copiis a Graecis accersiti, Andrianopolim duxere”. Aeneas Sylvius (Piccolomini – n. n.), Historia de Europa. De Hungaria, Cap. I, II, IV. – apud Lauriani, A. Treb, Coup d’oeil sur l’Histoire des Roumains, Bucureşti 1846, p. 34, subsol, drept confirmare a afirmaţiei lui August Treboniu Laurian din pagină, şi anume: „Les Romains y amenèrent des colonies pour défendre le pays contre les invasions des barbares, sous le commandement de Flaccus, du nom duquel il fut nommé Flaccia, mais ce mot se corrompit avec le temps, comme il arrive d’ordinaire, et les habitants au, lieu de Flacci, furent appelés Valachi” („Romanii au adus acolo coloni pentru a apăra țara împotriva invaziilor barbarilor, sub comanda lui Flaccus, de al cărui nume ţara a fost numită Flaccia, dar acest cuvânt este corupt cu timpul, așa cum se întâmplă de obicei, iar locuitorii, în loc de Flacci, se numeau Valachi”)

[7] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p. 470

[8] Lauriani, A. Treb, Coup d’oeil sur l’Histoire des Roumains, Bucureşti 1846, p. 34

[9] Iorga, N., Istoria comerţului românesc românesc / Epoca Veche, Bucureşti 1925, p. 39

[10] Ibidem, p. 516, subsol

[11] Născut în 11 februarie 1380 – mort în 30 decembrie 1459

[12] În latină, Flavius Blondus, 1392 – 4 iunie 1463; autorul cărţii „Historiarum ab inclinatione Romanorum imperii decades”, scrisă între anii 1439-1453 şi publicată la Veneţia în 1483.

[13] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p. 470

[14] Citând din lucrarea „Hungarische, sibenbuergische, moldau-,wallach-, tuerck-, tartar-persian und venetianische Chronica, …auss vielen bewehrten Scribenten zusammen getragen und hervor gegeben durch Johannem Gradelenium, Franckfurt-am-Mayn…, jm Jahr 1665”, în care se spune că „acea națiune  valahă, ca și valahii, are origini italiene, ei vorbesc limba latină vulgară, deși aceasta este foarte coruptă și foarte apropiată de spaniolă, franceză și italiană, pentru ca cineva să înțeleagă același lucru cu puțin efort. Se pare că au dobândit numele de la sarmaţii sau tătarii din vecinătatea lor. Dar provinciile pe care le locuiesc au fost numite, inițial, Flaccia, de către un Flaccus[14], un cetățean roman” – cf. Iorga, N., Istoria comerţului românesc românesc / Epoca Veche, Bucureşti 1925, p. 39

[15] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968,  pp. 195, 196

[16] Legendă pusă în circulaţie de Enea Silviu Piccolomini, de la care o împrumută autorul şi de geografii italieni.

[17] Autorul, închizându-se într-un pedantism îngust de cancelarie, nu înţelege că evaluarea limbii reprezintă un fenomen de viaţă şi este o dovadă de vitalitate nestăvilită şi nicidecum de decadenţă – comentariul istoricului Maria Holban, îngrijitorul volumului menţionat

[18] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti 1925, p. 170

[19] Iorga, N., Istoria comerţului românesc românesc / Epoca Veche, Bucureşti 1925, p. 39

[20] Ibidem, „Îl aflăm existând după 1400” – notă Nicolae Iorga, op cit., p. 39

[21] În „porunca circulară” din 30 ianuarie 1431, Dan Voievod se adresează „tuturor târgurilor şi vămilor domniei mele: Rucărenilor şi Câmpulungenilor şi Argeşenilor şi Târgoviştenilor şi Târgşorenilor şi Săcuenilor şi Gherghicenilor şi Buzăenilor şi Flocenilor şi cetăţii de la Câmpulung şi tuturor celorlalte târguri şi vămi” (Bogdan, Ioan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească, Bucureşti 1905, p. 39; Tocilescu, Gr. G, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul / 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 28); „Brăila şi Flocii”, menţionate şi în scrisorile din 1491 şi 1942 (Bogdan, Ioan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească, Bucureşti 1905, pp. 193, 194)

[22] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[23] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti 1925, p. 170

[24] Ambele documente publicate din nou de I. Bogdan, după original, în chip corect, în Îndatoririle militare ale knezilor si boierilor moldoveni, în Analele Academiei române, II, Tom. XXIX, 1907, pp. 614-616 (2-4) – nota lui Xenopol.

[25] „Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie” (Homer, Iliada, XVIII, pp. 360, 361).

[26] Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.

[27] Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”. Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harţă, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.

[28] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[29] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[30] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[31] Homer, Iliada, versul 415 al Cântecul X, versul 125

[32] Heidel, A.,  The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970, VII, p. 24

[33] Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”), care, atunci când i s-au înmulţit turmele, a coborât, dinspre civilizaţia polară, înspre cea boreală, „spre spaţiul luminos, spre sud”, iar „acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara” – Zend-Avesta, Vendîdâd, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta / The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3,traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12, 13 şi 19

[34] „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, tradusă de James Legge, Oxford, 1879 p. 63)

[35] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[36] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[37] „Zeii Cerului şi ai Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 64)

[38] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, The Canon of Shu, pp. 40 şi, respectiv, 39

[39] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[40] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[41] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[42] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[43] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[44] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[45] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[46] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 16

[47] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 8

[48] „Cu 4-5 veacuri în urmă sau poate şi mai devreme, de pe insulele britanice a venit un călugăr, cu numele latin probabil de Pelagius, la Roma. Augustin, chiar când i-a devenit adversar, vorbește de mai multe ori despre facultățile intelectuale ale omului și despre reputația impecabilă a vieții sale” – Zimmer, Heinrich, Pelagius in Irland, Berlin 1901, p. 13

[49] Ionescu, Nae, Curs de metafizică 1925-1926 / Problema salvării în opera „Faust” a lui Goethe, p. 17

[50] Ibidem

[51] „Pe vremea aceea, Pelagianismul se lățea vertiginos, mai ales în Sicilia și cu deosebire la Siracusa, unde mulți căzuseră în mrejele ereticilor și chiar cei buni erau zdruncinați de noile învățături” – Dreptul de proprietate în concepția creștină, în Vestitorul, Anul VIII, No. 2, 15 ianuarie 1932, p. 4

[52] Grama, Alesandru, Dr., Istoria universală a bisericii, Blaj 1881, p. 176

[53] Lucaciu, Dumitru, Pr. Dr., Răsăritul disident şi neprihănita zămislire a Maicii lui Dumnezeu, în Cultura creştină, Anul XVIII, Nr. 3-4, mart-aprilie 1938,p. 133

[54] Stanciu, Ioan, Pr. Dr., Jurisdicţia Papei asupra Africii, în Unirea, Anul LI, nr. 38, 20 septembrie 1941, p. 2

[55] „Argumentum Pilagii in aepistolam ad Effesseos” (p. 35), „ad Tesalonicenses” (p. 36), „ad Colosense… Assiani” (p. 37). „ad Thimotheum… a Macidonia” (p. 37), „ad Titum… ab Atenis” (p. 38) etc. – Zimmer, Heinrich, Pelagius in Irland, Berlin 1901

[56] Dods, Marcus, The anti-pelagian works of Saint Augustine, Volume I, Edingurgh 1872, p. 2

[57] Nistor, Ion, Cehoslovacii şi Românii, în Codrul Cosminului, nr. VI, 1929-1930, p. 261

[58] Călători străini despre Ţările Române, I, p. 192

[59] Marco Bandini, în Călători străini despre ţările române, V, p. 344

[60] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968,  pp. 195, 196


Pagina 5 din 25« Prima...34567...1020...Ultima »