Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 5

Enigma de la Dencuş, lângă Sarmisegetuza

Franz Jaschke: Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen

După toate aparenţele, Franz Jaschke a fost primul european care a rămas fascinat de strania frumuseţe a enigmei de la Densuş, monumentu ancestral care, în 1807-1810, nu era biserică, altminteri nu ar fi scris în legenda acuarelei sale „Demsus, Dacisch Römisches Denkmal im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, ci „Demsus, Römisches Kirche im Hatzeger Tal in Siebenbürgen”, iar reproducerile ulterioare, alb-negru, desigur, nu ar fi legendat „Temschus im Hatzecker Thal in Siebenbürgen. Einziger Uiberrest von Ulpia-trajana, oder des alten Zarmizä-gethusa. Hauptstadt des alten Daciens”, considerând ruinele drept o „moştenire dacică” şi nicidecum un vestigiu ortodox lăsat în părăsire.

La rândul lui, desenatorul de la „Le tour de monde”, care vizitase Transilvania înainte de anul 1874, când se publica desenul în gazetă, sub titlul „Mausoleul roman de la Petroşani”, ar fi menţionat vechimea acestei biserici, din moment ce în 1865, rolul de biserică era deja consemnat în presa românească din Ardeal, vestigiul beneficiind şi de descriere, din partea lui Aron Densuşanu, care, în mod surprinzător, cam încurcă lucrurile, întrezărind o utilitate iniţială de incinerator uman pentru edificiul care adăpostea un templu antic solar (dacă nu ar fi leii din exterior, aş fi opinat pentru un templu lunar). Oricum, ruinele, datate de mulţi în secolul IV înainte de Hristos, exclud convingător şi definitiv statutul de „cea mai veche biserică românească în care şi astăzi au loc slujbe religioase”, pe care îl conferă CrestinOrtodox.ro, iar afirmaţia de pe Wikipedia, conform căreia biserica „Sfântul Nicolae” din Densuş „a fost ridicată pe ruinele unei construcţii din Antichitate (secolul al IV-lea)” este cel puţin penibilă, pentru că nimic nu s-a ridicat, nu s-a construit pe străvechile ruine, ci doar s-a încercat, iniţial fără folos (pedeapsa lui Dumnezeu: vijeliile spulberau acoperişul), o aprigă deturnare de identitate, o falsificare de spirit şi, desigur, de rădăcini şi de înrădăcinări.

1874, Le tour du monde: Mausoleu roman la Petroşani

În gazeta rămasă celebră datorită debutului lui Eminescu – altminteri, nu prea merită celebritate şi astăzi, publicându-se, încă în primul an al apariţiei ei, 1865, „Suvenire şi impresiuni de călătorie”, de Arone Densusianu, se reproduce şi ceea ce devenise de curând (probabil după 1849), biserică, înconjurată de cimitir, cum o sugerează şi ilustraţia franceză, în ciuda legilor sanitare austriece, care impuneau, din motive se siguranţă sanitară, mutarea cimitirelor în afara satelor şi a oraşelor, deci departe de arealul populat.

Biserica din Densuş, „Familia”, nr. 19, din 1865

Imaginea dovedeşte că nu monumentul enigmatic al „unor vremi cărunte, ba poate şi mai cărunte” (turnul, care nu avea nici cruce în vârf, nici acoperişuri), ci şandramaua încropită din curtea interioară a templului, străjuită de ziduri de piatră, servea şi încă mai serveşte pentru servicii religioase greco-catolice sau greco-ortodoxe. Chiar dacă, ulterior căderii Sarmisegetuzei, au fost aduse aici inscripţii şi pietre funerare, construcţia, care fusese ridicată cu cinci veacuri înainte de distrugerea capitalei Daciei, nu avea cum să valorifice rămăşiţele magnificei cetăţi, care, aşa cum o probează sporadicele şi mult prea grăbitele săpături arheologice, există încă pe locul, aşteptând doar proverbiala minte a românul cea de pe urmă, care să-i redea notorietatea universală şi interesul pe care le merită din plin. Numai că, dacă vor găsi arheologii „sateliţi” ai Sfântului Soare, precum cel de la Densuş, nu se duce pe copcă încreştinarea românească multimilenară? Mai ales că era plină Ţara Haţegului de astfel de temple, pe care le-am numit deloc întâmplător „sateliţi”, religia naturală, pe care o numi creştinism, dar care a existat dintotdeauna, după cum sublinia Augustin, împământenind Cerul prin astfel de aşezări ale „meselor şi scaunelor” lui, după modelul hărţii cereşti, fără ca un templu al muntelui să se asemene cu alt templu, după cum o proba, în 1874, acelaşi „Le tour de monde”:

1874, Le tour du monde: Turnul roman de la Petroşani

 

Având în vedere că Aron Densuşan (aşa se citeşte ortografic scrierea etimologică „Densusianu”, în care „si” se pronunţă „ş”, iar „u” final este mut) este primul autor al descrierii „bisericii” din Densuş, cred că abia după cunoaşterea acelui text, din 1865, putem purcede mai departe:

 

Densuş, în 1904, cu acoperiş de şindrilă, pe care nu îl avea în 1865 – Răvaşul, nr 28, din 9 iulie 1904

„Memorabilul monument biserica de la Densuş. Se află la vreo 40 paşi de casa parohială şi este aşezată pe marginea unui podiş, în care se finesc şi se confundă cu şesul văii, poalele dealurilor păduroase, ce formează afunda vale, în a cărei gură, precum am zis mai sus, se află aşezat satul şi care desparte valea Haţegului de Banat. Dar să mergem aproape de monument, să-l contemplăm şi să-l examinăm! Exteriorul bisericii are mai mult aspectul unei stânci, decât al unui edificiu. Forma ei originală este una de cvadrat, deasupra căruia se ridică turnul. Acoperământ nu este deloc, pentru că baza turnului încoronează şi acoperă de tot biserica. Turnul, la vârful mai strâmt şi descoperit în forma unui horn, este construit numai din piatră. Dungile sau laturile turnului constau tot din piatră mare cioplită. Are trei rânduri de fereşti şi trei rânduri de brâuri, ce-l înconjură pe deplin, compuse din cărămizi aşezate în formă triunghiulară alternativă. Un astfel de brâu are şi trunchiul bisericii pe deasupra, pe unde se combină cu baza turnului.

Stîlpii pentru susţinerea turnului

În baza turnului, prin mur (perete – n. n.) se află o galerie obscură.  În aceasta, precum şi în turn, se poate sui omul numai pe deasupra bisericii, pe mur, în sus. Dar numai pe un loc este accesibil. Poteca duce printre doi lei mari de piatră, culcaţi pe foale (piept – n. n.), întorşi cu spatele către olaltă. Înainte de a intra în galeria obscură, intri în o gaură ca o peşteră, care răspunde în goliciunea turnului; din acesta, apoi, intri în galeria care, la început, este strâmtă, încât trebuie să intri pe brânci, iar mai încolo poţi merge în picioare. În ea se ţin bufniţe şi lilieci.  Pe dinafară, pe mur poţi să îmbli şi să înconjuri turnul. Pe acoperământ sau pe baza turnului cresc muşchi şi iarbă verde. Galeria obscură se numeşte, în o tradiţiune populară, Peştera Zamfirei (…).

„Leii de piatră”, care nu sunt, totuşi, lei

Să intrăm în biserică. Mai întâi intră omul în o tindă, care, după cum însuşi murul o demonstrează, este alăturată, lângă edificiul vechi, numai în timpurile mai dincoace. Tinda a fost acoperită cu şindrilă, dar o vijelie a zvânturat acoperişul întreg şi, până astăzi, stă tot descoperită. Murul a început a se ruina. Cum intră omul în tindă, în mâna dreaptă se afla, mai demult, o cămară, în care se presupunea că se junghiau vitele, aduse spre sacrificare. Dar azi numai urma se mai vede. În biserică intră omul pe o uşă mică. În mijlocul ei se află patru pilaştri (stâlpi) cvadraţi şi foarte groşi, din piatră tăiată, pe care se reazemă turnul. Postându-se omul între aceşti pilaştri şi căutând drept în sus, vede cerul liber, pentru că turnul, cum am zis, este descoperit, gol de tot dinăuntru şi răspunde chiar în mijlocul bisericii. Fără îndoială, între aceşti pilaştri se ardeau victimele şi turnul servea de horn, pentru că într-adevăr şi acum se văd pietrele afumate. Pe pilaştri se află inscripţiuni sepulcrale, unele bine conservate, altele şterse. Deplin ligibile sunt următoarele trei:

Structura turnului – foto: Alexandru Baboş

 

D. M. / C. OCTAVIO XEPOTI / VIX. AN. LXX. IVLIA. / VALENTIA HERESCON / IVGI PIENTISSIMO / FACIENDVM PROCV / RAVIT H. S. E.

VALERIA CARA / VIX. AN. XXIX. / T. FLAVIVS APER / SCRIBA COL. / SARM. CONIVGI / RARISSIMAE

Densuş, pe când România Mare avea un Patriarh ardelean

D. M. / G. LONGIN / MAXIMO / VIX. AN. LVIII. / IULIA AFRO / DISIA CONI / B. M. P.

*

(Familia, I, nr. 19, 5/17 decembrie 1865, pp. 230-232).

*

Pătrat, iar undeva mai înspre Petroşani, cerc (cilindru), dar cu acelaşi tip de structură simbolică, nicidecum romană, chiar dacă pietre funerare mărturisesc trecerea lor pe acolo. Aş paria, dacă aş avea cu cine (dacă ar mai exista în ţara asta arheologi, dacă nu ar fi plecat pe calea zeilor şi Vlassa, şi Daicoviciu), că undeva, păzite riguros de codrii înălţimilor şi învelite tămăduitor sub brazdele cu muşchi ale pământului, se mai află şi alte altare străvechi, inclusiv de formă rombică, pentru că mai tot din ceea ce am uitat sau ignorat noi există dintotdeauna. De regulă, un templu al muntelui acoperea, păzind de ochii nepricepuţilor, taine şi mai adânci. Dar cum să le mai cauţi la Densuş, acolo unde bezna medievală e mai apăsătoare decât oricând?


Cea mai veche panoramă a Cernăuţilor

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Podul moldovenesc de peste Prut

 

Cele mai vechi acuarele cu panorama Cernăuţilor păreau să aparţină lui I. Schubirsz, fiind cu mult anterioare litografierii lor, în 1832, şi reproducerii, ca ilustraţii, în monografia Bucovinei, publicată de Teofil Bendella, în 1848, la Viena; dar iată că există în arhivele „Bildarchiv Austria” ale „Ȍsterreichische Nationalbibliothek” şi o altă acuarelă, cu autor necunoscut şi fără datare, dar litografiată de Anton Lange, în 1823, sub titlul „Ansicht der Stadt Czernowitz in der Bukowina” („Priveliștea orașului Cernăuți din Bucovina”), care este anterioară „priveliştii” lui Schubirz şi ca litografie (1823, faţă de 1832), dar şi ca panoramă în sine. Pentru că panorama litografiată de Lange prezintă Cernăuţii moldoveneşti, de înainte de 1774, cu pod moldovenesc de lemn, cu boieri în vechiul port moldav şi cu şarete ruseşti deja moldovenizate, cu câţiva ţărani şi… nici un post de pază şi control, la capetele podului, după cum era nu doar moda, ci şi disciplina la austrieci.

Copiind câteva elemente care fac diferenţa între Cernăuţii de sub stăpânirea moldovenească ba a turcilor, ba a ruşilor, şi Cernăuţii de sub autoritatea şi protecţia austriacă, nu pot să nu-mi amintesc observaţia lui Ion Grămadă (unul dintre puţinii bucovineni care au săvârşit jertfa supremă pentru istoricizarea României Mari): „Şi iată că, de la miază-noapte, de pe lângă neadormitele ape ale Nistrului, până la Pietrele Roşii, unde se întâlneau graniţele celor trei ţări româneşti, Ardealul, Moldova şi Bucovina, ţara gemea, acum, de cătane împărăteşti, tot Nemţi înalţi şi bine legaţi, care erau îmbrăcaţi în tunici albe, roşii şi albastre, şi purtau cozi şi tricornuri pe cap. Băştinaşii începură să mai răsufle oleacă şi să se simtă mai siguri, căci legile şi dreptăţile nu mai atârnau de vârful sabiei, ca pe vremea stăpânirii Turcului. Dar, totuşi, se mai arătau făcători de rele, ce ţineau calea bieţilor drumeţi, căci, pe unele locuri, ţara era pustie; de multe ori ţi se întâmpla să mergi, zile întregi, fără să dai de ţipenie de om sau măcar de vreun han mai acătării. De drumuri bătute – nici pomină, numai ici-colea, câte un drumeag plin de hârtopi şi mâncat de ploi, iar cale de câteva poşte, întâlneai doar vreun bordei, săpat în pământ, în vârful căruia atârna, pe o prăjină, un jup de paie sau de strujeni, semn că aici era un conac. Satele se întindeau pe râpi şi pe la marginile codrilor pustii şi nepătrunşi, îndosite de frica Tătarilor şi a altor legi spurcate. Moldovenii se împăcară îndată cu stăpânirea cea nouă, deşi nu puteau pricepe cum de au venit sub cârma împărăţiei austriece, căci nici învălmăşeală de oşti n-au văzut, nici sânge să curgă ori măcar pârjol să se plimbe, ca alte dăţi, prin ţară”[1].

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Reproduc şi a doua acuarelă a lui Schubirsz (cândva o să apară şi cea color) pentru că ea probează că, şi în condiţiile în care acuarela cu autor necunoscut, litografiată de Anton Lange, ar fi fost făcută după 1774, ea ilustra intenţionat Cernăuţii moldoveneşti, deci Cernăuţii din anii „cumplitului rapt austriac” – cum obişnuiesc să spună istoricii şi patrioţii buzincurişti. Şi zău că au dreptate: în fond, civilizarea este atât de cumplită!

*

[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 195, 196


Primul chitarist român: Alecu Barbu Lăutarul

Ştiam povestea înzestrării lăutarilor români, de către marele vornic Theodor Burada, cu chitare, începând cu anul 1823, când punea bazele unui conservator la Iaşi, dar unul particular, susţinut de tineri boieri, care, de altfel, erau şi primii profesori de instrumente moderne, procurate din Viena sau din Paris. Exista şi la Bucureşti un astfel de mare boier, Ion Câmpineanu, aşa cum exista şi un Barbu Lăutarul al Valahiei, Dimitrache Lăutarul.  Numai că poveştile cu lăutari au fost concepute pentru glorificarea stăpânilor, lăutarii rămânând în umbră, neştiuţi şi nenumiţi, cu excepţia starostelui lor. De pildă acest Dimitrache, valahul (cântecele din colecţia lui Grenville-Murray, publicată la Londra, în 1854, din repertoriul acestui Dimitrache Lăutarul făceau parte, dacă nu cumva chiar fuseseră născocite de el).

*

Pentru că erau robi ţigani, ulterior eliberaţi prin lege sau prin răscumpărare, pe nimeni nu interesa dacă măcar starostele lor avea o familie, din cine descindea şi în cine se încredinţa. Abia când trece un maghiar, Franz Liszt, prin provinciile româneşti, stăpânite de trei imperii, anumiţi staroşti de tarafuri încep să intereseze şi să fie legendaţi de românime, dar fără un respect real faţă de acei uriaşi artişti. Liszt notase, scrisese un fel de jurnal despre „Bohémiens dans l’Europe orientale”, deci despre ţiganii lăutari, un jurnal în baza căruia francezul Paul Bataillard a publicat o carte, „Les derniers travaux relatifs aux Bohémiens dans l’Europe orientale”, Paris, Franck, 1872. Practic, toate legendările despre Barbu Lăutarul încep în Regatul României abia în 1889, când lăutarii noştri ţigani urmau calea lui Alecu Dinicu, basarabeanul care, după câţiva ani petrecuţi în Iaşi, se mutase la Bucureşti, cu tot cu „Ciocârlia” basarabeană şi cu taraful lui (Ciolacu, Năstase, Alecu Barbu, Ioniţă Basamac), cu care, în 1867, a uimit Viena şi, în mod firesc, întreaga Europă. E frumoasă povestea asta, dar o voi povesti abia după ce ne vom achita, măcar segmentar, cu un zvâcnet de memorie faţă de Dimitrache Lăutarul, bucureşteanul.

*

„Marele patriot Ion Câmpineanu, devenind stăpân pe averea sa, liberă, îndată toţi ţiganii robii (câteva sute) şi desfiinţă claca de pe moşia sa. Vestitul lăutar Dimitrache, care fusese admirat de Axtat şi Liszt, propuse boierului său să-i vândă libertatea pe 300 de galbeni, ce-i avea agonisiţi, dar acesta îi ceru 1.000. Câmpineanul, aflând de acest fapt, dărui ţiganului lăutar 700 galbeni, ca să-şi răscumpere libertatea de la nedemnul său stăpân” (Foaia Populară, III, No. 2 (83), 9 ianuarie 1900).

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

În 1867, când fascinase Viena, cu taraful său, apoi Parisul, Alecu Dinicu avea un fiu, Ion, căruia avea să-i încredinţeze taraful, iar fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu (probabil îi botezase Dinicu), avea doar 22 de ani (se născuse în 1845), iar lui Ciolacu tocmai i se năştea, la Bucureşti, un băieţel, Cristache, care avea să ajungă unul dintre cei mai mari muzicieni români, prieten la cataramă cu George Enescu. Povestea pariziană a românilor începuse destul de amuzant, francezii crezând că „Bucarest este capitală a Bukhariei”, în care, ca să ajungi, „e necesar să treci prin Egipt”, interesul şi simpatia lor faţă de aceşti orientali pitoreşti fiind stârnit, mai întâi, de o frumuseţe de fată,  care era angajată casieriţă la la „bufetul secţiunii române, ţinut de Fialkovsky”; „o Româncă de o frumuseţe extraordinară, îmbrăcată în costum naţional. Venea lumea să se uite la aşa minune de frumuseţe şi da mult cu multul să aibă o dulceaţă servită de această mândră Româncă. Păcat, însă, era că, îndată ce ajunsese la Paris, o apucase un dor de ţară atât de aprins încât toată ziua plângea. O ţinea întruna cu plânsul; se topea pe picioare de dor; după trei săptămâni, de frică să nu-i moară pe braţe, în Paris, Fialkovsky a trimis-o acasă. Nu ştim ce a devenit această probă minunată, dar prea lăcrămoasă a frumuseţii româneşti”. Profitându-se de prilej, au fost duşi la Paris, apoi la Viena, şi nişte tineri zidari bucureşteni, care să înveţe să facă sobe, şi care, ca tot românul pofticios, care dă de câte o pleaşcă, se nărăvisere la a mânca numai sardele, refuzând orice alt fel de mâncare.

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

„Epoca” din 1889, vorbind despre Expoziţia Universală de la Paris, cu nostalgia anului 1867, menţiona că „în restaurantul „La Strugure” de la Paris, în Expoziţie, vor fi 16 lăutari: opt vor cânta ziua şi opt noaptea… Şi a lor răspundere nu va fi uşoară”, vehiculând şi informaţii importante despre lăutăria europeană a vremii, care deja cucerise Franţa: „ Mai întâi, la 1873, la Expoziţiunea din Viena, Dinicu, primul Dinicu, a ridicat sus vaza şi renumele lăutarului românesc. Ceştia de acum trebuie sau să-l întreacă, sau, desigur, să-l egaleze. / Al doilea, la Paris, de doi-trei ani, sunt la modă lăutarii ungureşti ; banda lui Daraş Mişka face furori. Comparaţiunea se va impune; se va asemăna simţământul, pasiunea, focul, sălbaticul brio al lăutarilor ungureşti cu calităţile lăutarilor noştri? / Să vedem ce va ieşi din comparaţiune! Suntem curioşi a şti dacă în fluierele şi ţipetele irezistibile, bizare şi sălbatice ale „Ciocârliei” vreun wagnerian va găsi armonia imitativă a muzicii lui Wagner ” (Epoca, IV, No. 982, 26 februarie 1889).

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

Banda lui Ion Dinicu s-a umplut de glorie la Paris, şi în 1889, iar studenţii de la Conservator au notat câteva sârbe, pe care le-au publicat şi vândut cu bani buni, aşa că Ion Dinicu a hotărât să-şi dea nepotul, pe Gheorghe, fiul lui Alecu, la Conservatorul din Bucureşti, exemplul lui fiind urmat şi de către foarte tânărul Cristache Ciolacu, viitor şef al orchestrei naţionale regale, care avea să cânte şi la nunta de argint a lui Carol I, şi la nunta lui Ferdinand I, ştirbitorul de ţară, cunoscut drept… Întregitorul!

Cristache Ciolacu, în perioada interbelică

În trupa Dinicu-Ciolacu existau şi alţi instrumentişti de marcă, precum vioriştii Petre Constantinescu şi Nicolae Rădulescu, cobzarul basarabean Ioniţă Basamac sau naistul Balan Pădurean, care avea să-şi facă propria lui bandă.

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Fiul lui Barbu Lăutarul, Alecu, ţinea armonia la chitară (în loc de ţambal) şi, cum o făcea pentru mai multe bande (la Paris cântase şi cu banda basarabeanului Tudorică Cercel), avea să devină în curând elector, pentru că în şedinţa din 21 ianuarie 1893, prezidată de primarul Gr. Trandafir, Comitetul Comunal Bucureşti „aprobă a se înscrie… în listele electorale de Cameră, Senat şi Comună”,  numele lui Alecu Barbu, din „suburbia Oţetari (reg. No. 1641”, şi Dinicu Ciolacu, din „suburbia Popa-Herea (reg. No. 2210)”, care îndeplineau condiţia „censului cerut de lege” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti, XVIII, nr. 8, 21 februarie 1893, p. 62).

 

Alecu Barbu, fiul lui Vasile Bargu, lăutarul, ţinând armonia cu chitara dăruită de Theodor Burada

Alte lucruri nu am mai aflat, pentru că nu izbutesc să dau peste cartea „Notice sur la Roumanie”, Paris, Franck, 1868, iar românii nu prea au obiceiul să-şi apropie de suflet pe marii lor artişti, decât după ce mor şi cu marea condiţie de a fi lăudaţi, mai întâi, acei artişti de către cineva din străinătate. Doar despre Cristache Ciolacu mai ştiu că trăia în 1947, când perduse nişte cartele de alimente, anunţul apărând la „pierderi de acte” (Monitorul Comunal al Primăriei Bucureşti,  12 august 1047, p. 6031): „CRISTACHE CIOLACU din Bucureşti: cartelele de alimente Nr. 155.787 din 1947, pe numele subsemnatului; Nr. 155.786 din 1947, pe numele Elena, soţie; Nr. 155.785 din 194T, pe numele Adriana, fiică, şi Nr. 155.784 din 1947, pe numele Cristina, fiică, eliberate de Circa 8 poliţie”. Am câteva din broşurile în care şi-a publicat, inclusiv la Paris, sârbele şi horele prelucrate ale antecesorilor săi basarabeni, câteva urmând să fie retrezite la viaţă, în 27 martie 2018, drept închinăciune de sufletul eroicei şi necontenit martirice Basarabia.


Călătorie în vremea Unirii Principatelor (I)

Închipuindu-mi eu că nu ar fi lipsită de interes lecturarea ştirilor de presă românească din ianuarie 1859 – admirabile prin obiectivitate, vă propun o călătorie în timp, din care să înţelegeţi singuri cum s-a făcut Unirea Principatelor, dar să şi aflaţi că, la propunerea lui Cogălniceanu, cel mai bun prieten al lui Cuza, alesul moldovenilor, Cuza Vodă, a depus, mai întâi, la obşteasca adunare (divan ad-hoc este un termen turcesc), cererea de abdicare în alb, care să intre în vigoare în clipa în care românii vor găsi un domn străin, care să le desăvârşească unirea. Sunt multe lucruri interesante în presa din vremea primei uniri, toată scrisă cu chirilice, inclusiv despre încercările ierarhilor ortodocşi de a o zădărnici sau despre turcizarea elitelor, care, pe lângă nume româneşti mai aveau şi câte unul de mare boier turc (paşă). Dar, cum vorba multă e sărăcia omului şi cum scopul meu este să vă ajut să aflaţi şi să judecaţi singuri, haideţi să trecem la mărturii:

*

MOLDOVA. Iaşi. După ce în Moldova atât alegerile deputaţilor pentru noua dietă a ţării, cât chiar şi alegerea Domnului a decurs în cea mai bună linişte, ar fi crezut oricine că acum situaţiunea politică, cum am zice, se va lumina şi că, totodată, ştirile şi faimele, contrazicătoare deocamdată, vor înceta cu totul, iar ţara va intra pe calea propăşirii şi a reorganizării practice liniştite. Este prea adevărat cum că „Monitorul” oficial din Franţa, în urma raporturilor trimise de la Iaşi de către consulatul francez, se arată cu decursul împăciuit şi regulat al tuturor alegerilor şi cu persoana Domnului ales; precum şi că jurnalele Vienei încă recunosc unanimitatea şi liniştea întru care se alese Domnul, de faţă fiind la alegere mai toţi consulii puterilor străine. Celelalte jurnale nu au publicat, până acum, nici atâtea ştiri autentice câte s-au văzut în cele sus atinse.

Alegoria „Unirea Principatelor”

De altă parte, însă, numeroasele procese verbale sau dispute ale Kaimacanilor au dat ocaziune, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, ca mulţi din public să judece lucrurile cu totul altmintrelea şi să-şi închipuiască oareşcare mari intrigi şi nelegiuiri, între care ar fi decurs alegerile în ambele ţări. Lasă că nimeni nu poate fi judecător competent şi drept al noilor evenimente, care nu va cunoaşte, cum se zice, pe de rost, pe din afară Convenţiunea de la Paris, din 19 august 1858 (vezi foaia Nr. 2 şi 3 din anul curent), împreună cu adaosele aceleiaşi, apoi încă nici atâta nu e de ajuns, ci trebuie să se afle cineva la faţa locului, lăsând acasă toate patimile sau interesele în parte, cunoscând bine tot jocul ascuns al partidelor dinlăuntru şi străine, pentru ca să informeze despre starea de faţă acurată. Numai aşa va putea cineva judeca drept; iară la din contra, toate ştirile jurnalelor le citim numai pentru ca să ne ameţim capetele şi să nu mai ştim ce avem să credem.

*

Între asemenea ştiri, numărăm şi următoarea, reprodusă, nu ştim de unde, în „ Kronstädter Zeitung” din 29 ianuarie:

„Situaţiunea generală astăzi iarăşi este înnourată. Alegerea Domnilor în Moldova şi în Ţara Românească va da Franţei ocaziune de a face iarăşi pe mentorul (conducătorul) Europei. Se spune cum că Poarta ar avea de scop a disputa legalitatea alegerii Domnului în Moldova. Cuza fu ales pentru ca dânsul, cu cea dintâi ocaziune, să abdice din a sa demnitate, în favoarea unirii Moldovei cu Ţara Românească. Poarta este prea bine informată despre faptele despotice şi falsificaţiunile (?) Kaimacamiei din Iaşi, în cauza alegerilor, iar apoi aceeaşi Poartă se adresă, în această privinţă, la Paris, pentru ca să câştige învoirea puterilor ca dânsa ca dânsa să-şi poată susţine drepturile sale pe cale executivă (a armelor??). Ci cabinetul din Paris este bun către Moldova, iar consulul franţuzesc în Iaşi luptă în cea mai strânsă coînţelegere cu Kaimacamia, şi „Monitorul” salută pe nou alesul Domn cu cele mai amicale cuvinte, totodată guvernul francez întinse asupra lui protecţiunea sa.

Divanul ad-hoc

În Bucureşti iau lucrurile aceeaşi direcţiune ca şi în Iaşi. Ceea ce va face guvernul turcesc este însă necunoscut. Iară Austria va rămânea pasivă. La caz când Poarta nu va recunoaşte alegerea, va trebui să se convoace un congres (din cauză că Principatele stau sub garanţia europeană), unde apoi turcilor le va fi foarte cu greu a reuşi. Cum s-ar părea, scopul Franţei este de a degrada şi de a bucăţi Turcia. Toată întâmplarea este o măgărie pentru parizieni”.

*

Priceapă acest articol care cum îl taie capul; noi ne mărginim întru aşteptarea faptelor împlinite. Într-aceea, pe când scriem acestea, iată că unul din toate jurnalele Vienei, adică „Ost d. Post”, ne aduce o descriere pe larg şi cu totul interesantă a decursului alegerilor din Moldova, până în momentul în care Domnul Alexandru Cuza ocupă scaunul străbun al patriei sale. După aici numitul jurnal, toate au decurs în cea mai bună orânduială, cu atât mai vârtos căci partida sturzească (a fostului Domn Maihail Sturza şi a fiului său celui mai mare, Grigorie Sturzam alias Muhlis Paşa), văzându-se şi în minoritate, şi dezbinaţi între ei, a dat mâna şi s-a sărutat cu partida naţională cea mare; numai vreo cinci membri au părăsit adunarea înadins. Întru altele, tot ce s-a întâmplat mai extraordinar a fost cum că, la propunrea domnului Mihail Kogălniceanu, s-a decretat, prin adunare, ca noul Domn să subscrie un înscris, prin care să se îndatoreze că, la caz când Principatele s-ar uni sub vreun Domn străin, Măria Sa va abdica de bună voie. Din toate, deci, această întâmplare poate fi că va produce vreun protest din partea Porţii otomane.

*

Oricare alte faima (zvonuri – n. n.), răspândite prin alte jurnale, rămân, deocamdată, lipsite de adevăr, iar între acestea se enumeră şi aceea, împrăştiată după „Gazeta univ.” Nr. 29, ca şi cum adunării i s-ar fi făcut vreo silă, prin concentrarea de trupe, după care mitropolitul şi alţii ar fi protestat.

*

ROMÂNIA. Bucureşti. Citind cineva următorul articol, din „Naţionalul” Nr. 10, cu luare aminte, s-ar părea că, în Ţara Românească, a început a se face silă (forţare – n. n.) alegerilor tocmai din contra de ceea ce împărtăşirăm mai sus, după jurnalul nemţesc, adică cu asuprirea partidei naţionale. Acelaşi articol sună aşa:

„Bucureşti, 10 ianuarie vechi. La 8 ale lunii, au avut loc alegerile prin plăşi pentru alegătorii de întâiul grad; la 10, s-au făcut alegerile pentru deputaţii proprietarilor mari. Nu cunoaştem încă rezultatul din toată ţara. Acele ce cunoaştem din alegerile proprietarilor mari sunt acestea: la Ilfov s-au ales prinţul Alexandru Ghika şi prinţul Dimitrie Ghika; la Brăila, domnii Ioan Slătineanu şi Gregorie Filipescu; la Buzău, domnii Ion ;arghiloman şi Grigore Hrisoscole; la Focşani, domnii Ioan Cantacuzino şi Scarlat Fălcoianu; la Vlaşca, domnii Arsache şi Nicolae Tătăran; la Mehedinţi, domnii Dimitrie Filişanu şi Nicolae Bibescu; la Prahova, domnii Ioan Cantacuzino şi Constantin Filipescu.

Şedinţa Divanului boieresc

La 12 ale lunii acesteia, se vor face alegerile deputaţilor de oraşe. Până ce aceste linii (rânduri – n. n.) vor ajunge la cele mai multe districte, alegerile se vor şi face. Tot ce putem zice astăzi este mai ales pentru capitala noastră. Acei alegători să-şi aducă încă o dată aminte de importanţa misiunii lor; să nu uite că au să dea un mare exemplu ţării şi străinătăţii, că adică capitala a ştiut să aleagă pe bărbaţii ce sunt mai mult în stare de a servi ţara lor. Să bage de seamă că s-a introdus, nu ştim de cine, o tactică de a înnegri pe unii, alţii din oamenii naţiunii şi aceasta numai cu scop de a depărta de la dânşii încrederea publică. Dacă alegătorii noştri ascultă vorbele şi nu vor şti să examineze faptele şi trecutul, vor da în curs şi vor dovedi că sunt o societate primitivă, care nu are încă o adevărată opiniune publică. Se mai vede încă o sumă de nume figurând între aspiranţii la deputăţie. Acesta iarăşi poate contribui la a împărţi voturile şi a da majoritate la alţii, ce nu prezintă toate garanţiile cerute. Dacă, iarăşi, alegătorii vor urma astă tactică şi nu vor şti a-şi reuni voturile asupra unor nume numai, vor da iarăşi curs vor dovedi puţin tact politic. Fiecare alegător să aibă în vedere pentru alesul său trei condiţiuni: moralitatea, fără care orice patriotism este o minciună; învăţătură, fără care calitatea de deputat nu poate fi de nici un folos ţării; şi tăria de caracter sau curajul opiniunilor sale, fără de care deputatul devine o statuie pasivă, dacă nu un instrument complet al celor ce voiesc să facă rău. Dacă tot alegătorul se va convinge de aste trei calităţi, dacă fiecare le va căuta să le aibă deputatul său, este multă probabilitate că voturile nu se vor risipi şi se vor concentra asupra unor nume. Noi nu am voit a recomanda aceste nume; nici a le face cunoscute publicului; căci nu voim să impunem conştiinţei alegătorilor întru nimic. Voim numai ca fiecare să aibă o convingere curată şi luminată şi atunci suntem siguri de bunul rezultat al alegerilor.

Tot ce mai voim încă ca nici alţii să nu exercite o presiune asupra alegătorilor şi ca voturile să se dea în libertate şi cu toată legalitatea. Dar cu mare părere de rău aflăm că aceasta nu s-a urmat pretutindeni. Cel puţin, după câte ştim noi, aflăm că în districtul Buzău s-au întâmplat mai multe ilegalităţi, cu ocaziunea alegerilor de întâiul grad ale proprietarilor mici. Aşa, în plasa Pirscov, sala alegerilor a fost înconjurată de dorobanţi, dorobanţii au intrat chiar în sală şi au dat afară pe alegătorii ce aveau sentinţe judecătoreşti în favoarea lor şi care, după decretul de la 5 ianuarie, trebuiau să voteze; alte persoane, fără a fi înscrise de tribunal, ci de administraţie, după 31 decembrie, au fost vârâte în sală. Alegătorii au protestat şi au ieşit din sală.

La plasa Câmpului, domnul Dimitrie Tomescu, admis între alegători prin sentinţă judecătorească, s-a scos cu puterea din sală de către administraţie. Alegătorii au protestat.

La plaiul Slănic, trei alegători, admişi prin sentinţă judecătorească, s-au scos iarăşi cu puterea şi dorobanţii au năvălit în sală. Alegătorii au protestat şi nu au votat.

În toate aste protesturi, alegătorii zic că, dacă dreptate nu li se va face, ei vor veni în capitală, spre a protesta şi la reprezentanţii puterilor garante. Dacă alegerile se vor fi şi făcut tot în ăst chip şi la celelalte judeţe, apoi, zău, nu vedem unde este legalitatea şi sinceritatea lor”.

Comerţul Ţării Româneşti încă tot este lânced; iară criza politică europeană din zilele noastre apasă şi mai rău asupra daraverilor (afacerilor – n. n.). Afară de cele două falimente mari, publicate în zilele trecute prin jurnalele din Bucureşti, se mai întâmplă şi altele mai mici, care însă, între relele cele mai mari, nu se mai bagă în seamă.

*

Bucureşti, 14 ianuarie vechi. Aleşii capitalei sunt domnii:

Nicolae Golescu, 187 voturi;

  1. A. Roseti, 184 voturi;

Vasile Boerescu, 151 voturi.

Numărul votanţilor de faţă era de 264; fiecare din aleşi a avut, de la întâia votare, o majoritate absolută.

*

Mai întâi, alegători s-au adunat, la 8 ore dimineaţa, în biserica Sfintei Mitropolii, spre a asculta un serviciu divin, făcut înadins pentru alegeri. E. S. părintele Mitropolit, împreună cu clerul său, se afla de faţă. Serviciul s-a făcut cu toată solemnitatea cerută. După citirea unei rugăciuni, înadins pentru alegeri, toţi alegătorii, pe la 10 ore, s-au retras în sala obşteştii adunări. Aci, s-a procedat, mai întâi, prin vot secret, la formarea biroului, compus din domnii C. A. Roseti – prezident, Vasile Boerescu şi Dimitrie Culoglu – secretari. După aceea, s-au început operaţiile votării. Fiecare alegător se striga anume spre a-şi primi buletinul său tipărit şi subscris (semnat – n. n.) de prezident; apoi, după ce-şi scria pe aleşi, şi-l depunea în urnă, iarăşi prin apel nominal. Cu toată complicarea acestei lucrări, aleşii s-au putut proclama, seara, la 7 ore. Cea mai mare regularitate şi ordine au domnit în tot timpul votării; şi oricine a fost impresionat de sentimentele de religiozitate, de patriotism şi de unitate ce se vedea pe feţele mai ale tuturor alegătorilor.

Din judeţe mai primim numele mai multor aleşi, pe care-i vom arăta într-o listă specială. Observăm însă că şi la alte judeţe nu s-a făcut alegeri, din cauza ilegalităţilor. Aşa, la Muscel, între proprietarii mari, deşi s-au ales domnii V. Velu şi G. Lenş de către proprietari; însă alegerea a căzut, că s-a oprit intrarea la doi, ce aveau sentinţe judecătoreşti.

Cuza Vodă şi sultanul Abdul Aziz – Le Monde illustré 23 iulie 1864

Deputaţia moldovenească, destinată a merge în Constantinopole, spre a cere învestirea Domnului, a ajuns în Bucureşti, la 14 ale lunii acesteia. Ea este compusă din domnii Dimitrie Negri, Nicu Catargiu şi colonel Mavrichi. Felicităm pe moldoveni de această idee fericită. Ea este conformă cu vechile noastre datine, când Domnii români nu mergeau în persoană la Constantinopole, spre a încerca un fel de umilinţă naţională, ci trimiteau o ambasadă spre a cere investitura. Dar, de când cu beii fanarioţi, obiceiul se schimbă; căci aceştia trebuiau să meargă înşişi, spre a săruta piciorul sultanului lor, care îi numise. De aceea, ca să înceteze acest abuz, convenţia din Paris, în art. 12, zice curat „că întărirea se va cere ca şi mai înainte şi va fi dată în timp de o lună sau ceva mai mult”. Fraţii moldoveni se conformară ăstui articol; căci ei cer ca şi mai înainte investitura, adică o deputaţie va merge Constantinopole, spre a o cere în numele naţiei / Naţionalul (Gazeta Transilvaniei, nr. 3, 22 ianuarie 1859).


Sigilii româneşti din anii 1509-1540

Andreas Veress, Acta et epitolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum Moldavia et Valachia, Volumen primum, Kolosvár, 1914.

 


Pagina 5 din 7« Prima...34567