Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 5

Comoara lui Petru Rareş

Petru Rareş

Un călător străin, martor al evenimentelor, pe nume Anton Verancics, susţinea, într-o relatare a vremii, că „sultanul s-a întors la Constantinopol după ce a capturat o uriaşă comoară, precum şi mult bănet, pe care, după cum am auzit, îl îngropase voievodul Petru, în nişte butoaie foarte mari de vin, în chiar cetatea Suceava, şi nenumărate veşminte de lână şi de mătase, şi bătute cu ţinte de aur, pe care le-a găsit, şi, după ce fuseseră pricinuite Moldovei cele mai mari pagube – şi aceasta nu din partea turcilor, pe care, până atunci, îi oprise, chiar de la început, Sultanul de la jaf, cât mai ales din partea tătarilor”[1].

*

Legendările de mai târziu, exacerbate în mandatul preşedintelui Cătălin Nechifor, sub genericul „Comorile Muntelui”, continuate şi în anii următori, în linia aceleiaşi inculturi, sunt menite să ne împle inimile de mândrie patriotică într-atât, încât să nu mai bage nimeni de seamă că politicienii de astăzi ne jefuiesc mult mai eficient chiar şi decât turcii.

*

*

[1] Călători, I, p. 422


Nici minunile nu s-au făcut şi se fac pe gratis!

„Lumânările de Paşte, de la Ierusalim, ceara descântată lângă apa Iordanului, săpunul cu care se spălase pe mâini patriarhul la sărbătorile împărăteşti, untdelemnul sfinţit de la candela Sfântului Mormânt, apa care ţâşnise din icoana de minuni făcătoare a cutărei sau cutărei mănăstiri din Sfântul Munte, toate erau atât de căutate de bolnavii din România, încât prea sfinţii călugări, patriarhi şi episcopi, care veneau prin Iaşi şi prin Bucureşti, nu ştiau cum să îndestuleze pe toţi cei ce veneau să ceară aceste doctorii de minuni făcătoare, adică să ceară, nu; mă înşel: să cumpere, căci numai sfinţii Cosma şi Damian fuseseră doctori fără de arginţi.

*

Episcopii şi patriarhii, duhovnicii şi diaconii primeau cu mucenicească umilinţă bani şi moşii, scule şi argintării, ba chiar şi producte, pe care le revindeau totdeauna cu câştig, spre cinstea şi slava Sfântului Eudochie, negustorul cel fără de cusur; da, primeau, primeau întruna pentru dragostea oilor cuvântătoare şi pentru slava sfinţilor mai sus pomeniţilor, Cosma şi Damian, de la Dumnezeu doctori fără de arginţi.

*

 E uimitor de mare cantitatea doftoriilor sfinte, ce s-a consumat în ţările române, în cele două din urmă secole! Ar fi trebuit patriarhului de la Ierusalim să aducă untdelemnul din candela Sfântului Mormânt în chiupuri mari cât balena, pentru a răspunde la toate cererile. Dar nu făcea aşa, căci lucrul ar fi fost nepractic şi, al doilea, ar fi fost în contra principiului care spune că doctoriile hieratice trebuie luate în porţiuni sau doze infinitezimale.

*

Ei aduceau o sticluţă cu untdelemn din candela Sfântului Mormânt sau cu apă de la Iordan ori din fântâna Cedronului. Că untdelemnul sau apa erau de la Ierusalim, eu unul nu aş garanta nici cu partea din Rai a duşmanilor mei. Când se isprăvea la Iaşi sau la Bucureşti apa sau untdelemnul din preţioasa sticluţă, medicul prea sfinţit punea apă din Dâmboviţa sau din Bahlui, căci, conform scripturii, duhul Domnului pluteşte deasupra tuturor apelor. Cererile continuau, ofertele erau gata.

*

Condiţiunea de căpetenie era ca sticluţa să fie mică şi închisă în trei-patru cutii, care se scoteau una dintr-alta. Şi când înaltul prelat mergea acasă la bolnav, şi când acesta venea la înalt prea sfinţia sa, formalităţile erau aceleaşi. Preţul însă desigur diferea, ca şi astăzi, „on opère chez soi et on travaille en ville”.

*

Şi iată cum, după spusa unui bătrân, care de la tată-său o auzise, cutia cea mare se deschidea cu deosebită ceremonie; se rosteau nişte cuvinte pe limbi adânci de către episcop; călugării care îl însoţeau, luând o poziţiune cataleptico-extatică, ca cuprinşi de alte-alea, pironeau ochii în bolnav. Acesta simţea un fior…

*

A doua cutie apărea… Emoţiunea creştea. Dacă putea, bolnavul cădea în genunchi, iar rudele rupeau pământul cu mătăniile…

La apariţiunea celei de-a treia cutie, pe care, încet, oblu şi pe linse, o arăta episcopul, bolnavul tremura ca varga, simţea că, de la creştet, până în tălpi, îl arde şi îl îngheaţă, îl saltă şi-l doboară, îl chinuie şi-l mângâie o căldură ciudata, de el ne mai simţită.

*

Când apărea, în fine, sticluţa, sfinţita sticluţă, învelită în catifea verde sau roşie, călugării, ca zguduiţi de o puternică scânteie electrică, cădeau în genunchi. Bolnavul, rudele, cei de faţă, toţi izbeau cu fruntea pardoseala odăii. Episcopul, cu mişcări automatice, se apropria de bolnav. Respiraţia îi era şuierândă şi gâfâindă… ungea cu untdelemnul sau uda cu apa din sticluţă şi bolnavul se făcea bine în marea majoritate a cazurilor.

*

Curentul nervos, hipnotismul, vibraţiunile, emoţiunea, efluviile magnetice şi tot ce spune ilustrul Charcot, astăzi, la Salpétrière, în Paris,erau provocate de sticluţa cu apă de Iordan, de Dâmboviţa sau de Bahlui. Bolnavul se scula om în toată firea, gata a înălţa la ceruri pe episcop, a-i da pungi peste pungi, moşii peste moşii. Medicina doftoricească o fi făcut, n-o fi făcut parale din ţările române, în secolele trecute; medicina călugărească însă, pe lângă averile „naht”, adică pe lângă bani câştigaţi după consultaţiuni ca cea de sus, a mai câştigat şi moşii, care dăduseră Statului român, după secularizare, până mai deunăzi, între 20 şi 25 de milioane pe fiecare an. Cu asemenea foloase, mi se pare că nu s-ar pute zice că medicina călugărescă nu a fost bănoasă în ţările române.

*

Un alt capitol ce va trebui să se consacre medicinii sfinte în istoria ţărilor române va fi şi acela al vindecării prin punerea mâinilor unui înalt prelat pe capul bolnav. Unul din stareţii de la muntele Athos, ieromonahul Gabriel, în biografia patriarhului Nifon, ne spune că Nifon făcea minuni prin apoziţiunea mâinilor. De altminteri, şi după moarte, patriarhul Nifon a vindecat, multă vreme, de muţenie, de friguri şi de durere de cap, întocmai cum moaştele mitropolitului Maxim, omorât de Mihnea Vodă, vindecă de zvântă tot felul de boli.

*

Ca şi în Apus, la catolici, la francezi şi la germani, unde se păstrează şi se adoră moaşte, bunăoră, la Vendôme, „o lacrimă a lui Christos”, la Corbie, „barba lui Noe”, la St. Médard, în Paris, „un dinte al lui Christ” şi, într-alte două oraşe, două… „capete de ale Sfântului Ioan Botezătorul”, precum două sunt şi tunicile Mântuitorului, una la Colognia, alta la Argenteuil, lângă Paris, tot astfel şi în ţările române adoraţiunea moaştelor alcătuia o parte covârşitoare a medicinii hieratice.

*

Priveau, adorau şi se făceau bine, prin minunea dumnezeiască, pe care ştiinţa, în cele mai multe cazuri, o esplică azi foarte omeneşte. De multe ori, bolnavii se făceau bine înainte chiar de a fi văzut moaştele, întocmai cum unii bucureşteni, acum 20 de ani (în 1872 – n. n.), se făceau bine numai văzând pe doctorul Drasch intrând, pe uşă, în odaia lor. Credinţa şi super-excitarea nervoasă a bolnavului facilitau sarcina călugărilor.

*

În Germania, într-o cutie de sticlă, căptuşită cu negru pe trei părţi, era atârnat un fir de păr din capul Prea Curatei Fecioare Maria. Tămăduia de toate bolile. Bolnavii veneau din toate părţile, se târâiau pe genunchi, adorau firul de păr, pe care nici vorbă că nu-l vedeau şi se întorceau sănătoşi.

*

Într-un rând, un bolnav mai curios s-a uitat, cu tot dinadinsul, să vadă firul şi, deşi îşi pironise privirile în cutie ca vulturul în soare, nu văzu nimic. Întrebă, atunci, pe bătrânul călugăr, care sta alături de cutie, rugându-se:

– Părinte, sfinţia ta îl vezi? Eu nu-l zăresc deloc!

Călugărul, cu îngerească sinceritate, răspunse:

– De 25 de ani, taică, îl arăt drept-credincioşilor, în toate zilele, şi nu l-am văzut niciodată, dar trebuie să fie înăuntru; deci, închină-te şi adoră-l, ca să te faci bine.

*

Medicina hieratică, medicina sfântă, nu s-a sfârşit cu secolul XVII; ea a continuat în secolul următor şi continuă şi azi. La St. Pierre du Chaillot, la Paris, în Roma, la Santa Maria in Ara Coeli, unde este icoana Fecioarei, făcută de evanghelistul Luca, la noi, în Bucureşti, la Sf. Mina, la Sf. Elefterie şi îndeosebi la Sf. Vineri, în ajunul hramului, medicina hieratică, nu pentru suflete, ci pentru trupuri, „bat son plein”, este în toiul ei.

*

Nervi şi credinţă, credinţă şi nervi! Numai puterea lui Dumnezeu mai poate, într-acest sfârşit de secol şi într-această năbădăioasă civilizaţie, să mai înfrâneze şi să mai domolească la oameni nervii, care plesnesc ca bicele, la cea mai mică impresiune. Cloratele, bromurile şi toate calmantele medicinii doftoriceşti „y perdent leur latin”, nu mai pot face nimic. Lumea, cu a ei minte, cu a ei închipuire, saltă în văzduh la cea mai mică mişcare şi face ca în vremea basmelor, din purice bivol şi din bivol purice, când nu face din cal măgar” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 44-51).


Petru Rareş, „un învăţat filosof şi doctor”

Petru Rareş

Petru Rareş, adevăratul moştenitor al tuturor marilor calităţi ale lui Ştefan cel Sfânt, Petru Rareş, românul cel mai învăţat din secolul XVI, a fost şi doctor.

*

Datoresc această preţioasă ştire vastelor cunoştinţe şi prietenoasei amabilităţi a domnului B. P. Hasdeu, care mi-a arătat şi lămurit, din ediţia rusească a Istoriei Rusiei, de Karamzin (Tom. IX) nota 849, în care se vorbeşte de o epistolă a unul Ivaşco Peresvetov.

*

Într-această bucată literară, adresată Ţarului Ivan cel Groaznic, Peresvetov zice că a slujit pe Zapolia al Ungariei, pe Ferdinand al Bohemiei şi pe Petru Rareş al Moldovei, despre care, citez textual, spune: „Voevoda Petru ucionăi filosof i dohtor”, adică: „Petru Vodă este un învăţat filosof şi doctor”.

*

(Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 16-21).


1462-1504: Martiriul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt

Ștefan cel Mare, portret imaginat de Carol Pap de Szathmari

„Ştefan, eroul cel mare şi sfânt al românilor, nu avea doctori, până la 1475. Şi, cu toate acestea, la asediul Chiliei, la 1462, Ştefan căpătase o rană adâncă la încheietura piciorului, care încheietură nu ştiu. Documentele veneţiene, citite de un om de ştiinţă, îi vor spune poate care din încheieturi fusese rănită. Se făcuse o fistulă, pe care Ştefan o răbda, ajutându-se cu faimoasa lui icoană de minuni făcătoare, cu icoana Sfântului Gheorghe, pe care, mai târziu, o dărui bisericii Zografos din muntele Athos. Se vede, însă, că, la 1475, durerile deveniseră atât de groaznice, încât sănătatea de fier a marelui Domn fu zdruncinată. Se hotărî să ceară Senatului Veneţiei un medic, care îi fu trimis. Cum îl cheamă, ce i-a făcut, nu ştim.

*

Un alt document, din 1502, ne vorbeşte de un nou doctor la curtea lui Ştefan, anume Mateo Muriano, care este de mai înainte decât 1502 la Suceava. Rana mergea înrăindu-se; vârsta şi sănătatea Domnului nu puteau să mai reziste. La 9 decembre 1502 (amănuntul e interesant), Ştefan, după îndemnul doctorului Muriano, trimite la Veneţia pe Demetriu Purceviu, să-i cumpere doctorii. De farmacii, în ţară, nici pomeneală. Doctorul pregătea singur doctoriile şi, acum lipsindu-i ingredientele trebuincioase, trimitea la Veneţia. Până să se întoarcă trimisul, Muriano moare la Suceava, iar Ştefan se îndreaptă, iarăşi, cu stăruitoare rugăciune la Senatul Veneţiei, ca să-i trimită doctor bun, pe care, zicea el, îl va plăti bine.

*

Plata ce se lega Ştefan a o da doctorului era de 500 de galbeni pe an. Fără îndoială că, pe lângă această sumă însemnată foarte pe timpurile acelea, doctorul Domnului avea să mai câştige cine ştie cât încă. Lucrul acesta era cunoscut la Veneţia şi, îndată ce Senatul porunci să se vestească dorinţa şi oferta Domnului Moldovei, doctori mulţi se prezentară: Giorgio di Piemonte, Girolamo da Cesena şi Alessandro Veronese. Alegerea Senatului se opri asupra lui Girolamo da Cesena, care şi plecă la Suceava.

*

Boala Domnului, rana, starea generală, totul în fine părea a fi de o gravitate excepţională, încât doctorul nu voi să ia singur asupră-şi răspunderea urmărilor, mai cu seamă când se uita în juru-i şi vedea pe fiul Domnului, pe Bogdan cel groaznic la mânie, precum şi pe acei soţi de lupte şi victorii ai lui Ştefan, pe uriaşii de la Rahova şi Valea Albă, care, încărunţiţi ca şi marele Domn pe câmpurile de bătaie, stăteau acum mâhniţi împrejurul bolnavului şi sorbeau din ochi pe doctor, năzuind să ghicească, pe fruntea lui, dacă Ştefan avea să mai scape ori nu. Măreţ cadru pentru pictorii noştri care nu fac numai portrete!

*

Girolamo da Cesena se înfricoşă şi ceru consult… ca şi azi. Era pe vară, în 1504. Se mai chemă, deci, Leonardo Massari, doctor vestit de la Buda, şi un doctor evreu, de la Curtea Hanului tătăresc. Se consultară şi hotărâră să ardă rana, care se lăţise şi, probabil, începuse să gangreneze. Nu garantau nimic. Bogdan primi. Doctorii arseră cu fier roşu. Era la sfârşitul lui iunie 1504; la 2 iulie, Ştefan muri. Spaima doctorilor fu, la început, mare. Bogdan însă recunoscu că nu puteau face altminteri şi lăsă pe cei doi aduşi să plece. Pe Girolamo da Cesena voia să-l reţină pentru curtea lui. Se vede însă că Bogdan, dându-şi, în dese rânduri, drum slobod mâniei lui celei viforoase, italianul o sfecli şi ceru să plece cu orice preţ. Prin stăruinţele Regelui Ungariei, la care Cesena apelase, Domnul Moldovei îi dete drumul. Italianul plecă fără să se mai uite îndărăt.

*

Curtea rămase iarăşi fără doctor. Lucrul acesta se ştia în Polonia şi de aceea, când Bogdan trimise, după 1504, ne spun documentele slavone ale Academiei Române, pe Tăut logofătul, deşteptul şi şăgalnicul diplomat al Moldovei, împreună cu Isac cămăraşul şi Ivanciu logofătul, la Alexandru, Regele Poloniei, ca să ceară pe sora acestuia, Elisaveta, de soţie, Regele ceru, şi trimişii Moldovei primiră, ca principesa să aducă la Suceava pe doctorii săi, pe care Bogdan se îndatora a-i plăti şi întreţine” (Ionescu-Gion, G., I., Doftoricescul meşteşug în trecutul ţărilor române, Bucureşti, 1892, pp. 16-21)


Spada genoveză a lui Ştefan cel Mare

Conform mărturiei genovezului Gregorio de Reza, consul la Caffa, din 18 ianuarie 1468, Ştefan cel Mare ar fi comandat „o spadă după obiceiul moldovenesc”, pe care urma să o facă, la Genova, meşterul Cristofor clopotarul. Medicul lui Ştefan era, în acel an, genovezul Zoane de la Cabella[2].

*

[2] Academia Română, Călători străini despre ţările române, Supliment I, Bucureşti, 2011, p. 18


Pagina 5 din 12« Prima...34567...10...Ultima »