Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 5

Istoricul Almanahului

 

Cuvântul „almanah” e de obârșie persană. O mare enciclopedie franțuzească scrie că ar veni de la grecescul „almenakhon”, dar, în vastul dicționar al elenistului Planche, n-am aflat termenul acesta. Rămâne deci sigură obârșia persană. În marele lexicon francez-german Sachs Villatte se dă cuvântului origine arabă. Oricum, așadar „almanah” e o vorbă ce ne-a venit din vechiul Orient, ca și „șah”, „padișah”, „verandă” (verandah).

 

Până la născocirea tiparului, almanahul a fost numai o cronică a fenomenelor naturii, îndeosebi a celor cerești. Chinezii, egiptenii, asirienii, vechii perși au avut asemenea almanahuri.

 

După invenția tiparului, almanahul a devenit, încet-încet, ceea ce azi numim calendar. Cuprindea date referitoare la împărțirea timpului, evoluției perioadelor siderale, sfaturi practice, preziceri, întâmplările anului retrospectiv, higienă, medicină. Cel mai vechi, scrie enciclopedia, ar fi cel al lui Nostradamus, astronomul și prezicătorul Caterinei de Medicis, tipărit în anul 1550. Dar, cu vreo douăzeci de ani înainte, Rabelais, medic la spitalul (Hotel-Dieu) din Lyon, tipărise „Pantagrueline prognostication pour l’an perpetuel 1532”. Au urmat apoi o mulțime altele, dintre care cele mai vestite sunt „L’almanah de Liège”, „Le messager boiteaux de Strasbourg”, „Almanahul de Gotha” cu geanologia caselor domnitoare și nobile, „L’almanah Bottin” cu caracter mai mult comercial. Au venit apoi cele moderne, ale marilor edituri și ale diferitelor gazete europene.

 

La noi, nu vor fi fost asemenea tipărituri până pe la începutul secolului trecut (al XIX-lea – n. n.). Cam pe atunci, vestitul Lesviodaux scotea din teascul negru gromonice, trepetnice, chei ale viselor și alte cărți pentru poporul mult. / Zodieru (Almanachul ziarului Curentul 1940, p. 7).


Eminescu, între 73 de „studinţi” cernăuţeni

 

Este măcar ciudat să afli numele lui Eminescu, amestecat printre numele celor 73 de gimnazişti ai clasei a II-a A a Gimnaziului Superior cezaro-crăiesc din Cenăuţi, nume publicate în anuarul „Programm des k. k. Ober-Gymnasiums in Czernowitz in dem Herzogtum Bukowina für das Schuljahr”, tipărit în tipografia lui Johann Eckhardt. Iar acolo, în clasamentul acela anual, al rezultatelor la învăţătură, numele celui care avea să devină spiritul tutelar al neamului românesc este trecut pe poziţia 62, deci în anonimatul parţial al unei clipite din care alţii îşi înşfăcau vremelnicia triumfală. În celelalte anuare (în 1861, nu s-au publicat numele „studinţilor”), nu mai apare numele copilului Eminovici, care devenise „privatist”. Curios să văd dacă măcar vreun nume, din celelalte alte 72, au rezistat exigenţelor timpului, am copiat numele tuturor colegilor de clasă ai lui Eminowicz Michael, constatând că nimeni nu avea să-l însoţească şi în veşnicie. Nici măcar cu „amintiri despre Eminescu”, pentru că, la statutul lor social, colegul „din Moldova” nu conta prea mult. În clasa paralelă, a II-a B, învăţa Ştefan Ştefureac, prieten real şi nedezminţit al lui Eminescu şi viitorul profesor la gimnaziul sucevean, care i-a introdus poezia în manualele şcolare, cu toată opoziţia lui Ioniţă Bumbac. În alte clase, învăţau alţi prieteni, printre care Pamfil Dan, care l-a ajutat la Putna, în 1871, în organizarea comemorării lui Ştefan cel Mare, şi Alexandru Chibici, cel care avea să-şi adauge, ca avocat bucureştean, un „Revneanu” – pentru a se individualiza printre ceilalţi, şi care s-a îngrijit de sănătatea lui Eminescu aşa cum nu a mai făcut-o nimeni, cu devotament şi cu neascunsă evlavie.

 

 

01). Czerwenka Franz

02). Eiffler Hugo

03). Andronik Titus

04). Gribovski Emil (avea să ajungă preot şi protopop controversat de Câmpulung)

05). Giusel Nikolaus

06). Ehrlich Bernhard

07). Lichtendorf Wolf

08). Abrahamowicz Eugen

09). Gnoinski Alexander

10). Aspis Julius

11). Karatnicki Nestor

12). Daszkiewicz Elcuther

13). Goldenberg Hermann

14). Hans Anton

15). Baltinester Albert

16). Becker Berl

17). Lichtendorf Leon

18). Luttinger Osias

19). Kovats Eugen

20). Dietrich Anton

21). Bihary Georg

22). von Issar Kassian (provine dintr-o veche familie boierească din Bucovina)

23). von Issar Gregor (la fel, doar gloria străbunilor)

24). Halicki Michael

25). Barber Adolf

26). Klemensiewicz Josef

27). Gingold Hermann

28). Fliegler Hirsch

29). Hynek Arthut

30). Kostasz Gregor (şi familia Costaş fusese una boierească)

31). Kozub Emil

32). Czomkiewicz Wladislaw

33). Ritter (cavaler) von Illukiewicz Ladislaw

34). Braha Johan

35). Hlipka Theodor

36). Krystofowicz Oskar

 

 

37). Lachawec Apollinar

38). von Kurmański Alfred

39). Ritter (cavaler) von Goian Peter (altă familie boierească bucovineană)

40). Arejciuk Gregor

41). Andriyciuk Michael

42). Bendas Elias

43). Barbir Methodius

44). Flasch Emil

45). Kobliuk Theodor

46). Litwinowicz Johann

47). Kropaczek Wilhelm

48). Kostresz Theodor

49). Herasimowicz Hilarius

50). Gribowski Wissarion (viitor preot şi demnitar bisericesc)

51). Andriewicz Basil

52). Dzierzek Josef

53). Herzog Josef

54). Athanasiewicz Victor

55). Brecher Hirsch

56). Berba Nichael

57). Flasch Adolf

58). Jakubowicz Constantin

59). Cholonej Salomon

60). Gregorowicz Nikolaus

61). Lipecki Nikolaus

62). Eminowicz Michael

63). von Czerkawski Johann

64). Amster Isidor

65). Korytynski Konrad

66). Karadze Ignaz

67). Gawacki Marcell

68). Freundorfner Josef

69). Hruszkiewicz Theophil

70). Litwinowicz Gregor

71). Kryźanowski Wladimir

72). Bilvia Boreslav

73). Hnidej Cornel (numele lui Cornel Hnidei mi-i cunoscut, dar nu mai ştiu de unde).


1898: Istoricul şi Crăciunul în vechime

 

Crăciunul e una din sărbătorile cele mai mari ale bisericii creştine de toate riturile şi cea mai veche din câte are creştinismul. Originea lui se confundă cu originea bisericii creştine.

*

Se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare (se numea „Arătarea lui Hristos” – n. n.): când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril (ucigaşul Ipaziei şi al neoplatonicienilor din Alexandria – n. n.), episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

*

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi pe toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania).

(Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898)


Steagul și stema României (II)

 

Să trecem acum la descrierea stemelor. Cât timp Țările fură despărțite, fiecare și-a avut scutul și emblema sa proprie. Cu alegerea Domnitorului Cuza în ambele Principate, se impunea o modificare a Armăriei țării, precum mai târziu, la 1863, Unirea, recunoscută de Puterile garante, trebuia să impună o altă întocmire a armelor, care să armoniseze cu noua stare de lucruri. Obligațiunea de a modifica armele rezulta din mai multe cauze principale, care au dat și dau naștere așaziselor scartelări (écartelures) astfel:

*

1). Alianțele dădură naștere despicării scuturilor (écu parti), adică împărțirii lor în două părți egale, printr-o linie verticală. Un esemplu îl aflăm în Unirea Muntenieil cu Moldova, unire care crea scutul reprezentat prin figura reprusă și pe drapelele model 1863, despre care am vorbit. Femeile care, deși n-aveaü armării, în vechime, fiindcă nu aveau, ca bărbații, scuturi, căști, cămăși de zale, baniere etc., femeile, zic, adoptară mai târziu armele soților sau părintilor lor, al căror nume și titluri ele purtau, și astfel ajunseră ca să împreune armele lor cu acelea ale bărbaților ce le luau în căsătorie.

*

2). Mulțimea domeniilor sau feudelor (fief) a contribuit, în cel mai mare grad, la propagarea obiceiulul scartelării și azi puțini suverani nu sunt obligați a scartela în raport cu mulțimea domeniilor lor. Ferdinand III, care avea ca domeniu, de la tatăl său, regatul Castilia, (1217), iar de la mama sa pe acela de Leon (1239), le uni pe amândouă, împreunând armoariile prin scartelare. Tot astfel făcu heraldul principelul Cuza cu Moldova și Muntenia, în armoaria reprezentată de (fig. 1).

*

3). Pretențiunile înulțese și ele cartierele armoariilor și obligă, deci, la scartelare. Așa, regii Engliterei, care, chiar pe timpul primelor războaie ale Revoluțiunii franceze, se intitulau și regi al Franței, scartelau scutul lor cu armele Franței și ale Engliterei. Devisa lor: Dieu et mon droit, face și actăzi aluziune la aceasta. Ducii de Savoia scartelau de Cipru și Ierusalim. Către jumătatea secolului al XV, René d’Anjou, regele Siciliei (1417), văzându-se deposedat de regatele asupra cărora el pretindea a avea drepturi, spre a anunța pretențiunile și drepturile lui, scartelă Neapol-Sicilia cu Aragon și Ierusalim. Se pare că de la el s-a început obiceiul scartelăriì.

*

4). Printre cauzele principale se mai citează Demnitățile, mai ales cele bisericești, în care prelații scartelează armele lor cu armele bisericii la care sunt numiți. Concesiunile, prin care o casă are concesiunea de a purta, pe lângă armele-i proprii, și alte arme, ce se concesionează de Suveran. Recunoștința, mai ales a cardinalilor către Papa care i-a numit, făcu pe aceștia a scartela armele lor cu ale Papei. Frații cadeți scartelează pentru a schimba (briser) armele și a se deosebi de primul născut, care moștenește singur titlurile și blazonul tatălui său neschimbate.

*

Unii autori heralzi explică scartelarea scuturilor în chipul următor: scartelările sunt semne onorabile pentru nobilul cavaler. Aceste semne nu sunt altceva decât loviturile, tăieturile și spărturile primite și rămase pe scut, în timpul luptelor crâncene, la care a luat parte cavalerul. Vechii cruciați nu se îndurau să se despartă de asemenea scuturi și le păstrau, cu multă religiozitate, în starea în care se aflau ca niște martori siguri ai curajului și valoarei lor; cu cât numărul loviturilor primite era mai mare, cu atât valoarea cavalerulul era mai ridicată. Azi, scutul armorial nu mai este decât o copie a scutului de răzbel, el nu reprezintă decât suvenirele tăieturilor primite de strămoși. Pavezele brăzdate cu un număr mare de linii aparțin armoariilor celor mai mari războinici. Azi, asemenea vitejii sunt mărturisite de decorațiunile de război, ce se poartă pe piept.

*

Stema reprezentată prin modelul despre care vorbește Înaltul ordin de zi No. 34, din 9 Februarie 1861, este de felul acelora pe care știința blazonului le numește „armăria cu scuturi accolate” (écus accollés) sau lipite unul lângă altul. Acest obicei este exclusiv rezervat femeilor care acolează, cum ziserăm, scuturile lor lângă acelea ale bărbaților. Și cum, după acest obicei, scutul bărbatului ocupă locul de onoare, iar al femeii pe cel din stânga, apoi, în cazul ce ne preocupă, neputând fi vorba despre așaceva, nu putem afla explicarea acolării decât astfel cum am dat-o, la pagina 282 a „Albinei”: chestiune de vechime a Domnului.

*

Eroarea comisă în 1861 se atribuie exclusiv stării de lucruri încă nedesăvârșită a necunoașterii regulilor artei. Acestă eroare fu îndreptată în Martie 1863 și un exemplu de stemă a fost deja descris, când am vorbit despre drapelul model 1863. Figura 2 este stema Principatelor Unite, stema imprimată pe „Desbaterile Adunării Legislative a României, sesiunea 1864-65”. Avem dar a face cu un exemplar oficial.

*

Scutul este despicat (parti); în întâiul tăiat (coupé), pe albastru și aur, figurează o acvilă conturnată cu zborul jos, care broșează peste tot și care reprezintă Muntenia; în al doilea tăiat, pe roșu și albastru, o întâlnire de bour (de argint? naturală?), care broșează peste tot și având între coarne o stea de argint, care este Moldova. O coroană princiară timbrează scutul, iar suporții sunt doi delfini (smalțul?). Totul este sub pavilion domnesc, având drept vârf (cimier) o coroană regală. Încrucișate la spatele pavilionului (passé en sautoir), se văd două însemne în forma celor date de Romani Legiunilor lor, și anume, la dextra, o acvilă conturnată cu cifra romană V, iar la senestra, o întâlnire de bour cu o stea între coarne și cifrele romane XXIV pe cartel.

 

 

Critica ce se poate face acestui model este următoarea: Pentru ca o armărie să fie complet determinată, trebuie trei lucruri esențiale: culoare (smalț, metal sau blănuri); apoi scutul sau câmpul (dacă adică câmpul este plin sau are mai multe cartiere) și, în fine, mobilele sau figurile ori piesele heraldice, emblemele. În exemplul de mai sus nu avem nimic de zis în privința emblemelor, ele sunt perfect arătate: o acvilă și o întâlnire de bour; nu se specifică însă nici în decret, nici pe model, ce culoare au aceste figuri. Cu privire la scut, noi știm că nu poate fi vorba decât de două cartiere, neavând decât două embleme. Neapărat, cei de la 1863 doreaa a avea în marcă și drapelul fiecărui principat, dar această dorință, heraldicească de altfel, au realizat-o tăind fiecare cartier. Despre culoarea emblemelor iarăși nu se vorbește nimic.

*

În Înaltul decret nu se vorbește despre suporți, iar figura îi reprezintă fără a le arăta smalțul; în fine, nu se pomenește nimic despre însemnele încrucișate la spatele pavilionului, cum nu se zice nimic nici despre aceasta. Cifrele romane sunt greșite pe însemne: cifra 5 trebuia la cvartelul Moldovei, iar 24 la al Munteniei. Armăria precedentă este numită de alianță.

*

Erorile semnalate, în marca precedentă (fig. 2), au fost îndreptate în modelul întocmit de un cunoscător, căci desenul se află într-un uvragiu special: Armorial des souverains. Iată stema (fig. 1):

*

Scartelat, în primul și al patrulea, pe albastru, o acvilă de aur cu zborul jos, cruciată și coronată princiar, ținând în dextra o spadă, iar în senestra un sceptru, totul de același (adică coroana, crucea, sceptrul, spada, tot de aur; în blazonare nu se repetă cuvântul, ci se zice „de același”), care reprezintă Muntenia; în al doilea și al treilea, pe roșu, o întâlnire de bour de argint, având între coarne o stea cu șase raze de același (metal), care reprezintă Moldova. Peste totul (scutul cel mic) este tripărțit (tiercé) în fâșii: albastru, aur, roșu, cu o bordură de aur. Scutul, timbrat cu o coroană antică, are ca suporți doi delfini de argint. La spatele scutului se încrucișează însemnele Munteniei și Moldovei, pe ale căror cartele se află cifrele romane V și XXIV. Totul sub pavilion Domnesc, timbrat cu o coroană princiară. O panglică de argint poartă, cu litere de nisip (sable, negre), deviza: TOȚI IN UNUM.

*

Această stemă este aplicată pe mai multe acte oficiale, care se raportează la Domnia principelui Cuza. Ea este, din punct de vedere heraldic, în perfectă concordanță cu regulile stabilite de știința blazonulul. Însă nu se pot trece sub tăcere următoarele puncte:

*

1). În toate vechile sigilii moldovenești, până la jumătatea a doua a secolului al XVII, steaua dintre coarnele bourulul a fost continuu cu cinci raze, dispuse astfel ca una să fie cu vârful în sus, iar nu cu vârful în jos, adică „vărsată”. De la această dată și până la epoca „regulamentară” (1830), steaua are 6 raze și foarte rar se găsește, pe unele peceți, și cu câte 5 raze. Sub Domnia luí Mihaia Vodă Sturdza, steaua se întâlnește de mai multe ori cu câte 5 raze, decât cu 6, iar sub domnia lui Cuza faptul se petrece tot astfel. Nu mai încape vorbă: steaua a avut, în vechime și trebuie să aibă și acum, cinci raze, iar nu șase.

*

2). Peste-totul nu poate fi decât armele casei domnitoare, fiindcă cele patru cartiere sunt ocupate cu armăriile de alianță ale Principatelor. Regulile științei blazonului confirmând, în cazul acesta, că familia domnitoare Cuza poartă, tripărțit în fâșii roșu, galben și albastru, etc., rezultă că tricolorul drapelului nu provenea din contopirea culorilor principatelor, ci erau chiar culorile Suveranului. Această demonstrațiune este perfect științifică și ea nu se poate respinge, pe cuvântul că, la 1842, sub Domnia lui Alesandru Ghica, și la 1848, sub guvernul vremelnicesc, tot acest tricolor figura pe steagul Muntenieí. În adevăr, Alesandru Ion Cuza, în calitatea-i de Suveran, putes să-și ia orice emblemă (cu condițiune ca armăria să nu fie la fel cu a altcuiva); ei bine, el și-a ales tripărțitul. Dar, pentru ca să n-aibă vorbă cu Vodă George D. Bibescu, care, într-unul din cartierele armăriei lui, poartă același tripărțit, Vodă Cuza și-a mai adăugat o piesă onorabilă: bordura de aur. Dar și această schimbare de arme (brisure) nu se face decît în armele aceleiași familii. Nefiind neamuri de sânge Cuzeștii cu Bibeștii, nu se poate explica rostul acelui peste-tot decât tot prin ideia tricolorului!

*

3). Coroana care timbrează Scutul este deschisă. Principele Cuza a vrut să păstreze, desigur, ceea ce era vechi; dar vorba e pentru ce nu a păstrat și steaua cu 5 raze? Aceasta era mai importantă, fiindcă orice schimbări, adăugiri sau scăderi din mobilele unui scut, și chiar înlocuiri de culori, au o însemnătate în heraldică: se schimbă (briser) armele spre a se deosebi de alții din aceiași familie.

*

Încheiem această „perioadă convențională” cu constatarea lipsei de stabilitate a steagului și a armelor, nestabilitate provenită din necunoașterea regulilor științei blazonulul

Colonel Năsturel

(Albina, Abul IV, No. 15-16, 7-14 Ianuarie 1901, pp. 392-397).


Steagul şi stema României (I)

 

Steagurile comandate în 1862-1863, nu fură distribuite trupelor decât la 1 Septembrie 1863. Ceremonia, prezidată de Domnul Stăpânitor, fu impozantă şi frumoasă, sfinţirea drapelelor se făcu de Primatul României, fiind de faţă o mulţime mare de popor, care venise pe platoul Cotrocenilor. Cu această ocaziune, M. S. Domnul pronunţă următorul Înalt ordin de zi:

*

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Ziua de azi se va socoti printre cele mai mari în analele noastre. Drapelele cele vechi ne reaminteau suveniruri triste, fiindcă arătau Principatele despărţite. Azi, primiţi din mâinile Mele drapelul care reuneşte culorile provinciilor-surori, după cum voinţa unanimă a Românilor a unit pe capul Meu coroanele ambelor Ţări. Vechile voastre steaguri au fost, totuşi, martorele unor evenimente pe care doresc să le văd păstrându-se; ele se vor depune la Arsenal.

*

Primind noile drapele, reamintiţi-vă pururea că v-am încredinţat onoarea Ţării. Drapelul este România, acest pământ binecuvântat al Patriei, udat cu sângele străbunilor noştri, şi îmbelşugat cu sudoarea muncitorului. Este familia, căminul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii voştri şi în care se vor naşte fiii voştri. Drapelul este încă simbolul devotamentului, al fidelităţii, al ordinii şi al disciplinei pe care o reprezintă armata. Drapelul este, în acelaşi timp, trecutul, prezentul şi viitorul: este Istoria întreagă a României. Cu un cuvânt, drapelul reprezintă toate îndatoririle şi toate virtuţile militare cuprinse în ateste două cuvinte, gravate pe acvilele române: Onoare şi Patrie.

*

Ofiţeri, subofiţeri, caporali şi soldaţi,

Juraţi de a păstra cu cinste şi fără pată drapelele voastre, ca să corespundeţi încrederii şi speranţei ce am pus, împreună cu Ţara întreagă, în armată. Juraţi de a-l apăra, în orice ocaziune, ca pe un depozit sacru, încredinţat vitejiei şi patriotismului vostru”.

*

Armata întreagă răspunse: Jurăm!

*

Trupele care primiră acest drapel au fost următoarele:

*

Regimentele de Infanterie, create în Muntenia încă de la 1830, şi anume: Regimentele 1, 2, 3 de linie; apoi cele create în Moldova, la aceiaşi dată, şi anume: Regimentul 4 (fost de muşchetari), şi 5 (fost de vênători); în fine, Regimentul No. 6, creat, la 1860, în Moldova, la Ismail, din Regimentul No. 4, şi Regimentul No. 7, creat, la aceiaşi epocă, în Muntenia, la Ploieşti, din Regimentele 1, 2 şi 3. În total, 7 Regimente de Infanterie şi un batalion de vânători, creat la 1860.

*

Regimentele de cavalerie, create la 1830: unul, în Moldova, sub numele de Vânători Călări, care, la 1860, schimbă numele în Regimentul 1-iu de Lăncieri, şi altul în Muntenia, sub numele de Regiment de călăraşi, care, la 1860, schimbă numele în Regimentul 2 de Lăncieri. În total, 2 Regimente de Cavalerie. Aceste 10 steaguri se află depuse în muzeul arsenalului armatei.

 

Steagul model 1863.

*

Iată descrierea steagului „model 1863” şi a stemei Principatelor Unite, zugrăvită pe el. Steagul este format din trei făşii de mătase, dispuse orizontal, cu roşul deasupra, galbenul la mijloc şi albastrul jos, având 0,900 m lărgime şi 1,100 m lungime, şi tivit pe margini cu franjuri sau ciucuraşi de fir de aur. Pe fâşia galbenă figurează, fără scut, o acvilă naturală, cu zborul jos, încoronată princiar şi ţinând în senetra un pumnal de argint garnit (adică cu mânerul de aur), iar în dextra, un buzdugan de aur; peste ateste două însemne de domnie trece o panglică roşie, ce poartă, cu litere de aur, deviza latină Honor et Patria. Pe pieptul acestei acvile se află un scut despicat (adică tăiat printr-o linie verticală drept în două, ceea ce dă două cartiere). În primul (cartier) tăiat (coupé, adică tăiat printr-o linie orizontală drept în două) pe azur şi aur (adică albastru şi galben) o acvilă naturală, cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar de aur, broşează peste tot, care reprezintă Muntenia; în al doilea, tăiat pe roşu şi azur, o întâlnire (rencontre, adică se vede din faţă) de bou (nu bour) naturală, având între coarne o stea de aur cu şase raze, broşează peste tot, care reprezintă Moldova. Scutul este timbrat cu o coroană princiară, al cărei vârf (cimier) este un glob de azur, cercuit şi cruciat de aur. Partea opusă a steagului este identică cu cea descrisă mai sus, cu deosebire că emblemele sunt schimbate din cartierele lor.

*

În colţurile libere ale tricolorului se află litera A (Alexandru) de aur, într-o coroană de ramuri de măslin, tot de aur. În vârful prăjinii, se află o acvilă napoleoniană, încă cruciată, stând deasupra unui (carlel) dreptunghi. Pe feţele acestui dreptunghi se află, în relief, deviza Honor et Patria.

*

Steagul Domnesc.

*

După cum rezultă din inscripţiunea ce se citeşte pe steagul ce voi descrie aci, credem că el este Steagul Domnesc, făcut în 1863, după ce se recunoscuse necesitatea contopirii guvernelor; căci acest steag este singur de felul lui în toată colecţiunea muzeului.

*

Este format din trei fâşii, ca şi steagul precedent al armatei, însă având 1,800 m lărgime şi 2,130 m lungime. Pe fâşia galbenă figurează (fără scut şi fără linie despărţitoare), în dextra, o întâlnire de bou natural (culoare naturală), având între coarne o stea de aur cu şase raze; iar în senestra o acvilă neagră conturnată, cu zborul jos, cruciată de aur şi ţinând în gheara dextra un buzdugan de acelaşi metal, şi în senestra, o spadă romană de argint garnită (adică mânerul de aur, tăişul – lama – de argint).

*

În dreapta şi în stânga emblemelor, se încrucişează drapelele şi stindardele Munteniei şi Moldovei cu banderola albastră cu ciucuri de fir, cum o prevedea Convenţiunea de la Paris. Deasupra emblemelor se află o coroană princiară, iar deasupra coroanei, inscripţiunea următoare, cu litere de aur: Unirea Principatelor. Fericirea Românilor. / Trăiaseă A. ION I. Pe faţa opusă, figurile sunt reproduse întocmai, cu deosebire că ocupă locurile schimbate, deci acvila nu mai este conturnată, ci obişnuită (adică capul este întors spre aripa dreaptă).

*

Mătasea tricolorului are, pe margini, ciucuraşi de fir. În vârful prăjinii se află o acvilă stampată, cruciată şi coronată, ţinând în gheare un sceptru şi o spadă; pe tot pieptul acvilei este stampat o întâlnire de bour cu o stea cu 6 raze între coarne. Acvila şi bourul sunt reproduse pe ambele feţe identic. De sub acvilă atârnă o cravată de culoare spălăcită, provenită sau din galben, sau din albastru, cum credem să fi fost la început.

*

Alt steag Domnesc.

*

După emblemele ce o poartă şi, mai ales, din causa inscripţiunii, conchidem că acest steag, iarăşi singur de felul lui, nu poate fi decât steagul Domnesc de la 1859, până la 1863. El se deosebeşte de steagul domnesc descris mai sus prin ordinea în care sunt aşezate culorile, şi anume: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos; apoi forma lui nu mai este dreptunghiulară, ci partea care fâlfâie liberă în aer este tăiată în unghi, astfel că dimensiunile sunt următoarele: lungime sus şi jos 1,900 m, iar la mijloc 1,610; lărgime l,590 m. Pe fâşia galbenă figurează (fără scut şi fără linie despărţitoare), în dextra, o acvilă neagră, cu zborul luat (vârful aripilor în sus) cruciată de aur şi coronată princiar, ţinând în dextra un sceptru de aur, iar în senestra o spadă de argint garnită; în senestra, o întâlnire de bour naturală, având între coarne o stea vărsată (vérsée) de aur. Deasupra emblemelor, pe fâşia albastră, se află o coroană princiară. Dedesubt, pe fâşia roşie (care este destul de degradată), se mai poate încă ceti următoarele două rânduri, cu litere de aur (degradate în parte): Represintanţii României / V’a încredinţat stindardul.

*

În vârful prăjinii se află, pe o faţă, acvila cu zborul jos, cruciată şi coronată princiar, ţinând în dextra o spadă (ruptă lama, rămas numai mânerul), iar în senestra, un sceptru; pe faţa cealaltă, o întâlnire de bour cu o stea între coarne (acvila şi bourul sunt sculptate pe lemn, iar nu stampate în metal).

*

Aci se termină descrierea steagurilor din perioada „convenţională”, steaguri care există în muzeul Arsenalului. Din cele ce precedă, rezultă că aceste steaguri se pot grupa în două categorii cu totul deosebite, şi anume: tricolor orizontal 1-a categorie: roşu sus, galben la mijloc şi albastru jos; Tricolor orizontal 2-a categorie: albastru sus, galben la mijloc şi roşu jos.

Colonel Năsturel

(Albina, Anul IV, No. 13-14, 24-31 Decembre 1900, pp. 339-343).


Pagina 5 din 18« Prima...34567...10...Ultima »