Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 4

Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (III)

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

 

Ordinele și regulile de conduită au fost transmise, de superiorilor săi, lui Mieg, atunci când el i-a informat că rușii din Bucovina luau măsuri pentru a părăsi aceste meleaguri. S-a sugerat deja ideea ca micile diviziuni de trupe să fie împinse în Bucovina, pentru a pregăti viitoare acaparare a acestei țări[1]. Acest lucru s-a întâmplat în scurt timp, pentru că și împăratul Iosif al II-lea a fost de acord. Totuși, acesta din urmă a avertizat să nu interfereze cu trupele ruse, deoarece acest lucru ar putea împiedica cu ușurință intenția ocupării Bucovinei. Mai presus de toate, trebuia să se ascundă, deocamdată, pajurile imperiale; dar dacă acest lucru trebuie să se întâmple după plecarea rușilor, iar extinderea granițelor trebuia să fie astfel încât să se poată face fără o ocupaţie sfidătoare[2].

 

Pentru a face constatări privind disciplina ocupării, ofițerul comandant al Galiției, generalul de câmp Ellrichshausen, a plecat el însuși într-o călătorie în Moldova, pentru a se convinge personal de starea de lucruri[3], raportând totul într-o lungă scrisoare[4].

 

Dar soluția ocupării Bucovinei nu depindea decât de sfârșitul fericit al războiului pentru Rusia. Dacă Rusia ar câștiga, Austria ar putea spera la o acaparare rodnică a Bucovinei. Dacă nu, atunci Kaunitz nu s-ar fi prea folosit de preparativele pe care le făcuse anterior. Prin urmare, știrile din teatrul războiului erau extrem de importante.

 

După ce rușii și-au încheiat, pe jumătate, armura de război, Romanzow a lucrat pentru impune o decizie finală. El a pornit, din Iaşi, mobilizând trupele, și a ordonat atacarea turcilor[5]. Drept consecinţă, rușii au trecut Dunărea, la gura Deltei, și au obținut victorii sângeroase asupra turcilor, între Schumla și Varna[6], astfel încât Romanzow a somat, curând, Poarta, încercând să forțeze acordul de pace[7].

 

Cu cât aprofundăm mai mult situaţia, se evidenţiază activitatea acelor persoane care au fost chemate să rezolve sarcina încredințată. Ellrichshausen scrie un raport lung despre comenzile importante, care meritau să fie efectuate în Bucovina și care au şi fost efectuate, de-a lungul anilor. Noua linie de frontieră, dintre Moldova și Bucovina, care a fost găsită de Mieg, în pădurea dintre Cernăuţi şi Hotin, susținută istoric de Seeger, a fost examinată de Ellrichshausen, considerată benefică și, de aceea, aprobată. Întrucât locuitorii de atunci din Bucovina erau preocupați, în principal, cu creșterea bovinelor, la început au fost recomandate câteva zone ierboase pentru înființarea unor ferme de remontă. Zona Rădăuţilor era deosebit de potrivită pentru acest lucru, motiv pentru care înființarea unei astfel de ferme, pentru înmulţirea cailor, a fost realizată, ulterior, acolo. Astăzi, această fermă este una dintre cele mai înfloritoare, iar istoria ei poate fi urmărită, din 1774, încoace. Crearea fabricilor de sticlă a fost sugerată și realizată ulterior.

 

Întrucât granița galiţiană cu Moldova era prin câmp deschis, fără păduri, austriecii au fost atenți să le achiziționeze, deoarece lipsa de lemn, în unele zone, afecta mult populația. Prin urmare, zona împădurită a Hotinului a fost luată în calcul.

 

Avantajele stăpânirii Bucovinei, care au fost recunoscute și ca o locație superioară, au fost atât de semnificative, din punct de vedere militar, încât nici Mieg și nici Ellrichshausen nu au neglijat să atragă atenția cercurilor superioare asupra unor puncte importante[8].

 

Maiorul Mieg s-a ocupat de lucrările de cartografiere în perioada de păcii de la Kutschuk Kainardsche, când a terminat de inspectat noua linie de frontieră dintre Bucovina și Moldova. Acest tratat de pace a fost cu greu cunoscut de Ellrichshausen, abia atunci când Mieg a fost obligat, și de acesta din urmă, să accelereze finalizarea celor mai importante topografii de teren și să se grăbească spre Cernăuţi, pentru a putea observa mai bine mișcările rușilor[9].

 

Cel mai dificil rol, în acapararea Bucovinei, l-a avut, fără îndoială, baronul von Thugut, care, la acea vreme, reprezenta Austria la Înalta Poartă. Depindea de el să inițieze negocieri cu Poarta. Încă din februarie 1773, el a trimis o scrisoare[10] lui Kaunitz, cerându-i să-i furnizeze o hartă bună a Moldovei, astfel încât să poată găsi drumul. În această scrisoare, menționează o relatare, pe care a primit-o de la Enzenberg – care era, atunci, în fruntea Regimentului 2 grăniceresc valah din Transilvania –, în care era schiţată o „legătură între Pocuţia și Transilvania, care duce prin Moldova”. Inițial, Thugut s-a limitat la cultivarea relațiilor de prietenie între cele două imperii, la domolirea influenței străine, care le-ar fi putut deranja austriecilor și căile care duc la negocieri cu Poarta, inclusiv la cele privind achiziția unei părți din Moldova, plănuite pentru viitor. După ce s-a convins că nu se poate obţine nimic de la Poartă, în această privință, pe cale paşnică, a ţinut să sublinieze că este mai ușor să se revendice un teritoriu deja ocupat, decât să îl revendice pe cale paşnică. Barco și-a argumentat eforturile.

 

Încă din mai 1774, cu aproximativ trei luni înainte de încheierea păcii, generalul rus Romanzow a permis ca pâlcuri din trupele austriece  să înainteze în districtele cernăuţene, până spre crestele mai sus menționate (cele din pădurea dintre Cernăuţi şi Hotin – n. n.)[11], cu condiția, desigur, să nu îi împiedice cu nimic pe rușii în retragere.

 

Această favoare, obţinută de Barco de la generalul rus, se poate deduce şi din faptul că el a fost primul care a fost informat[12],  în aceeași zi, în care a fost încheiată pacea de la Kutschuk Kainardsche, chiar dacă, probabil, nu a primit şi detalii despre punctele individuale ale păcii. Multă vreme a existat un mister asupra condițiilor  păcii, care s-a făcut abia în luna septembrie şi a adus mai multă lumină asupra acestei chestiuni. Barco a transmis cele mai importante puncte ale păcii[13] Vienei, de la Iaşi, în prima jumătate a acestei luni, în timp ce Lobkowitz, de la Petersburg, Vienei, la jumătatea lunii septembrie, a raportat că „a primit instrumentul de pace, de la contele Panin, de la ministerul rus, doar pentru citire”[14], dar nu a obținut şi o copie.

 

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

 

2). Capitolul. De la pace de la Kuchuk Kainardsche, 17 iulie 1774, până la Convenția din 7 mai 1775, între Austria și Turcia.

 

Rușii au inclus câteva puncte în acest tratat de pace, care priveau Moldova și Țara Românească[15]. Turcia a acordat rezidenților celor două principate amnistie deplină și libertate religioasă nelimitată. Bunurile pe care le-au înstrăinat, de la mănăstiri și persoane particulare, au fost retrocedate. Se asigură respectul clerului, permite emigrarea gratuită, fără a necesita plata ulterioară a impozitelor și tratează rezidenții cu cea mai mare protecție și uşurare posibilă, în raport cu impozitele care vor fi percepute în următorii doi ani şi aşa mai departe; Barco adaugă comentariul potrivit căruia autoritatea austriacă ar fi îndreptăţită să revendice întregul ţinut al Hotinului, conform prevederilor Păcii de la Karlovice[16].

 

Dintr-un raport ulterior1[17] al lui Barco către ministrul de război de la Curte, aflăm și data la care rușii s-au angajat să părăsească cele două principate. Țara Românească trebuia evacuată după două luni, din ziua semnării tratatului de pace, iar Moldova, după cinci luni. Cu toate acestea, evacuarea Moldovei a avut loc cu aproape o lună mai târziu, din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile din ianuarie 1775, moment în care Bucovina era de fapt deținută de Austria.

 

Ca urmare a ordinului primit, de a merge la granița preconizată imediat după încheierea păcii, Mieg a plecat la Suceava, pentru a cunoaște starea de spirit a țării și pentru a auzi opinia unor personalități ale vremii despre pace. Iubea experiența dobândită și îl informa pe Ellrichshausen, într-o lungă scrisoare[18]. Pentru a afla amănunte precise despre țară și despre oamenii săi, Mieg nu a ezitat să călătorească la Iaşi, unde i-a întâlnit pe Barco și pe ofiţerii ruși.

 

Boierii și oamenii de rând erau într-o atitudine deprimată. Nu se așteptau la nimic bun de la pacea neașteptat de rapidă și, multă vreme, au rămas complet ignoranți faţă de condițiile păcii. Țara era complet sărăcită. Remarcabilă este declarația boierului Millo, potrivit căreia Romanzow s-a grăbit să facă pace, astfel încât celorlalte puteri li s-a refuzat posibilitatea de a o influența, iar absenţa ministrului Obreschkow[19], care era în contradicție cu Romanzow, la acea vreme, trebuia prevenită. Absența acestui ministru era regretată mult de rezidenții din ambele principate. Mieg informa, de asemenea, că a cunoscut două mari drumuri de țară din Moldova, care duc, de la Suceava, la Iaşi, și, de aici, până la Sniatin – probabil prin Mamorniţa – și a observat că, de la dislocarea trupelor rusești, zona Sucevei a fost ignorată. Deci, din moment ce numai trupele de ocupație foarte slabe au fost lăsate în Bucovina de către ruși și, chiar după pace, în regiunea Suceava nu au fost așteptate trupe ruse mai mari, era evident că, cu acordul lui Romanzow, Austria putea să avanseze în această țară. Intenția a fost luată în considerare și de împăratul Josef II, care a dispus punerea în aplicare a unor măsuri importante[20]. Printre altele, Mieg a fost însărcinat să ducă un cadou pentru Romanzow, la Iaşi, și să-l predea lui Barco. Două brigăzi, Spleny și Kiss, erau gata să mărșăluiască în Bucovina[21], dar avansul a fost întârziat, până la obţinerea aprobării lui Romanzow, ceea ce, din fericire, a venit curând.

 

În propunerea lui Kaunitz[22], trimisă împărătesei, se poate observa un alt motiv pentru care autoritatea rusă nu a fost contactată, cu privire la ocuparea Bucovinei. Pe atunci încă existau dispute pentru granița cu Galiţia, care nu au fost încă rezolvate[23] și care puteau să agraveze problema acaparării Bucovinei.

 

Cancelarul austriac a comentat, în raportul menţionat, motivul pentru care i s-a trimis un cadou lui Romanzow, precizând că acesta merită atenție „din cauza prieteniei, a considerației și a ospitalității”, așa cum s-a exprimat, când i-a făcut şi el un cadou, Regele Prusiei[24].

 

Curând după aceea, Barco informa, din Focşani, că Romanzow a aproat ocuparea imediată a noii linii de frontieră și că, după plecarea sa, se pot monta pajurile imperiale[25]. Mesajul conținea și informaţia că Romanzow s-a îmbolnăvit brusc. Efectele acestei ştiri au fost deprimante, mai ales când s-a aflat că contele Soltikow, un adversar al Romanzow, a preluat comanda armatei ruse.

 

Faptul că, într-o listă a funcționarilor publici, datând din 1777, generalul Spleny este menţionat ca director administrativ al Bucovinei, cu sediul oficial la Cernăuţi, începând cu data de 1 septembrie 1774, dovedește că această schimbare temporară, la conducerea armatei ruse din ţările române a contat foarte puţin. Imediat după acordul lui Romanzow, trupele austriece au intrat în Bucovina, respectiv în Cernăuţi, unde au ajuns la 31 august 1774[26]. Trebuie precizată această dată, contrazisă de alte informaţii. În Cernăuţi[27], cu toate acestea, a existat o divizie de husari, staţionată permanent, din luna mai, când sosise acolo.

 

Conform raportului lui Ellrichshausen, generalul Kiss pare să fi intrat în Bucovina înainte de Spleny, prin zona Prevorodek – în manuscris, Prudek –, unde regimentul Stain se afla încartiruit, conform tabelului de dislocare[28].

 

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

 

Armata austriacă începuse o avansare generală a regimentelor destinate ocupării și acaparării Bucovinei[29]: regimentele de husari Thürheim, Siskowitz, Nugent, Brinken, Stain, Hadik și Barco; regimentele de dragoni Türök Hussar și Wuerttemberg s-au mutat în cantonamentele lor, în apropierea graniţei. Primele trei regimente Barco de infanterie şi husari au luat poziţii pe aripa dreaptă, iar celelalte două de husari, regimentele Hadik, în stânga, cu fața spre Moldova. Principalele puncte strategice ale țării erau desigur ocupate mai mult, iar cele mai puțin importante, mai slab; modul în care s-a făcut acest lucru poate fi văzut din tabelul de dislocare[30] și din raportul lui Ellrichshausen. În cel mai bun caz, s-ar putea adăuga că trupelor li s-a spus că vor fi întâmpinate prietenos de către rezidenții noii provincii şi că trebuie să îi tratează pe ruși cu mare amabilitate.

 

Pentru a facilita legătura dintre trupele de pe ambele părți ale Prutului, s-a dat ordinul de a se construi un pod de vase peste acest râu[31]. Desigur, comanda nu putea fi făcută atât de ușor. Abia în 1775 s-a construit un pod suspendat peste râul Prut. Până în 1775, trecerea Prutului s-a făcut pe podul umblător de la Mănăstirea Horecea, care avea acest privilegiu acordat de către foștii voievozi ai Moldovei, pentru că era săracă, din pricina locației sale nefavorabile, iar consemnarea taxelor de trecere însemna o atestare existenţei podului. Pe parcursul altor doi ani, după aceea, până în 1777, administrația din Cernăuţi pare să fi lăsat mănăstirea cu acele venituri, deoarece podul umblător de peste Prut nu a fost probabil cu funcţionare permanentă și nu putea corespunde unui trafic mai animat. În 1777, însă, podul nou construit a atins acel nivel de forță și de securitate care înlătura orice concurență. Prin urmare, mănăstirea a pierdut vechiul privilegiu, pe care voia să-l recâștige printr-o cerere către împărat, dar nu a primit niciodată un răspuns[32], pentru că podul a fost păstrat, şi de acum, încolo, un cost de trecere.

 

Odată cu intrarea trupelor austriece în Cernăuţi și cu înființarea unei administrații de stat acolo, s-a stabilit strategia pentru dimensionarea, înfrumusețarea și ajungerea la importanța de astăzi a acestui oraș. Dacă, din punct de vedere al trecutului său, nu se poate compara cu alte orașe mai vechi, precum Suceava, Rădăuţi și Siret, datorită amplasării convenabile pe un mal al Prutului, pe un drum principal, care ducea, de la Iaşi, la Lemberg, precum şi datorită apropierii lui de granița poloneză, Cernăuţii au fost chemaţi să joace un rol în istorie. În secolul al XV-lea, în Cernăuţi exista deja un staroste[33].

 

Cu toate acestea, trupele care fuseseră aduse anterior în Bucovina nu erau încă suficiente pentru a proteja țara de toate pericolele iminente. Din acest motiv, aceste trupe au fost consolidate, treptat[34]. Abia pe 24 octombrie Ellrichshausen i-a scris lui Hadik[35] că măsurile militare din țară vor fi finalizate până la 25 din aceeași lună. După ce s-a făcut acest lucru, s-au depus eforturi pentru a înfige pajurile imperiale înainte de plecarea rușilor, deoarece turcii fuseseră deja informați despre marșul din Austria, ceea ce ar putea îngreuna situația. Pajurile se înfigeau deja pe 19 noiembrie[36], fiind un fapt împlinit, în ciuda faptului că rușii au rămas în Moldova până în ianuarie[37] 1775.

 

Încartiruirea trupelor în Bucovina a avut o oarecare dificultate. Drept urmare, împăratul Josef al II-lea s-a simțit obligat să emită următoarea rezoluție: „Batalioanele nu ar trebui să fie, la sfârșitul toamnei şi, cu atât mai puțin, iarna încartiruite în colibe, ci găzduite în cele mai apropiate sate.

 

Unitățile vor primi proviziile, în așa fel încât trupele să nu sufere şi cu atât mai puțin rezidenții, iar ideea încartiruirii, pe timpul iernii, este exclusă, deşi în Bucovina nu există nimic, în afară de câteva sănătoase”[38].

 

Cernăuţi, Palatul Administrativ, 1832 – de I. Schumirsz

 

După cum puteţi constata, împăratul Iosif a avut grijă deosebită de locuitorii Bucovinei. Acest lucru a provocat o mai mare simpatie în rândul populației pentru Austria, decât pentru Rusia, deoarece aceasta din urmă pierduse simpatia în timpul războiului, din cauza tratamentului nemilos. Doar din Moldova, 13.484 de căruţe[39] au fost rechiziţionate de ruși pentru diverse transporturi. Districtul Cernăuți a trebuit să ofere 1.500 de căruţe[40], iar Suceava nu mai puţin de 2.000.

 

După tratatul de pace, familiile care fugiseră au început să se întoarcă în Principatele Dunărene. Cei care au rămas în Transilvania, în timpul războiului, au trimis o scrisoare de mulțumire generalului comandant al Transilvaniei, Feldmareşalul Preiss, în limba italiană, care a fost trimisă, apoi, la Viena. Nume cunoscute precum Crețulescul, Racoviţă, Văcărescul, Ştirbei şi alţii se desluşesc printre semnături.

 

Intrarea austriecilor în Bucovina și ocuparea celor mai importante puncte ale acestei țări, deși rușii erau încă în posesia lor, nu au putut fi ţinute secrete pentru mult timp.

 

Divanul din Iaşi a aflat mai întâi și a informat imediat pe Paşa de Silistra, de la care mesajul a plecat la Constantinopol. Deci s-a întâmplat că divanul a trimis imediat doi boieri[41] la Cernăuţi, care trebuiau să pună comandanților Cordonului trei întrebări categorice[42]. Maiorul Mieg a fost, totuși, informat mai devreme de sosirea acestor deputați, de către Barco[43], aşa că a putut să le dea răspunsurile care să-i satisfacă pe boieri. El l-a informat pe membrul Divanului George Beldiman că invazia a fost întreprinsă de Serenisima Majestate pentru a proteja frontierele împotriva jafurilor și prădăciunilor; pe de altă parte, pajurile împărăteşti erau plantate pentru a indica anumite puncte cadastrale. Boierii Beldiman și Sturza păreau mulțumiți cu aceste informaţii.

 

Foaia ilustrată, 6 octombrie 1891: Curtea Domnească din Iași, la anul 1600

 

Cu toate acestea, în curând a devenit evident că Divanul Moldovei ia probleme în serios. El a informat pe Paşa de Silistra despre ocuparea Bucovinei, care, tot atunci, l-a abordat pe reprezentantul lui Romanzow, Repnin, și l-a întrebat dacă aceste comunicări se bazează pe adevăr. Se pare că Repnin nu știa nimic despre intențiile austriece[44], pentru că, în acest caz, el a acționat doar în numele Romanzow[45], care era încă bolnav şi rezervat să negocieze cu Poarta.

 

Acum, când Poarta aflase despre marșul austriecilor spre Bucovina, pentru Barco a fost dificil să păstreze, mult timp, secretul intențiilor Austriei, motiv pentru care a decis să explice adevăratele fapte Divanului din Iaşi. Acest pas al generalului era menit să atragă atenția puterilor vecine într-un grad ridicat şi în mai multe moduri decât cel intuit. La început, Mieg nu părea a fi inofensiv[46], deoarece ar fi putut provoca o ciocnire nu numai cu Turcia, care dorea să ocupe țara abia eliberată de ruşi, dar și rușii, care aveau localităţi încă ocupate în Bucovina[47], au fost solicitat din țară mii de căruţe și 26.000 de taleri[48]. Este de presupus că  Barco a făcut acest pas, datorită unui ordin de sus.

 

Următorul episod a constat în ocuparea imediată a acelor localităţi din Bucovina, care erau încă menţinute de ruși. Conform rapoartelor primite[49], legătura cu Transilvania a fost deja stabilită, astfel încât numai plantarea pajurilor a fost amânată până la întoarcerea lui Romanzow la Iaşi. Faptul că întreaga linie de frontieră dinspre Moldova a fost, în fapt, ocupată până la 24 octombrie 1774[50] a fost un semn îmbucurător al acaparării timpurii a Bucovinei.

 

Romanzow a menționat că a făcut concesii, imediat după plantarea pajurilor, adică la 20 august 1774[51], când s-a îmbolnăvit, și, a patra zi după aceea, starea lui s-a agravat într-o asemenea măsură, încât generalul Graf Soltikow, care se întorcea de la Petersburg, a fost îndemnat de un curier să se întoarcă la sediul rus. Faptul că această boală a fost o febră malignă și nu o boală mentală, așa cum a presupus inițial Barco, se poate observa din cursul bolii în sine, care a durat trei luni întregi. În orice caz, moartea Vizirului, cu care Romanzow încheiase pacea de la Kuchuk Kainardsche, a avut un efect deprimant asupra minții sale, pentru că trebuia să se teamă că roadele ostenelilor sale se vor risipi. La început, trebuia să se temă că va fi rechemat în Rusia, ca urmare a bolii sale. Cu toate acestea, scrisoarea noului mare vizir, Soliman Pașa, pare să fi schimbat situaţia, după ce conținutul scrisorii Marelui Vizir i-a adus mesajul îmbucurător că el, Marele Vizir, a confirmat pe deplin pacea care se făcuse. După aceea, evacuarea Țării Românești a fost fixată după două luni, iar cea a Moldovei, după cinci luni.

 

Chiar dacă incertitudinea Austriei, provocată de boala prietenului ei, Romanzow, și de înlocuirea lui cu Soltikow, a fost neplăcută, predarea comandoului prințului Repnin, care era cunoscut drept dușmanul hotărât al lui Romanzow și al Austriei, să pună la îndoială succesele lui Barco. Dar Repnin s-a îmbolnăvit, la scurt timp după aceea, iar boala lui Romanzow s-a agravat și mai mult[52], astfel încât colonelul Tutolmin rămăsese cel mai înalt ofițer comandant din cele două principate[53]. În acest moment, intențiile guvernului austriac au fost făcute cunoscute Divanului și, prin urmare, și lui Tutolmin[54].

 

Din Focşani[55], Romanzow a fost adus la Bârlad[56], iar de acolo, la Iaşi. Barco intenţiona, acum, să re-negocieze cu Romanzow. La începutul lunii noiembrie, însănătoşirea lui Romanzow a înregistrat progrese rapide, astfel încât a fost în măsură să scrie o scrisoare către împărăteasa Maria Tereza, pe care Barco a anexat-o la propria lui scrisoare către Ellrichshausen[57]. Această scrisoare subliniază și faptul că Romanzow era mai bine. Pentru o vreme, trebuia să rămână la Bârlad, în timp ce pajurilor imperiale li se permitea să fie plantate la granițele Bucovinei, acţiune care s-a desfășurat până în data de 19, din aceeași lună noiembrie[58]. Prin urmare, trebuie să considerăm data de 12 noiembrie 1774 drept cea în care pregătirile Austriei pentru acapararea Bucovinei s-au încheiat, data aceasta, în istoria noastră, fiind una foarte importantă.

 

La începutul lunii decembrie, Romanzow era atât de departe de boala sa, încât Barco, de la Iaşi, a putut să-și completeze raportul, adăugând că mareșalul de câmp rus va părăsi acest oraș, în 11 sau 12 decembrie[59]. Plecarea lui a durat o lună întreagă și abia în data de 14 ianuarie 1775 îl vedem pe Romanzow la noua sa destinație, în Mohilew[60]. Marșul armatei ruse fusese întârziat din cauza convalescenţei lui îndelungate. Singurul spital din Iaşi trebuia să îngrijească 2.363 de pacienți[61]; în celelalte spitale, numărul acestora era și mai mare.

 

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

 

[1] Beil. XIX.

[2] Beil. XX.

[3] Beil. XXIII.

[4] Beil. XXIV.

[5] Beil. XXI.

[6] Beil. XXI. XXII.

[7] Beil. XXI.

[8] Beil. XXIV.

[9] Beil. XXV.

[10] Hurmuxaki VII, pp. 98-101 (din Pera, la Constantinopol, 3 februarie 1773).

[11] Vide p. 107, nota 1.

[12] Beil. XXV… Barco a scris, la 17 iulie 1774, că pacea fusese încheiată în aceeași zi. Zinkeisen spune, în vol. 8, p. 8.959: „La 16 iulie, plenipotențiarii otomani s-au întâlnit cu o prințul Nicolai Repnin; într-o oră, totul a fost făcut. A doua zi, ar fi trebuit semnat tratatul de pace. Rușii au insistat să fie amânată semnarea, până la data de 21, aniversarea păcii de pe Prut”. Dohm, pe de altă parte, scrie, în prima parte a „Memoriilor” sale, p. 505, că pacea a fost încheiată pe 21 iulie. Von Oncken susţine data de  6 iulie pentru acest eveniment (Istoria generală în detaliu. Epoca lui Frederic cel Mare, vol. 2, p. 600); Tassara afirmă chiar 10 iulie (Tassara, lui Kaunitz, Pera, lângă Constantinopol, 23 ianuarie 1778. Originalul se află în Casa Imperială și Regală, Arhivele Curții și ale Statului). Care este data reală? Însuși faptul că Barco ardea de nerăbdare pentru încheierea acestei păci, care ar trebui să conducă Austria la extinderea granițelor, aștepta implicații imprevizibile de la sosirea cu întârziere a mesajului, dar, în situația mondială atunci, războaiele și renunțarea la acapararea Bucovinei, pentru ca interesele cele mai importante ale Austriei, pe care Barco trebuia să le promoveze la comandamentul prietenului său rus, şi să trimită primul mesaje despre pace, la Viena, în care spune că își pune speranţe în prietenia şi abilitatea lui Romanzow, pentru a izbuti, în mare măsură, să îndeplinească una dintre cele mai importante îndatoriri ale sale, în calitate de diplomat și ofițer, menţionând că a fost implicat cu trup și suflet în această acaparare, şi sugerează că raportul său merită mai multă credibilitate decât orice altceva. El a scris lui Ellrichshausen, suficient de clar, că tratatul de pace a fost semnat în ziua menționată, de Romanzow și de cei doi ambasadori turci, și că ratificarea lui urma să aibă loc după trei zile, adică pe 20 iulie. Putem adăuga aici că această ratificare nu a avut loc nici pe 20, nici pe 21, așa cum se așteptau rușii, ci doar la 5 iulie 1779, după ce s-a făcut o nouă negociere între Rusia și Turcia, la 21 martie 1779 (Tassara, lui Kaunitz, Pera, martie 1770, și Tassara, lui Kaunitz, Pera, iulie 1779. Original în arhivele Casei Imperiale, arhivele statului). Zinkeisen, care și-a scris „Istoria otomană” pe baza materialului de arhivă, pus la dispoziția sa la Berlin, nu menționează deloc 17 iulie, ceea ce nu ar trebui să ne surprindă, din moment ce trimişii prusieni de atunci nu au putut face față înaltei lor misiuni și, ca urmare, rapoartele lor aveau uneori lacune considerabile. Ar fi mai ușor să explicăm data consemnată de Oncken, dacă am putea presupune că, în munca sa, el a calculat-o conform calendarului iulian. În acest caz, 6 iulie stil vechi înseamnă 17 iulie stil nou, deoarece diferența dintre calendarele iulian și gregorian, în secolul 18, era de 11 zile, însă Oncken nu indică exact în ce stil calendaristic a vrut să se înțeleagă, motiv pentru care poate apărea cu ușurință o neînțelegere. 6 iulie după Hristos nu ar găsi nici un motiv de credibilitate,  în acest moment. Data lui Dohm se bazează doar pe presupunerea rusă, deci, din punctul nostru de vedere, trebuie considerată nesustenabilă. În ceea ce privește data menţionată de Tassara, am toate rapoartele – în măsura în care mi-au fost puse la dispoziţie – că acest emisar a menţionat pacea respectivă de mai multe ori, dar cu date diferite, începând cu 17 august 1776 şi terminând cu anul 1780, data de 10 iulie. Întrucât această informaţie, chiar dacă provine din stiloul unui diplomat, nu are multă credibilitate, trebuie să o considerăm ca pe o chestiune de imaginativă. La Hammer, găsim și 7/21 iulie, şi  8 iulie, Deschemewwel vorbeşte de anul 1774, cu data de 21 şi se pare că s-ar fi pus în acord cu Rüksichit, la cererea rușilor (Josef von Hammer, Istoria Imperiului Otoman, Volumul 8, pp. 441-444).

[13] Beil. XXVI.

[14] Hurmuzaki VII, S. 106; Kaunitz, lui Thugut, Wien, 20 Sept. 1774.

[15] Beil. XXVI.

[16] Beil. XXVII.

[17] Beil. XXXI.

[18] Beil. XXVII.

[19] Ibidem. Archiv. Vol. LXXVIII, I. Halfte.

[20] Beil. XXVIII, XXIX.

[21] Ibidem.

[22] Beil. XXX.

[23] Dohm’s „Denkwürdigkeiten”, Capitolul I, p. 510.

[24] Beil. XXVIII, XXX.

[25] Beil. XXXI.

[26] Beil. XXXV.

[27] Beil. XXXII.

[28] Beil. LXXIII,

[29] Beill, XXXIII.

[30] Ibidem.

[31] Beil. XXXV.

[32] Mănăstirea Horecea, împăratului Iosif II, ddo. 6 octombrie stil vechi 7272.

[33] Se spune că o luptă între moldoveni și polonezi a avut loc lângă Cernăuţi, o luptă  în care s-a distins bunicul cărturarului polonez Sarnicius. Beil. XIII.

[34] Beil. XXXIX.

[35] Beil. LIII.

[36] Beil. LXI, LXVII.

[37] Beil. LXXIX.

[38] Vortrag. Wien, den 6 Sept. 1774. Randbemerkung. (Eigenhändig 23/540).

[39] Beil. XLVIII.

[40] Beil. XLIX.

[41] Beil. XLIII.

[42] Ibidem.

[43] Beil. XLI, XLIV.

[44] Beil. XLVI, XLVII.

[45] Beil. XLV.

[46] Beil. XLIX.

[47] Beil. LI.

[48] Beil. XLIV.

[49] Beil. L, LI, LIV.

[50] Beil. LIII.

[51] Beil. XXXI.

[52] Beil. XLVIII.

[53] Beil. XLIX.

[54] Ibidem.

[55] Beil. LII.

[56] Beil. LVI.

[57] Beil. LX, LXI.

[58] Beil. LXVII.

[59] Beil. LXVIII.

[60] Beil. LXXVIII.

[61] Beil. XLII.


Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (II)

Maria Theresia, de Andreas Moeller

 

Pe măsură ce tot mai multe trupe erau concentrate pe partea austriacă a noilor granițe, s-a decis, ca de obicei, trimiterea ofițerilor topografi în țara învecinată pentru a face harta terenului. Așa s-a întâmplat și la granița Pocuției. Ofițerii din Galiția au fost trimiși în Moldova, adică în Bucovina de astăzi, cu aceeași ordine. Printre aceștia s-a numărat colonelul Seeger, care, înainte de prima împărțire a Poloniei, se afla în fruntea trupelor austriece, care au invadat Galiția (1769) și care a efectuat cartografierea șinuturilor delimitate de pajurile împărătești. Ulterior, el a fost trimis într-o misiune la Varșovia și a rămas acolo mult timp, cercetând dovezile documentare pentru argumentarea frontierei dinspre Moldova, propusă de Mieg, inclusiv înscrisuri istorice.

 

Ofițerii din Bucovina responsabili de cartografierea acestei țări au fost plasați sub conducerea sa. Cel mai apropiat și cel mai remarcabil dintre ei a fost menționat mai sus, căpitanul Friedrich von Mieg, care a jucat un rol similar în Bucovina ca și Seeger în Galiția.

 

La începutul anului 1773, ofițerii de sub conducerea maiorului von Steinbacher –director a fost Seeger –  au primit ordinul de a cartografia partea Moldovei cea mai apropiată de Pocuția. Cele două principate însemnau un juri belli pentru puterile implicate. Întregul ținut dintre Nistru și Ceremuș a fost împărțit în așa fel, încât de cea mai importantă parte a acestuia, adică zona dintre Niestru și Prut, să se ocupe căpitanul Mieg, de cea de la Sniatin, la Kuty, căpitanul Kuzersdorff, iar de la Kuty, la triplum confinium[1], căpitanul Harbach, care trebuia să-și combine munca cu cea a căpitanului inginer Hoffmann. Sniatin a fost ales ca bază de operațiuni. Deoarece Kuzersdorff s-a îmbolnăvit, în munții din spatele Dolinei și a trebuit să fie spitaliyat la Tismenitz, Mieg a preluat și traseul lui, până când a sosit un alt ofișer, astfel încât lucrarea să nu sufere întârzieri, astfel încât Mieg abia la 17 septembrie 1773 a putut finalza o hartă generală a Bucovinei, până la Hotin, apoi mai departe, spre Kaminiek, de aici, din nou prin Hotin, la Horodenka, de unde și-a trimis raportul. El atrage atenția asupra avantajelor Bucovinei din punct de vedere militar și politic și sugerează ca granița deschisă a Galiției să fie ridicată și extinsă până la granița Moldovei de astăzi[2].

 

În același an (1773), nu a fost încă posibilă cartografierea întregii zone, deoarece vremea nefavorabilă și îmolnăvirea unui ofițer cartograf au împiedicat acest lucru. Dar Mieg a înțeles perfect cum să profite de acest răgaz în interesul țării sale. El a întrebat pe cei mai respectați oameni din țară dacă linia naturală de frontieră, pe care a găsit-o, nu a fost vreodată granița dintre Polonia și Moldova. Acest lucru nu a fost confirmat doar verbal de către ei, dar un nobil, pe nume Striska (Strâșca – n. n.) a fost de acord să-i ofere un uric de donație, din secolul al XVII-lea, care confirma granița, pentru o recompensă și promisiunea nedezvăluirii numelui său rușilor sau turcilor.

 

 

Încântat de această descoperire neașteptată, Mieg a trimis un al doilea raport superiorului său, în care a făcut o serioasă analiză, atașând și uricul menționat[3]. Cu acest uric, Stephan Holubowski a primit întăritură pentru satul Piedecăuși, datorită serviciilor sale în favoarea regelui Johann Sobieski, la 20 decembrie 1691. Acest uric a fost, fără îndoială, de o mare valoare pentru Kaunitz, fiind deosebit de util în promovarea și realizarea planului său.

 

Într-o călătorie la Hotin, pe care Mieg a făcut-o prin pădurea Bucovinei, a găsit o creastă de deal, care traversează pădurea, de la Cernăuți, la Hotin. Culmea aceasta părea a fi o graniță naturală între Bucovina și Moldova. Mieg a fost susținut în această presupunere de faptul că un evreu, de pe ruta menționată, i-a atras atenția asupra unei vechi pietre de graniță, de lângă Fântâna Sauchi, care poate să fi format fosta frontieră dintre Polonia și Moldova. Apoi a aflat chiar și numele ultimilor doi nobili polonezi din districtul Cernăuți, Potocki și Turkul. Mieg nu a putut găsi nici un înscris autentic despre cum ar fi devenit Bucovina, din poloneză, moldovenească, aflată în mâinile turcești. Prin urmare, și-a încheiat raportul cu enumerarea avantajelor acaparării Bucovinei[4].

 

Importanța acestor rapoarte este ilustrată mai ales de faptul că Seeger și Mieg au primit recunoaștere imperială, iar acestea din au fost primite. Așadar, în timp ce Mieg s-a familiarizat cu situația din Bucovina, Seeger, din Varșovia, s-a ocupat de istoria anterioară a acestei părți a Moldovei, pentru a putea dovedi că rapoartele lui Mieg nu erau fără o bază istorică. În primul său raport din Varșovia, pe baza unor lucrări mai vechi, Seeger încearcă să demonstreze că granița naturală, găsită de Mieg, era vechea frontieră a Pocuţiei. Într-o perioadă de două luni, el a trimis un alt raport, mai lung, la Viena, care conține motivele pentru revendicările regilor polonezi asupra părții din Moldova care urmează să fie dobândită.

 

Pe baza faptelor istorice citate, în raportul de mai sus nu există nici o îndoială că Bucovina de astăzi a fost un os al disputelor dintre Polonia și Moldova, de-a lungul secolelor. Bucovina a aparținut râului Moldova, dar poziția sa, expusă de multe ori, a adus-o în mâini străine, astfel încât graniţa Pocuţiei s-a extins, uneori, și până la Pădurea Bucovinei sau, de fapt, până la creasta care o străbate. Condițiile triste din cele două principate, unde prinții s-au luptat între ei și au căutat ajutorul polonezilor, cu care erau adesea înrudiți, au contribuit, de asemenea, foarte mult la acest lucru.

 

 

La scurt timp, Seeger s-a angajat să demonstreze „că amândouă Valahiile din vremuri imemoriale aparțineau Coroanei Ungariei. Acest fragment de recurs la istorie poartă titlul „Scurtă descriere a Moldovei și a Țării Românești, scoasă din surse autentice”[5]. Fragmentul începe cu anul 1330 și se încheie în anul 1718. La sfârșitul acestei lucrări, găsim concluzia lui Seeger, care este suficient de interesantă pentru a fi abordată. Scrie Seeger: „Cine va fi în stare să deducă totul din ceea ce s-a spus despre întâmplările din Moldova; în afară de faptul că Republica dorea să stăpânească Moldova, ea îşi baza toate eforturile pe drepturi, care erau nefericite și ilegale, și chiar incursiunea lui Johann Zamoiski, din 1595, care era cea mai strălucită dintre toate cele precedentele, nu putea fi numită altcum decât diversiune.

 

Dar dacă diferența dintre validitatea pretențiilor maghiare și ilegalitatea pretenţiilor poloneze este cu atât mai evidentă, va fi necesar să comemorăm alianța împotriva turcilor, care a fost încheiată între împăratul Leopold și Regele Poloniei Johann Sobiesky, în 1683, prin ceea ce se numește, în Articolul 8: atque ita Hostem duobus in locis invadendo, Cezar Hungariam, Rex Podoliam et Ukrainam recurabit[6]. Dacă Johann Sobiesky ar fi crezut că are o pretenție justificată pentru cele două Valahii, aceasta ar fi fost folosită atunci, în acest text, dar el menţionează doar Podolia şi Ucraina. Dacă cineva a vrut să sugereze că principatele româneşti nu au fost menționate de regele polon, pentru că ele ar fi fost înțelese ca incluse în numele Hungariam.

 

Ar mai fi un aspect pe care Republica Polonă l-ar putea folosi avantajos. S-a spus deja că, în anul 1689, Republica a cerut lui Kameniţa și celor două Țări Româneşti de la turci, cu prilejul păcii de la Karlovice. S-ar putea susține că maghiarii şi imperialii prezenți la semnarea acordului de pace nu ar fi admis niciodată ca Polonia să vină cu o astfel de pretenție în faţa turcilor şi că nu ar fi susținut pretenţia Republicii asupra Țărilor Româneşti şi ar fi plecat de la negocieri. Dar o întrebare se iveşte de la sine: craiul polon și republica stăpâneau peste tot? Trimişii imperiali au putut lesne constata că turcii nu au cedat niciodată cele două Țări Românești Poloniei, mai ales că Polonia nici nu avea dreptul să le ceară, așa că trimişii imperiali au considerat că este inutil să-și facă probleme şi s-au abţinut să protesteze împotriva unei astfel de cereri, pe care au prevăzut că nu va fi niciodată îndeplinită de turci.

 

Faptul că este ușor să tragem concluzii favorabile pentru Polonia, din acest lucru, este evident, și încă din două considerente: şi la primul congres, ţinut înainte de Pacea de la Karlovice, subiectul a fost discutat, dar nu s-a ajunsă la o concluzie, iar în anul 1689, Sobiesky a menționat pretenția, având în vedere că ocupase cele două principate.

 

În sfârșit, merită să fie explicată o circumstanță din anul 1692, care este povestită de Ketteier, în pagina 634: Republica Polonă a fost fericită de promisiunea tătarilor, făcută în acest an, prin care Hanul se angajează să nu mai intre în ţinutul Kaminiec și în Ucraina, fără permisiunea aliaților lor şi a propus să se facă pace; senatorii polonezi au considerat aceste condiții atât de avantajoase, încât au vrut să facă pacea imediat. Regele singur nu dorea să ofenseze dreptul internațional și nu putea face pace, fără cunoștința prealabilă a aliaților săi. Dacă Republica ar fi stabilit o pretenție asupra ambelor Țări Românești, senatorii polonezi nu ar fi luat în considerare pacea dacă nu ar fi primit înapoi tot ceea ce aparținea Republicii și, în astfel de circumstanțe favorabile, în cazul în care Hanul, atât de doritor de pace, cu siguranță că nu înceta în a-și dori cele două provincii pentru sine; el singur se mulțumea cu Kaminieck și Ucraina, iar Regele era singur că, în astfel de condiţii, nu putea exista pace.

 

„Indiferent de evenimentele prezentate aici, este clar că Republica Polonă nu poate face nici o pretenție pentru întreaga Moldovă: prevederile lit. A şi B demonstrează că turcii, stăpânind Moldovei, ar fi trebuit să accepte diverse restricții, impuse de Republica Polonă, pe care cu greu le-ar fi acceptat, vreodată, renunţând la o provincie care le aparținea”[7].

 

Dacă comparăm între ele ultimele două rapoarte ale lui Seeger, observăm că faptele istorice sunt reproduse, în primul raport, pentru a confirmat granița naturală dintre Moldova și Bucovina, presupusă de Mieg drept granița veche dintre Moldova și Pocuţia, în timp ce în al doilea raport, sunt insinuate drepturile Ungariei asupra celor două principate româneşti. Deci, în baza acestui al doilea raport, nu se poate pune problema drepturilor Poloniei asupra Moldovei, și nici asupra Bucovinei, care, datorită locației sale, a fost adesea ocupată de inamic, dar nu a putut fi menținut mult timp.

 

Pe baza materialului istoric colectat de Mieg și Seeger, s-ar putea sprijini ipoteza că acapararea Moldovei de către Poartă, fără a provoca o complicație a condițiilor de război din acea vreme, ce ar fi putut foarte ușor să se ivească, dacă Ungaria ar fi invocat fostele ei drepturi în principate. Prin urmare, Kaunitz a evitat să menționeze Ungaria și drepturile sale iniţiale asupra Moldovei și s-a limitat să afirme pretenţia Poloniei față de Bucovina, care era mai corectă în condițiile existente.

 

În timp ce Seeger și Mieg îi apărau interesele, Austria a dezvoltat o activitate diplomatică intensivă, iar generalul Barco nu a fost mai puțin activ în spaţiul rus. După ce a citit un amplu jurnal despre campania rusă împotriva turcilor, în 1773, cu diverse observații despre situația socială și materială din Moldova și din Țara Românească, Barco a trimis și alte rapoarte importante Consiliului de război al Curții din Viena, documente care necesită atenția noastră totală, pentru că vorbesc despre fertilitatea și bogăția celor două principate[8]. Până de curând, împărăteasa Maria Tereza nu intenționa să dobândească aceste țări, considerând că există motive, deşi autoritatea austriacă încă nu era suficient de informată despre starea Principatelor Române, înainte de misiunea lui Barco. Doar după ce jurnalul campaniei militare din 1773[9], îi fusese trimis lui Barco de către general rus, schimbarea perspectivei austriece faţă de ţările Răsăritului a fost notabilă.

 

 

Dar orice iniţiativă, în această direcţie, depindea de sfârșitul războiului ruso-turc. La începutul anului 1774, se întâmplau o mulțime de evenimente în tabăra rusă. Prințul Serbatow a apărut în Iaşi, pentru a prelua armata care ocupase cele două provincii. Ministrul rus Obreskow, care a fost în Moldova, la Roman, pentru a ajuta la încheierea păcii, se aștepta ca acesta să poată susține negocierile rapide cu Romanzow, întrucât Rusia trebuia să fie nerăbdătoare să încheie războiul cât mai curând posibil, deoarece suferise pierderi foarte mari în timpul acestui război, iar înlocuirea completă nu mai putea fi așteptată, deoarece Pugatsehew (Pugaciov – n. n.) a ridicat drapelul răscoalei, care a fost urmată de mai multe regimente[10]. Dar acesta nu a fost sfârșitul incidentului, deoarece, din Iaşi, a venit vestea că generalul rus Bibikow a fost bătut, în zona Kazan[11], Pugachev, aşa că noi trupe din Rusia trebuiau trimise împotriva lui Pugachev. Armata rușilor din Moldova și Țara Românească se ridica la aproximativ 108.000 de ostaşi puternici, în 1774[12].

 

Pentru a avea o libertate deplină, în viitorul marș al armatei sale, împăratul Iosif al II-lea a ordonat ca pajurile împânzite de-a lungul graniței Pocuţiei să fie folosite, după retragerea rușilor, pentru marcaje de-a lungul noii frontiere a Bucovinei[13]. Maria Thereza, pe de altă parte, a scris lui Siskovics, la scurt timp după aceea, să cerceteze structura interioară a Munților Carpați, de la granița dintre Moldova și Transilvania.

 

O ştire venită din Moldova[14] susţinea că negustori prusieni au ajuns acolo pentru a cumpăra cai, vite cornute, ceară și miere și că se semnalase o mișcare discretă în rândurile armatei ruse, care sugera o iminentă acțiune armată[15].

 

Între timp, în Bucovina s-au făcut aranjamente pentru finalizarea lucrărilor de cartografiere, în cursul anului 1774[16], deoarece răspândirea ciumei a întârziat progresul lucrărilor, care au fost oprit la sfârșitul lunii ianuarie 1774[17].

 

Împăratul Iosif II

 

[1] Locul unde se întâlneau granițele Moldovei, Transilvaniei și Bucovinei (trecută Galiția, la Werenka).

[2] General-Cart, harta generală a noii reprezentări geometrice; parțial compusă din cele ale rutelor din noile regiuni, pentru a găsi linia de delimitarea care ar fi fost necesară pentru a completa o hartă a întregii Bucovina, de maxim interes. Concepută de maiorul von Mieg, în 1774; 1:130.900.

[3] Beil. IV, VII, VIII, IX. Originalul a fost scris în poloneză, copia în latină.

[4] Beil. II, III, IV, V, VI, VII, XIII.

[5] Warschau im J. 1774 (Orig. R. d. R.-Kr.-M. 53/56).

[6] Ketteler, p. 577

[7] Lit. A. „Limites Regni Poloniae et M. D. Litvaniae ex originalibus et exemplis authienticis descripti et in lucem editi 1758 per Math. Dogiel, Scholarum Piarum Vinensium Rectorem. Vilnae in Typographia Reg. et Reip. Coll.: Vilu. Scholarum Piarum, p. 6227: Dislimitatio sivie Trac­tatus, inter Achmetum Imperatorem Turcarum, et Augustum II. Regem, et Regnum Poloniae, quo fines et… definiuntur. Datum 14. Novembris Anno 1703”. Lit. B. Ibidem… Ex Archivo Regni Acta Annorum etc. Tom. 1, foll. 248.

[8] Beil. X.

[9] Siehe, p. 103, anm. 3.

[10] Beil. XII.

[11] Beil. XIV.

[12] Ibidem.

[13] Beil. XV.

[14] Beil. XVIII.

[15] Ibidem.

[16] Beil. XVII.

[17] Comisia medicală din Transilvania, către Maria Theresia. (Orig., R. d. R.-Kr.- M. 62/25.) „Hermanstadt, 30 martie 1774. Se pare că rămășițele ciumei din Valahia au dispărut complet, până la sfârșitul lui ianuarie; cel puțin toate mesajele sosite sunt de acord că nu mai există nici o urmă a acestui rău nicăieri; Moldova a rămas liberă în ultimul an. Hermanstadt (Sibiu), 30 martie 1774.


Daniel Werenka: Apariţia şi înflorirea Bucovinei (I)

 

Prima istorie oficială a acaparării Bucovinei de către Austria, cu învoirea lui Rumeanţev – generalul rus care încă mai făcea recensământul locuitorilor Moldovei, pe care trupele ruseşti o aveau în stăpânire, deşi, de drept, Moldova încă era „teritoriu turcesc”, a fosr scrisă de cărturarul bucovinean Dr. Daniel Werenka, în baza unei documentări ireproşabile, dar lucrarea Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit., publicată în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă) din Viena, în 1892, nu a fost vreodată tradusă în română, deşi toţi istoricii noştri au folosit informaţii trunchiate din cartea lui Werenka, trunchiate în funcţie de mesianismul naţionalist pe care îl durau, cu folosirea românilor doar ca masă de reprezentativitate, nu şi cu statut de comunitate care trebuie nu doar reprezentată, ci şi slujită.

 

Titlul studiului lui Daniel Werenka pare surprinzător şi slugarnic faţă de Austria: Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Primul cuvânt, apariţia, se referă la conştientizarea unui teritoriu distinct al nordului Moldovei, numit de veacuri Bucovina, în cancelariile Europei. Termenul nu apare după cel de Cordun, cum susţine istoriografia noastră, împărăteasa Maria Tereza şi sfetnicii săi, Thugud şi Kaunitz, artizanii acaparării Bucovinei, folosind cu vreun deceniu înainte numele Bucovina, cel de Cordun fiind o translaţie a statului grăniceresc, conferit iniţial Bucovinei, ca zonă de tampon între teritoriile poloneze acaparate de austrieci şi Turcia, Moldova fiind inclusă în ecuaţie doar ca un ţinut turcesc.

 

Ideea de securizare a graniţelor Austriei, în megieşia cu Turcia, a vizat, iniţial doar Transilvania, unde, prin proprietăţi private, moldoveni şi munteni ajunseseră stăpâni de pământuri şi dincolo de graniţele vechi ale Transilvaniei, care, astfel, pierdea, în fapt, teritorii. Pentru corecţii, austriecii au instituit comunităţile grănicereşti române şi secuieşti, care că înfigă pajurile împărăteşti dincolo de Cordun, deci de lungile fâşii de pământ transilvan, intrate, prin proprietari particulari, în componenţa Moldovei şi a Valahiei.

 

Adepţii „cumplitului rapt” şi ai bucovinismului cu orice preţ vor fi dezamăgiţi de mărturiile vremii, folosite de Werenka. Parcă nu sună prea plăcut să afli că „Moldova lui Ştefan cel Mare”, nu mai era a noastră, ci a turcilor, dar ocupată de ruşii lui Rumeanţev, care, în baza prieteniei cu colonelul de husari Barco, fostul său consilier de război în 1772, a permis ca 400 de husari austrieci, conduşi de doi ofiţeri, să intre în Bucovina, odată cu părăsirea ţinutului de către ruşi, şi să înfigă pajurile imperiale la marginile cordunului pe care îl vor socoti suficient, ulterior Austria urmând să negocieze cu Turcia, pusă în faţa faptului împlinit al unei ocupaţii militare treptate, cedarea unui teritoriu uzurpat, dar pe care încă îl mai stăpânea oarecum.

 

Istoria reală a Bucovinei este mult mai interesantă şi mai umană decât cea îndeobşte cunoscută; tocmai de asta, fără a lua incredibilul studiu al Dr. Daniel Werenka drept adevăr absolut, o să mă strădui să traduc integral cele vreo două sute de pagini, ca să încerc să înţeleg, mai bine conturat, ceea ce am tot întrezărit de-a lungul anilor.

 

Găsesc, prin cărţi uitate şi ignorate, atâtea mărturii despre istoria reală şi profundă a neamului meu, încât începe să-mi pară rău că nu am măcar două trupuri, ca să pot recupera mai repede ceea ce mi-am propus. Pentru că se împlineşte o viaţă de om, pe care am dedicat-o neamului meu, atât de dus cu vorba de cei care nu încetează să se îmbuibe, pe seama naivităţii lui, încât e bine că, uneori, se mai zvârle cu câte o piatră în mine, cel rătăcit prin cenuşiul zilelor care şiroiesc neîncetat prin urbea Sucevei.

 

 

Dr. Daniel Werenka:

 

Bukowinas entstehen und aufblühen. Maria Theresia zeit.

 

(Apariţia şi înflorirea Bucovinei. Vremea Mariei Tereza),

în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892:

 

Introducere

 

În prezenta scriere, se încearcă, pentru prima dată, o tentativă de a furniza o versiune oficială a istoriei Bucovinei, care, din cunoștința noastră, nu a fost întreprinsă până acum de nimeni. Chiar și Arneth, în opera sa monumentală, „Maria Theresia”, nu a dat decât informații ample despre ceea ce vrem să prezentăm aici în detaliu, pe baza unor surse adevărate.

 

Utilizarea fișierului și a sursei bogate de materiale[1] a făcut posibilă nu numai constatarea faptelor individuale și a contextului acestora, dar și contracararea multor erori comune și eliminarea unor inexactități, de exemplu la substantive.

 

Prima parte tratează istoria ocupării Bucovinei, până la convenția din 7 mai 1775, prin care s-a convenit cesiunea Bucovinei Austriei. Aceasta va fi urmată de prezentarea organizării interne sub Maria Tereza, reformele împăratului Iosif al II-lea, la unirea cu Galiția, care a fost atât de dezastruoasă pentru țară.

 

Datorită permisiunii de a folosi comorile arhivelor locale sau a sprijinului extrem de prietenos în elaborarea lucrării, trebuie să mulțumesc foarte mult: Excelenţei Sale Domnul k. k. ministrului de război Arthur Graf von Bylandt-Rheidt, Excelenței Sale Prim-ministrului și șeful Ministerului de Interne Eduard Graf von Taaffe, Excelenţei Sale Domnului Ministru al Culturii și Educației, Paul Freiherr von Gautsch, Excelenței Sale domnului Rath și directorului Arhivelor Casei, Curții și Statului, Alfred Ritter von Arneth, precum și șefului de secție din Ministerul de Interne Rudolf Freiherr vom Breisky, fostului director al k. k. Arhiva de război, domnul Feldmareşal-locotenent Adolf Freiherr von Sacken, actualului director al aceleiași Arhive, colonel în Statul Major Leander von Wetzer, colonelului Rechberger von Rechkron, fostul director al arhivei hărții, locotenent-colonelului Carl Herradauer Edler von Heldenauer şi succesorului său în această funcție, domnul maior Ludwig Ritter von Weiss, în plus, domnul şef de secţie Josef Ritter von Fiedler, şeful Arhivelor de judecată și de stat. În sfârșit, aș dori să-mi exprim mulțumirile speciale pentru sprijinul acordat muncii mele domnului director al Arhivelor Imperiale Carl Hackenfellner, domnului adjunct Albert von Nagy și domnului oficial Anton Herzig în k. k. Ministerul Culturii și Educației; la fel, domnilor Dr. Fellner, directorul arhivei din k. k. Ministerul de Interne, directorului Eduard Borecky și oficialului Joh Langer, de la registrul k. și k. al Ministerului de Război al Reichului și tuturor celorlalți oficiali din arhivele menționate.

*

Deja de la începutul războiului ruso-turc (1768-1774), atenția Austriei a fost atrasă, în mod repetat, asupra Moldovei și Valahiei. Rusia a promis ambele principate Austriei, dacă printr-un mesaj amenințătore sau prin o demonstrație ostilă, ar forța Turcia să accepte propunerile de pace ale Rusiei[2]. Propunerile acestea nu au fost bine primite în Austria, din pricina creșterii amenințătoare a puterii ruseşti. În schimb, Austria a încheiat un tratat secret cu Turcia[3], la 6 iulie 1771, pe baza căruia mica Valahie urma să fie cedată Austriei, până în râul Olt, dacă sprijinea Turcia împotriva Rusiei. Dar acest tratat nu a fost realizat, deoarece Anglia deja a prins de veste despre el, în 1772, și a informat Rusia.

 

Chiar în momentul negocierilor asupra primei diviziuni a Poloniei, a fost luată în discuţie problema dobândirii celor două principate, după cum rezultă dintr-o scrisoare de la împărăteasa Maria Tereza către Lacy, din 6 februarie 1772: „Mă costă un sacrificiu”, scrie ea, „cu a împărtăși restul; dar dacă trebuie să fie, atunci acest lucru nu ni se potrivește decât în Polonia. Moldova și Țara Românească, nesănătoase și stricate așa cum sunt, nu ne mângâie”[4]. Rezultă că, până în acest moment, Austria nu a considerat oportun să acapareze aceste țări. Nevoia de a lua o parte din Moldova a devenit evidentă doar după prima împărţire a Poloniei.

 

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

 

Capitolul 1. Istoria acaparării Bucovinei, până la Pacea de la Kutschuk Kainardsche (1772 – 17 iulie 1774).

 

După ce Austria a pus stăpânire pe Galiţia, principala preocupare era să asigure, în consecință, granițele larg deschise ale acestei țări. Această securizare a avut loc, mai întâi, nu în Galiţia, ci în Transilvania, unde, de la începutul războiului ruso-turc, voluntarii români au trecut adesea granițele austriece și au bântuit cu cruzime prin cele mai apropiate locuri[5]. Limitele celor două principate, înspre Transilvania, fuseseră de asemenea extinse, astfel încât Austria s-a simțit, în cele din urmă, obligată să ocupe din nou zona uzurpată și să marcheze granițele acesteia, prin plantarea vulturilor imperiali. Găsim, de asemenea, un pasaj în această privință, într-o scrisoare de la Kaunitz[6] către locotenent-mareşalul de câmp: „Cu aceste măsuri de asigurare, pe tot parcursul, s-a ivit, imediat, faptul principal, demn de o atenție specială, și anume că o parte considerabilă din graniţa dintre Transilvania, Moldova și Valahia sunt controversate și, din punct de vedere al formei, am putut vedea că aceste bucăţi de frontieră transilvăneană au fost extinse de valahi și de moldoveni, de mai mulți ani, iar dreptul nostru de a face corecturi de frontieră, cu documente și alte dovezi suficiente, care să demonstreze adevărul, nu poate fi pus la îndoială.

 

Dacă districtele grănicereşti, cu vulturii imperiali, nu ar fi fost desemnate și incluse în cordonul militar, maiestățile voastre ar fi trebuit să judece cea mai mare dintre pretențiile lor și, ipso facto, datorită acestei omisiuni, și redesenarea ulterioară a ţinuturilor delimitate.

 

Pentru a evita acest lucru, puneți-ți abilităţile necesare pentru a include districtele grănicereşti din Transilvania menționate în cordonul militar ”.

 

Dar Kaunitz și-a concentrat atenția nu numai asupra granițelor Transilvaniei, ci și asupra celor din Pocutia. În acest sens, scrie: „După revindicarea voievodatelor Galiției și Lodomeriei, am descoperit nu doar informaţii istorice, ci și documente originale despre așa-numitul district bucovinean din Pocuţia şi, întrebând pe unul dintre cei mai înalţi demnitari ai Curții din Polonia, acesta mi-a spus că a auzit că acest teritoriu al Republicii ar fi fost atras treptat de Moldova, prin uzurpare, și că, prin urmare, Majestatea Voastră are dreptul să-l revendice Jure cesso[7].

 

După acapararea Galiției și Lodomeriei, a fost o problemă de a asigura aceste graniţele acestor teritorii împotriva Rusiei și a Turciei, în special împotriva Moldovei. Pentru că faţă de Turcia şi Moldova nu existau aproape deloc delimitări naturale și nici modalităţi de a respinge cu succes o pretenţie adversă, deoarece Bucovina era mai muntoasă decât Pocuţia. În afară de această graniță deschisă, din partea de est a Galiției, o parte a Moldovei, între Galiția și Transilvania, era ca o pană de lemn, astfel încât informaţiile primite de la poloni păreau folosibile pentru viitor. Ce ar putea fi mai evident, în aceste informaţii, decât ideea îndreptăţirii de a se încerca dobândirea părţii Moldovei care se află între Transilvania și Galiţia? Aceasta era o necesitate urgentă, din punct de vedere politic și militar.

 

Era dificil să ajungi în Austria, din Turcia, într-un mod pașnic, iar Kaunitz a știut să aprecieze dificultatea. „Obținerea acestui district, de la Poartă, ca să spunem așa, in petitorio”, a scris el, „a fost un lucru zadarnic, deoarece mulți ani de experiență ne-au învățat pe toți prea convingător că Poarta este dispusă să ușureze unele dintre uzurpările sale, deținute de fapt, printr-un tratament și acord amiabil, dar consimțământul cedării nu ar putea fi niciodată obţinut”[8]. Poarta trebuia să fie confruntată cu un fait accompli, cu ajutorul Rusiei, ale cărei trupe ocupaseră Moldova.

 

Din fericire, rușii erau încă stăpâni ai celor două principate, astfel încât nu a fost necesar să se negocieze cu Turcia asupra Bucovinei. Prin urmare, a fost făcută o încercare de a obține permisiunea generalului rus, contele Romanzow (Rumeanţev – n. n.), ca trupele austriece să ocupe partea Moldovei dintre Galiția și Transilvania, după plecarea rușilor. Cel care a primit această permisiune este Barco, care a fost voluntar în armata rusă, în 1772, când a câștigat respectul și prietenia lui Romanzow.

 

Kaunitz a vrut să convingă Turcia, ocupând Bucovina, dar şi prin depunerea de documente, să cedeze de bunăvoie această parte a Moldovei. Succesul ulterior probează că acest plan a fost cel potrivit. De asemenea, Kaunitz nu au vrut să negocieze cu ruşii, ca să evite previzibile discuții neplăcute cu Turcia şi cu Prusia, care nu ar fi ratat ocazia de a face „cereri de echivalență”, ceea ce ar fi putut duce la neplăceri chiar și cu Rusia. Austria a vrut să ia Bucovina ca „un ţinut al Pocuţiei, uzurpat de turci, și în baza unui drept dobândit odată cu cesiunea unor teritorii, primite la împărţirea Republicii Polonia”[9]. De ce a apelat Kaunitz la Romanzow și nu la curtea rusă, ne explică chiar el, următorul pasaj: „Pentru ca Rusia să nu cadă într-un impegno cu Poarta și pentru a evita aparițiile unor plângeri autorizate, noi, din partea noastră, nu am fost neglijenți, atât în proiectul nostru, cât și în revendicarea legală, de a anunța, confidențial, pe mareșalul de câmp rus…”.

 

Romanzow s-a arătat dispus să accepte propunerea colonelului Barco, cu toate că unii dintre generalii ruși erau ostili acestui plan, și a permis ca, înainte ca rușii să părăsească Moldova, în mai 1774, să vină doi comandanți austrieci în Bucovina, astfel încât, de îndată ce rușii vor fi părăsit Moldova, să înfigă vulturii[10].

 

Planul privind acapararea Bucovinei pare să fi fost conceput de Kaunitz, cu ocazia negocierii puterilor asupra primei diviziuni a Poloniei, așa cum se poate observa dintr-un raport al lui Thugut, către Kaunitz, de la începutul anului 1773, în care Thugut a semnalat unele deficiențe, lui Kaunitz, în baza hărţii[11]. El afirmă, printre altele, că „aceleași zone au tendința de a primi nume diferite”, că ar trebui specificate orice granițe și solicită să fie refăcut totul „în întregime şi în cel mai clar și mai indubitabil mod”, oricât ar fi de dificil, astfel încât orice funcţionar al Porţii, care nu are cunoștințe geografice, dar va participa la negocieri, să înțeleagă lesne despre ce-i vorba, să asculte oricând, fără a-și abuza ignoranța şi a folosi excesiv divizarea căutată …”. Thugut avertiza asupra unei „înțelegeri prea înguste cu Rusia”, înainte de o discuţie serioasă cu Poarta, care „ar da ocazia lui Muhzun Oglu să-și pună în practică intențiile periculoase faţă de  noul stăpân austriac și să ofere totul mâinilor rusești, printr-o pace durabilă”.

 

În acest fel au fost puse în circulație negocierile diplomatice privind acapararea Bucovinei. Doar cu negocieri, Austria nu ar fi obținut nimic, dacă soluția la această problemă nu ar fi fost abordată și din punct de vedere militar”[12].

 

Iosif al II-lea, autorul „cumplitului rapt austriac”

 

[1] Din arhive: k. u. k. Kriegsministerium; desene  Kartenarchiv; k. u. k. Casa Imperială, Arhivele Curții și Statului; k. k Ministerul de Interne; arhiva sa aristocratică; k. k. Ministerul Culturii și Educației.

[2] Kaunitz, Anweisung und Punctation, ddo. Wienn 30 Juli 1775

[3] Hammer Josef, Geschichte des osmanischen Reiches, VIII, Bd. p. 567

[4] Arneth, Maria Theresia, IX, Bd., p. 504

[5] Hurmuzaki, VII, p. 47 şi urm. (Brognard, lui Kaunitz, 1 februarie 1768); ibidem p. 50 (Brognard, lui Kaunitz, februarie 1768); ibidem pp. 51, 52 (Brognard, lui Kaunitz, 16 martie); ibidem p. 55 (Kaunitz lui Brognard, 16 martie), (Kaunitz lui Brognard, 19 august 1768).

[6] Kaunitz, Anweisung und Punktation (Instrucţiuni şi punctări), Wienn 30 July 1775.

[7] Ibidem. Archiv. LXXVIII, Bd. I. Hálfte.

[8] Ibidem.

[9] Hurmuzachi, VII, p. 106 (Kaunitz, lui Thugud, 20 septembrie 1774).

[10] Vortrag. Viena, 6 august 1774. R. d R.-Kr.-M. 53/63: „în urmă cu câteva luni, doi comandanţi de husari fuseseră trimiși în Moldova, sub pretextul unei renunțări, astfel încât, de îndată ce ţinutul fost complet părăsit de ruşi, pajurile imperiale au fost văzute pe cei din Moldova, delimitând un ţinut nou, fără să fie imediat ocupat, doar pentru a-i obişnui pe oamenii din țară!”…

[11] Hurmuzaki, VII, pp. 99-101

[12] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-108


1922: O altă lustruire cu memoria lui Ștefan cel Mare

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

 

Din 1856, se știa că osemintele sfinte ale lui Ștefan cel Mare nu mai odihneau în mormântul de la Putna, în locul său fiind îngropat un ierarh bisericesc. Obiceiul acesta, al curățirii mormântului voievodal, pentru a pregări locul de veșnică odihnă pentru un ierarh bisericesc, s-a păstrat până pe la 1848 și părea, în ochii oamenilor, un obicei normal chiar și pentru cărturarul Iacob Negruzzi, care scria că „Mitropolitul Moldaviei şi Sucevei, Veniamin (Costache – n. n.), avea mare preferinţă pentru Monastirea Slatina. Aceasta era locul său favorit şi în el petrecea, cu mulţămire, zilele în care se afla departe de Iaşi. Prin voinţa sa de pe urmă, ordonând a fi înmormântat la monastirea Slatina, rămăşitele sale fură coborâte în mormântul lui Lăpuşneanu” (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 309-311).

 

De-a lungul istoriei noastre, au existat închinători întru memoria lui Ștefan cel Mare de o tulburătoare pioșenie, care, deși aveau știință că mormântul Voievodului fusese prădat de către paznicii lui, călugării lui Iacob Putneanu, mergeau la Putna, pentru reculegere, dar în taină, pentru a trăi o sacră intimitate a spriritului adevărat al neamului românesc. George Coșbuc, de pildă, îi povestea, în toamna anului 1917, ocupantului austriac al Bucureștilor, Leca Morariu, că a fost, în mai multe rânduri la Putna, dar întotdeauna fără să o știe cineva, doar pentru liniștea sufletului său. Pentru că memoria „Atletului lui Hristos” înseamnă mult, acolo unde și există.

 

Politicienii și arhiereii, însă, au folosit legendările (în 1777, de pildă, zidurile mănăstirii aveau sub un metru și jumătate, așa că Buga, doborât și spart, nu avea cum să bată de la sine – cum scrie în textul care urmează) pentru lustruiri în animite momente comemorative, precum cel din septembrie 1922, despre care nu aflasem, încă, dar care trebuie readus în memorie ca o mostră de penibil în necontenita dezonorare a istoriei românilor de către unele generații de români:

 

 

1922: „Pelerinajul la Putna. În biserica mănăstiri de la Putna (Bucovina) îşi doarme somnul de veci gloriosul voievod al Moldovei, Ştefan cel Mare. El şi-a ales locul de odihnă în mănăstirea întemeiată de dânsul, în anul 1466, şi pământul dulcei Bucovine păstrează, cu scumpătate, de patru secole, osemintele lui. În 1777, Bucovina răpită de la sânul Moldovei trecu sub stăpânire austriacă şi, deodată cu ea, trecu în robie străină şi mormântul Voievodului. Tradiţia spune că, în noaptea când Bucovina fu răpită, clopotul cel mare al mănăstirii Putna, numit Buga, începu de la sine să sune a jale, întâi încet, apoi tot mai puternic, încât cucernicii călugări fură cuprinşi de spaimă. Voievodul a însoţit şi în robie pământul său iubit.

 

Mormântul de la Putna a rămas, atât pentru noi, cei robiţi, cât şi pentru fraţii noştri liberi, un loc sfânt de pelerinaj, unde fraţii împrăştiaţi făceau mărturia frăţiei și se închinau trecutului glorios şi de unde scoteau putere şi credinţă în viitorul neamului. Deşi noi, ardelenii, eram, de la 1777, sub o împărăţie cu bucovinenii, totuşi în trecut nu ne-am putut apropia de sfântul loc al nădejdilor neamului, care era mormântul din Putna.

 

Marele Voievod Ştefan întemeiase, în Ardeal, episcopia Vadului pentru cetăţile şi satele aparţinătoare acestora, ce le primise în Ardeal de la regele Matei Corvinul. El, întemeietorul de biserici şi mănăstiri, ne-a trimis şi nouă crucea spre biruinţă. Prin ctitoria lui s-a pecetluit, încă o dată, legătura de sânge între fiii aceluiaşi neam.

 

Pagina de glorie din istoria neamului, scrisă de Ştefan cel Mare, a rămas neştearsă în amintirea Ardealului. Generaţiile noastre s-au născut şi au murit cu numele lui pe buze. În cântecele şi poveştile noastre de leagăn, numele lui Ştefan strălucea cu aureola celui mai mare erou român şi creştin. Eliberarea mormântului de la Putna din robia străină şi readucerea lui la sânul patriei-mame, care să unească pe toţi fraţii, devenise un program politic pentru toţi românii. Acest vis strămoşesc s-a realizat prin înfăptuirea României Mari. De-acum drumul spre Putna nu mai trece peste hotare străine. La locul sfânt poate trece tot românul, care are evlavie pentru trecutul neamului său.

 

Biserica română, înainte mergătoare în foste faptele patriotice şi de înălţare sufletească, a avut o fericită inspiraţie, când a proiectat pelerinajul de la Putna. Ideea pelerinajului venise de la P. S. Sa Episcopul Nicolae Ivan al Vadului, Feleacului şi Clujului, cel dintâi arhiereu al restauratei episcopii istorice a Vadului. P. S. Sa, plin de recunoştinţă faţă de ctitorul cel dintâi al eparhiei sale, a dat dovadă de cel mai frumos sentiment de evlavie, când, în sesiunea de primăvară a Sfântului Sinod, a abordat ideea pelerinajului, la care s-au raliat numaidecât toţi arhiereii bisericii noastre.

 

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Pelerinajul. Serbarea religioasă ce a avut loc, în ziua de 8/21 septembrie 1922, la mormântul voievodului Ştefan cel Mare, din Putna, se distinge atât prin numărul mare al pelerinilor, cât mai ales prin importanţa ei istorică. Grosul pelerinilor a venit din eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului, sub conducerea P. S. Sale Episcopului Nicolae. Veniseră aproape toţi protopopii din eparhie şi un număr însemnat de preoţi. La Cluj, li s-a ataşat delegaţia eparhiei din Oradea-Mare, constătătoare din 10 persoane.

 

Din Cluj, grupul a plecat, în 18 septembrie, la ora 4 dimineaţa, înspre Dej – Bistriţa – Borgo-Prund. Pe la gări, P. S. Sa Episcopul Nicolae era pretutindeni întâmpinat de preotul locului şi sătenii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. În gara Iad, trenul a fost întâmpinat de corul sătencelor. În cântarea lor: „Din Carpaţi până la mare… / să cântăm cu mic cu mare, / visul nostru s/a împlinit”, plângea de bucurie inima acestui popor, care, după atâţia secoli îşi primea acum pe episcopul său. N-a rămas ochiu neumezit, la auzul acestor acorduri.

 

Călătoria primei zile s-a terminat în Borgo-Prund, unde pelerinii au fost încartiruiţi peste noapte. Aici P. S. Sa Episcopul Nicolae a fost primit, în uşa bisericii, de preot şi numeros popor, a intrat în biserică şi a ţinut o frumoasă predică, dând poporului poveţe bune.

 

În ziua următoare, 19 septembrie 1922, drumul s-a continuat, cu trenul industrial, ce duce, peste pitoreştii munţi, care formau în trecut frontiera spre Bucovina. Sosind pe pământul Bucovinei, grupul pelerinilor a fost întâmpinat şi salutat, în gara din Dorna-Helgei, de către doi preoţi bucovineni, delegaţi ai Mitropoliei din Cernăuţi. De la Vatra-Dornei, pelerinii au trecut la Rădăuţi, unde, fiind găzduiţi, au stat până în dimineaţa zilei de 8/21 septembrie 1922, când, apoi, un tren special i-a dus la Putna.

Aici, deja din preziua sosiseră Arhiereii: Pimen mitropolitul Moldovei, Nicolae episcopul Clujului, Visarion episcopul Argeşului, Teodosie episcopul Romanului, Ipolit episcopul de Rădăuţi şi Platon episcopul-locotenent al Dunării de Jos, împreună cu arhimandriţii de la mănăstiri din ţară şi membrii Consistorului mitropolitan din Cernăuţi.

 

Mai venise un grup considerabil de pelerini din Moldova, din oraşele Iaşi, Galaţi, Roman, precum şi o mulţime de bucovineni.

 

Altarul bisericii mănăstirii Putna –
Familia, 1871 august 15

 

Serviciul religios. În după-amiaza zilei de 20 septembrie 1922, s-a oficiat slujba privegherii, de P. P. S. S. L. L. Arhiereii susmenţionaţi. În 8/21 septembrie, la ora 9 a. m., s-a început sf. Liturgie în sobor. După terminarea ei, Arhiereii şi întreg poporul au ieşit în curtea bisericei, unde, lângă peretele care adăposteşte mormântul Voievodului, pe o estradă, s-a servit, cu solemnitate, parastas pentru odihna sufletului marelui Voievod.

 

După parastas, cel dintâi a luat cuvântul I. P. S. Mitropolitul Pimen al Moldovei, apreciind personalitatea lui Ștefan cel Mare. Apoi P. S. Sa Episcopul Nicolae al Clujului a rostit următoarea cuvântare frumoasă şi adâncă. În numele Bucovinei, a salutat pe pelerini diaconul catedralei din Cernăuţi, I. Vasca în cuvinte alese. Dl Ioan Lupaş, profesor la Universitatea din Cluj, a ţinut un discurs mai lung, în care a luminat pagina de glorie din istoria neamului, arătând pe Ştefan cel Mare ca cel mai înţelept domnitor şi mai bun creştin. Domnia sa tălmăceşte omagiile Ardealului, aduse nemuritorului Voevod.

 

Colonelul Marcovici, de la Dej, ca reprezentant al armatei, aduce omagiile acesteia neînfrântului domnitor, promiţând că armata va apăra cu sfinţenie moştenirea lui Ștefan cel Mare.

 

Protopopul Alexandru Munteanu din Tileagd citeşte oda ocazională, scrisă de Sfinția Sa, stârnind aplauze.

 

Serviciul religios luând, prin aceasta, sfârşit, a urmat o agapă, în sala cea mare şi în curtea mănăstirii.

 

Fastul zilei a fost ridicat şi prin prezenţa domnilor miniştri C. Banu al Cultelor, I. Nistor al Bucovinei, a dlui N. Iorga, cu 2 profesori universitari francezi, a dlui V. Ispir, secretar general la Culte şi alte persoane distinse.

 

După masă, pelerinii au vizitat bogatul muzeu de la mănăstire, admirând bogăţiile dăruite de diferiţi voevozi şi domniţe. Pioase emoţii a mai stârnit în pelerini grota lui Daniil Sihastrul, ale cărei urme se văd şi azi în Putna.

 

 

Vizita la Cernăuţi. Vineri, în 9/22 septemvrie 1922, P. P. S. S. L. L. Arhiereii participanţi la serbarea din Putna, însoţiţi de mulţimea pelerinilor, au trecut la Cernăuţi, spre a saluta pe bătrânul şi venerabilul Mitropolit al Bucovinei, dr. Vladimir de Repta, în a cărui arhidieceză s-au adunat, pentru prăznuirea memoriei marelui Voievod.

 

La ora 3 p. m., P. P. S. S. L. L. au fost întâmpinaţi şi bineventaţi, la gara din Cernăuţi, de către delegaţii I. P. S. Mitropolit al Bucovinei şi un numeros public bucovinean.

 

De la gară, grupul a trecut la reşedinţa mitropolitană. Aici, în capela mitropolitană, clerul din Cernăuţi a servit un Te-Deum de toată frumuseţea, mulţumind lui Dumnezeu că Arhiereii din toate provinciile româneşti s-au întâlnit înaintea altarului Domnului.

 

În după-amiaza zilei, pelerinii au vizitat Palatul Mitropolitan, cu facultatea teologică, biserica catedrală, precum şi toate monumentele din Cernăuţi, rămânând cu toţii încântaţi de frumuseţea acestui oraş, care este metropola ortodoxiei noastre.

 

Seara, la ora 7, I. P. S. Mitropolitul dr. Vladimir de Repta a dat un dineu de gală, de 150 tacâmuri, în onoarea oaspeţilor, întrunind la masa sa toate autorităţile bisericeşti, civile şi militare dia Cernăuţi.

 

S-au rostit mai multe toasturi pentru Maiestatea Sa Regele, pentru oaspeţii pelerini, pentru armată etc.

 

După ridicarea mesei, cu trenul de 11 și 40, noaptea, pelerinii ardeleni, sub conducerea P.S. Sa Episcopului Nicolae din Cluj, s-au înapoiat spre casă, tot pe drumul: Vatra-Dornei, Bistriţa, Dej, Cluj, ducând în suflet amintirea unor zile frumoase şi înălţătoare.

 

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

 

Pelerinajul de la Putna, pe lângă importanţa sa de natură bisericească, mai are şi o însemnătate naţională. Mormântul de la Putna e cel mai sfânt loc de reculegere. Purtaţi cu gândul printre amintirile celor 5 secoli trecuţi, pelerinii au văzut reînviind cea mai glorioasă pagină a istoriei noastre şi mormântul lui Ştefan cel Mare le-a radiat tărie şi încredere în viitorul neamului. Acolo, în umbra codrilor de brad din Putna, toate ştiau povesti despre Ştefan, încât părea că-l vezi aievea. / Legea Rom.”[1].

 

Cernăuţi, intrarea în Palatul Mitropolitan

 

[1] Biserica și Școala, Nr. 40, Anul XLVI, Arad, 2/15 octombrie 1922, pp. 4, 5


Iubire imposibilă, la Dorna: un român şi o ovreicuţă

Umgebung von Dorna Watra

 

Cele 6-7 variante ale horei bucovinene „Ovreicuţa” (basarabenii aveau „Armencuţa”), pe care mi le-au cântat Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal), la o fonotecare audio, îmi păreau a fi, dincolo de frumuseţea deplină a melodiilor, oarecum influenţate de şlaierele evreieşti, doar nişte fudulii ţărăneşti, prin care flăcăul condiţiona tânjirea: „Ovreicuţă, draga mea, / Lasă-te de legea ta, / Să te fac nevasta mea!”.  Niciodată n-aş fi crezut că o domnişoară evreică s-ar fi putut îndrăgosti de un ţăran român, fie acesta şi muntean din Vatra Dornei, deci dintr-un ţinut în care gospodăria ţărănească producea adevărate averi. Şi iată că dau peste o astfel de poveste, în care ovreicuţa îl iubeşte atât de mult pe feciorul de român, încât e gata să treacă la creştinism, iar atunci când parohul Constantinovici din Vatra Dornei încearcă să tragă de timp, fata pleacă, împreună cu iubitul ei, în Moldova, sperând la rezultate mai grabnice, iar în cele din urmă îşi apără dragostea în faţa Căpitanului Ţării, deci a guvernatorului Bucovinei, care, în 1868, era contele Franz Ritter Myrbach von Rheinfeld (30 octombrie 18654 octombrie 1870) şi care a ordonat respectarea legilor ţării, Constituţia austriacă reglementând şi libertatea credinţei, şi instituţia căsătoriei.

 

Ştiind povestea de dragoste a lui Ciprian Porumbescu şi a Berthei Gorgon, nu mă aşteptam la un final fericit nici în cazul celor doi tineri din Dorna, care aveau împotrivă comunităţi religioase şi puhoaie de mentalităţi şi mai vechi, în parte încă fiinţând şi astăzi. Iar dacă eroismul, pe aceste meleaguri, nu poate fi trăit până la capăt, măcar în dragoste, pe ce alte temelii am putea să ne durăm epopeile?

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

1868: „O evreică mai că e botezată. Din Dorna, în Bucovina, ni se scrie o întâmplare despre o fiică a lui Israil, care, rezolvându-se a primi religiunea creştinească şi fiind, din această cauză, persecutată de coreligionarii săi, a cerut ajutorul dregătoriei politice; diregătorii au luat-o sub scutul lor, împlinind formalităţile recerute în astfel de cazuri şi au trimis-o, cu doi jandarmi, la preotul local, spre a o încreştina fără preget. Preotul local, din întâmplare, nu era acasă, ci la la o petrecere, de unde, deşi fu îndată chemat, totuşi n-a venit destul de timpuriu; coreligionarii amintitei fiice a lui Israil, folosindu-se de această împrejurare favorabilă, i-au slăbit convingerea, prin diferite promisiuni şi daruri, până ce au câştigat-o deplin, aşa încât, venind preotul acasă, a ajuns numai bine spre a primi, din partea evreicei, declararea că nu mai voieşte să se încreştineze. I se impută preotului, în mod caustic, că, să fi venit mai timpuriu, câştiga un suflet pentru creştinătate; de ar fi fost, la numita evreică, dorul de a se încreştina atât de arzând, ar fi putut aştepta şi ceva mai multişor, până ce va veni preotul, pe care nu-l scuzăm, însă se vede că nu-i era convingerea destul de tare, de n-a putut întâmpina smomiturile”[1].

 

Stimmungsbild in Dorna Watra, 1917. Aufnahme des Bahnhofs

 

1868: „Dorna, în 27/9 septemvrie 1868. Domnule Redactor! În nr. 99 al foi „Albina” sunt imprejurările în privința unei jidane, care a voit să se boteze, mai vârtos încât ating pe subsemnatul paroh, fals propuse; deci mă rog să binevoiești a publica următoarea rectificare în nr. viitor al numitei foi.

 

Mai multe săptămâni înainte de timpul în care s-a întâmplat scena descrisă în nr. 99, s-a înfățoșat un locuitor de aice, de legea gr. or., anunțându-mi că o jidană tânără voiește să primească legea creştină și, prezentându-se și neofita, am examinat-o dacă ea din convingere voiește să primească taina botezului. Încredințându-mă, însă, că n-are nici o știință despre religiunea creştină, am ordinat ca să învețe partea fundamentală a sfintei religiuni și rugăciunile, și să locuiască, prin timpul învățăturii, la un sătean de legea gr. or. Nu după scurt timp, m-am încredințat că motivul încreștinării nu e convingerea, ci un amor către un tânăr român, care i-a fost promis că o va lua de soție. Înseamnă însă că i s-a părut neofitei timpul învățăturii prea lung, căci a trecut în Moldova, sperând că acolo mai curând se va boteza. Dară, după decurgerea de câteva săptămâni, iarăși s-a prezentat subsemnatului preot, rugându-l ca numaidecât să o boteze. Fiind iarăși despre motivul trecerii întrebată, negă de nou adevărul, zicând cum că numai convingerea pură ar fi motivul acestui pas. Drept aceea fu ea primită în locuința subsemnatului, spre scopul învățăturii. Întâmplându-se aceste tocmai în timpul denumirilor de oficiali, sosi și căpitanul districtului cercual în Dorna; neofita se prezentă acestuia, spre a corespunde legii sancționate privitoare la atari cazuri. După împlinirea formalităților recerute și după ce se plânse neofita și înaintea căpitanului, că voiește să primească creștinismul, se trimise iarăși la locuința subsemnatului. Subsemnatul rămase într-aceste cu căpitanul și judele districtual, mai mult de o oră, afară de locuința sa. Acest timp fu întrebuințat de maica și de alte rude ale neofitei spre o convorbire cu dânsa, al cărei rezultat a fost că s-a declarat neofita, la venirea mea acasă, cum că s-a recugetat și nu mai voiește a-și schimba religiunea. Drept aceea și, mai cu seamă, încredințându-se subscrisul, de la părinţii tânărului, că jidana numai de aceea voiește să primească creștinismul, ca să se poată mărita cu fiul lor, și cum că ei nu doresc această împreunare, au aflat de cuviință să dea pe neofita părinților îndărăt.

 

În corespondența din chestiune, în nr. 99, este exprimat că mi s-ar imputa „nevenirea mea mai timpuriu acasă” si că, pentru aceea, nu ne scuză corespondintele. Eu însă sunt de opiniune cum că propăşirea mea nu numai că e scuzabilă, ci chiar și probabilă. Înainte de toate, nu mi se poate imputa că n-am fost acasă, fiindcă nu cred că ar pretinde corespondintele să fi fost eu neofitei custodie neîntreruptă; pe de altă parte, a fost tocmai de nevoie ca neofita să se expună anume încercărilor familianților săi, mai vârtos presupunând eu că motivul trecerii n-ar fi destul de curat și, deci, dară numai cât așa se poate dobândi încredințare deplină despre motiv. În urmă, dacă nu aș fi lăsat-o în voie liberă, ci aș fi înduplecat-o să rămână la propusu-și de mai înainte, s-ar fi putut, în urmă, prea ușor întâmpla ca ea, după primirea sfintei taine a botezului, văzându-și nerealizată dorința de a se căsători cu tânărul român, să lepede iarăși creștinismul și să treacă la Iudaism; prin urmare, s-ar fi cășunat un scandal mare religiunii creştine. Astfel, precumpănind eu toate circumstanțele, am devenit la rezultatul că o încreștinare fără convingere și cu astfel de motiv anevoie poate fi creştinismului de folos, ci, din contra, foarte stricăcios, pentru că astfel s-ar privi religiunea ortodoxă numai ca un mijloc de a-și dobândi pofte și aplecări personale. Deci, dl corespondent ar fi făcut mai bine de s-ar fi informat mai acurat despre toate aceste împrejurări, înainte de a slobozi în public suspiciuni atât de vătămătoare. Pe de altă parte, mi se pare că acela poate să cunoască mai bine o faptă care a fost împărtășit la ea; cine poate să știe mai bine toate circunstanțele decât preotul local, căruia fu încredințată jidana. / Michail Constantinoviciu / parochu în Dorna[2].

 

Dorna Watra, în 1917

 

[1] Albina, Nr. 99, Anul III, Viena, duminică 22 septembrie / 4 octombrie 1868, p. 3

[2] Albina, Nr. 103, Anul III, Viena, miercuri 2/14 octombrie 1868, p. 3


Pagina 4 din 25« Prima...23456...1020...Ultima »