Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 4

Anateme pe vals şi tangou; urmează şi pe rock?

 

Ce mi se întâmplă mie, în fiecare an, cu Festivalul „Bucovina Rock Castle” nu înseamnă o noutate; întotdeauna, de-a lungul veacurilor, minţile întunecoase ale fanaticilor spălători de creiere omeneşti au urât nepământeşte bucuria şi fericirea comunităţilor umane şi s-au tot dat de ceasul morţii să „apere sufletele” de însăşi divinitatea lor. Pentru că, prin fericire, noi, oamenii, suntem creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Avea dreptate, deci, parizianul Tibi, „un catolic frecvent”, dar care, atunci când dansează tangoul, nu mai este un om obişnuit, ci un zeu care a scăpat din Olimp, pentru plăcerea ochilor muritorilor („En un mot, Tibi dansant le tangou n’est plus un vulgaire humain, mais un dieu échappé de l’Olympe pour plaisir des yeux des mortels”), când, după interzicerea tangoului de către Papa Pius X, exclama: „La naiba cu această ridicare de tunşi, buzunare şi cădelniţe împotriva tangoului” („Eh parbleu! De cette levée de goupillons, des crosses et d’encensoirs contre le tango!”); tocmai pentru că sunt un credincios, aceasta mă oripilează” („Et c’est justement parce que je suis un croyant que acela m’horripile!”)[1].

 

Tangoul, ca muzică dumnezeiască şi ca „poezie în doi” – prin limbajul trupurilor , adică prin dans, nu a fost prima victimă a fragmentelor de fericire socială umană, pentru că, mult, mult înaintea tangoului, a fost interzis valsul, această expresie sacră a libertăţii şi a sfinţeniei naturii umane: „simplul vals este, de asemenea, de multă vreme, condamnat de Biserică, mult mai condamnat decât tangoul și absolut interzis în Dieceza de la Paris” („Or la simple valse est, elle aussi, et de longue date, condamnée par l’Eglise, bien davantage condamnée, que le tangou et absolutement interdite dans le diocèse de Paris”)[2].

 

 

În Europa, Tangoul a fost anatemizat de Papa Pius X, la reclamaţia unor episcopi, care, precum episcopul Hauthey „din Besanson, a făcut cunoscută diecezanilor condamnarea împotriva Tangoului, dans importat din străinătate, dar care este, prin natura sa, lasciv şi ofensează morala”[3].

 

 

Rockul, la Suceava, se încearcă a fi interzis de către un „atlet al lui Hristos” în devenire, lacom de imagine publică, inclusiv prin compromiterea minorităţii religioase de care ţine. Acest „apărător al creştinătăţii” are atâta credibilitate la Consiliul Judeţean Suceava, Executiv şi Deliberativ, încât nici nu mai ştii cui ar trebui să te adresezi, oripilat, cu acel „Eh parbleu!” al parizianului Tibi.

 

Despre Tangou s-au spus tot felul de prostii ipocrite, iar eu le-am căutat pentru că mă înspăimântasem că toată prostia civilizaţiei umane s-a înghesuit în Bucovina dihorilor de azi. Nici pomeneală, proşti răutăcioşi, care urăsc fericirea comunităţilor umane, au existat peste tot şi întotdeauna. Iată nişte dovezi despre atemporalitatea şi mondialitatea postiei:

 

 

„Tangoul nu aparţine categoriei de dansuri inocente… Dacă ar fi să-i credem pe moralişti, este un dans periculos”[4].

 

„Biserica apără sufletele (se vorbeşte de condamnare Tangoului de către episcopi) şi le umple, aici, cu datoria schimbării… Dansul exotic, aflat într-o neaşteptată vogă, a luat proporţia unei invazii şi a devenit un simbol al relaxării morale; Tangoul justifică, prin reputația sa nefericită, neîncrederea celor care au sarcina delicată de a conduce conștiințele[5].

 

„Ce plăcere poate fi pentru femei ca să devină urâte în mișcări fără har, în contorsionări prin care, fără îndoială, se dezvăluie și a căror exces este doar un frivol apetit pentru brutalitate?”[6].

 

În acelaşi număr de gazetă[7], era acuzat pentru promovarea Tangoului, cu ipocritul „il serait regrettable”, Le Fort, directorul Academiei de Dans din Paris, pâclosul ipocrit Jean Bernard declarând, în 11 ianuarie 1914: „Dacă mi-aş vedea mama dansând tangou, m-aş simţi pentru totdeauna dezonorat”, în timp ce altă caiafă, Abel Hermant, se pronunţa asupra Tangoului, în 15 iunie 1913, şi mai categoric: „C’est dégoûtant” (e dezgustător).

 

 

În rândul decidenţilor europeni, manifestările au fost şi mai ipocrite. Asfel, „Guillaume II a urma să interzică tangoul la balurile oficiale şi ofiţerilor în uniformă. Regele Georges V al Angliei chiar a făcut-o. Victor Emmanuel urma să-l proscrie la primul bal de la Curte. Ambasadorii Austro-Ungariei, Germaniei, Marii Britanii şi al Spaniei au decis că tangoul nu va fi admis în saloanele lor. În sfârşit, nu se va dansa tango la festivităţile organizate de preşedintele Senatului, de preşedintele Camerei din Luxembourg şi în  Palatul Bourbon. Ministru plenipotenţiar  al Argentinei, Excelenţa Sa don Emrique Larreta, a declarat că „este un dans rezervat locurilor rău famate ”, adăugând că tangoul „este mai mult un fel de aperitiv senzual, decât un dans”(„c’est plutôt une sorte d’apéritif sensuel qu’une danse)[8].

 

Parisul mai găzduise, de-a lungul deceniilor, cu ocazia expoziţiilor sale universale, muzică şi dansuri ale popoarelor de prin lume. În 1889, de pildă, fusese succesul lăutarilor români Ciolacu şi Dinicu, partiturile cu muzica lor, notată pentru pian, fiind căutate şi spornic vândute. Apoi, „după efemerul succes al „Grizzly  bear” şi al „Turkey-trott”, Tangou îşi confirmă victoria definitivă în modă”[9].

 

În ciuda succesului său indiscutabil, tangoul încă bascula între ipocrizie şi reală descifrare, precum cea a lui Gabriel Reuillard, care intuia că „tangoul nu este un dans. Este o învățătură” („le tangou, ce n’est pas un danse… C’est un enseignement”[10]).

 

Tangoul era, ca şi valsul de odinioară, ca şi rockul viitorimii, mai mult şi decât o învăţătură, o tentaţie spre dumnezeire prin fericire. Dar chestia asta nu s-a priceput şi nici nu se va pricepe prea curând, dacă le vom tot permite spălătorilor de creiere să ne pângărească sufletele cu ipocrizia lor.

 

 

Tangoul avea lumea la picioare abia de prin 1913, când, „printre multiplele şi obişnuitele distracţii mondene, în acest an se alătură una tânără, dar deja celebră; tangoul, tangoul atât de iubit şi atât de bârfit (blagué)”, care, „provoacă atâtea ironii şi indignări”[11], dar indignarea papală s-a mai ostoit, până în 14 februarie 1914, când încă se punea întrebarea dacă Papa Pius al X-lea, care anatemizase tangoul, îl aprobă sau nu, „Enfin, le Pape, oui ou non, l’a-t-il approuvée?”, iar dezbaterea era găzduită de Bulletin religieux de l’Archidiocèse de Rouen[12]. Răspunsul dat de oficiosul catolic, este stupefiant: „Da, Papa ar cerut să se danseze Tangou, în fața lui, de doi tineri membri ai patriciului roman. El nu s-a deranjat să se bazeze pe inocența sau nevinovăția acestui dans, decât după un exercițiu în faţa ochii lui”. „Şi apoi?”, vine precipitată întrebarea, cu răspunsul; „Și atunci ar fi descoperit că exercițiul –acesta este cuvântul – a fost mai degrabă o penitență pentru cei care se angajează în el; atât de multă atenție, aplicare, reflecție, contestație, aveam de gând să spun serios, aproape de meditație”. „Atunci?”, se precipită scurta întrebare. „Atunci, Papa a spus: Lăsaţi-i!”.

 

Şi în presa transilvăneană a anului 1914, Tangoul a produs rumoare – nu neapărat adversitate, ci doar rumoare, de regulă cu adaptări ale articolelor apărute în cea franceză sau austriacă:

 

„Tangoul e un dans, ca tot dansul, la unii le place, la alţii nu, după gust. Mie însă îmi face impresia unei epidemii, care se lăţeşte din ce în ce, cu toată anatema Vaticanului, cu toate ordinaţiunile miniştrilor de război şi ale mitropoliţilor şi cu toată opreliştea împăratului Wilhelm. Istoria-i e scurtă. Mai acum, vreo 4-5 ani, în Paris, unde se joacă dansurile tuturor popoarelor, fu adus din Brazilia şi tangou. Şi fiindcă s-a găsit cel mai potrivit pentru  instinctelor animalice omeneşti, şi-a început cariera glorioasă în localurile de petrecere şi-n tavernele Parisului. De aici, a trecut în marş triumfal mai departe, a bătut la porţile aristocraţiei, lachei în livrele aurite i-au deschis uşa şi l-au dus, pe treptele de marmură, în saloanele pompoase. Astăzi, inteligenţă, meseriaşi, negustori, toţi joacă Tangou. Se fac serate Tangou, „cravate tangou”, „butoni tangou”, „gulere tangou”, „ghete tangou”, „ciorapi tangou”, se bea „ceai tangou”, se mănâncă „bomboane tangou” şi „prăjituri tangou”[13], aşa că ţi-e frică, într-o bună zi, îmbrăcat tango”[14].

 

Tango-ul îmbătrâneşte. Ce spun urâcioşii ăia, că „tangou” e dans argentinian de apaşi, că e imoral, că e ignobil, că e mai ştiu eu ce? Este cel mai frumos dans şi cel mai graţios, ma parol, şi apoi nu caută să dovedească, dna Richepin şi dl Richepin, un cogeamitea academician, că acest dans poate aduce şi fericirea în mariaj? O fi ştiind şi ăla ceva, că doar nu degeaba a ajuns la Academia franceză . Dar tot apropo de Tangou, ori Tango, cum voiţi să-l scrieţi şi să-l citiţi, căci mie mi-e perfect indiferent. Asta e în adevăr senzaţională şi poate să-l aducă la sapă de lemn pe faimosul dans apăşesc, ba chiar poate să-l facă să-şi dea ortul popii.

 

Tango-ul îmbătrâneşte, deformează, îngroaşă obrazul şi înmulţeşte zbârciturile în jurul ochilor, la colţurile gurii şi pe frunte! Dacă aşa ceva este adevărat, atunci lucrul este mai serios şi mai grav decât şi-ar fi putut cineva închipui. Femeile vor putea primi orice, numai să se îmbătrânească şi să urâţească, asta nu, pentru nimic în lume, nu. Şi dacă e vorba ca să joace cu asemenea sacrificii tango-ul, desigur că vor sfârşi prin a-l sacrifica pe dumnealui pe altarul divinei şi eternei frumuseţi. Da, aşa, fără glumă, se zice că tango-ul îmbătrâneşte şi asta din pricină că, în timpul jocului, femeia fiind silită să facă sforţări spre a se menţine în diferite poziţii şi aceasta cerându-i o atenţiune prea încordată, îşi mutilează figura, încreţindu-o şi obosindu-o.

 

Ziarul „Excelsior” a şi reprodus nişte imagini, prin care se poate vedea masca obosită şi dizgraţioasă a dansatoarelor în timpul jocului. Dacă o fi aşa, apoi poate să fie pe pace şi Papa de la Roma, şi Wilhelm al Germaniei. Nici un leac mai bun ca acesta nu se putea găsi împotriva tango-ului, chiar dacă acest faimos dans ar face şi minunea să sporească măritişurile”[15].

 

Nu intenţionez o istorie a muzicii interzise de ipocrizia religioasă, pentru că ar trebui să pornesc de la colinde şi, bătând cale lungă, să ajung la vals, tango şi rock; aşa că o să închei scurta mea evadare prin vremuri, în căutarea unei sorbituri de proaspăt şi de lumină. Dar nu poţi găsi, peste tot, în timp şi spaţiu, decât beznă, intoleranţă, prostie şi ipocrizie, înghesuite parşiv în sutanele credulităţii.

 

 

[1] Propos d’un Neurasténique, în La Fraternité, II, nr. 54, duminică 25 ianuarie 1914

[2] În articolul Le Pape n’a pas eu a juger le Tangou, publicat de „L’Intransigeant”, în 11 februarie 1914.

[3] Semnaine Religieuse de Besancon, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[4] L’Opinion, 19 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[5] Journal des Débats, 11 ianuarie 1914, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[6] Paris-Journal, 24 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37

[7] Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, pp. 36-38

[8] Ibidem.

[9] A la manière de… la danse du ventreÎn moda… dansului din buric, în Les Hommes du Jour, 10 mai 1913

[10] Gabriel Reuillard, Le Tango, în Les Hommes du Jour, 28 februarie 1914.

[11] Comoedia, VII, Nr. 2154, luni 25 august 1913, p. 1.

[12] XIII, nr. 7, 14 februarie 1914, pp. 138 şi următoarele

[13] În realitate, citări cu sens invers din coloana a doua a publicaţiei umoristice Le Papa-Louette, XX, nr. 63, Sâmbătă, Alger, 14 februarie 1914.

[14] A. Neguş, Scrisoare din Viena, în Gazeta Transilvaniei, LXXVII, nr. 13, sâmbătă 18/31 ianuarie 1914, p. 1.

[15] Românul, IV, nr. 12,  joi 16/29 ianuarie 1914, p. 7.


Ceva despre calendar

 

Mai întâi, trebuie să spun ceva despre cele două mai însemnate calendare[1]: Iulian şi Gregorian sau stil vechi şi stil nou.

 

Calendarul nostru cel cu stil vechi este numit Iulian, pentru că a fost alcătuit sub Julius Cesar, mare pontif al Romei, de astronomul Sosigene din Alexandria şi acesta a reformat calendarul vechi roman, făcând anul de 365 de zile şi, la patru ani, de 366. Pe vremea aceea se credea că Soarele face în 365 de zile şi un sfert mişcarea sa printre stele[2] şi de aceea s-a hotărât ca anul comun să aibă 365 de zile, iar din trei în trei ani, al patrulea să aibă 366 de zile. Cu chipul acesta avem, de-a rândul, trei ani în care luna Februarie are 28 de zile şi al patrulea, în care are 29 de zile şi se numeşte bisect.

 

Pentru a afla cu înlesnire dacă un an este bisect sau nu, se împarte numărul format de cele din urmă două cifre ale anului cu 4 şi, dacă împărţirea se poate face fără rest, atunci anul este bisect, iar dacă nu, anul este ordinar. De pildă, anul 1894: împărţim 94 prin 4 şi vedem că iese 23 şi mai rămâne 2, prin urmare anul 1894 nu este bisect şi luna Fevruarie va avea 28 de zile.

 

Anul, după calendarul Iulian, este împărţit în 12 luni, şi anume: Ianuarie, Fevruarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, Iulie, August, Sep­temvrie, Octomvrie, Noiemvrie şi Decemvrie; aceste numiri sunt dale parte de la întemeierea Calendarului Iulian, în anul 45 înainte de Christos, parte sunt calendarul vechi roman şi, cum ştim, se păstrează şi până astăzi. Tot de atunci se păstrează şi numărul zilelor fiecărei luni, adică: Ianuarie are 31 zile, Fevruarie 28 sau 29 în anii bisecţi, Martie 31 şi aşa mai departe, urmând succesiunea o lună de 31 zile, una de 31 zile, afară de lunile Iulie şi August, Decemvrie şi Ianuarie, care vin una după alta, având fiecare câte 31 de zile.

 

La romani erau, în fiecare lună, trei zile însemnate: Calendae, Idus şi Nonae. Ziua calendelor era ziua întâia a lunii şi de aci vine şi numirea de calendar.

 

O altă măsură a calendarului Iulian este veacul (secolul), care reprezintă o sută de ani, cu o mică observaţie: este vorba de ani iulieni, adică de câte 365 de zile şi un sfert, sau un veac cuprinde 36.525 de zile.

 

Calendarul Iulian, deşi poartă numirea de stil vechi, totuşi nu este cel mai vechi. În vechime, mai ţoale popoarele aveau calendare; astfel, egiptenii aveau calendar foarte regulat: anul de 365 de zile, împărţit în 12 luni de câte 30 de zile şi 5 zile complementare (pe deasupra); de asemenea, grecii; la ei începea anul în echinocţiul[3] de toamnă şi era împărţit în 12 luni de câte 30 de zile, iar la doi sau trei ani, se punea o lună mai mult. Solon, cu 594 de ani înainte de Christos, a stabilit anul de 354 de zile, în chipul următor: a împărţit timpul în perioade de opt ani şi în care perioadă anul al treilea, al cincilea şi al optulea aveau câte 13 luni. Apoi, în anul 433 înainte de Christos, astro­nomul Meton, cel care a descoperit ciclul lunar, şi, în anul 131, Callipos de la Cyzique a introdus mai multe reforme. De altfel, găsim calenda­rul la indieni şi chinezi, încă din timpurile cele mai vechi.

 

Toate popoarele creştine de pe pământ au întrebuinţat Calendarul Iulian, până la sfârşitul veacului al XVI-lea. Creştinii apuseni au înce­put a număra regulat anii de la naşterea lui Christos, de pe vremea lui Carol cel Mare; creştinii ortodocşi s-au ţinut de obiceiul evreiesc, de-a număra anii de la zidirea lumii. La noi s-a luat obiceiul de a număra de la Christos de-abia în veacul trecut (al XVIII-lea – n. n.). Cât despre timpul când se va fi născut Christos, acuma se primeşte ca bună părerea unui călugăr învă­ţat, Dionisie cel Mic, care trăia în veacul al VI-lea după Christos. Acest călugăr a susţinut că Christos s-a născut la 25 Decembrie din anul de la zidirea Romei 753 şi 754. Se pare însă că a făcut o greşeală de 7 ani, aşa că ar trebui să fim în anul 1900, în loc de 1893, iar de la ia­nuarie 1894, ar trebui să avem anul 1901.

 

Calendarul Gregorian. În anul 1585, Papa Grigorie al XIII-lea a hotărât ca ziua de 5 octomvrie 1582 se va socoti şi numi 15 octomvrie 1582, din pricină că anul civil (Iulian) rămăsese cu zece zile în urma anului solar. Am văzut mai sus că, pentru calcularea Calendarului Ju­lian, s-a luat anul de 365 de zile şi un sfert, astfel că anul e de 365 de zile, iar într-o perioadă de patru ani, al patrulea avea 366 de zile.

 

Această socoteală era greşită, căci anul nu are decât 365 de zile şi 2522,166, această diferenţă se ridică, în 400 de ani, la 3 zile şi 0,11336. În Calendarul Gregorian, s-a urmat vechiul sistem, cu anul de 365 de zile, iar al patrulea, bisect, de 366 de zile, însă, cum în 400 de ani, anul civil rămâne în urma anului solar cu 3 zile, s-a hotărât ca anilor bisecţi 1700, 1800 şi 1900 nu li se vor adăuga o zi, adică vor urma a fi de 365 de zile, iar anul 2000 va fi bisect, cu chipul acesta Calendarul Gregorian nu se depărtează de anul solar. Astfel, Calendarul Gregorian a fost, în veacul al XVII-lea, cu 10 zile înainte, în al XVIII-lea, cu 11 zile, şi în veacul al XIX-lea, cu 12 zile; astfel fiind, spre a afla o dată oareşicare a Calendarului Gregorian, este de ajuns a adăogă 12 la data Calendarului Iulian sau, dimpotrivă, spre a afla data Calendarului Gregorian, este de ajuns a scădea 12 din data Calendarului Iulian. În veacul al XX-lea, Calendarul Gregorian va fi cu 13 zile înaintea Calendarului Iulian, dacă va mai fi, pe acea vreme, asemenea calendar greşit.

 

Pentru aflarea anului secular bisect, se împarte cele două cifre de la început sau seculare ale anului cu 4 şi dacă sunt divizibile, anul secular este bisect. De pildă, anul secular 1900, cifrele seculare 19 nefiind divizibile prin 4, anul secular este ordinar. Anul secular 2000, cifrele seculare 20 sunt divizibile prin 4, anul secular este bisect. În Calendarul Gregorian s-a păstrat aceleaşi împărţiri şi numiri ca şi în Calendarul Iulian.

 

Acestea fiind cele două mai principale calendare, articolul meu s-ar putea încheia aici, însă cred folositor a da oareşicare notiţe şi asupra altor calendare, care se urmează sau care s-au urmat vreodată.

 

Mai întâi, vine Calendarul Israelit, care, aşa cum se găseşte astăzi, a fost alcătuit încă din veacul al IV-lea după Christos. Calendarul Israelit are două feluri de ani: anii ordinari, de 12 luni şi anii embolistici de 13 luni. Anul ordinar are când 353 de zile şi se numeşte defectiv, când 354 de zile şi se numeşte regulat, când, în sfârşit, 355 de zile şi se numeşte abundent. Anul embolistic are când 383, când 384 şi chiar 385 de zile, fără a lua vreo altă numire. Meşteşugul alcătuirii Calendarului Israelit, care urmează anul solar, este că anii sunt aşezaţi într-un ciclu de 19, în care se cuprind 12 ani ordinari şi 7 embolistici, astfel că al 19-lea an este, totdeauna, în concordanţă cu anul solar. Am văzut, dimpotrivă, că anul Iulian este în urma anului solar cu 13 zile şi că anul Gregorian abia din veac în veac se pune în concordanţă cu anul solar. Lunile din anul Israelit au 29 şi 30 de zile regulate de altfel după Lună, având numirile următoare: Tisri, Hesvan, Kislev, Tebett, Şebat, Adar, Veadar, Nişan, Igar, Sivan, Tamuz, Ab şi Elul. Anul 1894 corespunde, la israeliţi, cu anul 5654 (după dânşii, de la zidirea lumii).

 

Apoi vine Calendarul Musulman, care are anul de 354 şi 355 de zile; anii sunt aşezaţi într-un ciclu de 30, în care intră 19 ani de câte 354 de zile sau ordinari, şi 11 ani de câte 355 de zile, corespunzând cu anul solar. Anul are 12 luni, de câte 29 şi 30 de zile, socotite după cursul lunii şi se numesc: Moyarem, Safar, Rebi I, Rebi II, Dujmada I, Dujmada II, Regep, Şaban, Ramazan, Şual, Giulcadè şi Giulyedgè. Musulmanii socotesc ziua de la apusul Soarelui şi până la apus. Anul 1894 corespunde cu anul musulman 1311 (se numără de la fuga lui Mohamet, de la Meca, la Medina).

 

Cred că este locul aici de a vorbi şi despre alte două calendare, şi anume de calendarul republican, care numără acum anul 102 şi a fost stabilit în Franţa, la 22 septembrie 1792, la miezul nopţii, începând anul o dată cu echinocţiul de toamnă, socotit după observatorul din Paris. De altfel, anul republican a ţinut numai 13 ani, până la întemeierea imperiului francez. Anul era împărţit în 12 luni, având fiecare lună câte 30 de zile, iar pe deasupra se socoteau, în fiecare an, 5 sau 6 zile, după cum anul era de 365 sau 366 de zile. Lunilor li s-au fost dat alte numiri, şi anume: vendemiaire, brumaire, primaire, nivôse, pluvoise, ventôse, germinal, floréal, prairial, messidor, thermi­dor şi fructidor, numiri care, de altfel, au şi astăzi mulţi partizani. Luna fiind de 30 de zile, s-a împărţit în trei părţi, numindu-se decade, adică săptămâni de zece zile, iar zilele au luat numirea de: primidi, duodi, tridi, quatridi, quintidi, septidi, octidi, nonidi şi decadi.

 

Apoi vine calendarul socialist, care, de fapt, n-a existat şi care se socoteşte ca începând de la 20 Martie 1871 (comuna din Pans) şi nu­mără, acum, anul 23. Anul este de 365 şi cel bisect de 366 de zile, împărţit iu 12 luni de câte 30 de zile, iar luna din urmă, de 35 de zile sau de 36, când anul este bisect. Lunile au aceleaşi numiri ca în calen­darul republican, însă anul începe cu germinal şi lunile sunt împărţite în quintide, adică săptămâni de câte 5 zile, iar zilele săptămânii se numesc; primidi, duodi, tridi, quatridi şi quintidi. Modificarea stă în faptul că în calendarul republican, fiind săptămânile de 10 zile, s-ar lăsa o zi de odihnă la 10 zile, pe când în calendarul socialist se lasă, la fiecare 5 zile, o zi de odihnă. Dar o reformă a calendarului în acest fel sau în altul nu poate avea nici o influenţă asupra prefacerii economice a societăţii. Calendarul socialist, despre care vorbii, este mai mult fran­cez, decât socialist, şi chiar personal al câtorva socialişti francezi; căci pentru socialismul internaţional reforma calendarului este o chestie de puţină importanţă.

 

Pentru a încheia, voi spune că cel mal vechi calendar anual scris este: Almanach pour l’année 1533 calculé sur le méridien de la noble cité de Lyon, publicat de Rabelais. Înainte de Rabelais, calen­darele erau veşnice. Apoi, în 1550, a ieşit calendarul lui Nostradamus şi Almanach de Liège, a lui Mathieu Lalusberg, şi, în 1788, Almanach des honnêtes gens, al lui Sylvain Maréchal, care, mai târziu, a luat nu­mirea de Almanach des républicains. / Zamfir Filotti (Almanachul social-democrat pe anul 1894, Bucureşti, Tipografia Nouă, 1894, pp. 2-6).

 

 

[1] M-am servit de: Dictionnaire de H. B. et Mytoloie a lut L. Grégoire. Annuaire  pour l’an 1891, publicat de Biroul de longitudine din Paris. La Comète, de I. Vincent, de la Observatorul din Bruxelles. Almanach de la question sociale, de P. Arghiriades, Bomische Geschichte, de Mommsen si alte uvragii.

[2] Adică dacă azi răsare Soarele îndată cu o stea. apoi peste o săptămână răsare odată cu alta, şi tot aşa, până ce ajunge, peste un an, de răsare iarăşi cu steaua de acum un an şi începe lucrul din capăt.

[3] Echinocţiul e vremea când e ziua de douăsprezece ceasuri şi noaptea tot de atâtea; este echinocţiul de toamnă şi echinocţiul de primăvară.


TRILOGIA LUI CHRISTOS, DE MIHÁLY MUNKÁCSY

Ferdinand Mulnier – Portrait de Mihály von Munkácsy

 

Mihály Munkácsy s-a născut în 20 februarie 1844 la Munkács (astăzi Mukacevo, Ucraina). A decedat la 1 mai 1900 în Endenich (din 1904 face parte din orașul Bonn, Germania ). Inițial a purtat numele de Lieb, pe care l-a schimbat după numele orașului său natal în 1868. Orașul a aparținut Austro-Ungariei (1867-1918), Cehoslovaciei (1918-1938), Ungariei (1938-1944), Uniunii Sovietice (1944-1991) și Ucrainei (din 1991). Pictor reprezentativ al secolului al 19-lea, recunoscut pe plan mondial. Vestit pentru cele trei picture numite Trilogia lui Christos (Krisztus Trilógia). Interesant este, că pictorul nu văzut niciodată cele trei picturi împreună.

 

Munkacsy_- Christ in front of Pilate

 

Prima pictură este Christos în fața lui Pilat (Krisztus Pilátus előtt), terminată în 1881 (ulei pe pânză), de dimensiuni impresionante, 417×638 cm, și a fost în proprietatea Art Gallery of Hamilton, din Canada. A doua pictură din Trilogie este Ecce Homo, care a fost terminată în 1896 (ulei, pe pânză) de mărimea 403×650 cm, fiind in proprieatea Muzeului Déri din Debrețin. A treia pictură se numește Golgota, terminată în 1884 (ulei, pe pânză), de dimensiunea 460×712 cm, fiind proprietatea colecționarului american de origine maghiară, Imre Pákh (primul proprietar a fost multimilionarul John Wanamaker). Cele trei picturi au fost văzute prima dată împreună de public în 1995, la Muzeul Déri din Debrețin. Din cauza lucrărilor de restaurare de la muzeu, picturile au fost duse la Pécs, apoi la la Budapesta în Galeria Națională Maghiară (Magyar Nemzeti Galéria). În 16 octombrie 2011 au fost duse înapoi la Debrețin. După lungi tratative duse cu reprezentanții Galeriei Hamilton, la 12 mai 2015 statul maghiar a reușit să achiziționeze pictura.

 

Munkácsy – Ecce homo

 

Tratativele duse cu Imre Pákh pentru a întregi Trilogia, nu au dus la rezultat, el solicitând 9 milioane de dolari, statul oferind șase. Tratativele s-au întrerupt la 7 iunie 2015, și proprietarul a declarat la 25 iunie, că-și retrage pictura. Însa statul maghiar a declarat picture lucrare protejată, și așa a rămas Trilogia împreună deocamdată. O altă lucrare de dimensiuni mari este Honfoglalás (Descălecarea), de mărime 459×1855 cm, terminată în 1893, care însă nu a primit aprecieri favorabile din partea criticilor de artă în perioada interbelică. Ordinea picturilor nu este dată de terminarea lor, ci de evenimentele istorice.

Munkácsy – Golgota

Munkacsy Mihaly – Honfoglalas

 

Surse:

https://hu.wikipedia.org/wiki/Munk%C3%A1csy_Mih%C3%A1ly

https://www.google.com/search?client=firefox-b&q=munk%C3%A1csy+trilogia

Traducere: László G.P.


JUBILEUL DE UN SFERT DE VEAC AL REGELUI ROMÂN CAROL I

 

Nu în fruntea unei armate, ca marii cuceritori, nici măcar cu un alai strălucit, ci modest, într-un incognito total, ca o persoană privată fără pretenții, însoțit numai de către Brătianu cel decedat zilele trecute și de secretarul acestuia, a apărut principele Carol Hohenzollern-Sigmaringen la granița României din Turnu Severin, un om ales de aproape toată plebeimea țării să ocupe tronul unei țări, care în acel moment era vasalul turcilor.

 

    Din cele aproape 700 de mii de voturi exprimate de popor, numai 124 au fost pentru altcineva. Majoritatea le-a primit el, care în țara sa, Prusia, datorită originii, nu era îndreptățit la domnie, și care avea numai modestul rang de locotenent. Acest lucru s-a întâmplat la 20 mai 1866. După două zile a ajuns în capitală, la București.

 

Situația găsită în țară de către principele de 27 de ani nu prea îi dădeau speranțe de o domnie lungă. Unirea Moldovei cu Ţara Românească a avut loc la 8 decembrie 1861, dar acest lucru încă nu era considerat un reper istoric. Domnitorul Cuza, de al cărui nume se leagă momentul unirii, prin modul lejer cu care se purta cu bugetul statului, și cu viața privată dezordonată i-a enervat și pe proprii susținătorii, care cu o lovitură de palat, avută loc la 22-23 februarie 1866, l-au detronat și l-au trimis în exil. În asemenea condiții, ce garanție putea să aibă un străin, că va avea o domnie lungă, printre atâția băștinași avizi de tron? Că nici de dinafară el nu a sosit cu vreun sprijin. De acasă a primit numai un sfat, care zicea să încerce să se mențină singur, că nimeni nu-i va lua partea dacă va ajunge cu țara în vreun conflict armat.

 

Deoarece nu era ales domnitor al unei țări independente, trebuia să obțină acordul turcilor și a marilor puteri, și până la urma a reușit, dar nu fără a suporta nenumărate înjosiri. Apoi trebuia să pornească o luptă cu inflația monetară existentă în țară, cu dezordinea din armata, cu birocrații de neîncredere, cu invidia și gelozia venită din partea partidelor.

 

 

Acest principe tânăr a învins rând pe rând aceste piedici cu ambiția sa bărbătească, dar încă nu considera domnia sa întărită definitiv. Căci și acum trei ani (1888-n.a.), oligarhii români și partidele boierilor s-au revoltat împotriva sa, și se consideră că rezolvarea problemelor a fost o adevărată minune, datorată în exclusivitate seriozității și calmului său.

 

În războiul ruso-turc, interesele politice ale României au făcut să fie de partea rușilor, pentru a-și obţine independența. Rusia a acceptat această alianță, considerând că micuța Românie, comparativ cu puterea militară rusă, la un  tratat de pace internațional va avea numai un rol secund și într-o poziție care va conveni țarului.

 

CARMAN SYLVA, PICTAND O COPERTĂ DE REG. BISERICESC PT. CATEDRALA DIN BUCUREŞTI

 

Și s-a întâmplat, împotriva voinței diplomaţiei ruse, că, la 21 mai 1877, camerele legislative românești au declarat independența țării față de turci și au refuzat plătirea tributului. Însă evenimentele de pe front au făcut ca rușii să nu poată protesta, dându-și seama repede că vor avea nevoie de ajutorul românilor desconsiderați până atunci. Șansele schimbătoare din orice război au făcut ca armata rusă să ajungă într-o capcană. S-a dorit cucerirea Plevnei de ziua țarului, dar cu toate sacrificiile sângeroase, nu s-a reușit. Statul major rus era amenințat de un eșec răsunător, și inevitabil aveau nevoie de armata română, care cu un efectiv de 35 de mii de oameni și 108 tunuri și cu o divizie rusă se afla sub comanda principelui Carol. Acestă unitate militară a atacat puternic reduta de la Plevna, dar a fost respinsă. Pierderi și mai mari au avut românii la atacul asupra redutei Bucova, la 19 octombrie. La 10 decembrie, „leul” de la Plevna, Osman pașa, după o rezistență rar întâlnită în istorie, rămas fără alimente și având nenumărați răniți, s-a predat. Mai încolo, aceeași armată română a ocupat Vidinul, și istoricii recunosc, că numai datorită românilor nu au pierdut rușii campania. Însă recunoștința din partea rușilor s-a lăsat așteptată. La tratativele de pace din San-Stefano, românii nici măcar nu au fost invitați. Rusia considera că-și îndeplinește obligațiile dacă obține de la turci recunoașterea independenței românilor. Dar nici acest lucru nu a fost făcut gratis. Românii trebuiau să fie de acord, ca Basarabia, anexată de Moldova în 1856 și gurile Dunării să aparțină Rusiei, ei primind în schimb Dobrogea nelocuită și cu un climat nesănătos. Degeaba au făcut românii apel la congresul de la Berlin. Acesta nu numai că a aprobat schimbul propus de Rusia, dar a și condiționat recunoașterea independenței, ca evreii din țară sa aibă  drepturi egale cu ceilalți cetățeni. Așa, în 1879 camera legislativă româna a aprobat o lege, care acordă drepturi civile egale tuturor în practicarea religiei. Însă achiziţionarea de proprietăți cât și obținerea cetățeniei era condiționată de un domiciliu de 10 ani în țară. Numai după votarea acestei legi au recunoscut marile puteri independența României. Acceptarea independenței era prima treaptă, ca principatele să devină regat.

 

CARMEN SYLVA, ÎN BIBLIOTECA DIN SINAIA

 

După ce bugetul țării a avut o balanţă sănătoasă între cheltuieli și venituri, s-a dezbătut succesiunea la tron. Legea adoptată a succesiunii îl indica pe nepotul principelui, Ferdinand Hohenzollern. Deabia acum, la 26 martie 1881 principatul Român a fost declarat regat.

 

 

Era neapărat nevoie de această rezolvare a succesiunii, fiindcă din căsătoria regelui Carol la 29 decembrie 1869 cu fiica prințului din Wied, Elisabeta, nu au rezultat copii. Principesa, care, sub numele de Carmen Sylva, este cunoscută pentru intensa activitate literară, a dăruit numai o fată soţului ei, dar care a decedat de mică. Treburile interne al României, cu toate că s-au obţinut progrese mari în toate privințele, încă nu erau toate rezolvate pe deplin. Vindecarea celor moștenite nici nu se putea obține în 25 de ani. Iobagii au fost eliberați pe vremea lui Cuza, dar relațiile moșieresti încă nu s-au stabilizat, acest lucru fiind dovedit de recentele revolte țărănești. Mai sunt și jocurile partidelor, duse cu pasiune, rezultatul acestora fiind desele schimbări de guverne. În privința libertăților, constituția țării depășeste cu mult nivelul de cultură al populației, și oferă prea mare putere partidelor aflate la guvernare. Garanția menținerii ordinii în țară nu este constituția, ci armata, organizată excelent de regele Carol.

 

 

Principala grijă a politicienilor este cum să împace interesele Rusiei și Austro-Ungariei, care sunt diametral opuse. Guvernul care este atras de careva din cele două mari puteri vecine, atrage „gelozia” opoziției. Nu este ușor, să găsești o cale de mijloc. În caz de război nici n-ar fi loc de ezitare, ar trebui să se alăture ori la o putere, ori la cealaltă, fiindcă neutralitatea României nu este garantată de Europa. Orice român cu judecată la cap știe că țara sa, înconjurată de această mare slavă, are nevoie de Monarhie și de Ungaria. Însă este și conştientă că, în caz de război în est, dintre popoarele din Balcani nimeni nu este așa expus ca România, și de aceea trebuie să fie pe placul Rusiei, care are tendințe de cucerire, și la care mica Românie nu poate să se opună. Această situație delicată și incomodă are totuși o parte bună. Situația face ca, în est, țara să fie un element de stabilitate, al păcii, și nu „depozitul de praf de pușcă”, cum numea Napoleon al III-lea Balcanii, cum a și fost înainte de regele Carol și la începutul domniei acestuia. În mare parte este meritul regelui Carol, care, în 25 de ani de domnie a ajuns să fie foarte popular în țară și a atras simpatia europenilor.

 

 

Progresele din țară și la nivel de instituţii sunt foarte bine primite, și cum s-a dovedit la jubileu, atât casele regale și diplomaţiile europene, cât şi popoarele iubitoare de libertate salută bucuros domnia acestui rege, de al cărui nume se leagă obținerea independenței și ridicare principatelor la nivel de regat.

 

Sursa:

Vasárnapi Újság, Budapesta, 31. mai 1891, nr. 22 – Traducerea: László Gergely Pál.


Un sfânt catolic al Bucovinei

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

În iconografia veche bucovineană există numeroase mărturii ale dragostei românilor din acest nord de ţară românească a Moldovei pentru ultimii doi împăraţi ai imperiului în care bucovinenii se simţeau atât de bine: Franz Joseph I, supranumit „drăguţul de împărat” (18 august 1830, Viena – 21 noiembrie 1916, Viena), şi Carol I, care avea să fie beatificat „pentru ideile creştine” pe care le-a promovat, determinând, practic încheierea Primului Război Mondial. Cum ştiu mulţi români care s-au arătat şi încă se mai arată intrigaţi de sanctificarea lui Ştefan cel Mare, apărător real al creştinătăţii, cred că trebuie introdusă în discuţie, şi identitatea sfântului catolic atât de iubit în Bucovina, spre sfârşitul scurtei sale domnii.

 

Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz

 

Ultimul Împărat al imperiului habsburgic din 21 noiembrie 1916, până în 12 noiembrie 1918, Carol I al Austriei (al IV-lea al Ungariei şi al III-lea al Boemiei), fiul Arhiducelui Otto Franz şi al prinţesei Maria Josepha, născut în 17 august 1887, în Castelul Persenbeug, mort în exil, la Funcial, pe insula Madeira, în 1 aprilie 1922, a fost beatificat, în 2004, de către Biserica Catolică, fiind sărbătorit pe 21 octombrie.

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Carol I, care se însurase cu Zita de Boubon-Parma, în 21 octombrie 1911, a fost tatăl lui Otto von Habsburg – cel mai mare dintre cei 8 copii ai săi, dintre care 6 băieţi, deci al artizanului Uniunii Europene. Fără îndoială, idee unificării este de sorginte masonică, fiind promovată şi de ideologul lui Hitler, Otto Strasser, fiind concepută de masoneria catolică numită „Templul Sionului”, organizaţie secretă a Vaticanului, care a elaborat şi celebrele protocoale, aşa că sanctificarea unui om drept şi bun, dar numai om, nu trebuie să surprindă pe nimeni.

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz

 


Pagina 4 din 18« Prima...23456...10...Ultima »