Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 3

Iisus Cristos, profețit de Sibylla Erythreea

„Această Sibylla Erythreea se referă, în mod deschis, la Christos” (Augustin citise traducerea în latină a fostului proconsul Flaccianus), printr-o prorocire în greacă, dar care avea primele litere ale fiecărui vers (acrostih) grupate în fraza: „Jésus Christus Dei Filius Salvator” (Saint Augustin, Cité de Dieu, Tom III, Paris, 1854, p. 110). Am mai publicat această profeție, dar cred că nu greșesc dacă o reiau:

*

Ivită e prorocirea hotărâtă în umedul pământ.

El, Regele Cerurilor, va veni în veacurile următoare:

Se va încarna în trup ca să judece lumea.

Umanitatea va crede în El, crezând în Dumnezeu

Cu sfinţii se va înălţa lumea, căci deja s-a sfârşit.

Se vor înfăţişa judecăţii lui drepte şi sufletul, şi carnea:

*

Ca tufişurile de pe ogorul necultivat arată leagănul lumii.

Renunţa-vor oamenii la idoli şi vor primi comoara Lui:

El va fi focul care arde pământul, marea şi cerul

Iar gloatele îl vor căuta, înspăimântate de porţile iadului.

Sfânta iluminare va elibera carnea de frică,

Toţi cei vinovaţi vor arde în focul veşnic.

Ocultele fapte le va dezvălui, fiecare va şti

Secretele timpului şi lumina lui Dumnezeu va pătrunde în inimi.

Dureroase vor fi plânsul şi jalea, şi scrâşnirea dinţilor.

Ei nu vor mai vedea razele soarelui,

Iar pleiada de stele nu le va mai auzi plânsul în cor.

*

Fi-va Coroana Cerului, în splendoarea luminii lunii.

Ilumina-va în văi şi în profunzimi ignorate.

Lui i se va adresa omul, înălţându-se prin el.

Iar munţii înalţi şi marea albastră vor fi asemeni

Urmându-l

Sau vor crăpa sub lavă vulcanică.

*

Se va auzi apoi un sunet ca de trompetă

Acoperind cu un hohot ceea ce este sub cer.

Lume, vei osteni de suspine

Vei regreta multele tale păcate:

Apoi haos şi iad

Tragic vor deschide Pământul.

Oamenii vor fi egali înaintea Împăratului Ceresc

Răpuşi de focul şi pucioasa ce se vor nărui din cer.

(p. 113)

„Sibylla Erythreea a trăit în timpul războiului din Troia şi atunci şi-a scris profeţia” (p. 116)


Nicu de Popovici „i-au muncit ca pe nişte robi”

Domnul Toader Rusu, Profesor la Şcoala Gimnazială din Stroiesti, doreşte să afle „mai multe informații despre ctitorul școlii noastre, dr. Nicu de Popovici-Niculiță” şi, eventual, fotografii (nu ştiu dacă există, dar cum Nicolai baron de Popovici a ctitorit bisericile din satele sale, Stroieşti şi Stupca, mai mult ca sigur că există tablouri votive cu familia ctitorului în cele două biserici. Informaţii se găsesc în condicile parohiale ale celor două sate, care se pot consulta la Arhivele Statului din Suceava. Răsfoind, însă, prin scrierile mele (am fost, cândva în cripta boierilor Popovici din Stroieşti, căutând o icoană pictată de Epaminonda Bucevschi, furată, după 1990, de Dumnezeu ştie care preacinstită faţă bisericească), îi pun la dispoziţie domnului profesor Toader Rusu următoarele informaţii suplimentare:

„Biserica Naşterii Maicii Domnului din Stroieşti a fost construită în 1862 de George de Popoviciu, pe locul unei vechi bisericuţe, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, şi renovată în 1903… În 1843, biserica din  Stroieşti, cu 1.014 enoriaşi, patronată de Nicolai de Popoviciu, era slujită de parohul Andrei Danciul… În 1876, biserica din Stroieşti avea 1.620 enoriaşi, fiind patronată de Georgie de Popoviciu şi slujită de parohul Emanuel Isopescul… / Din 1860, funcţiona la Stroieşti o şcoală cu 6 clase… (Schematismus der Bukowinaer, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 40, 1907 p. 159, 162). Deci, şcoala din Stroieşti nu putea fi construită decât de proprietarul Nicolai de Popovici, tatăl lui George de Popovici şi al lui Manolache de Popovici.

*

„Biserica Sfântului Dimitrie din Stupca, ctitorită în 1766 de banul Vasile Balş, avea să fie reconstruită în anii 1887-1888 şi sfinţită în anul 1889. În 1843, biserica din Stupca avea 955 enoriaşi, patron bisericesc era Manulachi de Popoviciu, paroh fiind Antonie Dimitroviciu. În 1876, patron bisericesc era Alexander von Popoviciu, cei 1.592 enoriaşi fiind păstoriţi de parohul Iraclie Porumbescu (Gelembiowski, în sursa menţionată)… / Din 1878, funcţiona la Stupca o şcoală cu 6 clase” (Schematismus der Bukowinaer, Czernowitz, 1843 p. 50, 1876 p. 53, 1907 p. 159, 100).

*

În necrologul lui Ioan cavaler de Costin, „frate cu domnii Costineni, proprietari din Sipeniţ şi descendenţi ai neuitaţilor Costineni Miron şi Velicicu… ce s-a trecut prin moarte în 2/14 mai 1866”, la Stroieşti”, publicat în „Albina” (Anul I, Nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866), este menţionată „o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroeşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popoviciu şi nepoţi de la sora lui Ioan Costin”, tatăl lor fiind „prea fericitul proprietar din Stroieşti, Manolachi Popoviciu”. Ioan cavaler de Costin, „îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroieşti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi” (Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866).

*

Fratele mai mare a fost „Vasilică Popoviciu, care, fără nici un interes material, l-a adăpostit pe repausatul profesor (Ştefan) Nosievici (la moartea căruia au doinit „Chiru Grigore cu consoţii săi doisprezece” – deci Vindereu), în întreg timpul morbului său, în casa sa (din Suceava – n. n.), uşurându-i, prin aceasta, în mare parte greaua şi îndelungata-i pătimire” (Albina, Anul IV, Nr. 96, miercuri, 1 decembrie / 19 noiembrie 1869).

*

„Dintre icoanele sacre (pictate de Bucevschi – am căutat-o, dar nu mai există, fiind furată după Revoluţie – n. n.), o „Maica Domnului”, care ornează capela de pe mormântul neuitatului nostru amic, proprietar mare, Popovici din Stoieşti, este admirabilă. Curând, sper că voi putea prezenta şi portretul pictorului academic E. Bucewsky. / Vicenţiu Babeş (Familia, Anul XVI, 1880, nr. 1, pp. 4-6).

*

„Fundaţia (Pumnuleană – n. n.) doamnei Agnes Popovici pentru gimnazişti”, cu 2.200 florini în obligaţiuni şi cu 57 florini şi 92 creiţari în numerar, „Fundaţia contelui Emanuel Logotheti pentru două fetiţe române de la Institutul Pedagogic din Cernăuţi, cu scopul de a fi aplicate la şcolile româneşti de fete”, cu 3.200 florini în obligaţiuni şi cu 391 florini şi 20 creiţari în numerar, la care se adaugă fondul „domnului Alexandru de Popovici pentru un student român de la Şcoala Agronomică din Cernăuţi”, „Fundaţia mai nouă a cavalerului George de Popovici”, cu 3.000 florini în obligaţiuni şi 126 florini şi 52 creiţari în numerar” (Transilvania, Anul XVIII, nr. 11-12, 1-15 iunie 1887, pp. 93, 94).

*

 „Pentru scopurile viitorului internat, ne împuterniceşte Pă­rintele Vasile Cocârlâ să finalizăm negocierile privitoare la cumpăra­rea tuturora realităţilor (terenurile şi construcţiile – n. n.), aşa numite ale lui Volcinschi, care se află, în prezent, în posesia dlui proprietar mare din Stroieşti, George cav. de Popovici, şi anume cu suma de 13.000 florini v. a. (florini vienezi – n. n.), să reparăm şi se adaptăm edificiile de pe acele realităţi şi să le închiriem, până ce se vor afla vrednici imitatori ai Prea Venerabilităţii Sale, care vor strânge un fond atât de mare, ca să poată înfiinţa un internat pe o bază solidă” Zaharia BOIU (Transilvania, Anul XXIV, Nr. 12, 15 decembrie 1893).

*

La înmormântarea lui Nicolae Hurmuzachi, necrologul a fost semnat, printre alţi „nepoţi şi nepoate”, şi de noi Niculiţă-Popovici: „Eudoxiu baron Hormuzaki (nu istoricul, ci prefectul de Suceava), Ştefania baron Hormuzaki, Ioan baron Styrcea, Bertie baron Styrcea, Maria de Niculiţa-Popovici, Constantin cav. de Neculiţa-Popovici, nepoţi şi nepoate. Natalia baron Hormuzaki, născută baron Styrcea, soţie. Constantin baron Hormuzaki, Alexandru baron Hormuzaki, fii. Victoria baron Styrcea, Nina baron Styrcea, cumnate” (Tribuna, Anul XIII, nr. 204, 6 octombrie nou 1909, pp. 4, 5).

*

Imaginea boierilor Popovici, ctitori de biserici în Stroieşti şi în Stupca, are şi pete întunecate, pe lângă cele recunoscute de societatea vremii drept luminoase: „În 10 august 1849, deputaţii Petre Ciobanu şi Andrei Jaucă semnaseră o petiţie, împreună cu alţi 40 de ţărani fără pământ din Stupca, pe care doreau să o trimită împăratului, după ce Manolache Popovici le luase câte două-trei fălci de pământ şi aproape tot imaşul sătesc, „aşezând pe partea de imaş care le rămăsese o laie de ţigani, în 40 de bordeie”. Ţăranilor le mureau vitele de foame, iar boierul le interzisese să mai ia lemne din pădure. Se mai plângeau deputaţii stupcani că n-au putut obţine nimic pentru sat, „ci numai închisori, câte o săptămână, şi câte 25 beţe, în mai multe rânduri, au primit de la stăpân, iar deputatul trimis la Cernăuţi, cu scrisorile săteşti, trecând prin Stroieşti, a fost prins de Nicolai Popovici (stăpânul satului), care l-a maltratat, i-a luat scrisorile şi l-a trimis iar la Stupca, luându-l, apoi, la temniţă, împreună cu alţi 46 de ţărani”. Pentru aceste greutăţi, ţăranii din Stupca cereau împăratului să li se facă dreptate şi să nu mai fie lăsaţi pe mâna boierilor români, „care i-au mâncat şi i-au muncit ca pe nişte robi” (D.G. A.S. Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, p. 272).


„Răpirea Bucovinei”, o dramă istorică ignorată

Scrisă în 1877, dar publicată de „Literatorul” lui Macedonski abia în 1883, „Răpirea Bucovinei / Dramă Istorică Națională în 3 acte și 10 tablouri compusă de d-nii X, Y și Z”, publicată în „Literatorul” (Anul IV, nr. 1, 2 și 3 din ianuarie, februarie și martie 1883), nu s-a jucat niciodată. Nu s-a jucat, inițial, ca să nu provoace nemulțumiri austriece și, eventual, rusești, pentru că, dincolo de lozincarismul românesc, piesa confirmă, printre rânduri că Grigore Ghica a fost adus pe tronul Moldovei de la Moscova, iar duplicitatea lui avea să o plătească, ulterior, cu capul.

În numărul din aprilie 1883, „Literatorul” precizează că „piesa admirabilă ce am publicat în primele trei numere ale acestui an, intitulată „Răpirea Bucovinei”, este de domnii V. Al. Urechia, Nicolae Ținc și Th. Miller. Această piesă a fost scrisă cu ocaziunea aniversării Răpirei Bucovinei și era să se reprezinte pe scena Theatrului Național, însă a fost oprită într-un mod arbitrar. Credem a face o plăcere cetitorilor noștri, numind, astăzi, pe autorii ei, deoarece mulți au dorit să le cunoască numele”. Într-adevăr, drama lui Urechia este o fantezie frumoasă, care s-ar fi pretat de minune pentru măcar un spectacol, în Cetatea Sucevei, în condițiile în care târgul nostru are și teatru. Chiar dacă narează pe lângă istorie, drama „Răpirea Bucovinei” ar fi plăcut și în 1877, și în 1883, și în 2018, numai că nu s-a prea prins de veste că Bucovina beneficiază și de elogiile unei literaturi românești care a suprapus-o, mereu și mereu, cu simbolistica sacrului național, întrupat de Ștefan cel Mare.

Lozincardă fiind și fals apologetică (grecul din Fanarul turcesc, adus de la Moscova, nu avea dram de românism în el), dar slobozind cumva nostalgiile naționale ale veacului al XIX-lea, drama „Răpirea Bucovinei” se încheie cu uciderea lui Ghica Vodă (pârât „de trădătorul Moruz”), de către ienicerii lui Aarif-Aga, și cu un „aparte” voievodal („Sunt pierdut! O, Moldovo! O, Moldovo! Poporul meu, afară, lovit de mine! A, nădejde să fie oare Poporul?”), de care mă folosesc și eu, la fel de retoric: „nădejde să fie oare Poporul?”.


1848: Moldova lui Ştefan, sub lăcuste şi holeră

 

În 1848, de prea multe decenii, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt era doar o iluzie; nordul Moldovei intrase în stăpânirea austriacă, iar între Prut şi Nistru ruşii îşi făcuseră „provincia danubiană” din povestirile lui Gorki, rămăşiţa de Moldovă, aflat sub suzeranitatea turcilor, fiind, din 1770, ca şi Valahia, ca şi Bucovina, până în 1774, sub controlul armatelor ruseşti, deşi la Iaşi încă mai era onorat drept „comisar împărătesc” turc în Moldova. În 1848, acest comisar, al cărui fiu de doisprezece anişori murise de holeră şi fusese înmormântat, cu onoruri, la Frumoasa, se numea Tala-at Efendi. Dar dincolo de împărţirea Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între trei imperii, suferinţele erau aceleaşi, cu puseuri cumplite în 1848, când asupra ei au năvălit, de-a lungul Siretului, Prutului şi Nistrului, nouri grei de lăcuste şi, odată cu lăcustele, a izbucnit şi o epidemie de holeră, care s-a răspândit în întreaga Moldovă dinspre Galiţia, focarul iniţial al holerei.

*

Deci, anul 1848, marcat, în Bucovina, de o invazie a lăcustelor, de secetă, de foame şi de holeră, iar „pe cer se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau, noaptea, dinspre asfinţit” (Grămadă, Ion, Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 225), de pribegia revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi şi Cernauca, dar şi de o dovadă de fidelitate bucovineană faţă de coroana habsburgică, reprezentată de izgonirea armatelor revoluţionarea maghiare, care răzbiseră până la Mestecăniş, dincolo de Bârgaie, cu puţin înainte de a se fi invit prin târgurile şi satele bucovinene „regimente de pedestrime muscălească şi de cazaci fioroşi, trimeşi în grabă de ţarul rusesc ca să scape pe prietena Austrie de bucluc; că şi era urgie mare în ţara ungurească împotriva asupririi nemţeşti” (Grigorovitza, Em., Cum a fost odată, Bucureşti, 1911, p. 9), a cam rămas necercetat şi, dacă nu ar fi curiozitatea unui prieten faţă de invazia lăcustelor în Bucovina, despre care aflase dinspre străbunici, nu aş fi căutat mărturii din acele vremuri, în care Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt nu mai exista. În fond, lăcustele istoriei nu devorează doar vegetaţia, ci pământurile ţării, din care înşfacă, mereu şi mereu, hălci cât mai mari. Dar despre lăcustele istoriei nu am de gând să vorbesc, pentru că mi-e teamă de întâlnirea repetată şi deja istoricizată a neputinţei neamului nostru. Deci, doar despre lăcuste cu „pârâiri ca de trestie uscată, când le calci cu piciorul” (Grămadă, Ibidem, p. 228) şi despre holeră aflu mărturii, dar şi acestea venind doar dinspre Iaşi, tradiţionala capitală a neputinţei neamului moldovenesc de după voievozii eroi şi martiri.

„Căldurile cele extraordinare şi seceta neîntreruptă ce domnesc aice, de mai bine de cinci săptămâni, înrâuresc cu mare nepriinţă asupra sănătăţii şi pot fi vătămătoare pâinilor şi ierburilor. De asemene, auzim că aceste călduri dezvelesc roiurile cele nenumărate de lăcuste, care au scăpat de asprimea iernii. Termometrul însamnă în toate zilele câte 27-28 grade la umbră.

*

Înaltul cler al capitalei, având în frunte pe Preasfinţitul Mitropolit Meletie, pe Preasfinţiţii Episcopi Meletie Stavrapoleos, Cesarie Sardes, Iustin Arhipepiscop Odesii şi Ghenadie Tripoleos, au făcut, în joia trecută, o mare litanie la câmpul Copou, unde se făcură şi rugi pentru de a cere de la Prea Puternicul Dumnezeu a sa îndurare în aceste împrejurări; între numeroasa boierime şi cetăţenime, se afla şi corposul Academic, cu elevii şcolilor.

*

Vineri, după amiază (4 iunie 1848 – n. n.), s-a acoperit orizontul de nouri şi o ploaie de prin ţinuturile învecinate a răcorit atmosfera. Sâmbătă, la 2 ore după-amiază, o ploaie mănoasă a adăpat capitala şi nourii s-au întins pe partea de miazăzi a ţării.

*

Din rapoartele ce se primesc de la Comitetul Sanitar, câteva cazuri de holeră s-au însămnat în capitală, ajutorul grabnic asigură vindecarea” (Albina românească, XX, 45, Iaşi, duminică, 6 iunie 1848).

*

„De la ploaia şi descărcarea electrică de alaltăieri, care mult au răcorit şi curăţit atmosfera, numărul bolnavilor a scăzut, de la 160, la 90, şi, în proporţie mor mai puţini. Ca metodă mai nimerită s-a învederat luare de sânge, spălături la stomac, frecatul şi asudatul trupului… După rapoartele primite la Comitetul Sănătăţii, holera s-a întins mai în toată âara, cu deosebire până acum de ţinuturile: Fălciu, Romanul, Suceava, Dorohoiul, cum şi o parte din ţinutul Iaşi; în Galaţi conteneşte.

*

Furia ei seceră mai cu cumplire în Iaşi. Cele mai multe jertfe ce au căzut, după începerea ei, din 4 iunie, au urmat între 11 şi 12, când, pe zi, au murit 110, spre 13 şi 14, când au murit 134, şi între 14 şi 15, 181 morţi, afară de acei de pe la Spitalul Militar şi de la Balahape, spre 18 au murit 171.

*

Un mare număr dintre locuitori au părăsit capitala, ieşind pe la moşii, iar din jidovime, s-au scos la Balahanurile de la Şorogari; nenorocirea bântuieşte mai cu cumplire pe sărăcimea din cvartalele de pe şesul Bahluiului şi valea pârâului Cacaina.

*

De vreo două zile, cerul este nouros şi ploi uşoare răcoresc atmosfera, de această binefacere cerească acum se crede a se hrăni mai mult furia holerei” (Albina românească, XX, 48, Iaşi, joi, 17 iunie 1848).

„Tot duminică, pe la 2 ½ ore după-amiază, s-a acoperit orizontul capitalei de un nor de lăcuste, ce veneau de peste Prut; o furtună însă, însoţită de o ploiţă le înapoi călătoria, dară nu pentru mult, căci, pe la 6 ore seara, timpul fiind senin, roiul a întunecat atmosfera şi s-a lăsat spre ţinuturile de jos ale ţării; ele, în ţinutul Iaşilor, sâmbătă şi duminică, au pustiit multe şi bogate sămănături; mulţimea lor ameninţă pierderi şi stângeri de capitaluri” (Albina românească, XX, 53, Iaşi, duminică, 4 iulie 1848)

„Lăcustele, o, Doamne!, aceste ne-ndestulate şi fometoase insecte, tăbărând în ţinutul Iaşului şi în preajmătul capitalei, au topit cea mai frumoasă nădejde a agricultorilor în privirea popuşoiului.

*

Boala holerei merge scăzând de tot, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom fi mântuiţi, în capitală.  Unele din ţinuturi încă se bântuiesc cu cumplire de holeră; poliţia Botoşăni dă cele mai numeroase jertfe, încât, pe zi, numărul morţilor se suie la 140. Romanul este mult mai puţin bântuit” (Albina românească, XX, 55, Iaşi, duminică, 11 iulie 1848).

„Din toate locurile unde a străbătut holera, târgul şi preajmătul au fost cele din urmă ce au simţit înrâurirea epidemiei. Deşi în astă părticioară se înmulţeşte numărul locuitorilor, prin acei puţini de la Iaşi, totuşi poliţia muntenească, aburirea codrilor, poate şi oarecare măsuri sanitare, luate pe lângă acele ale dregătoriei locale şi de comunitatea de aici, au ferit-o, până la 14 acesteia (ale lunii iulie – n. n.), de formala izbucnire, deşi lovirile urmau de două săptămâni, însă fără caz de moarte. La 16 iulie, însă, numărul morţilor ajunse până la 12, după care cea mai mare parte de locuitori se strămutară în bordeie, printre munţi, până la Brusturi.

*

Mănăstirea Neamţului se bucură, până acum, de cea mai deplină sănătate şi, după voinţa mărinimoşilor ctitori şi dăruitori, împlineşte o ospitalitate pilduitoare. Pe lângă nenumăraţii creştini, ce de la începutul holerei au venit aice pentru evlavie şi după câteva făcură loc altora, ce curg necontenit, apoi mai sunt din acei care şi-au ales aici un adăpost de scăpare şi care mai mult de o lună se află aşezaţi cu familie, casnici şi toată emigraţia lor. Nu numai chiliile şi apartamentele monastirii sunt îndesuite de persoane de toată starea. Ci toţi părinţii s-au mutat prin sihăstrii şi păduri, lăsând chiliile lor în dispoziţia oaspeţilor, care capătă de la monastire toată îndestularea. Afară de trapeză. Toată ziua deschise, se dau în fiecare zi până la 30 mese pentru 5-10 persoane, când aproape, pe alta, se pot număra oaspeţii de la apropiatul schit Intrarea în Biserică, de la Secul…” (Albina românească, XX, 56, Iaşi, joi, 15 iulie 1848).


Alfabetul latin-românesc este acesta

În 1853, când George Bariț stabilea că „Alfabetul latin-românesc este acesta”, reprodus simetric literă-buchie, „literele k q x y z se socotesc a fi cu totul de prisos pentru limba românească (de asta s-a scris Alecsandri și nu Alexandri – n. n.) și întrebuințarea lor se poate încungiura, dacă vom vrea, încă și în cuvintele străine, îndată ce vom ce vom păzi măcar numai următoarele puține regule”, pe care le transcriu în litere / litere, ca să le ușurez lectura celor care dau întâmplător peste texte etimologice, pe care le citesc fonetic (așa au apărut multe regionalisme, de genul flòre, sòre etc.):

*

â sună ca ă

ê, î sună ca î, uneori ă

ĭ, ŭ se pronunță scurt

é sună ca ea contras

ò ca oa contras

c înainte de a, o, u, cum și înaintea oricărei consunătoare (consoane) sună ca k (deci, c – n. n.)

c înainte de e, i sună ce, ci

ch înainte de e, i sună ca k (deci, che, chi – n. n.)

ȡ cu codiță este z

g înainte de e, i sună ca ge, gi

g înainte de a, o, u este g

gh înainte de e, i este tot g

ȿ cu codiță sună ș

sc înainte de e, i sună ca șt

ț cu codiță este ț.

*

(Calendariu pentru poporul românesc pe anul 1853, de George Bariț, Brașov, în tipografia lui Römer & Kamner, pp. 59-61).


Pagina 3 din 1212345...10...Ultima »