Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 3

1848: Moldova lui Ştefan, sub lăcuste şi holeră

 

În 1848, de prea multe decenii, Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt era doar o iluzie; nordul Moldovei intrase în stăpânirea austriacă, iar între Prut şi Nistru ruşii îşi făcuseră „provincia danubiană” din povestirile lui Gorki, rămăşiţa de Moldovă, aflat sub suzeranitatea turcilor, fiind, din 1770, ca şi Valahia, ca şi Bucovina, până în 1774, sub controlul armatelor ruseşti, deşi la Iaşi încă mai era onorat drept „comisar împărătesc” turc în Moldova. În 1848, acest comisar, al cărui fiu de doisprezece anişori murise de holeră şi fusese înmormântat, cu onoruri, la Frumoasa, se numea Tala-at Efendi. Dar dincolo de împărţirea Moldovei lui Ştefan cel Mare şi Sfânt între trei imperii, suferinţele erau aceleaşi, cu puseuri cumplite în 1848, când asupra ei au năvălit, de-a lungul Siretului, Prutului şi Nistrului, nouri grei de lăcuste şi, odată cu lăcustele, a izbucnit şi o epidemie de holeră, care s-a răspândit în întreaga Moldovă dinspre Galiţia, focarul iniţial al holerei.

*

Deci, anul 1848, marcat, în Bucovina, de o invazie a lăcustelor, de secetă, de foame şi de holeră, iar „pe cer se iviră semne: stele cu coadă şi pânze de foc, ce fluturau, noaptea, dinspre asfinţit” (Grămadă, Ion, Cartea sângelui, Suceava, 2002, p. 225), de pribegia revoluţionarilor moldoveni la Cernăuţi şi Cernauca, dar şi de o dovadă de fidelitate bucovineană faţă de coroana habsburgică, reprezentată de izgonirea armatelor revoluţionarea maghiare, care răzbiseră până la Mestecăniş, dincolo de Bârgaie, cu puţin înainte de a se fi invit prin târgurile şi satele bucovinene „regimente de pedestrime muscălească şi de cazaci fioroşi, trimeşi în grabă de ţarul rusesc ca să scape pe prietena Austrie de bucluc; că şi era urgie mare în ţara ungurească împotriva asupririi nemţeşti” (Grigorovitza, Em., Cum a fost odată, Bucureşti, 1911, p. 9), a cam rămas necercetat şi, dacă nu ar fi curiozitatea unui prieten faţă de invazia lăcustelor în Bucovina, despre care aflase dinspre străbunici, nu aş fi căutat mărturii din acele vremuri, în care Moldova lui Ştefan cel Mare şi Sfânt nu mai exista. În fond, lăcustele istoriei nu devorează doar vegetaţia, ci pământurile ţării, din care înşfacă, mereu şi mereu, hălci cât mai mari. Dar despre lăcustele istoriei nu am de gând să vorbesc, pentru că mi-e teamă de întâlnirea repetată şi deja istoricizată a neputinţei neamului nostru. Deci, doar despre lăcuste cu „pârâiri ca de trestie uscată, când le calci cu piciorul” (Grămadă, Ibidem, p. 228) şi despre holeră aflu mărturii, dar şi acestea venind doar dinspre Iaşi, tradiţionala capitală a neputinţei neamului moldovenesc de după voievozii eroi şi martiri.

„Căldurile cele extraordinare şi seceta neîntreruptă ce domnesc aice, de mai bine de cinci săptămâni, înrâuresc cu mare nepriinţă asupra sănătăţii şi pot fi vătămătoare pâinilor şi ierburilor. De asemene, auzim că aceste călduri dezvelesc roiurile cele nenumărate de lăcuste, care au scăpat de asprimea iernii. Termometrul însamnă în toate zilele câte 27-28 grade la umbră.

*

Înaltul cler al capitalei, având în frunte pe Preasfinţitul Mitropolit Meletie, pe Preasfinţiţii Episcopi Meletie Stavrapoleos, Cesarie Sardes, Iustin Arhipepiscop Odesii şi Ghenadie Tripoleos, au făcut, în joia trecută, o mare litanie la câmpul Copou, unde se făcură şi rugi pentru de a cere de la Prea Puternicul Dumnezeu a sa îndurare în aceste împrejurări; între numeroasa boierime şi cetăţenime, se afla şi corposul Academic, cu elevii şcolilor.

*

Vineri, după amiază (4 iunie 1848 – n. n.), s-a acoperit orizontul de nouri şi o ploaie de prin ţinuturile învecinate a răcorit atmosfera. Sâmbătă, la 2 ore după-amiază, o ploaie mănoasă a adăpat capitala şi nourii s-au întins pe partea de miazăzi a ţării.

*

Din rapoartele ce se primesc de la Comitetul Sanitar, câteva cazuri de holeră s-au însămnat în capitală, ajutorul grabnic asigură vindecarea” (Albina românească, XX, 45, Iaşi, duminică, 6 iunie 1848).

*

„De la ploaia şi descărcarea electrică de alaltăieri, care mult au răcorit şi curăţit atmosfera, numărul bolnavilor a scăzut, de la 160, la 90, şi, în proporţie mor mai puţini. Ca metodă mai nimerită s-a învederat luare de sânge, spălături la stomac, frecatul şi asudatul trupului… După rapoartele primite la Comitetul Sănătăţii, holera s-a întins mai în toată âara, cu deosebire până acum de ţinuturile: Fălciu, Romanul, Suceava, Dorohoiul, cum şi o parte din ţinutul Iaşi; în Galaţi conteneşte.

*

Furia ei seceră mai cu cumplire în Iaşi. Cele mai multe jertfe ce au căzut, după începerea ei, din 4 iunie, au urmat între 11 şi 12, când, pe zi, au murit 110, spre 13 şi 14, când au murit 134, şi între 14 şi 15, 181 morţi, afară de acei de pe la Spitalul Militar şi de la Balahape, spre 18 au murit 171.

*

Un mare număr dintre locuitori au părăsit capitala, ieşind pe la moşii, iar din jidovime, s-au scos la Balahanurile de la Şorogari; nenorocirea bântuieşte mai cu cumplire pe sărăcimea din cvartalele de pe şesul Bahluiului şi valea pârâului Cacaina.

*

De vreo două zile, cerul este nouros şi ploi uşoare răcoresc atmosfera, de această binefacere cerească acum se crede a se hrăni mai mult furia holerei” (Albina românească, XX, 48, Iaşi, joi, 17 iunie 1848).

„Tot duminică, pe la 2 ½ ore după-amiază, s-a acoperit orizontul capitalei de un nor de lăcuste, ce veneau de peste Prut; o furtună însă, însoţită de o ploiţă le înapoi călătoria, dară nu pentru mult, căci, pe la 6 ore seara, timpul fiind senin, roiul a întunecat atmosfera şi s-a lăsat spre ţinuturile de jos ale ţării; ele, în ţinutul Iaşilor, sâmbătă şi duminică, au pustiit multe şi bogate sămănături; mulţimea lor ameninţă pierderi şi stângeri de capitaluri” (Albina românească, XX, 53, Iaşi, duminică, 4 iulie 1848)

„Lăcustele, o, Doamne!, aceste ne-ndestulate şi fometoase insecte, tăbărând în ţinutul Iaşului şi în preajmătul capitalei, au topit cea mai frumoasă nădejde a agricultorilor în privirea popuşoiului.

*

Boala holerei merge scăzând de tot, încât, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând vom fi mântuiţi, în capitală.  Unele din ţinuturi încă se bântuiesc cu cumplire de holeră; poliţia Botoşăni dă cele mai numeroase jertfe, încât, pe zi, numărul morţilor se suie la 140. Romanul este mult mai puţin bântuit” (Albina românească, XX, 55, Iaşi, duminică, 11 iulie 1848).

„Din toate locurile unde a străbătut holera, târgul şi preajmătul au fost cele din urmă ce au simţit înrâurirea epidemiei. Deşi în astă părticioară se înmulţeşte numărul locuitorilor, prin acei puţini de la Iaşi, totuşi poliţia muntenească, aburirea codrilor, poate şi oarecare măsuri sanitare, luate pe lângă acele ale dregătoriei locale şi de comunitatea de aici, au ferit-o, până la 14 acesteia (ale lunii iulie – n. n.), de formala izbucnire, deşi lovirile urmau de două săptămâni, însă fără caz de moarte. La 16 iulie, însă, numărul morţilor ajunse până la 12, după care cea mai mare parte de locuitori se strămutară în bordeie, printre munţi, până la Brusturi.

*

Mănăstirea Neamţului se bucură, până acum, de cea mai deplină sănătate şi, după voinţa mărinimoşilor ctitori şi dăruitori, împlineşte o ospitalitate pilduitoare. Pe lângă nenumăraţii creştini, ce de la începutul holerei au venit aice pentru evlavie şi după câteva făcură loc altora, ce curg necontenit, apoi mai sunt din acei care şi-au ales aici un adăpost de scăpare şi care mai mult de o lună se află aşezaţi cu familie, casnici şi toată emigraţia lor. Nu numai chiliile şi apartamentele monastirii sunt îndesuite de persoane de toată starea. Ci toţi părinţii s-au mutat prin sihăstrii şi păduri, lăsând chiliile lor în dispoziţia oaspeţilor, care capătă de la monastire toată îndestularea. Afară de trapeză. Toată ziua deschise, se dau în fiecare zi până la 30 mese pentru 5-10 persoane, când aproape, pe alta, se pot număra oaspeţii de la apropiatul schit Intrarea în Biserică, de la Secul…” (Albina românească, XX, 56, Iaşi, joi, 15 iulie 1848).


Alfabetul latin-românesc este acesta

În 1853, când George Bariț stabilea că „Alfabetul latin-românesc este acesta”, reprodus simetric literă-buchie, „literele k q x y z se socotesc a fi cu totul de prisos pentru limba românească (de asta s-a scris Alecsandri și nu Alexandri – n. n.) și întrebuințarea lor se poate încungiura, dacă vom vrea, încă și în cuvintele străine, îndată ce vom ce vom păzi măcar numai următoarele puține regule”, pe care le transcriu în litere / litere, ca să le ușurez lectura celor care dau întâmplător peste texte etimologice, pe care le citesc fonetic (așa au apărut multe regionalisme, de genul flòre, sòre etc.):

*

â sună ca ă

ê, î sună ca î, uneori ă

ĭ, ŭ se pronunță scurt

é sună ca ea contras

ò ca oa contras

c înainte de a, o, u, cum și înaintea oricărei consunătoare (consoane) sună ca k (deci, c – n. n.)

c înainte de e, i sună ce, ci

ch înainte de e, i sună ca k (deci, che, chi – n. n.)

ȡ cu codiță este z

g înainte de e, i sună ca ge, gi

g înainte de a, o, u este g

gh înainte de e, i este tot g

ȿ cu codiță sună ș

sc înainte de e, i sună ca șt

ț cu codiță este ț.

*

(Calendariu pentru poporul românesc pe anul 1853, de George Bariț, Brașov, în tipografia lui Römer & Kamner, pp. 59-61).


Barbu Brănişteanu: Arta de a mânca

Ospăţ în veacul al XVI-lea

Pentru că „există, cum ştie toată lumea, şi o cultură a mâncării”, teoretizată „în toate manualele de istorie a culturii” de celebrităţi gurmande, precum vicontele d’Avenelle – primul exeget al felului de a mânca în public, autorul lucrării de referinţă „Le nivellement des Juissances”, mi-am zis că nu ar fi rău să vă prezint parţial studiul lui Brănişteanu, pentru ca mititeii şi găluştele electorale să ne lunece cât mai delicat pe esofagele des împrospătate cu afinată şi cu berea reginei blonde şi brunete a Bucovinei. Pentru că românul, dacă află cum vine treaba, apoi e de neîntrecut în maniere elegante. Vorbim, desigur, de masa în public, pentru că masa în casa ţăranului român înseamnă, dintotdeauna, altceva, adică un ritual, o ceremonie sacră demnă de a fi luată în discuţie odată şi odată.

*

Cică, până spre sfârşitul secolului XVII, când încep „oamenii să se aşeze la o masă, pe care să fie pregătite tacâmuri”, ei veneau cu brişca şi furculiţa de acasă, prinse ardeleneşte în lănţucuri, iar „farfurii nu puneau în faţa fiecăruia, ci, pe o bucată de pâine, convivii îşi puneau bucata de carne sau peşte; dacă se servea o mâncare cu sos, toţi întingeau, cum spune la noi proverbul, din aceiaşi strachină”, pasul uriaş în arta şi securitatea mâncatului reprezentându-l căzănelul cu apă, în care invitaţii îşi spălau doar vârfurile degeţelelor.

Ospăţ vienez în 1705

„E drept că cultura mâncării implică nu numai uneltele mâncării, ci şi compunerea ei. Omul se deosebeşte de animal prin faptul că el, graţie focului, pe care numai el şi-l stăpâneşte, prepară bucatele şi prin faptul că ştie să dozeze gustul şi compunerea lor. În această privinţă există o literatură foarte bogată.

*

Cea mai celebră nu e, cum se crede în general, cartea lui Brillat Savarin, pe care a intitulat-o „Fiziologia gustului”. Cea mai celebră e opera lui Grimod de la Reyniere, intitulată „Almanac des Gourmands”, care a apărut în nenumărate ediţii şi despre care ducele de York a spus că e cea mai agreabilă carte ce a ieşit vreodată de sub tipar, pe când marele critic englez Macaulay ştia pe derost o bună parte a ei.

*

Cartea lui Brillat Savarin şi mai ales numele lui sunt azi mai cunoscute, dar, de la dânsul şi până în zilele noastre, mulţi oameni celebri s-au încercat în această direcţie. Nu de mult, Paul Reboux, în Franţa, domnul Păstorel Teodoreanu, la noi, iar acum, de curând, domnul Maurice des Ombiaux a publicat o carte, care nu dispreţuieşte nici savantlâcul şi pe care a intitulat-o „Arta de a mânca şi istoricul ei”. Şi el este, deci, de părere că există o artă de a mânca”, i-auzi, măi!

*

În afară de exegeţi ai mâncatului, există şi campioni greu de egalat şi care şi-au câştigat o largă notorietate în spaţiu şi timp, deşi nu-i de ici, de colea nici capacitatea halitoare a românilor electorali, care, dacă-i pe pleaşcă, pot mânca şi bea orice şi oricât, spulberând – ce-i drept anonim – orice performanţă mondială absolută în branşa ingurgitatului.

Ospăţ bucureştean în 1935

De pildă, de la Paul Reboux citire, Ludovic al XIV, „fratele său, Delfinul, şi ducele de Berry au fost foarte mâncăcioşi. L-am văzut adesea pe rege mâncând patru farfurii de supă, fiecare supă de alt fel, un fazan întreg, o prepeliţă, o farfurie mare cu salată, o bucată de berbec cu sos de usturoi, două felii groase de şuncă, o farfurie cu prăjituri, iar la urmă fructe şi dulceaţă”.

*

Recordul regal francez e un fleac pentru electoratul român, antrenat încă din vremurile interbelice, cu „icre, salată de vinete, peşte, mititei, pui la frigare şi un muşchi lung, interminabil, crustat şi pus la grătar, cu respectivii castraveţi la gheaţă, prăjituri, brânză, fructe, totul udat de un vin generos şi de nişte şpriţuri cum numai sucul strugurilor noştri le poate da, plus cafeluţele inevitabile… Şi, la urmă, numai bine ne-am simţit”. Ei, vedeţi dumneavoastră de ce iubesc românii atât de adânc democraţia pluripartită şi votul universal?

*

Încă din 1935, personalităţi ale medicinii, precum Raymond Pearl, profesor la Facultatea de medicină a Universităţii John Hopkins din Baltimore, avertizau că abuzurile gastronomice şi bahice dăunează, dar şi la noi, românii, „fiecare ştie că au fost şi sunt oameni bătrâni, care pot înfrunta încă cele mai grele încercări ale stomacului şi nu cer decât să fie ispitiţi” cu câte un produs în Bucovina, de Crăciun, de Paști şi, dacă se poate, şi în toate celelalte zile ale anului în Bucovina. Horite sau nu, dar cu potol şi strapazol de pleaşcă, cinsite mioritic de către românii născuţi poeţi cu bijuterii folclorice de genul „Flutur, Lungu, nu uita, / Bucovina e a ta!”, de li se strepezesc stomacurile de invidie tuturor celorlalţi rânduielnici la arta de a ne hali timp de câte 4 ani – ieşi-ne-ar mititeii, găluştele, hamsiii, afinatele şi berea pe nas!

Ospăţ câmpenesc în 1935

„Evident că o masă copioasă şi abundentă nu ar fi avut haz, dacă nu ar fi domnit, în tot timpul ei, o animaţie, făcută din mulţumirea stomacului şi recunoştinţa inimii şi a inteligenţei, pentru nişte comeseni atât de citiţi şi de duhlii. Căci aşa erau simpozioanele la greci, festinurile la romani, prânzurile pe vremea Regelui Soare” şi Zilele oraşului sau comunei Pârţâita, aflate sub înaltul patronaj al prefectului, preşedintelui cj şi al primarului, toţi pârţâiţi fără nume, ci doar cu identităţi ale funcţiilor, sortiţi uitării definitive în banalitatea vieţii lor de zi cu zi pârţâită de după pârţâita (adică face „fâs!” în presa obedientă) politică politrucă (Almanahul „Adevărul” şi „Dimineaţa” pe 1936, pp. 35-40).


Sănătatea publică, în Suceava, de-a lungul vremii

Sănătatea publică nu a prea însemnat, de-a lungul timpului, o prioritate pentru Suceava. Din puţinele mărturii, încredinţate viitorului de veacurile alene scurse, puţine se referă la „bolniţe” şi, ulterior, la „Casa publică a bolnavilor”, cum i s-a spus, de la 1820, când a fost construit primul pavilion al spitalului vechi, până pe la 1890, când Suceava avea şi un reputat medic român, în persoana doctorului Matei Lupu, şi când se modernizau toate pavilioanele, inclusiv cele construite între anii 1827-1844. Abia odată cu spitalul nou, dat în folosinţă la un an de la punerea temeliei, în august 1963, se poate vorbi, măcar până în 1989, de o eficienţă a actului medical sucevean. Din mărturiile trecutului am grupat, în cele ce urmează, informaţiile care se referă la trecutul medicinii sucevene, ca să fie de folos celor care au nevoie de astfel de informaţii. Iar pentru „plăcerea ochiului” (unde e cazul, şi a minţii), voi insera şi câteva mărturii iconografice vechi despre Suceava.

În 16 mai 1618, Gaşpar Graţiani a „dat părintelui şi rugătorului nostru chir Anastasie Crimcovici şi mitropolit Sucevii, din locul domnesc, din sus de unde se face târgul, înpotriva caselor Felten sas, ca să facă pe acel loc spital, întru numele Domnului, ca să fie pentru cei săraci şi neputincioşi, şi şchiopi, şi orbi, şi alţii care vor să se odihnească toţi aceia într-acel spital” (DGAS, Suceava / File de istorie, Bucureşti, 1989, p. 235).

*

În 13 aprilie 1620, micuţul spital exista, din moment ce Gaşpar Graţiani menţiona că, din venitul morii de pe Suceava, Anastasie Crimca trebuie „să aibă grijă şi să dea la bolniţă, la săracii din târgul Suceava, cât va fi voia egumenului, căci acea bolniţă a fost făcută în numele lui Dumnezeu de ctitorul sfintei mănăstiri (Dragomirna – n.n.), părintele şi rugătorul nostru chir Anastasie Crimca, mitropolit de Suceava” DGAS, Suceava / File de istorie, Bucureşti, 1989, p. 239).

*

În 12 octombrie 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, Petru Bogdan Baksic, numit şi „Deodato”, vizitând Suceava, lasă cea mai amplă descriere a locurilor:

*

„Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate foarte frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu, numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti, şi acest râu vine din munţii Transilvaniei. Acest oraş este aproape de graniţa Poloniei. În ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari. Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte.

*

Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este şi reşedinţa de căpetenie a domnului, care are, aici, un palat, biserică şi grădini, şi alte lucruri ce-i aparţin, şi vine, adesea, să stea, câtva timp. Este un oraş mai de seamă şi capitala întregii Moldove, şi, totodată, reşedinţa Mitropoliei. Cetatea numită mai sus are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici, şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesubt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna, ferecată.

*

În piaţă, în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare. Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece. În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri. Mai înainte, locuiau, aici, mulţi catolici, după cum mi-au spus catolicii, şi se vede după biserică, dar acum sunt puţini…

*

În acest oraş, se mai află o biserică, în grădina domnului, şi aceasta este de zid, având o lungime de 23 de paşi şi o lăţime de 10 paşi, şi e închinată Trupului lui Isus. Acum are numai un altar, celelalte fiind ruinate… Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 de suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sfânt călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în acea mănăstire. Mănăstirea este a mitropolitului, este reşedinţa sa, deşi el stă, aproape tot timpul, cu domnul, şi la mănăstire stă vicarul său, cu alţi călugări. Mai este o biserică mare, în piaţă, a Sfântului Mucenic Dumitru… Există 300 de case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au 5 biserici, una este destinată episcopului – pentru că şi armenii îşi au episcopul lor în acest oraş – şi trăiesc în foarte mare pompă şi libertate” (Călători, V, pp. 238, 239).

*

Cartierele Sucevei, în 1785, dacă se pot numi cartiere acele cuturi, adevărate „colţuri de sat” erau (Emandi, Emil I., Habitatul urban şi cultura spaţiului, p. 561-570):

Ţigănia, care începea în spatele Mitropoliei, acolo unde se întâlnesc pâraiele Areni şi Şipot, continua spre vechiul Râbnic al Mitropoliei, spre pârâul Şipot, care delimita cutul ca şi casa negustorului Stamate grec, locuinţa lui Ioniţă Foti, biserica Învierii lui Cristos, considerată biserică superioară pe atunci, strada bisericii Învierii lui Cristos, Uliţa Poni sau Strada Mare, cum i se mai zicea, casa chirurgului districtual Tideriu Gutter, Groapa Veche a oraşului, Podul lui Macarie şi pârâul Areni.

Pe teritoriul bisericii Sfântului Ioan, deasupra ruinelor fostei curţi domneşti, îşi avea gospodăriile chirurgul Tiberius Gutter, Gavril Cojocar, Irina Blănăriţa, croitorul evreu Abraham, Ştefan Hotinceanu (străbunul marelui epigramist bucovinean Eusebiu Hotinceanu, cel care avea o moară în Suceava, pe Cacaina,  lăsată moştenire urmaşilor).

În 19 iunie 1796, un protocol, încheiat între Comisariatul Ţinutal Cezaro-Crăiesc Suceava şi proprietarii de scaune de scaune de măcelărie din târg, este menţionată obligativitatea negustorilor respectivi de a aproviziona, „chiar şi cu carne de viţel, la preţuri ieftine, spitalele” DGAS, Suceava / File de istorie, Bucureşti, 1989, p. 533).

*

Împăratul Francisc I (Franz), care a vizitat Suceava, în 10 august 1817, în trecere spre Transilvania, venind dinspre Zamca, nota în jurnalul său de călătorie: „Intrat înăuntru, în oraş, înainte de a ajunge la case bune, pe străzile pe care se intră cu vehiculul, la dreapta, este o grădină împrejmuită cu scânduri de lemn. În grădină, într-o casă de lemn, fără etaj, este spitalul oraşului, la mijloc o bucătărioară, la dreapta, cum se intră, o cămară cu trei paturi, cu un aşternut rău; la stânga, o cămară mică, în care locuieşte paznicul. Acesta primeşte, de fiecare bolnav, câte 14 creiţari pe zi şi, în folosinţă, o jumătate de grădină. Aceşti bani provin din adunarea vitelor de „pripas”. Aici era un singur bolnav cronic, acoperit cu o pătură de 10 den.

De acolo, noi am plecat mai departe, înspre oraş, şi, la dreapta, pe aceeaşi stradă, este cazarma începută, care constă din temelii şi ziduri” Drăguşanul, Ion, Franz cavaler Des Loges, Suceava, 2006, p. 36).

Franz Ritter Des Loges

Casa publică generală a bolnavilor, cum i se spunea, pe atunci (pe la 1890 – n.n.), clădirii spitalului vechi, a fost ridicată, avai-nevoie, în 1920, departe, dincolo de vite, dar fără pavilioanele alăturate, construite abia în „epoca Des Loges”.

Celelalte pavilioane au fost zidite, în vecinătatea primei clădiri a spitalului vechi, între anii 1827-1844.

La marginea oraşului, la poarta de sud a Sucevei, a început construcţia spitalului cu 600 de paturi, care va fi gata, ca şi toate celelalte zidiri, într-un singur an, până în august 1963, dar cu 700 de paturi.


Cum a ajuns „divinul pelasg” iobag?

Zâna Codrilor, la un text de Alecsandri, în 1883

Cum s-a ajuns de la valah (pelasg) la rumân (iobag)? Principele Cărturarilor opina că numele de valah (voloh) ar fi fost inventat de slavi, care vorbeau despre „Voloscaia Zemle, adică ţara sau pământul romanilor. Tot el, fără să ştie că valah reprezintă memoria subconştientă a lui pelasg, ademenea spiritul nostru identitar spre legendara Romă, justificând, involuntar, teoria migraţionistă a lui Franz Joseph Sulzer, ofiţerul austriac datorită căruia s-au salvat câteva zeci de cântece valahe, preciza că „Martin scrie că, pe vremea când a venit Batie, cu tătarii, numai vlahii, adică românii, cu secuii însoţindu-se, nu numai că pe ei s-au apărat, ci încă şi pe tătari din strâmtorile munţilor împingând dinspre acele părţi, să între în ţara ungurească nu i-au lăsat. Şi, singure, numai aceste două neamuri au tâmpit nasul acelor vrăjmaşi şi de toate celelalte ale Europei neamuri, nebiruiţi varvari”.

Voinicii noștri – Cosânzeana din 16 august 1914

Din nefericire, şi Principele Cărturarilor avea să fie uitat, extazul romano-dacic al valahilor fiind învăpăiat şi învălmăşit, peste un alt veac, de o pleiadă de preoţi, precum Vasile Ghergheli din Ciocotiş (născut în 1709), care cerea renaşterea naţiunii române şi a simţului naţional, prin folosirea limbii române în conversaţiile zilnice, plângându-se că „găsescu-se nişte urgisiţi de bunele datini părinteşti, cari se leapădă de cătră Români şi de toată năciunea sa, vai de ei, sărmanii, nu ştiu pentru pântecele lor ori pentru Pluto ori pentru nebunia sa? De-l întreabă cineva: Rumân eşti? Cu nepăsare răspunde: Ba nu, ci Ungur, Sârb sau Dumnezeu ştie ce!, neştiind că, deşi e acuma strălucită gintea ungurească, tot mai străluciţi erau odinioară mai marii lui „Rumânii“, învingători mai a tot pământului şi ai întregii lumi cunoscute, cărora din ticăloşia sa nu voiesc a le urma în faptă şi ştiinţă: ci se leagă, ca şi curpănul, de alt lemn ca şi scaiul de oaie! Au de nu e cunoscut începând din Banat şi până în muntele Em şi de cel mai mic copil al năciunii noastre de ce seminţie să fie? Când el pururea, de la începutul sutei a doua de la Crist şi până în ziua de astăzi (1819) nu altmintrele s-au numit, ci numai Rumân! Zi-i lui Valah şi nu va şti ce vei zice“.

*

Bietul preot făcea confuzie voită între termenul „rumân” (iobag) şi romani, închipuindu-şi că, din vremea romanilor, „încoace, neîncetat şi neîntrerupt ne numim noi tot Români adecă: fii născuţi din sângele Romanilor“.

Basarabeni, pe la 1750

Un alt entuziast, un anume Dimitrie Gusti (născut în 1818) susţinea, şi mai vibrant: „Inima mi se bate când aud rostindu-se numele lui Alexandru cel Bun, al lui Ştefan cel Mare, al lui Mihai Viteazul… şi nu mă ruşinez de a vă zice că aceşti bărbaţi pentru mine sunt mai mult decât Alexandru cel Mare, decât Anibal, decât Cesare; aceştia sunt eroii lumii… cei dintăi sunt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decât lupta de la Termopile şi izbânzile de la Racova şi de la Călugăreni îmi par mai strălucite decât acele de la Maraton şi Salamina, pentru că sunt câştigate de cătră Români“.

*

Un poet uitat, Gheorghe Tăutu din Botoşani, lansase celebrele refrene: „Şi-oricât timp Român voi fi, / Nu mă tem că voi pieri“ şi „Ah, eu sunt mândru cu ţara mea!“. „Patria română”, de sorginte romană, biruia veşniciile şi prin poetul ardelean Ilarie Puşcariu (născut în 1830), care declama sublim (pentru acele vremuri): „Până unde mai răsună / Limbă dulce şi străbună, / Limba care să trăiască, / Limba românească“.

Exista, desigur, şi un om de ştiinţă, istoricul Gh. Radu Meledon, care proba „originea drepturilor Românilor asupra Crâmului şi al întregului litoral miază-noptal al Mării Negre (pe care acelaşi autor o numeşte, în altă parte, „lac rumân” cântat de Ovidiu), considerând că „se poate crede de foarte veche, ea poate data chiar de la colonisarea Daciei prin Traian”, iar valul lui Traian, început din Dunăre şi mânat până la Don (e vorba, desigur, de Cheile Bâcului, stele megalitice datorate lui Rhamses al II-lea, după o incursiune militară în ţara hyperboreilor – n. n.), se pare a ne arăta că marginile provinciei romane Dacia se întindeau spre răsărit în acel fluviu. Aceasta dacă nu ar fi fost aşa, nu ne-am putea explica fiinţa Românilor în Crâm în cursul sutei a X-a după Crist când… Genovenii uniţi cu Românii şi cu Băstarnii (cari nu erau alţii decât Românii din Basarabia) au făcut cetăţile Mangopol, Cercel, Azov, Cafa, Oceanov, Moncastro (Cetatea Albă), Chilia, Tergovisca (Târgovişte)”. Am scos, cu intenţie, trimiterile la paginile cărţilor din care au fost luate citatele de mai sus. Din curiozitate: ştie cineva de unde anume puteau fi luate?


Pagina 3 din 1112345...10...Ultima »