Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 3

Lexiconul lui T. Stamati, din 1846

 

„Domnule Redactor! Cheia unei limbi este gramatici, iară comoara sau magazia ei este lexiconul, dicționarul sau oricum altfel ar voi cineva a-l numi: căci într-însul ca într-o visterie se află adunate toate elementele prin care se rostește o limbă”, îi scria T. Stamati lui George Bariț, în 1846, însoțindu-și argumentarea și cu un interesant lexicon.

 

Viziunea lui Stamati anticipează chiar și metodele de care, peste o altă jumătate de secol, avea să se folosească Hasdeu, etimologia și semantica, pe fondul rulării în popor: „Aceste elemente la început se găsesc în gura poporului, apoi în cărțile, în scrierile, monumentele lui. Deci treaba lexicografului este a aduna toate aceste elemente într-o singură carte, numită lexicon. De la sine, dar, se înțelege că o asemenea adunare din toate și orânduire este însoțită cu mari greutăți.

 

În această stare se află elementele limbii românești, încât viața mai multor bărbați de abia fu de ajuns de ne-au adunat o mică magazie în Lexiconul de la Buda, tipărit la 1825, dar și aice le aflăm rostite în alte limbi, dar foarte în scurt și adică cu lipsă. Trebuința românilor de un lexicon se simte din zi în zi, și cu atât mai mult, cu cât și românul înaintează în cultură. Toți simt această trebuință și toți se sfiesc a se apuca de un așa lucru gigantic. Cu toate că și eu eram din numărul acestor sfiitori, totuși am îndrăznit, pe cât puterile și bunăvoința m-au iertat, și am lucrat o parte dintr-un lexicon românesc, potrivindu-l cu gradul culturii noastre de astăzi. Drept probă, se alăturează aice câteva articole, ca dintr-însele cititorul să poată judeca încât i-am putut mulțămi dorința”.

 

Fără îndoială că, pentru un filolog de astăzi, lexiconul lui Stamati, din 1846, înseamnă un rudiment penibil, chiar dacă bietul om a fost exemplar în a stabili o metodă proprie de cercetare și de definire. Iată, de pildă, verbul „a aprinde”, de pe vremea când nu se stabilise regula infinitivului:

 

Aprindsei, ere, s. v. A. (adrehendo), accendo, inflammo, incendier, brȗler, zűnben, an zűnben. 1). Dau, pun foc, aprinde focul, aprinde lumânarea, aprinde fânațele. 2). așiș, întețesc, l-am aprins spre mânie. 3). Mă aprind, v. rec. Apd, iau foc, se aprinde casa, s-a aprins pădurea. 4). Întrebuințat mai mult la a treia persoană înseamnă: a mucezi și a putrezi, s-a aprins grâul, s-a aprins fânul. 5). Mă pornesc, mă iuțesc, mă aprind de mânie, se aprinde de ciudă. 6). Mă roșesc de rușine sau de osteneală, s-a aprins pe față, s-a aprins pe obraji”[1].

 

Dacă demersul lui Stamati vi se pare naiv, atunci fiți figuri că doar spiritualitatea noastră este așa. În vreme ce alte neamuri duraseră literaturi temeinice, noi, românii, abia îndrăzneam în 1846, să ne gestionăm cât de cât mijloacele de expresie. Ceea ce, în fond, înseamnă foarte puțin și mult, mult prea târziu.

 

 

[1] Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 51, luni 23 decembrie 1846, pp. 404-407.


Blazonul lui Ştefan cel Mare şi al urmaşilor săi

 

Stema sau blazonul Moldovei, care dăinuie din vremea lui Bogdan I Întemeietorul, care primise, drept înfrăţire de sânge şi vitejie, de la Kutlu-Buga, hanul de Orheiul-Nou, semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Taurului” (Kutlu-Buga s-at traduce „Norocosul Bour” şi avea bourul pe scut, dar privit din lateral, precum în toată heraldica vremii), deşi păstrat cu sfinţenie de către toţi voievozii, nu însemna şi blazonul familiilor nobiliare, care, ajungând în Tronul Domnesc al Moldovei, îşi abandonau blazonul de neam şi-l adoptau pe cel de ţară.

 

Dacă aţi citit măcar în diagonală cartea directorului „Dreptăţii”, V. I. Palade, O excursiune la Suceava în 17 şi 18 august 1871, nu se poate să nu fi sesizat simbolurile Ţtefaniene, lisul şi roza, deci crinul şi trandafirul, în sumare descrieri ale aşezării lor pe cele două câmpuri verticale ale scutului. Crinul, simbol al regalităţii (Coroana Boreală) şi trandafirul (voinţa Dumnezeirii) însemna, pentru Ştefan şi pentru urmaşii lui direcţi, o adevărată deviză şi o legitimare, în condiţiile în care el a chemat Ţara, să o întrebe că îl vrea Domn, părintele său, Bogdan al II-lea, având o origine îndoielnică şi nu nobleţe certă doar în fapte. Nu ştiu de ce nu s-a ocupat nimeni de blazonul lui Ştefan cel Mare şi, dacă e să mărturisesc aşa cum mi-i obiceiul, nici eu nu am fost atent la această încifrare istorică, până nu am cules mărturia lui Palade despre Suceava anului 1871, din care a mai rămas doar episodul despre Curtea Domnească. Dar, pe viitor, o să caut să văd şi să înţeleg mai mult.


Costache Pompieru, autorul „Rapsodiei” lui Enescu

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

 

Taraful bucureștean al lui Ionică Ochi-Albi, înveșnicit de Theodor Aman, conține informații senzaționale, încă neluate în seamă de nimeni, în ciuda faptului că trei dintre lăutarii din acest tablou, Costache Pompieru – vioristul cu ilic roșu (al doilea din stânga), Ionică Ochi-Albi (cobzarul cu zicale) și Gheorghe Năstasi Ochi-Albi – vioristul din dreapta, cu ilic bej, au lăsat după ei partituri tipărite ale cântecelor lor inegalabile, de regulă notate de un muzician (cazul lui Costache Pompieru, cu partituri notate de Rousziski și de Carol Deker), singurul lăutar moldovean care putea să-și noteze cântecele fiind Gheorghe Nastasi Ochi-Albi (basarabenii învățaseră).

 

Cu sârba lui Costache Pompieru începe „Rapsodia a II-a” a lui George Enescu, alte piese ale lui sau ale lui Grigore Vindereu („Bătrâneasca”) și ale lui Nicolai Picu („Pasăre galbenă”, „Corăghiasca”) completând extraordinara valorificare a melosului național românesc, numită „Rapsodia a II-a”. Începutul este cel al „Sârbei lui Costache Pompieru” (o puteți asculta de la minutul 12 și 45 de secunde, încolo, în concertul „Cântecele Unirii” – concertul recuperator al trupei „Zicălașii”, numit „Cântecele Unirii” – voi reactualiza concertul, ca să vă convingeți singuri).

 

 

Cine este Costache Pompieru, vioristul care a compus și „Cântecul lui Bujor”, notat de Rousziski, și sârba preluată de George Enescu, după ce era publicată, în 1860, de către Dimitrie Vulpian, în „500 de hore românești”, drept „Sârba Pompierilor”? Este fratele mai mare al lui Ionică și al lui Gheorghe Ochi-Albi, și, deci, fecior al lui Năstasi din Botoșani, care, pe la 1850, făcuse albeață la ochi, și nepotul vestitului lăutar „Suceavă”, de la 1774-1810, conform lui Ubicini, și care se numea, de fapt, Ion Angheluță din Suceava. Năstase și-a făcut propriul taraf abia în 1810, dar la Botoșani, pentru a nu concura cu taraful tatălui său, Ion Angheluță având, în Suceava, o concurență puternică, din 1774, în taraful lui Vasile Pletosu din Pintig, care, în 1802, cânta la sărbătoarea breslelor din Suceava, folosind, împreună cu fiul și ginerele său, vioara, cornul englezesc și clarinetul (descrierea evenimentului, în colecția de documente „Suceava – File de istorie”, realizată de Arhivele Statului din Suceava).

 

Precum Năstasi, odinioară, cei trei feciori ai lui, Costache, Gheorghe și mezinul Ionică, s-au mutat la Iași, în 1852, unde și-au făcut propriul lor taraf. Ulterior, adică după 1860, aveau să plece, odată cu Curtea Domnească, la București și să se impună, deși aveau în basarabenii Ciolacu și Dinicu o minunată concurență. Costache Năstasi Ochi-Albi avea să fie cunoscut drept Costache Pompieru încă din perioada ieșeană.

 

În 1852, după ce rușii și turcii s-au retras din disputa pentru principatele dunărene, asigurarea ordinii fiind făcută, prin decizia Puterilor Garante, de către austrieci și polonezi, un ofițer polonez (numele îl găsiți în scrierile din tinerețe ale lui Odobescu) a organizat serviciul de pompieri în capitala Moldovei, adeseori fiind văzut pe tulumbă chiar și în halat de casă. Pompieria face să crească adrenalina (știu asta, din perioada serviciului militar), iar Costache Ochi-Albi, care deja compusese „Cântecul lui Bujor” (doar haiducul Pietraru își compunea singur cântecele, plătind lăutarii să le învețe și să le răspândească – spune Odobescu), s-a înscris printre voluntarii polonezului și, de aici, porecla și aparentul nume de mai târziu.

 

Ofițerul polonez avusese și el o întâmplare cu Bujor (socrul lui Darie, haiducul din Marginea bucovineană), care îi aținuse calea pe la Târgu-Frumos și i-a luat toți banii. Apoi, întrebându-l cine e, pentru că i se părea cunoscut, darie îi… dăruiește 5 monede, din punga pe care i-o luase, pentru că pompierul-ofițeri salvase de pârjol și casa surorii lui din Iași – cât și dacă a primit și Costache Ochi-Albi zis „Pompieru”, care participase la salvarea casei surioarei haiducului Bujor încă nu am aflat. Dar un lucru vreau să-l subliniez: în spatele oricărui cântec național românesc demn de neuitare, dar îmbrâncit în uitare chiar de către români, se află câte o tulburătoare poveste de viață și de creație. De aici ideea de a începe, cu „Zicălașii”, fonotecarea altor 300 de cântece vechi naționale, cu un film document, în care să spunem cât știm din povestea fiecărui cântec sau lăutar, precum și a celor care le-au notat, ca să nu se piardă – în mare majoritate, germani.


Căpeteniile iniţiate dintre Baia, Suceava şi Siret

Iorga, Panaghiarul din 1502, interior

 

O notiţă a lui Nicolae Iorga, dintr-o notă de subsol, „pe vremea lui Alexandru cel Bun încep a fi numiți, ca în Apus, boierii după moșii (Lupnic, Tulova, Voroneț, Toporăuți, Frătăuți, Serețel, Izghearțea, Cuciur, Silișău)”[1], m-a determinat să vreau să aflu mai multe despre ceea ce intuisem de mult, şi anume despre drumurile comerciale ale pre-statalităţii moldave, „croite” de genovezi, care, după câte se pare, au stabilit şi colonii de pază, formate din vlahi balcanici, între locurile de poştă, care se ocupau şi cu negoţul ocazional – târguri, de pe teritoriul judeţului Suceava. Între Baia şi Suceava, ca şi între Suceava şi Siret, distanţa este de o poştă (circa 40 km), iar între Baia şi Suceava există o moşie uriaşă, a Bosancilor, stăpânită iniţial de Ioanăş de Şomuz, pe când moşia la fel de mare, menţionată în uricul din 30 martie 1392, aparţinea lui Ioanăş Viteazul, şi cuprindea satele de la Zvoriştea, până la Siret (cele două „bucovine”). Ambii stăpânitori sunt numiţi ba Oană, ba Ivan, funcţie de limba în care au fost scrise hrisoavele, dar cu siguranţă numele lor real era Ianis sau… Io-anu, adică „ştiutor de cer”, în sensul de om care ştie carte, de iniţiat (de asta şi voievozii semnau „Io” Cutarea sau, când se mai pierde semnificaţia, „Ioanu” sau chiar „Ionu”.

 

Numele lui Ioanis Viteazul, în uricul din 1392

 

Toate cele spuse până aici, deşi se bazează pe aparente coincidenţe, scot la iveală două moşii întinse, cu acelaşi nume de conducător, nume cu sugestie balcanică de netăgăduit, iar faptul că Bosanci înseamnă, în slavonă şi în alte limbi slave, „Bosniaci”, deja face rezonabil raţionamentul pazei drumurilor comerciale, statornicită de către genovezi. Rămâne de lămurit doar de unde l-am scos pe Ioanăş de Şomuz, şi o să vă dumiresc pe dată.

 

Evanghelierul din 1435, deci din vremea celor doi Ioanăş

 

Costăchescu a constat cu surprindere că pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[2].

Ce înseamnă asta? Înseamnă că moşiile până târziu domneşti, de pe Şomuz şi de pe Siret, colonizate cu vlahi balcanici, erau conduse de câte o căpetenie, cu nume pierdut, dar cu funcţia de „Io-anu”. Chestia asta nu a mai spus-o nimeni, dar sper că, în curând, o voi putea transforma dintr-o supoziţie într-o demonstraţie definitivă.

 

Evanghelierul din 1435, coperta finală

 

[1] Iorga, Nicolae, Ștefan cel Mare și Mănăstirea Neamțului, București 1910, p. 14, nota 18

[2] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39


Condamnarea parohiei Bosanci la… onestitate

Biserica de lemn din Bosanci, în 1897

 

Aplicarea legii pentru lichidarea datoriilor agricole şi urbane.

 

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE / SECȚIA I-a. /

DECIZIA Nr. 544. / Dosar Nr. 181/935.

 

Bisericile pot beneficia de favorurile legii pentru lichidarea datoriilor? Soluție negativă.

 

Preşedinţia dlui T. Magheru, Consilier; Membrii prezenţi: dnii Consilieri V. Şandor; A. Rădulescu; G. Drîmbă; V. Popovici; T. Bocancea; I. Cetăţeanu.

 

S-a luat în cercetare recursul făcut de Parohia Ort. Rom. Bosance, contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi Secția I-a Nr. 142/934, dată în procesul cu Samuel Neuberger. – Prezent intimatul, prin dl avocat S. Wagner. – Lipsă recurenta. – Procedura complectă. – S-a citit raportul făcut de dl Consilier T. Bosancea. – S-a ascultat avocatul intimatului în combaterea motivului de casare.

 

CURTEA DELIBERÂND,

 

Asupra recursului făcut de Parohia Ort. Română Bosance, contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi S. I-a Nr. 142/1934, dată în proces cu Samuel Neuberger. Având în vedere decizia atacată cu recurs, din care se constată că intimatul, comerciant din Suceava, a furnizat recurentei tinichea necesară pentru acoperirea Bisericii din Bosance, cu preţul convenit de Lei 82.859 –, între timp recurenta a făcut o declaraţie la Tribunalul Suceava, conform legii pentru lichidarea datoriilor, din 7 Aprilie 1934, anunţând că unica ei datorie, cea de mai sus, şi cum această datorie nu fusese achitală, intimatul a chemat în judecată pe recurentă, pentru a se stabili că creanţa ei este exceptată de la aplicarea legii din 7 Aprilie 1934, şi că recurenta, ca persoană juridică de drept public, nu intră în prevederile acestei legi.

 

Că Tribunalul Suceava, Secția I-a, prin sentinţa Nr. 178/934, respinge acţiunea; intimatul făcând apel Curtea de Apel Cernăuţi, Secția I-a, prin decizia atacată cu recurs, reformează sentinţa apelată, admiţând acţiunea.

 

Că pentru a da această soluţiune Curtea de Apel constată şi motivează că recurenta, nefiind persoană juridică de drept privat, ci de drept public, nu intră în prevederile art. 1 din legea pentru lichidarea datoriilor, de la 7 Aprilie 1934, şi ca atare nu poate beneficia de dispoziţiile acestei legi, aşa că apelul trebuia admis.

 

Având în vedere că, prin motivul de casare, recurenta pretinde că Curtea de Apel ar fi comis o greşită interpretare a legii (art. 1 din legea de la 7 Aprilie 1934), prin aceea că a considerat Parohia ca persoană juridică de drept public.

 

Considerând că, potrivit art. 1 din legea de la 6 Februarie 1924, persoanele juridice pot fi: a) persoane juridice de drept public, care se crează numai prin lege şi b) persoane juridice de drept privat, care au dobândit personalitate juridică în condiţiunile prevăzute de această lege, adică după îndeplinirea unor anumite formalităţi necesare pentru dobândirea unei asemenea personalităţi. Considerând că Parohiile ortodoxe Române nu pot fi considerate ca persoane juridice de drept privat, deoarece dobândirea personalităţii lor juridice nu este condiţionată de îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legea persoanelor juridice. Că aşa fiind şi întrucât pentru determinarea caracterului personalităţii lor există un text de lege, şi anume art. 27 – din legea şi Statutul pentru organizarea bisericii Ort. Rom., de la 6 Mai 1925, – prin care se prevede categoric că Parohiile sunt persoane juridice, este evident că această personalitate fiindu-le atribuită printr-o lege, ele sunt, conform dispoziţiilor legale de mai sus, persoane juridice de drept public.

 

Că prin urmare faţă de această situaţiune în drept şi faţă de împrejurarea necontestată în fapt, că recurenta este Parohie Ort. Rom. este neîndoios că Curtea de Apel, soluţionând pricina dintre părţi, cu drept cuvânt a considerat Parohia Bosance ca persoană juridică de drept public, care ca atare, nu intră în prevederile art. 1 din legea pentru lichidarea datoriilor din 7 Aprilie 1934, prin care se prevăd, între debitorii care pot beneficia de dispoziţiile acestei legi, numai persoane juridice de drept privat şi în consecinţă, motivul de casare fiind neîntemeiat, recursul urmează a se respinge cu cheltueli de judecată, fixate prin apreciere la suma de Lei 2000

 

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA IN VIRTUTEA LEGII,

 

Respinge recursul făcut de Parohia Ort. Rom. Bosance contra deciziei Curţii de Apel Cernăuţi, Secția I-a, Nr. 142/934, dată în proces cu Samuel Neuberger.

 

Obligă pe recurentă să plătească intimatului 2.000 Lei (două mii Lei) cheltueli de judecată.

Dată şi citită în şedinţă publică, azi 20 Martie 1935 (Revista economică,XXXVII nr. 27, 8 iulie 1935, pp. 221, 222).


Pagina 3 din 1812345...10...Ultima »