Ce mi se întâmplă mie, în fiecare an, cu Festivalul „Bucovina Rock Castle” nu înseamnă o noutate; întotdeauna, de-a lungul veacurilor, minţile întunecoase ale fanaticilor spălători de creiere omeneşti au urât nepământeşte bucuria şi fericirea comunităţilor umane şi s-au tot dat de ceasul morţii să „apere sufletele” de însăşi divinitatea lor. Pentru că, prin fericire, noi, oamenii, suntem creaţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. Avea dreptate, deci, parizianul Tibi, „un catolic frecvent”, dar care, atunci când dansează tangoul, nu mai este un om obişnuit, ci un zeu care a scăpat din Olimp, pentru plăcerea ochilor muritorilor („En un mot, Tibi dansant le tangou n’est plus un vulgaire humain, mais un dieu échappé de l’Olympe pour plaisir des yeux des mortels”), când, după interzicerea tangoului de către Papa Pius X, exclama: „La naiba cu această ridicare de tunşi, buzunare şi cădelniţe împotriva tangoului” („Eh parbleu! De cette levée de goupillons, des crosses et d’encensoirs contre le tango!”); tocmai pentru că sunt un credincios, aceasta mă oripilează” („Et c’est justement parce que je suis un croyant que acela m’horripile!”)[1].
Tangoul, ca muzică dumnezeiască şi ca „poezie în doi” – prin limbajul trupurilor , adică prin dans, nu a fost prima victimă a fragmentelor de fericire socială umană, pentru că, mult, mult înaintea tangoului, a fost interzis valsul, această expresie sacră a libertăţii şi a sfinţeniei naturii umane: „simplul vals este, de asemenea, de multă vreme, condamnat de Biserică, mult mai condamnat decât tangoul și absolut interzis în Dieceza de la Paris” („Or la simple valse est, elle aussi, et de longue date, condamnée par l’Eglise, bien davantage condamnée, que le tangou et absolutement interdite dans le diocèse de Paris”)[2].
În Europa, Tangoul a fost anatemizat de Papa Pius X, la reclamaţia unor episcopi, care, precum episcopul Hauthey „din Besanson, a făcut cunoscută diecezanilor condamnarea împotriva Tangoului, dans importat din străinătate, dar care este, prin natura sa, lasciv şi ofensează morala”[3].
Rockul, la Suceava, se încearcă a fi interzis de către un „atlet al lui Hristos” în devenire, lacom de imagine publică, inclusiv prin compromiterea minorităţii religioase de care ţine. Acest „apărător al creştinătăţii” are atâta credibilitate la Consiliul Judeţean Suceava, Executiv şi Deliberativ, încât nici nu mai ştii cui ar trebui să te adresezi, oripilat, cu acel „Eh parbleu!” al parizianului Tibi.
Despre Tangou s-au spus tot felul de prostii ipocrite, iar eu le-am căutat pentru că mă înspăimântasem că toată prostia civilizaţiei umane s-a înghesuit în Bucovina dihorilor de azi. Nici pomeneală, proşti răutăcioşi, care urăsc fericirea comunităţilor umane, au existat peste tot şi întotdeauna. Iată nişte dovezi despre atemporalitatea şi mondialitatea postiei:
„Tangoul nu aparţine categoriei de dansuri inocente… Dacă ar fi să-i credem pe moralişti, este un dans periculos”[4].
„Biserica apără sufletele (se vorbeşte de condamnare Tangoului de către episcopi) şi le umple, aici, cu datoria schimbării… Dansul exotic, aflat într-o neaşteptată vogă, a luat proporţia unei invazii şi a devenit un simbol al relaxării morale; Tangoul justifică, prin reputația sa nefericită, neîncrederea celor care au sarcina delicată de a conduce conștiințele[5].
„Ce plăcere poate fi pentru femei ca să devină urâte în mișcări fără har, în contorsionări prin care, fără îndoială, se dezvăluie și a căror exces este doar un frivol apetit pentru brutalitate?”[6].
În acelaşi număr de gazetă[7], era acuzat pentru promovarea Tangoului, cu ipocritul „il serait regrettable”, Le Fort, directorul Academiei de Dans din Paris, pâclosul ipocrit Jean Bernard declarând, în 11 ianuarie 1914: „Dacă mi-aş vedea mama dansând tangou, m-aş simţi pentru totdeauna dezonorat”, în timp ce altă caiafă, Abel Hermant, se pronunţa asupra Tangoului, în 15 iunie 1913, şi mai categoric: „C’est dégoûtant” (e dezgustător).
În rândul decidenţilor europeni, manifestările au fost şi mai ipocrite. Asfel, „Guillaume II a urma să interzică tangoul la balurile oficiale şi ofiţerilor în uniformă. Regele Georges V al Angliei chiar a făcut-o. Victor Emmanuel urma să-l proscrie la primul bal de la Curte. Ambasadorii Austro-Ungariei, Germaniei, Marii Britanii şi al Spaniei au decis că tangoul nu va fi admis în saloanele lor. În sfârşit, nu se va dansa tango la festivităţile organizate de preşedintele Senatului, de preşedintele Camerei din Luxembourg şi în Palatul Bourbon. Ministru plenipotenţiar al Argentinei, Excelenţa Sa don Emrique Larreta, a declarat că „este un dans rezervat locurilor rău famate ”, adăugând că tangoul „este mai mult un fel de aperitiv senzual, decât un dans”(„c’est plutôt une sorte d’apéritif sensuel qu’une danse)[8].
Parisul mai găzduise, de-a lungul deceniilor, cu ocazia expoziţiilor sale universale, muzică şi dansuri ale popoarelor de prin lume. În 1889, de pildă, fusese succesul lăutarilor români Ciolacu şi Dinicu, partiturile cu muzica lor, notată pentru pian, fiind căutate şi spornic vândute. Apoi, „după efemerul succes al „Grizzly bear” şi al „Turkey-trott”, Tangou îşi confirmă victoria definitivă în modă”[9].
În ciuda succesului său indiscutabil, tangoul încă bascula între ipocrizie şi reală descifrare, precum cea a lui Gabriel Reuillard, care intuia că „tangoul nu este un dans. Este o învățătură” („le tangou, ce n’est pas un danse… C’est un enseignement”[10]).
Tangoul era, ca şi valsul de odinioară, ca şi rockul viitorimii, mai mult şi decât o învăţătură, o tentaţie spre dumnezeire prin fericire. Dar chestia asta nu s-a priceput şi nici nu se va pricepe prea curând, dacă le vom tot permite spălătorilor de creiere să ne pângărească sufletele cu ipocrizia lor.
Tangoul avea lumea la picioare abia de prin 1913, când, „printre multiplele şi obişnuitele distracţii mondene, în acest an se alătură una tânără, dar deja celebră; tangoul, tangoul atât de iubit şi atât de bârfit (blagué)”, care, „provoacă atâtea ironii şi indignări”[11], dar indignarea papală s-a mai ostoit, până în 14 februarie 1914, când încă se punea întrebarea dacă Papa Pius al X-lea, care anatemizase tangoul, îl aprobă sau nu, „Enfin, le Pape, oui ou non, l’a-t-il approuvée?”, iar dezbaterea era găzduită de Bulletin religieux de l’Archidiocèse de Rouen[12]. Răspunsul dat de oficiosul catolic, este stupefiant: „Da, Papa ar cerut să se danseze Tangou, în fața lui, de doi tineri membri ai patriciului roman. El nu s-a deranjat să se bazeze pe inocența sau nevinovăția acestui dans, decât după un exercițiu în faţa ochii lui”. „Şi apoi?”, vine precipitată întrebarea, cu răspunsul; „Și atunci ar fi descoperit că exercițiul –acesta este cuvântul – a fost mai degrabă o penitență pentru cei care se angajează în el; atât de multă atenție, aplicare, reflecție, contestație, aveam de gând să spun serios, aproape de meditație”. „Atunci?”, se precipită scurta întrebare. „Atunci, Papa a spus: Lăsaţi-i!”.
Şi în presa transilvăneană a anului 1914, Tangoul a produs rumoare – nu neapărat adversitate, ci doar rumoare, de regulă cu adaptări ale articolelor apărute în cea franceză sau austriacă:
„Tangoul e un dans, ca tot dansul, la unii le place, la alţii nu, după gust. Mie însă îmi face impresia unei epidemii, care se lăţeşte din ce în ce, cu toată anatema Vaticanului, cu toate ordinaţiunile miniştrilor de război şi ale mitropoliţilor şi cu toată opreliştea împăratului Wilhelm. Istoria-i e scurtă. Mai acum, vreo 4-5 ani, în Paris, unde se joacă dansurile tuturor popoarelor, fu adus din Brazilia şi tangou. Şi fiindcă s-a găsit cel mai potrivit pentru instinctelor animalice omeneşti, şi-a început cariera glorioasă în localurile de petrecere şi-n tavernele Parisului. De aici, a trecut în marş triumfal mai departe, a bătut la porţile aristocraţiei, lachei în livrele aurite i-au deschis uşa şi l-au dus, pe treptele de marmură, în saloanele pompoase. Astăzi, inteligenţă, meseriaşi, negustori, toţi joacă Tangou. Se fac serate Tangou, „cravate tangou”, „butoni tangou”, „gulere tangou”, „ghete tangou”, „ciorapi tangou”, se bea „ceai tangou”, se mănâncă „bomboane tangou” şi „prăjituri tangou”[13], aşa că ţi-e frică, într-o bună zi, îmbrăcat tango”[14].
„Tango-ul îmbătrâneşte. Ce spun urâcioşii ăia, că „tangou” e dans argentinian de apaşi, că e imoral, că e ignobil, că e mai ştiu eu ce? Este cel mai frumos dans şi cel mai graţios, ma parol, şi apoi nu caută să dovedească, dna Richepin şi dl Richepin, un cogeamitea academician, că acest dans poate aduce şi fericirea în mariaj? O fi ştiind şi ăla ceva, că doar nu degeaba a ajuns la Academia franceză . Dar tot apropo de Tangou, ori Tango, cum voiţi să-l scrieţi şi să-l citiţi, căci mie mi-e perfect indiferent. Asta e în adevăr senzaţională şi poate să-l aducă la sapă de lemn pe faimosul dans apăşesc, ba chiar poate să-l facă să-şi dea ortul popii.
Tango-ul îmbătrâneşte, deformează, îngroaşă obrazul şi înmulţeşte zbârciturile în jurul ochilor, la colţurile gurii şi pe frunte! Dacă aşa ceva este adevărat, atunci lucrul este mai serios şi mai grav decât şi-ar fi putut cineva închipui. Femeile vor putea primi orice, numai să se îmbătrânească şi să urâţească, asta nu, pentru nimic în lume, nu. Şi dacă e vorba ca să joace cu asemenea sacrificii tango-ul, desigur că vor sfârşi prin a-l sacrifica pe dumnealui pe altarul divinei şi eternei frumuseţi. Da, aşa, fără glumă, se zice că tango-ul îmbătrâneşte şi asta din pricină că, în timpul jocului, femeia fiind silită să facă sforţări spre a se menţine în diferite poziţii şi aceasta cerându-i o atenţiune prea încordată, îşi mutilează figura, încreţindu-o şi obosindu-o.
Ziarul „Excelsior” a şi reprodus nişte imagini, prin care se poate vedea masca obosită şi dizgraţioasă a dansatoarelor în timpul jocului. Dacă o fi aşa, apoi poate să fie pe pace şi Papa de la Roma, şi Wilhelm al Germaniei. Nici un leac mai bun ca acesta nu se putea găsi împotriva tango-ului, chiar dacă acest faimos dans ar face şi minunea să sporească măritişurile”[15].
Nu intenţionez o istorie a muzicii interzise de ipocrizia religioasă, pentru că ar trebui să pornesc de la colinde şi, bătând cale lungă, să ajung la vals, tango şi rock; aşa că o să închei scurta mea evadare prin vremuri, în căutarea unei sorbituri de proaspăt şi de lumină. Dar nu poţi găsi, peste tot, în timp şi spaţiu, decât beznă, intoleranţă, prostie şi ipocrizie, înghesuite parşiv în sutanele credulităţii.
[1] Propos d’un Neurasténique, în La Fraternité, II, nr. 54, duminică 25 ianuarie 1914
[2] În articolul Le Pape n’a pas eu a juger le Tangou, publicat de „L’Intransigeant”, în 11 februarie 1914.
[3] Semnaine Religieuse de Besancon, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37
[4] L’Opinion, 19 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37
[5] Journal des Débats, 11 ianuarie 1914, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37
[6] Paris-Journal, 24 aprilie 1913, în Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, p. 37
[7] Bulletin paroissial de Vesoul, nr. 3, martie 1914, pp. 36-38
[8] Ibidem.
[9] A la manière de… la danse du ventre – În moda… dansului din buric, în Les Hommes du Jour, 10 mai 1913
[10] Gabriel Reuillard, Le Tango, în Les Hommes du Jour, 28 februarie 1914.
[11] Comoedia, VII, Nr. 2154, luni 25 august 1913, p. 1.
[12] XIII, nr. 7, 14 februarie 1914, pp. 138 şi următoarele
[13] În realitate, citări cu sens invers din coloana a doua a publicaţiei umoristice Le Papa-Louette, XX, nr. 63, Sâmbătă, Alger, 14 februarie 1914.
[14] A. Neguş, Scrisoare din Viena, în Gazeta Transilvaniei, LXXVII, nr. 13, sâmbătă 18/31 ianuarie 1914, p. 1.
[15] Românul, IV, nr. 12, joi 16/29 ianuarie 1914, p. 7.
