O carte scrisă la Bosanci, în 1822

Împroprietărirea ţăranilor, la Bosanci

Prima carte care s-a scris la Bosanci, Oglinda omului celui din lăuntru, de Veniamin Costachi, are o poveste interesantă, care a ieşit la iveală datorită unei polemici stupide, pornită de intransigentul istoric Teodor Bălan, care se străduia să dovedească, prin înscrisuri oficiale, că Mitropolitul Veniamin Costache nu ar fi trecut prin Bosanci, aşa cum susţinea Iraclie Porumbescu – inventariindu-şi amintirile; polemica dintre un istoric laic şi câţiva istorici bisericeşti avea să se soldeze cu o informaţie preţioasă, şi anume aceea că Mitropolitul a izbutit să finalizeze, la Bosanci, în 29 octombrie 1822, tomul al doilea al lucrării de morală practică Oglinda omului celui din lăuntru. Iată reperele detectivistice ale acestei minunate poveşti:

„Dl Teodor Bălan opinează[1]: „Despre fuga episcopului Iustin[2], Iraclie Porumbescu ne serveşte ştiri fantastice. După verificarea făcută cu ajutorul actelor oficiale austriace, ele s-au dovedit pe de-a-ntregul inventate”. Dar presupusa contradicţie între cele relatate de Ir. P., în schiţa Un episod din 1848 şi între actul oficial austriac, prezentat de d. T. Bălan (op. cit., pp. 110, 111) s-ar explica, ultra-simplu, prin faptul că prima intrare în Bucovina a Episcopului Iustin, s-a săvârşit (aşa cum relatează Ir. P ) „în iunie 1848”, prin punctul Mihăileni, iar la data actului oficial austriac: 12 sept. 1848, Episcopul nostru (după ce avusese timp să se convingă de toleranţa autorităţilor austrice faţă de „emigranţii” moldoveni, reintra, a doua oară, în Bucovina, prin Bosanci, aducând cu sine-şi şi scriptele râvnite de satrapul Mihalache Sturza, um „die ihm als heilig anvertrauten Urkunden und Schriften zu retten” ( = pentru a salva zapisele şi scrisorile încredinţate lui cu sfinţenie). Şi chiar din cărţulia dlui Bălan putem bănui de ce anume Episcopul Iustin, a doua oară, nu mai trece prin Mihaileni, ci prin sudul Bucovinei (Bosanci). Lămurirea ar putea veni din scrisoarea lui Constantin Hurmuzachi către Lascar Rosetti”[3].

Dreptatea lui Iraclie Porumbescu a preocupat multă lume, iar confirmarea relatării sale s-a găsit şi într-o relatare a Mitropolitului Veniamin: „Preocupare a noastră de căpetenie fiind mai mult a urmări activitatea Mitropolitului Veniamin, pentru luminarea clerului şi a poporului, nu facem o biografie complectă a lui, despre care s-au scris opere întregi şi cu multă competenţă. Totuşi, vom aminti aicea, din viaţa sa, un amănunt, ce până acum a fost scăpat din vedere. După izbucnirea Eteriei, la 1821, Mitropolitul a fugit din Iaşi, dar n-a stat numai în Basarabia, la satul Colincăuţi, cum s-a scris îndeobşte, ci şi în Bucovina. Despre aceasta ne spune el însuşi, într-o însemnare: „S-a sfârşit tălmăcirea tomului al doilea, cu ajutorul lui Dumnezeu, în 29 Octomvrie 1822, de smeritul V. M. M., în Bosancea Bucovinei”. De aici s-a dus el în Iaşi, după ce s-a potolit Eteria şi s-a ales domn pământean”[4].

Disputa Bălan-Porumbescu, deşi porneşte de la un alt episod, cel al emigraţiei moldovene din 1848, la care participase Episcopul Iustin, şi nu, precum în 1822, Mitropolitul Veniamin, ambii cu popasuri lungi în Bosanci, pune în discuţie, din punct de vedere al istoriei locale, casa din Bosanci în care şi-au găsit adăpost cei doi ierarhi, şi care era cea a unui „slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul”[5], prieten nedezminţit şi posibil şi rubedenie cu „arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin”[6], Egumen al mănăstirii Slatina, care-i va boteza unicul copil, Măriuţa[7], viitoarea stareţă Melania a mănăstirii Adam din ţinutul Huşilor[8].

[1] Bălan, Teodor, Activitatea refugiaţilor moldoveni în Bucovina 1848, Sibiu 1944

[2] E vorba de refugierea vrednicului Episcop ieşean Iustin Crivăţ de Edessa (acela care declara că „mai bine va suferi să i-se taie manile, decât să iscălească” un act nemernic – cf, T. Bălan, op citată, p. 93) în Bucovina, la 1848

[3] Unirea, anul LV, nr. 5-6, 9 februarie 1945, p. 7

[4] Centenarul seminarului „Veniamin”, în Biserica şi Şcoala, Anul XXIX, nr. 10, 6/19 martie 1905, pp. 77-79

[5] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[6] Ibidem

[7] „Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu” – cf. Forescu.

[8] Ibidem

Cu paharul îndesește, dar cu birul mai rărește!

Constantin Cantemir

Un „Cântec vechi” chiar și pentru vremurile lui Costache Negri, m-a determinat să-l copii, ca să-l arăt și altora, mai ales că, „citindu-l, m-am încredințat să oamenii de pe atunci (de pe la anul 1700 – n. n.) nu scriau mai rău decât acum” – „acum” al lui Negri și „acum” al generațiilor care suntem.

Profit de prilej pentru a vă reaminti ceea ce susținea Voltaire, și anume faptul că părintele „Principelui Cărturarilor” și „Cărturarului Principilor” se trăgea din Timur Lenk, numit, în limba lui asiatică Chan Temir – deci Cantemir.

Din câte știu eu din relatările cronicarilor moldoveni, Constantin Cantemir a fost un domn bun, milos și prea puțin cheltuitor. „Cântecul vechi” însă îi contrazice pe cronicari, fiind plin de savoare în filonul său epic.

Citiți-l și înlocuiți numele lui Cantemir (Constantin) cu ce „voievod” al zilei vă convine:

Cantemir era un domn

Altfel prea de treabă om,

Numai țara cam prăda.

Boierii, văzând așa,

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Domnul la masă-i poftea

Și cu cotnar îi cinstea

Până ce îi îmbăta.

Boierii, când închina

Îi zicea: Maria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

El însă nu-i auzea,

Mânca, bea și jăcuia,

Și-n seamă nu le băga.

Boierii se supăra,

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Într-o zi s-au adunat

Și-au făcut între ei sfat,

Când la divan i-a chema

Pe norod a judeca,

Să-i zică: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Domnul dacă a văzut

Că de șagă s-a trecut

Și că vor a-l dărâma,

Căci boierii nu-nceta

A-i zice: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Foarte mult s-a mâniat;

Pre doi din ei i-au tăiat

Ca doar de ei va scăpa,

Nu-i va mai asculta

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Ei la moarte se ducea

Veseli, vorbea și râdea

Frică nicicum arăta,

Și-n gura mare striga:

Ia-n auzi,  Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Spun că cum i-au omorât,

Pe loc Domnul s-a căit,

Căci îndată ce-nnopta,

Amândoi i s-arăta

Și-i zicea: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Pe la schituri, sihăstrii

A dat multe liturghii

Ca doar îi va împăca;

Dar prin somn tot îi visa

Zicându-i: Maria ta! Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

Ne-având nici cum răgaz,

De ciudă și de necaz,

Muri Înălțimea Sa.

Norodul îl îngropa

Zicându-i: Măria ta!

Cu paharul îndesește,

Dar cu birul mai rărește.

(Scrierile lui Constantin Negruzzi, Volumul I, București 1872, pp. 186-188).

Lexiconul lui T. Stamati, din 1846

„Domnule Redactor! Cheia unei limbi este gramatici, iară comoara sau magazia ei este lexiconul, dicționarul sau oricum altfel ar voi cineva a-l numi: căci într-însul ca într-o visterie se află adunate toate elementele prin care se rostește o limbă”, îi scria T. Stamati lui George Bariț, în 1846, însoțindu-și argumentarea și cu un interesant lexicon.

Viziunea lui Stamati anticipează chiar și metodele de care, peste o altă jumătate de secol, avea să se folosească Hasdeu, etimologia și semantica, pe fondul rulării în popor: „Aceste elemente la început se găsesc în gura poporului, apoi în cărțile, în scrierile, monumentele lui. Deci treaba lexicografului este a aduna toate aceste elemente într-o singură carte, numită lexicon. De la sine, dar, se înțelege că o asemenea adunare din toate și orânduire este însoțită cu mari greutăți.

În această stare se află elementele limbii românești, încât viața mai multor bărbați de abia fu de ajuns de ne-au adunat o mică magazie în Lexiconul de la Buda, tipărit la 1825, dar și aice le aflăm rostite în alte limbi, dar foarte în scurt și adică cu lipsă. Trebuința românilor de un lexicon se simte din zi în zi, și cu atât mai mult, cu cât și românul înaintează în cultură. Toți simt această trebuință și toți se sfiesc a se apuca de un așa lucru gigantic. Cu toate că și eu eram din numărul acestor sfiitori, totuși am îndrăznit, pe cât puterile și bunăvoința m-au iertat, și am lucrat o parte dintr-un lexicon românesc, potrivindu-l cu gradul culturii noastre de astăzi. Drept probă, se alăturează aice câteva articole, ca dintr-însele cititorul să poată judeca încât i-am putut mulțămi dorința”.

Fără îndoială că, pentru un filolog de astăzi, lexiconul lui Stamati, din 1846, înseamnă un rudiment penibil, chiar dacă bietul om a fost exemplar în a stabili o metodă proprie de cercetare și de definire. Iată, de pildă, verbul „a aprinde”, de pe vremea când nu se stabilise regula infinitivului:

„Aprind,  sei, ere, s. v. A. (adrehendo), accendo, inflammo, incendier, brȗler, zűnben, an zűnben. 1). Dau, pun foc, aprinde focul, aprinde lumânarea, aprinde fânațele. 2). așiș, întețesc, l-am aprins spre mânie. 3). Mă aprind, v. rec. Apd, iau foc, se aprinde casa, s-a aprins pădurea. 4). Întrebuințat mai mult la a treia persoană înseamnă: a mucezi și a putrezi, s-a aprins grâul, s-a aprins fânul. 5). Mă pornesc, mă iuțesc, mă aprind de mânie, se aprinde de ciudă. 6). Mă roșesc de rușine sau de osteneală, s-a aprins pe față, s-a aprins pe obraji”[1].

Dacă demersul lui Stamati vi se pare naiv, atunci fiți figuri că doar spiritualitatea noastră este așa. În vreme ce alte neamuri duraseră literaturi temeinice, noi, românii, abia îndrăzneam în 1846, să ne gestionăm cât de cât mijloacele de expresie. Ceea ce, în fond, înseamnă foarte puțin și mult, mult prea târziu.

[1] Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, No. 51, luni 23 decembrie 1846, pp. 404-407.

Blazonul lui Ştefan cel Mare şi al urmaşilor săi

Stema sau blazonul Moldovei, care dăinuie din vremea lui Bogdan I Întemeietorul, care primise, drept înfrăţire de sânge şi vitejie, de la Kutlu-Buga, hanul de Orheiul-Nou, semnul zodiacal islamic pentru „Stâlpul Taurului” (Kutlu-Buga s-at traduce „Norocosul Bour” şi avea bourul pe scut, dar privit din lateral, precum în toată heraldica vremii), deşi păstrat cu sfinţenie de către toţi voievozii, nu însemna şi blazonul familiilor nobiliare, care, ajungând în Tronul Domnesc al Moldovei, îşi abandonau blazonul de neam şi-l adoptau pe cel de ţară.

Dacă aţi citit măcar în diagonală cartea directorului „Dreptăţii”, V. I. Palade, O excursiune la Suceava în 17 şi 18 august 1871, nu se poate să nu fi sesizat simbolurile Ţtefaniene, lisul şi roza, deci crinul şi trandafirul, în sumare descrieri ale aşezării lor pe cele două câmpuri verticale ale scutului. Crinul, simbol al regalităţii (Coroana Boreală) şi trandafirul (voinţa Dumnezeirii) însemna, pentru Ştefan şi pentru urmaşii lui direcţi, o adevărată deviză şi o legitimare, în condiţiile în care el a chemat Ţara, să o întrebe că îl vrea Domn, părintele său, Bogdan al II-lea, având o origine îndoielnică şi nu nobleţe certă doar în fapte. Nu ştiu de ce nu s-a ocupat nimeni de blazonul lui Ştefan cel Mare şi, dacă e să mărturisesc aşa cum mi-i obiceiul, nici eu nu am fost atent la această încifrare istorică, până nu am cules mărturia lui Palade despre Suceava anului 1871, din care a mai rămas doar episodul despre Curtea Domnească. Dar, pe viitor, o să caut să văd şi să înţeleg mai mult.