Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 16

1924: Toader Hrib, „închis la puşcărie”

 

„Trezvia” din Arbore, condusă de Toader Hrib şi de preotul Tonigari

 

Legendarul Toader Hrib, scriitorul-ţăran de mare reputaţie naţională, care a întocmit „cronicile” de la Arbore, a avut de îndurat, de-a lungul vieţii sale, multe nefericite, dar şi amuzante păţanii, din pricina militantismului său pentru abţinerea de la alcool, cu jurământ în biserică, idee care nu a prea prins la Arbore, dovadă, fiind „păţania preşedintelui „Trezviei” din Arborea, Toader Hrib, şi a preotului din Arbore, care au fost crunt bătuţi de către vreo 70-80 de beţivani, puşi la cale de către crâşmarii satului, fiindcă s-au văzut stânjeniţi în negustoriile lor” ( Cultura Poporului, Nr. 89, Anul IV, Cluj, duminică 7 decembrie 1924, p. 2). Păţanie care, în 1924, s-a soldat şi cu arestarea lui Toader Hrib, după cum rezultă din următoarea ştire:

 

„În anul 1923, luna Aprilie, s-au pus bazele primei societăţi de combaterea alcoolului în comuna Arbore, jud. Gura-Humorului. Astăzi, avem în toată Bucovina peste 30 de societăţi, purtând toate acelaşi nume, „Trezvia”. Rezultatul e că la crâşme li s-au ridicat licenţa; peste 3.000 de oameni s-au lăsat, prin jurământ, să nu a mai bea alcool; un număr de ajuns de mare de crâşme, care-şi au numărate zilele; discuţia în Parlament asupra acestei atât de mari probleme, în urma multor telegrame şi jalbe, adresate de săteni pe la oamenii de la cârmuire, etc. Nu se poate vorbi de luptă fără a se vorbi şi de jerte. Astfel, Teodor Hrib, preşedintele „Trezviei” din Arbore, a fost închis la puşcărie, pentru că a îndrăznit să se apere contra duşmanilor neamului nostru, duşmani care, plătiţi de străinii crâşmari, au vrut să-l ucidă. Tot în această luptă trebuia să cadă şi preotul Tonigari, din acelaş sat, preot care trebuie să fie dat ca pildă de către autorităţile în drept, de cinste în îndeplinirea serviciului său, dreptate şi dragoste pentru neam. Deci, cu astfel de elemente nici nu se poate ca izbânda să nu fie a noastră”[1].

 

Toader Hrib, desenat de Radu Bercea

 

[1] Cultura Poporului, Nr. 85, Anul IV, Cluj, duminică 9 noiembrie 1924, p. 6


De la Stan Babici, la Dorin Cautiş

 

 

 

De undeva, de prin Europa, un om entuziast, pe nume Dorin Cautiş, cu rădăcini în Sinăuţii de Jos, încearcă să-şi afle străbunii. Cum nu am acces, în starea asta de izolare, la DRH şi DRI, încerc doar o schiţă sumară a genealogiei neamului Cautiş (Cauteş sau Cautăş – depinde de cum au scris diecii vremurilor).

 

Cel mai timpuriu, menţionat în 1467, pare să fi fost Luca Cauteş, boier de pe Cobâle, care s-a însurat cu Lunci, fiica lui Stan Babici, stăpân al Văşcăuţilor pe Ceremuş, în 18 octombrie 1435, şi, împreună cu fraţii săi, Ioachim, Andriaş, Simeon şi Iurie Babici, stăpân şi al Vicovului de Sus, în 23 mai 1436.

 

Următorul menţionat de înscrisuri ar fi Gheorghiţă Cauteş, cantor la Pârâul Negru, în 30 mai 1742. Acest „Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul cedează, tot atunci, fiilor lui Dumitraşco Soroceanul a patra parte din Storojineţ”[1], împreună cu iobagii, adică fraţii din care se trag cărturarii români şi gospodarii bucovineni Percec[2]. Cauteş cu „jupâneasa lui, Maria”; fiii lui Dumitraşco Soroceanul, Ioniţă, Mihalachi şi Vasilie, erau nepoţii lui Gheorghiţă Cauteş. Cum era Cauteş fiul lui Ropceanul? Simplu, fiindcă Ropcenii, inclusiv Sandu şi Vasile, proprietari şi în Şcheia, erau „rude sterpe” şi, deci, înfiat ca moştenitor de Gavrilaş Ropceanul. Tatăl real al lui „Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul”, era „Gheorghe Cauteş”[3], cel care, în 10 ianuarie 1712, se număra printre „alţi feciori de boieri” care au fost martori, atunci când Magda, fiica lui Gavril Lucaveţchi, vindea lui Dumitraşco Calmuţchi părţile ei din Lucavăţ, Berhomet şi Panca.

 

Fiul lui Gheorghiţă Cauteş, Toader Cautiş (Toader Cautăş, ca martor din partea răzeţilor, în hotarnica Culeuţilor din 8 iulie 1771), stăpânea, împreună cu celălalt martor, Ioniţă Moţoc, jumătate din Culeuţi, câte un sfert fiecare, moştenire dinspre Moţoc şi jupâneasa Iudita, fata lui Nicolae Murguleţ. Ceea ce înseamnă că Moţoc şi Cautiş erau nepoţii fetei lui Nicolae Murguleţ – deci dăm de o răscruce genealogică nouă, care se alătură viguroasei crengi Babici, deja menţionată. Toader Cautiş este menţionat în Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, alături de ceilalţi doi mazili din Culeuţi, Ioniţă Moţoc şi şcliahticul Iacob Hlinca. Fiul lui Toader Cautiş a fost Ion Cautăş, care stăpânea, alături de Ioniţă Moţoc, în 1782, partea tatălui său din Culeuţi.

 

Teodor Cautiş a zidit, în acelaşi an 1779 şi împreună cu acelaşi Ioan Mansec (probabil cumnat), două biserici, ambele închinate Maicii Domnului, pe cea din Culeuţ, cu hramul „Arătarea Maicii Domnului”, şi pe cea din Doroşăuţi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

 

În anii Bucovinei istorice, din ctitorul celor două biserici, din Culeuţi şi din Doroşăuţi, se trag mulţi intelectuali, învăţători, profesori, preoţi, dar şi simpli gospodari, care devin stăpânii părtăşiilor de odinioară, avute de Toader Cautiş prin multe dintre satele Bucovinei şi ale ţinuturilor din Moldova, mai ales Dorohoi şi Botoşani, inclusiv în Mihăileni. Eu am dat, din întâmplare, peste un oarecare Teodosie Cautiş, născut în 1865, preot din 1887, paroh din 1897, şi paroh la Lujeni în 1907. Dar, o descifrare, pe baza moştenirii şi cumpărării proprietăţii, în baza dreptului valah, doar de către „neamul cel mai apropiat”, poate conduce la rezultate spectaculoase. Deocamdată, atât.

 

 

[1] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul IV – 1720-1745, Cernăuţi 1938, pp. 201, 202

[2] „Ropcea, 1742, Mai 30. / Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul, cedează fiilor lui Dumitraşco Soroceanul a patra parte de Storojineţ, ţinutul Sucevii (Tradus în româneşte după o copie germană).

Adecă eu, Gheorghiţă Cauteş, fiul lui Gavrilaş Ropceanul, cu jupâneasa mea Maria, scriu şi mărturisesc, cu acest zapis al meu, la mâna nepoţilor mei, anume Ioniţă, Mihalachi şi Vasile, fiii lui Dumitraşco Soroceanul postelnic, precum, fiindu-mi dator unchiul meu, Vasile Ropceanul, 60 lei bani vechi, mi-a zălogit a patra parte de sat Storojineţ la Sirete, ţinutul Sucevii, şi pe Pătraşco Percic, cu toţi fiii săi, pe Ştefan Helac, fiul lui Iuon Helac, tot cu toţi fiii săi, şi patru fii ai lui Nicolai Helac, pentru acea sumă de bani, dar având ceartă nepoţii mei pentru Pătraşco Percic, care căzuse în partea lui Toderaşco Soroceanul, precum scrie în zapisul lui Sandul Ropceanul, fratele lui Vasilie Ropceanul, zicând că Pătrasco Percic fusese dat pe nedrept, şi mi-au dat nepoţii mei acei 60 lei bani gata, de aceea le-am dat zapisul unchiului meu, al lui Sandul Ropceanul, iar dacă s-ar mai găsi niscaiva drese despre acei oameni şi despre a patra parte de Storojineţ, de la unchiul meu Vasilie Ropceanul şi de la Sandul Ropceanul, să nu se ţie în seamă, fiindcă am primit toţi banii, iar moşia şi vecinii să fie drepţi ai săi, ai co­piilor şi nepoţilor, neruşiit în veci, şi acest zapis s-a făcut în faţa boierilor şi a feciorilor de boieri care au iscălit şi în faţa multor oameni buni de Ropcea, care au pus degetele pentru credinţă. / Scris în Ropcea, 30 Mai 7250. / Gheorghiţă Cauteş. / Gavril Costin, popa Simeon, Vasilie Costin, Iuon Irinici, Vasilie Creţul, Chihae Macavei, Beremcu Dumitraşco, Ştefan Costin, Andronic Iurie”

[3] Balan, Teodor, Documente bucovinene, Volumul III – 1573-1720, Cernăuţi 1937, p. 165

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 437


Petre Luţa: Pe urmele lui F. X. Knapp

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

 

„În familiile înstărite din Bucovina de acum şaptezeci de ani, pictorul Franz Xaver Knapp era bine cunoscut şi foarte apreciat. Astăzi puţini amatori de artă şi cei doi colecţionari localnici abia dacă ştiu că, demult, pe vremea bunicilor, trăia în Cernăuţi un pictor Knapp, de la care au rămas cunoscutele litografii şi puţine tablouri în ulei, reprezentând vederi ale oraşelor, mănăstirilor, bisericilor şi localităţilor de vilegiatură ale veselei grădini Bucovina. Sunt documente în imagini luminoase şi senine ale unei epoci care, prin traiul patriarhal, prin felul de a fi, cu obiceiurile, cu portul vechi moldovenesc, cu liniştea şi seninătatea vieţii ce emană, cu atâta căldură convingătoare din aceste vederi, ne pare atât de îndepărtată de vremurile de azi, cu toate că, de atunci, nu au trecut decât şapte decenii.

 

Pictorul Franz Xaver Knapp, german venit la Cernăuţi din celălalt hotar al bătrânei şi de viaţă obositei monarhii austro-ungare, a ajuns să fie cronicarul obiectiv şi fidel al Bucovinei dintre anii 1860-1880, care, încă un veac întreg, după răpirea ei, mai păstrase aspectul şi caracterul iniţial mol­dovenesc.

 

Acum cincisprezece ani, printr-o întâmplare, am aflat că în Bucovina trăiesc nepoţi de ai lui Knapp, intelectuali români. Invitat fiind la o cină vânătorească, în casa prietenului meu, consilierul de Curte de Apel, în retragere, Oton Tomovici, atenţia mi-a fost atrasă de o serie de tablouri în ulei, atârnate pe pereţi, de factură mai veche, însă bine lucrate şi conservate. erau vreo nouă sau zece lucrări ale pictorului F. X. Knapp, despre care prietenul meu îmi spunea că era bunicul său după mamă, pentru mine o descoperire interesantă, care m-a determinat să cercetez originea, viaţa şi operele acestui artist de valoare, îndeosebi pentru Bucovina.

 

Spre uimirea mea, însă, nepotul lui Knapp putu să-mi spună numai prea puţin despre bunicul său, şi anume că era de religie romano-catolică, născut undeva, în Boemia, de unde venise la Cernăuţi, prin anii l860, că cea mai mare din cele trei fiice ale pictorului era mama prietenului meu, O. Tomovici, şi că bunicul său a murit, după o rodnică activitate de pictor, în sărăcie, probabil tot la Cernăuţi, în vârstă de vreo şaptezeci de ani. Al doilea nepot al lui F. X. Knapp şi frate al con­silierului O. Tomovici, avocatul şi fostul senator de Storojineţ, Dr. Ştefan Tomovici, nu ştia nici el mult mai mult despre bunicul său, de la care i-au rămas şi lui vreo douăsprezece ta­blouri în ulei foarte interesante.

 

Germanul Kranz Xaver Knapp a iubit atât de mult noua sa patrie şi s-a identificat cu ea într-atâta, încât urmaşii lui, în a treia şi a patra generaţie, sunt români cu trup şi suflet, năs­cuţi şi crescuţi în credinţa ortodoxă română.

 

Artistul F. X. Knapp poate fi considerat, cu drept cuvânt, ca pictor al Bucovinei româneşti, pe care variatele sale tablouri o descriu şi o cercetează cu adevărată dragoste.

 

După invazia bolşevică şi întoarcerea mea din refugiu, aflând că mulţi cernăuţeni, cu ocazia procurării actelor ne­cesare pentru repatrierea în Germania, găsiseră, în condicile diferitelor oficii parohiale din localitate datele personale exacte ale bunicilor şi chiar străbunicilor lor, m-am hotărât, în vara anului 1942, să caut, la oficiul parohial romano-catolic de aici, urmele privitoare la starea civilă a pictorului Knapp. Într-o dimineaţă de mai, cu soare şi cu pomii proaspăt înverziţi, am intrat în camera scundă a oficiului din strada Tudor Flondor, ale cărei ferestruici erau pline de oale cu flori, şi mi s-a părut că sunt transpus chiar în lumea în care trăise pictorul. În odăiţa cu mobilier vechi, în stilul anilor 1850, un dulap cu revista îngălbenite de bătrâneţe, o masă mică, cu picioarele încovoiate, iar în spatele altei mese părintele administrator parohial, mărunt, cu faţa prietenoasă şi părul albit de ani, cam mirat de scopul venirii mele, a găsit imediat o condică veche, învelită în două scoarţe groase, înnegrite şi roase de vechime la colţuri, şi, din câteva foi volante, îngălbenite şi cu marginile zdrenţuite, în care totuşi se puteau bine ceti inscripţiile în limba latină ale registrului morţilor din anul 1883. În acest registru se află menţionat că „pictorul Francisc Knapp, domiciliat în Cernăuţi, la numărul casei 24, născut în Tachau, văduv, romano-catolic, a murit, în etate de şaptezeci şi patru de ani, la Cernăuţi, în ziua de 17 Februarie 1883, de comoţie cerebrală, în urma unui accident”.

 

În posesia acestei mici, dar preţioase informaţii asupra locului de origine, cât şi, îndeosebi, a locului şi datei morţii pic­torului, eram convins că el, fiind bine cunoscut în oraş, desigur gazelele locale vor fi înregistrat moartea artistului, care a trăit şi lucrat în Cernăuţi aproape treizeci de ani. Am răsfoit deci colecţiile de ziare ale acelei epoci, păstrate în ordine, cu toată ocupaţia sovietică, la biblioteca Universităţii noastre, şi am izbutit să aflu ceea ce căutam, în ziarul german „Bukowinaer Rundschau”, cu data: Cernăuţi, duminică 18 Februarie 1883, pagina a patra, sub rubrica cronicii mărunte, se poate citi următoarea notiţă laconică: „Accident. Pictorul din localitate Kapp (evident, eroare, în loc de Knapp – n. a.) a căzut, ieri, de pe treptele locuinţei sale, fracturându-şi piciorul, astfel că n-a mai fost în stare să se întoarcă în camera sa. Vecinii sosiţi în grabă l-au aşezat pe cel grav rănit în pat, unde a murit, după şase ore, din cauza puternicii comoţii şi a hemoragiei suferite. Kapp era în vârstă înaintată, din care cauză salvarea lui a fost direct exclusă”. Atât şi nimic mai mult.

 

Tragică şi tipică soartă de artist: venit din meleaguri îndepărtate, tânăr, străin, a muncit şi creat, o viaţă întreagă, lăsând pe cerul artei din patria adoptivă o dâra luminoasă, pentru ca, la bătrâneţe, să moara părăsit, sărac şi străin, cum a venit.

 

Răsplata activităţii şi meritelor sale rezidă însă în faptul că scânteia sufletului său de artist, aşezată cu dragoste şi căldură în fiecare din operele sale, precum şi faima numelui său, nu s-a stins, ci a rămas vie şi luceşte tot atât de luminoas şi azi, la şaizeci de ani după moartea trupului său, şi noi, cei de acum, îl apreciem cu atât mai mult, cu cât, ca străin de neamul nostru, a ştiut să descopere frumuseţile şi caracteristica locurilor şi oamenilor Bucovinei româneşti din epoca anilor 1860-1880, să le fixeze în tablourile sale şi să le transmită şi posterităţii ca valoroase şi rare documente ale vremurilor de atunci.

 

Rămânând să stabilesc data exactă a naşterii artistului, m-am adresat, în acest scop, Consulatului Reichului german din localitate, prin bunăvoinţa căruia am primit, în scurt timp, cer­tificatul de naştere al pictorului F. X. Knapp, eliberat de oficiul arhidecanatului Tachau, din provincia Sudeţilor. Din acest certificat rezultă că, în tomul X, pagina 130, a regi­strului născuţilor din oraşul Tachau, este înregistrat că: „Franz (Xav.) Knab s-a născut la 3 Septembrie 1809, în Tachau, Nr. 115, tatăl său fiind Iosif Knab, controlor de saline cezaro-crăiesc, romano-catolic, iar mama, Anna, fiica lui Iosif Adalbert Ritter, romano-catolică: a fost botezat la 3 Septem­brie 1809”.

 

Certificatul mai conţine o notiţă importantă, şi anume că, „la data de 4 Iunie 1845, s-a trimis la Praga un certificat de botez” (poate în vederea căsătoriei pictorului).

 

În acest mod, am stabilit, autentic, datele naşterii şi morţii pictorului F. X. Knab, cum este trecut în certificatul de naştere, respectiv F. X. Knapp, cum semna el, în Bucovina, tablourile sale şi cum este trecut în registrul de deces: născut în oraşul Tachau, provincia Sudeţilor, la 3 Septembrie 1800, şi mort la Cernăuţi, în 17 Februarie 1883” (Petre Luţa, Pe urmele lui F. X. Knapp, în Revista Bucovinei, Nr. 12, Anul I, Cernăuţi, decembrie 1942, pp. 449-452).

 

 

 

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Văzuta Cernăuţilor – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Arderea de Cernăuţi în 21 august 1857 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Arderea din 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Băile Publice – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Grădina Publică – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

îCernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Iacobeni, şoseaua spre Dorna – de Franz Xaver Knapp

Lăpuşna, institut de scalde – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pojorâta, Valea Putnei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, 1850 – acuarelă de Franz Xaver Knapp

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Şipotele Sucevei, Colibă huţulă – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Storojineţ, Institutul idropatic – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Portret de Franz Xaver Knapp

Stroieşti – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernauca – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 


Cutremurătoare întâmplare, cu neoameni din Bălăceana

 

„În comuna Cucuteni, comuna Leţcani, s-a pripăşit, ca păzitor la vitele posesorului, locuitorul Tănase Hinea, de loc din Bucovina, satul Bălăceana, judeţul Suceava. După o viaţă liniştită, de mai mulţi ani cu soţia sa legitimă, nenorocirea făcu să rămână văduv, cu trei băieţi şi o fetiţă, care era cea mai mică, abia de trei ani. Simţind trebuinţa a da copiilor o îngrijire mai apropiată simţămintelor părinteşti, cu toate că avea în casă pe o soră a lui, se hotărî a se căsători, pentru care scop merse, în vara anului 1886, în Bucovina, la locul său natal. Acolo făcu cunoştinţă cu femeia Sofronia Bandul, văduvă divorţată, în vârstă de 26 de ani, înaltă şi bine făcută, cu faţa rumenă, ochii mari, albaştri, nasul tras, gura potrivită, frumoasă ca tip, urâtă însă prin maniera sa proastă şi aerul sălbatic. Se înţelese cu dânsa a trăi împreună, până la căsătorie, o aduse în ţară, o făcu stăpână peste puţinul său avut şi mamă asupra copiilor lui.

 

Aicea, dânsa făcu cunoştinţă cu sora lui Hinea, care-i spuse că copila seamănă foarte bine mamei ei; afară de aceasta, amicele şi vecinele femeei din întâia căsătorie, venind să mai vadă copii, drăgosteau pe fetiţă, zicând: „Ce bine seamănă mâni-sa!” şi o sărutau în amintirea ei. Dacă dânsele ar fi ştiut la câtă suferinţă expuneau pe biata copilă dezmierdările lor, desigur că nici una nu ar fi vroit a o dezmierda. Aceste dezmierdări, făcute copilei, pentru cuvântul că seamănă mamei sale, produse în Sofronia Bandul o ură aşa de mare contra ei, încât o cuprindeau fiori de mânie, când vedea că a mai rămas încă un tip de la femeia care a avut întâile plăceri ale bărbatalui ei şi îşi revărsa cu prisosinţă toată ura şi înverşunarea contra nenorocitei copile.

 

Nu trecea o zi, în care biata copilă să nu fi fost, de mai multe ori, bătută şi izbită de pat, de părete şi de pământ. Sora lui Hinea intervenea necontenit în favoarea nenorocitei copile, din care cauză Sofronia Bandul mijloci şi obţinu îndepărtarea ei de către bărbatul său, care nu ştia ce se petrecea, fiindcă nu venea pe acasă decât numai pentru a mânca şi apoi pleca iarăşi la vite. Astfel că desele şi barbarele maltratări au făcut că tipul nefericitei mame, care se cintinua în copilă, de un timp, încoace începuse a se veşteji, înclinând către mormânt. Dacă desele lovituri corporale producea necurmată durere, ceea ce însă era mai sfâşietor erau foamea şi frigul, la care era supusă nefericita copilă. Nimic mai dureros şi mai sfâşietor decât a vedea o fragedă copilă că, cu toate loviturile ce i se aplică pe mâini şi pe picioare, pentru a nu se atinge de o bucăţică rece de mămăligă, totuşi durerea foamei fiind mai presus de durerea fizică, caută mititica, în casa tatălui ei, să ia pe ascuns o fărămitură din mămăliga agonisită de dânsul, pentru a-şi susţine viaţa.

 

Îmbrăcată numai în cămăşuţă şi neputând suporta frigul, năzuia a se sui pe cuptor, unde, în loc de a găsi o mamă, care să o primească la sânul ei, găsi o femeie denaturată, o vitregă barbară, care o luă şi o arancă în mijlocul casei, fără a se gândi că-i poate sfărâma vreun membru al corpului. Acest mod de moarte prelungită aduse pe nenorocita copilă în o stare jalnic de descris; faţa-i transparentă, corpul redus la cea mai simplă expresiune a unui sehelet şi căutătura-i stinsă, transmisă din ochii săi mari şi frumoşi, nu se mai îndrepta asupra cuiva, decât pentru a produce milă şi compasiune.

 

Văzând însă Sofronia Bandul că tot se mai ţine puţină viaţă în nefericita copilă, a început, în ziua de 15 ianuarie 1887, a o bate cu un ciomag gros şi a o lovi cu atâta sălbăticie încât i-a rupt un picior şi nu s-a oprit cu loviturile decât când copila şi-a pierdut conştiinţa. La 18 ianuarie, fiindcă copila nu se putea îndestul târâi, a fost din nou bătută, cu un ciomag gros şi cu un fund, astfel că, după vreo trei ceasuri, muri. Instrucţia afacerii fiind terminată, rămâne ca justiţia să se pronunţe”[1].

 

 

[1] România Liberă, Nr. 2887, Anul XI, miercuri 1/13 aprilie 1887, p. 3


Astfel voiesc ei să zidească locaşul sfântului Dumnezeu!

Bucovinence, rugându-se la Arbore

 

„Zidindu-se o biserică gr. or. în Arbore, a fost fiecare locuitor îndatorat să contribuie la zidirea bisericii cu oareşcare sumă de bani. Ar fi ajuns, dacă ar fi contribuit fiecare locuitor dintr-un sat aşa de mare ca Arborea, deocamdată numai suma de cel mult 40 coroane pentru clădirea casei lui Dumnezeu; dară unii gheşeftari din Arbore, ca fostul vornic Grecu şi alţii de tagma lui, care voiau să aibă şi ei vreun folos, nu s-au mulţămit cu atâta, ci au silit pe fiecare, chiar şi pe acela care are o mulţime de copii şi care numai cu vai îşi poate agonisi 25 cruceri pe zi, ca să-şi susţină femeia şi copiii, să plătească o sumă de tot mare, pe care aceştia nu sunt de loc în stare a o solvi. Mai ales acum, în timpul iernii, şi cînd domneşte criza aceasta de bani, n-are ţăranul de unde scoate paralele. Toţi însă au promis că vor plăti, însă în fiecare an câte o sumişoară, după putinţa lor.

 

Ţărani din Arbore

 

Neputînd aşadar ţăranii să solvească îndată taxa impusă cu de-a sila, au chemat pe un secvestru districtual, anume Ostrakiewicz, ca să împlinească, cum se zice, pe fiecine care nu va plăti. Auzind ţăranii de sosirea dlui secvestru, unii neavând ce începe, au încuiat casele şi au luat-o la sănătoasa, alţii fiind mai viteji au încuiat uşa şi i-au ieşit dlui secvestru la poartă, înainte, ca să-i spună, că nu pot să dea nimică, având numai un suman şi un cojoc în casă, pe care, în timpul iernii, nu pot să îl dea. Cu sumanul merge bărbatul la lucru, ca să-şi cîştige cei 25 cruceri, iară cu cojocul umblă băietul la şcoală ori îl întrebuinţează nevasta. Dl secvestru, cu o botă groasă în mână, se apropie răcnind ca un leu şi dă navală asupra ţăranului.

 

 

În disperarea lui, ţăranul caută, cum ar face fiecine într-o astfel de stare, să oprească pe dl secvestru şi pe cei plăiaşi de a străbate mai departe. Dl secvestru se uită iute împrejur. Vede el mulţi oameni împrejur, căci se uitau vecinii ca la o panaramă, şi atunci dă poruncă celor 5 plăiaşi să strice uşa şi să intre. Dacă nu erau mulţi spectatori, atunci dl secvestru întorcea bota şi începea a trânti în vrăjmaşul său. În modul acesta a fost maltratată o femeie, care era singură acasă, fiind bărbatul dus la lucru. În modul acesta a purces dl secvestru, în mai multe locuri, luându-le şi straele din casă şi lăsându-i astfel batjocuriţi. Atunci ţăranii, neştiind ce face, au pus băieţii pe câte trei înaintea sfintei icoane, zicând: „Rugaţi-vă, băieţi, voi, că pe voi vă va auzi mai degrabă Dumnezeu, să se dărâme zidurile bisericii, până mâine dimineaţă!”. Alţii iarăşi au luat bâta şi traista în spate şi s-au dus la munte, să cîştige banii pentru biserică. Astfel voiesc ei să zidească locaşul sfântului Dumnezeu! Suntem curioşi, ori judecătoria din Solca are ştire despre toate acestea?”[1].

 

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917, Biserica din Arbore

 

 

[1] Apărarea Naţională, Nr. 18, Anul III, Cernăuţi, duminică 8 martie stil nou 1908, p. 4


Pagina 16 din 40« Prima...10...1415161718...3040...Ultima »