Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro - Part 15

1861: Cum s-au alungat lăcustele din Storojineţ

 

 

 

 

„La anul 1861 mi-a fost dat să văd venind la Storojineţ un soi de oaspeţi straşnici şi neînţeleşi pentru capul meu neştiutor de copil. Era într-o zi frumoasă de vară, cam pe la vreme de toacă, când s-a întâmplat lucrul. Umbla, încă de pe la Duminica Mare, aşa vorba printre oameni că s-ar fi ivit lăcusta în ţară şi ne arăta tata – ţin minte bine – nouă, băieţilor din şcoală, nişte cobiliţe de iarbă, zicându-ne că aşa fel ar fi cam jivinele zburătoare, despre care era vorba

 

De era drept sau nu că au venit lăcustele prin Bucovina, pe unde anume au năvălit şi când, asta nu era harnic să spună nimeni. Sârma de telegraf nu se pomenea încă, pe atunci, şi, aşa, ne-am trezit numai deodată cu dânsele prin văzduh. Era, cum v-am spus, după amiază, când, ce să vezi, a început să se arate de după creş­tetele pădurii mari, din dosul curţilor boiereşti, un fel de colţ de pată pe cer, ce nu semăna de loc a nor, căci era neagră ca iadul şi, când se lăţea, când se ţuguia, tot crescând şi acoperind, din ce în ce tot mai mult, cerul din partea ceea.

 

Târgoveţii, ieşiţi de prin case, se uitau toţi, cu ochii înspăimântaţi, la întunecimea cerului, de unde venea primejdia şi, ca oile când se bulucesc la un loc, de frică începeau să se adune grămadă, unii pe lângă curtea veche, alţii pe lângă şcoală, cei mai mulţi însă pe lângă biserica leşească de alături, pesemne din pricină că popa lor se apucase să le citească nişte molitve de prilej. Şi se auzea, dintr-o parte şi alta, zbierete de copiii speriaţi şi răcnete de femei apucate de groază, de începuse să ne fie teamă la toţi.

 

Numai bătrânul boier, care deh, mai văzuse el lucruri de astea, nu şi-a pierdut cumpătul. A dat îndată poruncă la argaţi să adune căpiţe de paie, strujeni, mohor, pleavă şi gunoi uscat şi să le aşeze, din depărtare, în depărtare, pe locul pătrat din mijlocul târgului. Şi, când s-au strâns hăt multe grămezi, ba ce zic, erau girezi, nu şagă, căci se afla tot târgul acum în picioare şi ajuta la cărat, a poruncit să le dea foc la toate deodată. Pe de altă parte, a pus pe străjeri să scoată săcăluşele şi să le încarce ţeapăn şi a împărţit şi praf la bereznicii curţii şi la toţi câţi îi ştia că au vreo puşcă sau câte un pistol pe la casă, tot cu poruncă să nu tragă focuri decât când va da el singur semnul.

 

Băieţii din şcoală şi copiii de pe la case – nu mai ştiu cine-i va fi îndemnat, dar mă tem, că a fost tot popa leşesc – cărăbăneau, în timpul acela, la căldări, lighene, tigăi de spijă, tăvi şi alte lucruri de casă, ca să sune, la semnul dat în un vătrar sau ciocan într-însele, tot cu scopul că doar, doar vom speria lăcustele. Că frica cea mare era ca nu cumva să încerce gâzele dracului să poposească la noi, căci n-ar fi rămas fir de iarbă, păpuşoi, orz sau secară împrejurul Storojineţului.

 

Şi, Doamne, frumoasă primire a mai avut lăcusta la noi! Zicea baba Zamfira – o preoteasă bătrână, ce venea pe la mama – că nici la întâlnirea împăratului cu Ţarul muscălesc, la 1821, la Cernăuţi, n-a văzut aşa comedie. Avea drep­tate săraca babă, Dumnezeu s-o ierte, că aşa dandana şi poznă mare nici nu cred să se mai fi auzit cândva pe la casă de creştini. Parcă intrase tătarii, să ne robească, nu altceva.

 

Când a început să se dezlipească coada no­rului de lăcuste de marginea pădurii şi am văzut stolul lungăreţ şi gros, aşa, cam pe la mijlocul înălţimii, de unde pătrundea bâzâitura sa surdă şi, nu ştiu cum, straşnică la urechile noas­tre, numai că s-a apropiat deodată unul din străjeri, cu cangea roş, înfierbântată de cele zece săcăluşe, şi a prins să le descarce, în vreme ce bereznicii şi cu ceilalţi trăgeau din puşti şi pis­toale, de se zguduia văzduhul.

 

Şi a pornit a suna şi clopotul nostru de la şcoală, odată cu cele trei clopote de la biserică şi cu cel de la scăldători, şi s-a ridicat un vuiet de zângănituri de fier şi hârburi, şi strigăte de sute de glasuri, care, odată cu detunăturile săcăluşelor, cu pălălaia şi cu fumul cel gros al girezilor aprinse, se ridica năprasnic la cer, crunt, negru şi straşnic, de credeai că piere lumea.

 

Aşa mi s-a întipărit ceasul acela fioros în minte, încât n-am să-l uit cât voi trăi. Ştiu că ne apucase pe toţi un fel de turbare şi apoi ca o ameţeală, din care ne-am trezit abia când focul grămezilor de mohor, pleavă şi de paie se prăbuşise demult în cenuşă şi scrum şi nu se mai dedea sus, în cer, nici fum, nici pară… dar nici nu se zărea urmă de lăcuste”[1].

 

 

 

[1] Grigorozvitza, Em, Povestea unui târg moldovenesc, în Loghin, Constantin, Scriitori bucovineni, Bucureşti 1924, pp. 258-262


Basorelieful omagial de la Toporăuţi

 

 

 

Pentru că fotografiile unei plăci de piatră de la Toporăuţi, care mi-au fost trimise de Vasile Hostiuc din Mahala, fost campion mondial la lupte marţiale nonconvenţionale, nu permit desluşirea cuvintelor germane decât arar „Toporoutz / gestorben” (Toporăuţi / decedat) şi „Liebe und Treue hat das Monument” – monument al dragostei şi credinţei (loialităţii), înainte de a ţine cont de prima impresie, că piatra cu basorelief reprezintă un omagiu târziu adus ctitorului Miron Barnovschi, am încercat celelalte variante posibile, pornind de la patronul bisericesc din anii 1840-1850, baronul armean Johann von Mustatza, personaj pe care Nicolae Iorga îl considera a fi „boier de felul lui Doxachi Hurmuzachi, dar fără însuşirile alese ale acestuia”[1], şi care ar fi fost posibil să fie înmormântat la Toporăuţi. Numai că necropola familiei Mustatza (Iorga insistă să nu-i spunem Mustaţă, datorită replicii în germană a lui Alexander, fiul născut în 1840[2], dată regelui Carol, care-i vorbise în română: „Dar, Maiestate, noi am fost crescuţi în germană!”) se afla la Sadagura, sătuc pe care Theodor von Mustatza, armeanul care îl cumpărase, l-a ridicat „la rangul de oraş comercial, prin cea mai înaltă rezoluţie. La 7 decembrie 1801”[3]. Acolo îşi va avea castelul şi fiul născut în 1839, Nikolaus Freiherr von Mustatza, care moştenit Sadagura, unde avea o impresionantă „colecție de tablouri recente, alta, şi mai bogată de țesături bizantine, o colecție de arme, echipamente de vânătoare și monede, aceasta din urmă limitată la cele din Bucovina”[4], dar rămăsese şi „Gutsbesitzer zu Toporouz”[5], deci proprietarul moşiei din Toporăuţi. Cinstit vorbind, Johann Freiherr von Mustatza, patronul bisericii „Sfântul Profet Ilie” din Toporăuţi, merita „dragostea şi loialitatea românilor bucovineni, fie şi pentru simplul fapt că semnase primul, împreună cu „Jacob Mikuli (două semnături cu același nume și prenume), Nikolaus Freiher von Petrino, Michael Zotta, Louis Graf (conte) Logothetti, Christoph Petrowicz, Baronul O. Petrino, Heinrich Mikuli, Jordaki Wassilko, A. Kostin”, „Petiția comitetului fondator din 20 aprilie 1851 pentru aprobarea statutului Asociației Bibliotecilor de Stat” la Cernăuţi. „Ideea fondării unei biblioteci publice independente a căzut pe un teren extrem de fertil. În toamna anului 1850, proprietarul moşiei din Ocna, Michael Zotta, a organizat o colectă, între marii proprietari de moşii, în scopul înființării unei biblioteci independente de stat, iar rezultatul a fost un total de peste 1000 de florini vienezi. Cel mai remarcabil virtuos al pianului, Karl von Mikuli (dascălul lui Ciprian Porumbescu şi autorul celor 4 caiete cu cântece bucovinene, strânse de surorile Hurmuzachi – n. n.), a donat încasările unui concert, susţinut în iarna anului 1850, de 1.030 florini, pentru a fi fondată biblioteca de stat, cu prevederea că această sumă va fi folosită pentru achiziționarea de lucrări economice, istorice și naționale. În plus, a fost planificată o loterie de mare gaj, pentru care femeile din Bucovina trebuiau să doneze obiectele premiate. Apelul baronului von Henniger fusese adresat femeilor din Bucovina în acest scop. / După ce o sumă suficientă pentru fundarea bibliotecii a părut să fie asigurată în acest fel, membrii fundației au fost convocaţi de către șeful statului pentru o consultare, al cărei rezultat a fost decizia de „a aduce imediat colecția de carte prevăzută sub numele Bibliotecii de Stat”[6]. „În aceeași zi în care a avut loc această ședință, la 26 martie 1851, șeful statului a raportat rezultatele ședinței la k. k. Ministerul Culturii și Educației: „Abandonând înființarea prevăzută inițial a unei biblioteci liceale, urmez dorințele generale ale celor implicați, contribuțiile care au fost aduse”[7].

 

 

Dar baronul Johann von Mustatza, în ciuda meritelor lui româneşti sau poate că tocmai de aceea, nu poate fi cel căruia îi fusese dedicată lespedea cu basorelief. În cel mai bun caz, el sau fiul său Nikolaus poate fi cel care a comandat-o meseriaşilor evrei din Sadagura, pentru că nu încape îndoială că lespedea acolo a fost cioplită. Bun, dar de ce nu a văzut-o Iorga, în 1904, odată cu numeroasele pietre de mormânt ale preoţilor Cozub şi ale rubedeniilor lor? De ce nu a văzut-o Romstorfer, înainte de anul 1889, când publica studiul despre biserica din Toporăuţi, pe care o considera ca fiind destinată, iniţial, rolul de necropolă de familie, fundată, în 1560, de bunicul sau de tatăl său, Dumitru? Fie pentru că piatra nu exista, fie pentru că reprezenta un adaos al reparaţiilor de mai târziu, pe care nici Romstorfer, nici Iorga nu aveau de ce îl lua în considerare, deşi basorelieful respectiv era dedicat memoriei ctitorului, cum o sugerează şi simbolistica de la baza lui, cu capul voievodului urcând în sfinţenie de pe iataganul gâdelui din Istanbul. Şi ar mai fi datarea din „iulie”, din partea de sus a pietrei, care poate consemna un alt iulie, unul pios, întru comemorarea martiriului ctitorului, mazilit în 8 iulie 1629, fără să mai aibă timp să-şi finalizeze bisericile şi schiturile construite „de la iarbă verde”, cum zice cronicarul. Unele dintre ctitorii vor fi terminate de Dabija Voievod, dar în necropola de la Toporăuţi, completată drept biserică de către Miron Barnovschi, nu a intervenit, aceasta rămânând pe veci neterminată, în ciuda deselor reparaţii şi a unor tentative stângace de extindere a spaţiului, pe care Romstorfer le considera imposibile, datorită îngustimii edificiului religios.

 

 

În „Notă privind construcția bisericii din satul Toporăuţi și hramul”, K. A. Romstorfer scria: „Patronul acestei biserici este Miron Barnovschi Movilă Voievod. A fost construită în 1560 și sărbătorește hramul bisericii de „Sfântul Profet Ilie”. Biserica, din piatră și boltită, nu are turnuri; este acoperită cu șindrilă. Deasupra acoperişului sunt trei cruci de fier; ea are 9 picioare lungime, 3,5 lăţime, 7 picioare înălţime. În interiorul bisericii se află trei compartimente: în primul, retablul este lucrat din lemn, în stânga Jertfelnicul, tăiat în piatră, în dreapta sfeşnicele pentru lumânări. Există, de asemenea, o imagine „hornoji sidaleschcze” („şa de munte”, în ucraineană? – n. n.). În a doua, iconostasul este în ordine; doi prapuri bisericești și o cruce procesională mare sunt păstrate aici. În a treia este „Pridvorul” și există câteva imagini vechi. Biserica are o clopotniță de stejar, acoperită cu șindrilă și cu o cruce de fier în vârf. Există, de asemenea, două clopote, unul care cântărește 23,5 oca, cumpărat de Ştefan Boiko, iar al doilea, de 13,5 oca provine de la mănăstirea lui Barnovschi. În jurul bisericii se află cimitirul, cu un bun gard de scânduri, de 30 metri lungime şi 18 metri în lățime. În „Schematismul” eparhiei episcopiei greco-ortodoxe a Bucovinei, se face observaţia că prințul Moldovei Miron Movilă Bârnova (Barnovschi) a domnit din anul 1626 (28 februarie – n. n.), până în 1630 (8 iulie 1629 – n. n.), și a fost decapitat, în captivitate turcă, la Constantinopol, în iunie 1633. Prin urmare, Eparhia se îndoiește că biserica a fost construită în 1560, iar presupunerea exprimată consideră că ar fi corect anul 1660. Se spune, de asemenea, că testamentul lui Barnovschi conținea următorul pasaj (la punctul 9): „Biserica de la Toporăuți, unde zac oasele părintelui meu – Dumnezeu să-l pomenească –să aibă (executorii testamentului) a o găti de ispravă”. În secolul al XVII-lea, nu a este puțin probabil să fi fost construită ca o necropolă familială, în 1560. Ca și în cazul altor multe biserici, vestibulul putea fi adăugat și ulterior, iar biserica ar fi putut fi finalizată în acest fel, care nu poate fi conceput, acum, fără deteriorarea semnificativă a tencuielii de mortar. De asemenea, trebuie remarcat faptul că Miron Movilă Barnovschi a întemeiat și așezarea, dar şi zidurile de apărare, care înconjură ca un inel biserica mănăstirească din Dragomirna, în 1602; el a fost ctitorul mănăstirii și bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Iaşi, al mănăstirii ​​Hangu, din munte, și al mănăstirii Barnovschi din Iaşi, care a fost terminată de Dabija Vodă.

 

 

În ceea ce privește dispunerea și starea bisericii, trebuie raportat că dimensiunile și lungimea date mai sus corespund adevărului destul de precis; numai lățimea, de 3,5 picioare, este puțin prea mică (Fig. 3).

 

Absida principală, cu altarul, se atașează de Naos, care este acoperit cu o cupolă, care se sprijină pe patru arcade, în timp ce absidele secundare apar doar așa cum sunt indicate de pereții de tip segment.

 

Pronaosul este foarte asemănător cu o cupolă, dar boltirea este mai mică și este conectată la Naos printr-o mare deschidere de arc. Deschiderea a fost spartă, în jurul anului 1870, pe locul unei uși mici, care exista şi ale cărei pietre din zidurile de piatră încă se mai află în fața bisericii. Mansarda de piatră a intrării în pronaos, cu tavanul din zid este originală (Fig. 4). Ușa de la intrare, cu stâlpi gotici din piatră, este mică, iar puținele ferestre sunt de asemenea foarte mici, de doar aproximativ 35 cm lărgime; o a doua ușă mică, înspre şcoală, a fost zidită din motive de siguranță. Interiorul este împodobit cu o pictură care acum este complet afumată. Același lucru, format din ornamente individuale asemănătoare cu panglică, apoi medalioane mici în pandantive, şi în cele patru evanghelice, și o marmură brută, care probabil nu este originală și de mică valoare. Iconostasul are o valoare artistică scăzută și provine din jurul anului 1880. Podeaua este populară, din lespezi de piatră și este deja foarte şubredă. În Naos există o scară primitivă din lemn, care a fost construită, în urmă cu câțiva ani, cu scopul de a câștiga spațiu pentru tinerii din școală. Nu s-au găsit încă mărci de piatră.

 

 

Clopotnița din cărămidă, ridicată separat, este din vremuri mai recente și este în stare bună. Perimetrul zidit al bisericii este, de asemenea, relativ bine conservat.

 

Starea de construcție a bisericii, cu excepția podelei și a unei părți a acoperișului de șindrilă, a fost una foarte bună. Modificarea clădirii, în scopul obținerii de spațiu, nu poate fi făcută în niciun fel, deoarece o adăugare, din cauza ruperii zidurilor puternice din piatră, ar deteriora tăria bisericii, în special a bolților, și nici nu s-ar câștiga mult spațiu, din cauza lățimii mici a edificiului”[8].

 

 

Să revenim, totuşi la basorelief. Datorită formei mult prea lungi şi subţirimii pietrei, acesta nu reprezintă o lespede funerară, ci una omagială, care putea fi aplicată pe un mormânt, pe un perete sau pe o cruce mare; nu mi s-au comunicat dimensiunile, dar, comparând cu frunzele uscate din zăpadă, piatra mi se pare a reprezenta un basorelief de cruce din piatră, care s-a desprins sau a fost desprins, cu ocazia renovărilor din perioada 1870-1906, prin care a fost celebrat ctitorul bisericii-necropolă din Toporăuţi, „scutul” prin care triumfă „Liebe und Treue”, iubirea şi loialitate. Sau, conform formulării româneşti a celor două valori medievale, slujba şi credinţa.

 

 

[1] Iorga, N., Neamul romănesc în Bucovina, Bucureşti 1905, p. 235

[2] Gemmell-Flichbach, Max Freiherrn von, Album des kaiserlich-königlichen Theresianums / 1746-1880, Wien 1880, p. 161

[3] Polek, J., Die ehemalige russische Münzstätte in Sadagóra, în Jahrbuch des Bokowiner Landes-Museums, Cernăuţi 1893, p. 10

[4] Weckbecker, Wilhel Freiherrn von, Handbuch der Kunstpflege in Österreich, Wien 1902, p. 701

[5] Foetterle, Franz, Mittheilungen der kaiserlich-königlichen Geographnischen Gesellschaft, VII. Jahrgang 1863, Wien 1863, p. XXII

[6] Reifenkugel, Karl, Die Bukowinaer Landesbibliothek und die K. K. Universitäts-Bibliothek in Czernowitz, Czernowitz 1885, p. 3

[7] Ibidem

[8] Romstorfer, K. A., Die alte griechisch-orthodoxe Pfarrkirche in Wolczynetz und die Toporoutz, în Mittheilungen der k. k. Central-Comision, XXV. Jahrgang, Wien 1899, pp. 195, 196

 


Duelul de la Burdujeni

 

 

 

„Luni dimineaţă, pădurarii Statului auziră mai multe împuşcături în pă­dure; mergând unul dintr-înşii, peste zi, în inspectarea lor obişnuită, găsi, într-o poiană din pădurea Burdujeni, un om mort. Autorităţile locale, informate, au pus imediat doi străjeri spre pază. Culegând informaţiuni asupra aces­tei întâmplări tragice, am aflat că, du­minică, au sosit mai mulţi străini la Iţcani şi că, luni, au trecut la Burdujeni, sub pretext că merg în târg, la dejun. Asupra numărului persoanelor asis­tente la această dramă se păstrează, ca totdeauna în asemenea chestiuni de onoare, o tăcere absolută, cunos­cut este numai că cel rămas pe câm­pul de onoare e un proprietar mare din Galiţia, numit Eugen Maryan Brodski, în vârstă de 29 ani.

 

Pe cât se vede, duelul a fost după toate regulile codului de onoare, însă în condiţiuni foarte aspre. S-a găsit o barieră, făcută cu câte doi ţăruşi şi o sfoară, la distanţă cam de 10 metri una de alta, ceea ce presupune că condiţiunile duelului au fost pis­tolul, la 20 paşi, cu avansare de cinci paşi, până la avansare. S-au schimbat mai multe focuri şi rezultatul a fost funest, primind dl Brodski o lovitură ce a pătruns bra­ţul drept şi pieptul, aşa că moartea a trebuit să fie instantanee. Se afirmă, cu multă siguranţă, că între martori a figurat şi domnul dr. Baroni din Bacău.

 

Autorităţile din Bucovina, care par a cunoaşte toate detaliile, ascund numele celor implicaţi în această afacere. Cât priveşte cauza acestui duel cu sfârşit atât de tragic, nu trebuie să căutăm mult, căci e destul să rea­mintim dictonul francez: Cherchez la femme şi totul va fi lămurit. Dar ceea ce e mai trist şi mai dureros e că tocmai cel ofensat, soţul ultragiat, a căzut victimă, cel puţin atât a putut transpira până azi.

 

Un unchi al defunctului a sosit, a doua zi, la Burdujeni şi a solicitat extrădarea corpului, ceea ce nu s-a putut face decât după terminarea cercetării parchetului şi în urma autorizării speciale a prefecturii judeţului Botoşani. Defunctul lasă o avere de 2 milioane”[1].

 

 

[1] Voinţa Naţională, No. 2234, Anul IX, 1/13 aprilie 1892, p. 2


Regina Maria la Hânţeşti, Siminicea, Dumbrăveni, Salcea, Burdujeni

 

 

Într-o carte autobiografică – de fapt jurnalul Reginei Maria, Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, există două pagini de mărturisiri despre călătoria ei din 3 martie 1917 prin satele Hânţeşti, Siminicea, Dumbrăveni (unde a luat masa), Salcea şi Burdujeni (s-a odihnit în căsuţa Elisei Grecianu), pentru a-i încuraja pe soldaţii internaţi în spitalele improvizate din şcoli şi primării. Ilustrez textul cu fotografii, alese de Regină şi publicate în menţionatul jurnal.

 

 

„În tren. Sâmbătă 18 februarie / 3 martie 1917. Am pornit, la ora opt și jumătate, de la gara Verești și am făcut circuitul pe care Ballif mi-l desenase. În fiecare sat, regimentele erau aliniate într-un loc deschis și am mers să le văd, pe rând, bucurându-le. Trebuie să spun că ostaşii, în mare parte, arătau bine și erau bine îmbrăcați, majoritatea fiind bărbați foarte tineri. Toți erau pedeştri, caii neputând să se recupereze la fel de bine ca bărbații. În fiecare sat, școlile şi primăriile au fost rechiziţionate pentru a fi transformate în spitale. Oriunde m-am dus, le-am găsit într-o stare satisfăcătoare, destul de curate, nu prea multe, dar desigur foarte sărace.

 

 

La Hânţeşti, Dumbrăveni și Salcea, am găsit o mulțime de bolnavi de tifos exantematic. Oriunde m-am dus, totul era decorat cu florile timpurii ale primăverii, în special ghioceii și ramuri de salcie, care erau foarte frumoase. Am fost atât de dornică de flori, încât această abundență a fost o adevărată bucurie. La Siminicea, au împodobit pământul pe care urma să trec cu crengi de salcie, într-un alt loc totul era decorat cu ghiocei. Întreaga populație s-a înghesuit în jurul meu, umplându-mi brațele cu flori, astfel încât am putut să dau buchete proaspete tuturor bolnavilor. Adăugate la dulciurile și țigările pe care le-am adus, le-a făcut ostaşilor o mare plăcere. Ziua a fost bună și Carol a fost alături de mine, ca şi dimineață, la Botoșani. Mi-a făcut bine inimii să fiu încă o dată înflăcărată de trupele noastre, iar când am ajuns, în sfârșit, la Dumbrăveni, spre ora prânzului, am fost mult emoționată de modul în care m-au primit. Să aud imnul nostru național a făcut ca lacrimile să-mi vină în ochi. Aici, la Dumbrăveni, era un spital mare, bine păstrat și încăpător, dar mulți bolnavi foarte grav. Am adus cantități de lucruri pentru toate trupele, dar nu le-am putut distribui singură, așa că le-am lăsat unor generali și colonei să le împartă, fiecărei divizii sau brigăzi. Am adus și multe lucruri pentru spitale.

 

 

La Dumbrăveni, am luat masa cu toți ofițerii mei, în casa lui Leon Ghyca. A fost plăcut să le văd din nou pe toate; mai multe fețe cunoscute desigur lipseau, altele erau noi. Leon Ghyca și fratele său au fost și ei acolo, dar am fost oaspetele roșiorului meu. A fost foarte frumos, dar fiind un prânz militar a durat prea mult. Carol, refuzând să accepte un loc de cinste, s-a așezat printre ofițerii destul de tineri de la capătul mesei, unde era multă distracție și glume. După prânz, am pornit din nou, pentru a vizita divizia lui Petre Grecianu; obișnuia să fie A.D.C. Ne-a întâlnit la Salcea, arătând extrem de tare și viguros, așa cum face întotdeauna. La Salcea era și un spital mare. Din păcate, pierdem mulți medici, din cauza acestui tifos îngrozitor. Până la urmă, toate par să se rezolve, chiar dacă este transmis prin viruşi împotriva cărora este foarte dificil să te aperi în perioadele de murdărie și dezordine.

 

 

Am terminat în Burdujeni, care este frontiera dintre România și Bucovina. Acolo am găsit-o pe Elise Grecianu, care m-a dus în micuța ei casă, pentru un moment de odihnă binevenit, când am reușit să mă spăl. Fețele noastre fuseseră acoperite de praf și noroi în rânduri groase”[1].

 

 

 

[1] Marie, Queen of Roumania, The story of my Life, London, Toronto, Melbourne and Sydney 1935, pp. 159, 160

 


Atât am aflat despre boierii Ştirbăţ

 

 

 

Pentru că sunt mulţi cei interesaţi despre boierii Ştirbăţ, am căutat pe unde m-a dus imaginaţia şi le pun la dispoziţie următoarea cronologie, precizând, încă o dată, că nu mă interesează deloc genealogia şi, tocmai de aceea, nu vreau să mă implic în astfel de identificări:

 

1522: „Cu mila lui Dumnezeu, Noi, Ştefan Voevod, Domn ţării Moldovei, înştiinţare facem cu această carte a domniei mele tuturor cui vor căta spre dânsa sau o vor auzi citindu-se, iată au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri ai Moldavei cre­dinciosul nostru pan Banul dvornic şi Toader Bâr­lad şi Ştirbeţ (Ioan sau Ivanco – n. n.) şi nepotul lui de frate, Lie, feciorul Guşului, şi ruda lui Lupe, şi fraţii lui Ion, şi Fă­tul, şi surorile lui Negrita, şi Parasca, fiii lui Dragoş, de a lor buna voie de nimeni siliţi, nici asupriţi, şi au schimbat între ei a lor dreaptă ocină şi cum­părătură a lor şi din privilegiile ce le-au avut de la bunul domnii mele, de la Ştefan Vodă, un sat anume Cioriceşti, şi i-a venit în partea slugii noastre Ba­nului dvornic a patra parte de sat din Cioriceşti, partea din sus, şi i s-a dat această a patra parte de sat din Cioriceşti de unchiul său, Gavril Vreameş, de a sa bună voie ; iar în partea slugii noastre, lui Toader Bârlad, i s-a cuvenit a patra parte de sat din Cioriceşti, partea din jos; iar în partea lui Stirbeţ şi a nepotului său de frate, Lie, fiul Guşului, i s-a venit, în acelaşi sat, a patra parte, partea din sus; iar în partea Lupei şi a fraţilor săi, Ioan şi Fătul şi surorile lor Negrita şi Parasca, fiii lui Dragoş, li s-a venit parte din a patra parte, acelaşi sat, din Cioriceşti, partea din jos. Deci noi văzând a lor de bună voie tocmeală şi împărţeală, ce şi-au în de dat ei, de bună voia lor, şi noi aşijderi şi de la noi i-am dat şi i-am întărit… A scris în Hârlău la anul 7030 luna… 26”[1].

 

1555, aprilie 20: Într-un uric apar ca vânzători, printre alţii, „Taţa, fata lui Albul Farcovici şi Sofica, nepoata ei, fiica lui Ioan Ştirbăţ[2].

 

1667, decembrie 29: Printre feciorii de boieri, martori la alegerea părţilor lui Ion Pisoschi în satul Vârtop, se află şi Gligorie Ştirbăţ din Corni.

 

1686, ianuarie 20: Vlasie Ştirbăţ sau Vlasie vornicul din Umbrăreşti, este martor la o danie în Bârlad[3].

 

1765, iulie 11: Grigore III Ghica porunceşte ispravnicului de Suceava „să împlinească banii chiliilor mănăstirii” Dragomirna (la jeluirea egumenului), printre care „7 lei şi jumătate de la Neculai Ştirbăţ[4].

 

1767, noiembrie 28: La hotărnicirea moşiei Uideşti a Mitropoliei Moldovei, participă, ca martori, „Nicolae Ştirbăţ, cu fratele său Constantin, mazili, stăpânii moşiei Chilişeni”[5] (în Ştirbăţ, era stăpân Ioniţă Canano, ca şi în Roşcani).

 

1724, august 16: La un schimb de moşii între Mitropolia Sucevei (dă jumătate din satul Rus) şi Ioan Balş (dă partea sa din Tătăraş), semnează ca martor şi „Sandul Ştirbăţ biv (fost) vel (mare) clucer[6].

 

1777, octombrie 12: „Şi nobilii Bucovinei s-au prezentat în persoană, afară de boieriţele Maria Balşoaia şi Ruxandra Ştirbăţoaia”[7].

 

1778: Între anii 1756-1778, s-au aşezat la Chilişeni, proprietate a Ruxandrei Ştirbăţ, în 1778, emigranţii ardeleni.

 

1782, decembrie 13: Roxanda Ştirbeţoaia declara în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina că stăpânea satul Chilişeni, pe care îl moştenise de la Nicolae Ştirbeţ, care, la rândul său, îl primise zestre de la socrul său, Botez sau Mălai. Roxana Ştirbăţ va muri în 27 martie 1809, moşia fiind moştenită de singurul ei copil, Constantin Ştirbăţ, apoi, prin ginerele acestuia, Johann Gerlaczek, de nobilimea polonă.

 

1783: Protocolul de fixare a hotarelor moşiei Uideşti a Mitropoliei Moldovei, întocmit de Comisia imperială de delimitare a graniţelor proprietăţilor din Bucovina, este semnat şi de Constantin Ştirbăţ[8]. El ctitoreşte, în anii 1812 şi 1813, biserica „Arătarea Maicii Domnului”, din Chilişeni.

 

1842, martie 8: O căsătorie mixtă face din Johann Gerlaczek noul stăpân al Chilişenilor.

 

 

[1] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol I, Iaşi 1906, pp. 115, 116

[2] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, documentul 89, p. 65

[3] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, document 1106, p. 229

[4] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, documentul 1098, p. 363

[5] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Vol VIII, Iaşi 1913, document 1150, p. 382

[6] Balan, Teodor, Documente Bucovinene, Volumul IV – 1720-1745, Cernăuţi 1938, documentul 29, p. 41

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 9, 1 aprilie 1911, pp. 1 şi 2

[8] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, Bucureşti 1983, document 1421, p. 470


Pagina 15 din 40« Prima...10...1314151617...203040...Ultima »