„Ultimele momente din viaţa” lui Ştefan cel Mare

LUCEAFARUL, 1904: Piatra mormântului lui Ştefan cel Mare

„Voi termina analiza documentelor găsite în Sanudo, rezumând o epistolă de cel mai mare interes, ce se află în tomul 6, pag. 19, al Diariului neobositului veneţian. Epistola este datată din Buda, 26 Iulie 1504, şi scrisă de medicul Leonardo de Massari. Ea povesteşte moartea lui Ştefan cel Mare şi ne face să asistăm la ultimele momente ale eroului ro­mân. Leonardo de Massari începe prin a des­crie spaima suscitată în Ungaria prin moartea lui Ştefan cel Mare, lăsând el doi fii, unul mai mare, în Moldova, şi altul mai mic, petrecător în Constantinopole, pe lângă Sultan, astfel că toţi se te­meau ca nu cumva turcii să încerce cu forţa să pună la domnie pe acesta din urmă, şi se şi auzise că armata otomană s-ar fi mişcat deja, în număr de 60.000, ceea ce a provocat, din partea Ungariei, un ordin, trimis în Transilvania secui­lor, de a sta gata să dea ajutor moldovenilor. Povesteşte, în urmă, ultimele momente din viaţa lui Ştefan, şi anume: având răni pe picioare, care deodată începură a se întinde aşa de mult, încât medicii, veneţianul Ieronim da Cesena şi un evreu de la Hanul tătărăsc, au fost siliţi a re­curge la ardere, pentru reducerea plăgilor, şi con­siderau cazul ca mortal; boierii s-au apucat a se certa despre alegerea unui nou Domn, unii pre­ferind pe cel mai mare fiu, alţii pe cel mai mic, ce se afla în Turcia; acestea ajungând la ştirea lui Ştefan, pe când era aproape de agonie, el s-a arătat la moarte, ca şi în viaţă şi sănătate, teribil şi prudent în acelaşi timp, qual cossi come in vita et sanita ita in morte mostro esser et terribile et prudente. Făcând  să-l  ducă cu patul în câmp, unde se discuta alegerea domnească, acolo porunci să prindă şi să taie pe principalii agitatori.

Pe urmă, ţinu aci un discurs, declarând că ştie că moare şi nu-i împiedică pe dânşii de a alege la domnie pe oricine vor voi dintre fii săi, dar acesta să fie cel mai capabil de a apăra ţara; atunci toţi au aclamat pe fiul cel mai mare, că­ruia au jurat pe loc credinţă, însuşi Ştefan urcându-l pe tron. După aceea, muribundul erou s-a întors în palat şi peste două zile a murit, urmându-i la domnie acel fiu (Bogdan-Vlad, finul lui Vlad Ţepeş, cunoscut drept Bogdan cel Orb – n. n.), căruia se spera că nu se vor opune nici turcii şi care are acum un ambasador în Ungaria.

Aci se opresc descoperirile mele asupra lui Ştefan cel Mare. Documente şi mai numeroase asupra marelui nos­tru Principe există, fără îndoială, ascunse încă subt pulberea seculară a arhivelor Italiei. Aceste documente, date la lumină, ne vor face cu desăvârşire cunoscută, subt toate aspectele sale, ma­rea figură a acelui principe, care a rezumat în­tr-însul, în cel mai mare grad, calităţile superioare ale unul adevărat şef de Stat, adică: eroismul militar şi înţelepciunea politică”[1].

[1] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878, pp. 93, 94

Ultimii ani ai lui Ştefan cel Mare

Să trecem acum la documentele găsite în Diarul lui Sanudo. Iată, mai întâi, o epistolă intimă (Suceava, 9 Decembre 1502) a lui Ştefan cel Mare către prea iubitul său amic, dogele Leonardo Loredan, prin care-l roagă ca să înlesnească lui Demetriu Purcivi, veneţian aflător în serviciul Moldovei, cum­părarea unor medicamente, după care îl trimite în Veneţia din consiliul doctorului Muriano, de asemenea veneţian, medic al curţii din Suceava.

Relaţiunile între Ştefan şi Dogele Leonordo Loredan par foarte frecvente, în aceşti ani, şi am­basadorii Moldovei găsesc o foarte bună primire pe lângă doge. Unii dintr-înşii primesc distincţiuni onorifice din partea guvernului veneţian; aşa gă­sesc, în Sanudo, că, la 28 Martie 1502, un amba­sador a lui Ştefan este înălţat la demnitatea de „Cavaler aurat”, distincţiune foarte rară, ce se acorda cu cea mai mare dificultate străinilor.

La data 20 Decembre 1503, citim încă în Sanudo:

„Un ambasador moldovenesc, sosit împreună cu un trimis din partea ducelui Ion Corvin Matei, desigur, „Ion” fiind degenerescenţa de la iniţiaticul „Io” – n. n.), se prezintă Dogelui cu o misiune ale cărei amănunte se expun în documentele ce urmează mai jos.

Şi mai la vale :

„21 Decembrie 1503,

Astăzi, 21 Decembrie, se prezintă în Colegiu Postelnicul Teodor, ambasador din partea lui Şte­fan şi fiul său Bogdan. / După ce descrise izbânzile principelui român contra turcilor şi câte a lucrat în interesul Cre­ştinătăţii şi chiar al Republicii veneţiene, trece apoi la morbul (boala – n. n.) eroului, anume neputinţa de a mişca mâinile şi picioarele, prezentând o epistolă de la însuşi Ştefan, scrisă din Suceava, la 11 Octombrie, şi prin care roagă pe Doge de a-i trimete un medic, căci doctorul Muriano, trimis mai dinainte, sosise în Moldova bolnav şi a şi murit acolo; la care tot Dogele răspunde că bucuros şi-ar da sângele pentru sănătatea lui Ştefan. Urmează, în urmă, copia scrisorii lui Ştefan cel Mare.

„La data de 28 Decembrie 1503: Ambasadorul moldovenesc şi al ducelui Ion Corvin, voind să alegă un bun medic pentru Ştefan cel Mare, salariul anual fiind de 500 ducaţi, ezită între trei candidaţi, Georgie di Piemont, Ieronim de Cesana şi Alecsandru Veronescu.

2 Ianuarie 1504. Ambasadorul moldovenesc şi al ducelui Ion Corvin, oprindu-şi alegerea asupra junelui medic Ieronim de Cesana, au plecat din Veneţia”.

Văzurăm din însăşi epistola lui Ştefan cel Mare că doctorul veneţian Matteo Muriano sosise bol­nav în Moldova şi că n-a trăit mult timp în urmă. Cu toate acestea, el trimete în Veneţia o epistolă din cele mai interesante asupra lui Ştefan şi asupra Moldovei (publicată integral în Călători străinii – n. n.). Senatul Veneţiei nu se mulţumea cu relaţiunile ce le primea de la ambasadorii şi trimişii săi ofi­ciali; în dorinţă, în pasiunea sa de a şti tot, el da însărcinare oricărui veneţian ce se afla pe la curţile străine de a-l informa despre tot ceea ce vedea, tot ceea ce afla.

Dar iată rezumatul epistolei lui Matteo Mu­riano către Doge, a caria copie o găsim în volu­mul IV al ziarului Sanudo, cu data: Suceava, 7 Decembrie 1502. Matteo Muriano comunică Dogelui Leonardo Loredan următoarele date despre situaţiunea internă şi externă a Moldovei :

Matteo Muriano descrie, mai întâi, prima între­vedere ce a avut cu Ştefan. După ce mă prezentai, zice Muriano, şi me exprimai cu acea formă de cuvinte ce se cuvin unui aşa de mare Domn, con quella forma di parole che se convien a un tanto Signor como e questo, el îmi zise, între altele: eu n-am voit să caut medic în nici o altă ţară decât acolo unde am amici, despre care sunt sigur că mă iubesc; şi îmi mai zise încă: eu sunt înconjurat de inamici de tot felul şi am avut 36 de bătălii, învingându-i în 34 şi fiind învins numai în 2. Io non ho voluto domandar me­dico in alcuna parte del mondo salvo da li amici mei li qual son certo me amano, et dissemi etiam: io sono circondato da inimici di ogni banda e ho avuto bataie36 dopoi che son signor de questo paese de le qual sono stato vincitore de 34 e 2 perse.

În urmă, Matteo Muriano dă informaţiunile ce urmează:

1). Ştefan este foarte înţelept, iubit de supuşii săi pentru clemenţă, justiţie, energie şi liberalitate. El e bine constituit de corp, afară numai de gravul morb, de care speră însă a-1 vindeca.

2). Bogdan, fiul Principelui, tânăr de vreo 25 ani, imită în toate pe tatăl său, e modest ca o domnişoară, modesto quanto una donzella, viteaz, virtuos.

3). Moldovenii sunt toţi voinici, omeni de luptă şi nu de a sta pe saltea, formând o armată de 60.000, din care 40.000 călărime şi 20.000 pedestrime.

4). Ţara este frumoasă, plină de animale şi producând toate fructele, afară de untdelemn: grâ­nele se seamănă în aprilie şi în mai; în august şi în septembrie se face vin cam de felul celui din Friul; bogăţia păşunilor ar putea nutri peste 100.000 de cai.

5). Distanţa până la Constantinopole este de 15-20 zile, fiind totodată locul cel mai potri­vit pentru a ataca pe turci, care, după mărturia tuturor acelora ce vin de acolo, se tem forte mult de Ştefan.

6). În Octombrie 1502, moldovenii au reluat nişte castele şi sate, ce le-au fost răpit, mai dinainte, Polonia, pe care, în acelaşi timp, au atacat-o tă­tarii de Crim.

7). Urmează amănunte despre cele trei imperii tătărăşti, dintre care acela de Crim este cel mai periculos, nu numai prin o armată de vreo 100.000 călăreţi, dar şi prin o strânsă alianţă cu Turcia, astfel că Ştefan se teme de a nu fi atacat,  la spate, în caz de a avea un război cu Turcia.

N-am trebuinţă să insist asupra importanţei documentului ce-l analizai. Faima bravurii românilor, pe de o parte, iar de alta, a înţelepciunii lui Ştefan, era răspândită în toată Europa. Astfel, găsesc, tot în Sanudo, 28 Noiembrie 1500, că secretarul Republicii, Francesco dalla Zuecca, reîntors din Ungaria, raportând despre dispoziţiunile anti-turce ale regelui Matei Corvin, arată că tot ostili păgânilor sunt şi româ­nii, popor curajos şi feroce, şi mai cu seamă Şte­fan cel Mare.

Găsesc, asemenea în Sanudo, o epistolă a flo­rentinului Octavian Gucci, datată Cracovia 21 Iunie 1500. Acesta, după ce dă multe informaţiuni asupra polonezilor, tătarilor din Crimeea şi du­celui de Moscova, zice: „Ştefan cel Mare nu doarme, ci stă gata la hotar, cu toată oştirea sa, dar nu se ştie ce va face, căci, pe de o parte, are alianţa cu Polonia, iar pe de alta, este în amiciţie cu Moscova, în orice caz trebuie să se aştepte de la dânsul ceva însemnat, fiind renumit prin înţelepciunea sa, perche, come sapete, e Savio”[1].

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

[1] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878, pp. 88-93

Ştefan cel Mare, la răscrucea Războienilor

Începând cu anul 1873, când, numit fiind agent diplomatic la Roma, a „fost fericit de a dezgropa din arhivele de Stat ale Veneţiei documente inedite documente de o imensă valoare istorică pentru noi, documente ce de secoli zăceau necunoscute printre manuscriptele cancelariei secrete ale anticei republici”[1], Constantin Esarcu, viitor academician şi unul dintre iniţiatorii proiectului „Daţi un leu pentru Atheneu”, a ţinut o conferinţă publică[2], în 8 aprilie 1878, pentru a face cunoscute descoperirile sale şi pentru a propune „înfiinţarea unei societăţi pentru Istoria Patriei, astfel precum există mai în toate oraşele principale ale Italiei”, societăţi care „aduc cel mai mare serviciu studiilor istorice, prin dezgroparea şi publicarea documentelor vechi, prin retipărirea cărţilor rare de istorie şi prin colecţionarea monumentelor de orice natură relative la istoria provinciilor sau oraşelor ce au în vedere aceste socieţăţi”[3].

Dintr-un exemplar al tipăriturii conferinţei, care se află în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica”, voi extrage doar câteva paragrafe, referitoare la Ştefan cel Mare, pe care le consider mai interesante, şi o fac din dorinţa de a face cunoscut numele celui care le-a scos la lumină de sub colbul uitării. Primul subiect este cel al întâmplărilor de după bătălia de la Războieni, atât de legendată la noi de născocirile călugăreşti ale mitropolitului Roşca despre Daniil Sihastrul sau despre poeticeasca „Muma lui Ştefan cel Mare”. Conform mărturiilor de atunci, sintetizate de Il Diario al patricianului veneţian Marin Sandulo, iată cam cum au stat lucrurile, mai întâi rezumării, făcute de Esarcu, unei relaţiuni despre Ştefan cel Mare, scrisă, în 16 septembrie 1476, în Vratislava:

„Este un preot, numit Baltazar de Piscia, care comunică Papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care, fiind robiţi de către turci, la luarea coloniei genoveze Caffa din Crîm, şi tri­mişi la Constantinopole, cu alţi 122 tineri, au re­uşit, pe drum, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea de restul flotei otomane, a ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Kilia, unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de către Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau Valahiei mici (minoris Valachia), şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petre­cut, apoi, 10 luni până ce au fugit în Polonia, cu ocaziunea intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul răzbelului a fost vestea despre planul lui Basarab, Domnul Vala­chiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Mol­dova, ceea ce a silit pe Stefan Vodă, pentru a împiedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi, „nobili şi ţărani”, armaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar Doamna lui, cu toate tezaurele, s-a re­tras la cetatea Hotin.

Aflând acestea, Stefan Vodă a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea (ctitorul bisericii din Dolheşti – n. n.), cu 1.000 călăreţi, iar el însuşi, cu restul oştirii, a mers în contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se, atunci, la Dunăre şi văzând că ostaşii săi mur­mură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan Vodă a concediat armata, pe 15 zile, poruncind ca, după expi­rarea acestui termen, să revină cu toţii la Dunăre; iar el a rămas numai cu 10.000 nobili, afară de care mai erau 1.000 călăreţi, subt vistiernicul Iuga, la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă, fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras, cu cei 10.000, într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia şi s-au odihnit acolo, au început a îna­inta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea, se pregăteau a fugi sucevenii, aflând, de la un ambasador polon, despre apropierea tur­cilor, cu care era şi domnul muntenesc Basarab.

Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Iaşi, Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora, cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând, după aceea, o garnizoană în Suceava, Şte­fan a riscat o bătălia contra turcilor într-o pă­durice, la depărtare de o jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat, cu vreo 20 de călă­reţi, la oraşul Sniatin unde acela care mi-a na­rat acestea l-a văzut mâncând într-o tavernă: ibiqe, qui talia mihi narravit, dixit se Dominum Stephanum cum paucis vidisse in quadam taber­na comedentem.

De aci a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin (unde se afla nevasta sa), unde s-a apucat să strângă oaste. În acest timp, turcii asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi Sul­tanul, care aducea cu sine, pentru a pune pe tro­nul Moldovei, pe fiul unui Petru Vodă (Petru Aron – n. n.), ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan.

La această descriere a lui Baldassar de Piscia, se află un postscriptum.

Toate acestea, zice Baldassar, erau scrise, când veni la mine un oarecare Ilesita din Ungaria, care îmi spuse că a văzut aprinse focuri de bucurie şi a auzit cântându-se Te deum, fiindcă Ştefan, Domnul moldovenesc, a nimicit o armată turcă de 14.000 oameni: Întrebându-l când s-a făcut această luptă, mi-a răspuns că nu ştie. Ace­asta se esplică – continuă Baltassar de Piscia – pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adaos toţi moldovenii câţi se retrăsese mai dinainte în locuri sigure, iar pe de alta, că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

Eruditul nostru istoric, Dl Hasdeu, face, asupra documentului de mai sus, ce l-am publicat în extenso şi în original, în preţioasa sa Columna lui Trajan, următoarele reflecţiuni:

Antoniu, mănăstirea Războieni

„Pentru a rectifica şi completa datele adunate de către Dl Kogălnicenu, în monografia sa des­pre bătălia de la Războieni, singura fântână im­portantă, trecută de domnia sa cu vederea, a fost, până aci, un lung pasagiu din cronica turcă a lui Saad-eddin, tradus italieneşte în secolul al XVII-lea, de către Bratulli, şi reprodus apoi, din cauza extre­mei sale rarităţi, în a mea Archiva istorică.

Dl C. Esarcu a reuşit a descoperi, în această privinţă, o nouă relaţiune, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai că s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amă­runte necunoscute din celelalte izvoare.

Ne mărginim a atrage atenţiunea asupra următoarelor puncte:

1). Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

2). Principalii generali ai lui Ştefan, în războiul de la 1476, au fost cumnatul său, Şendrea, şi vistiernicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit, mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic, între Ştefan şi Ţepeş.

3). Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă, iar ţăranii formau miliţia, care se mobiliza numai pe intervale scurte şi care, la caz de prelungirea războiului, murmura şi dezerta.

4). Moldova se numea „Valachia mică”, iar Muntenia „Valachia mare”, după cum noi am demonstrat-o deja prin alte fântâne.

5). Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 nobili, pe când, tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan; de unde rezultă că acea nobilime se com­punea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşii” sau „moşnenii”.

6). Oraşele pe care le-a ars Ştefan, la apropie­rea turcilor, au fost Vaslui, Iaşi, Bacău, Ro­man şi Baia.

7). De nicăieri nu se confirmă tradiţiunea des­pre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa convorbire, acolo, cu mumă-sa (moartă, în 1464, la Probota – n. n.), în locul cărora noi vedem aci pe nevasta lui Ştefan, retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia, la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

Într-o comunicaţiune ce ne-a făcut, Dl Esarcu bănuieşte, cu drept cuvânt, că legenda poporană a confundat pe muma lui Ştefan cu nevasta lui, iar cetatea Neamţ cu cetatea Hotin.

8). În tabăra turcă, ca pretendente la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, ve­chiul rival al lui Ştefan”[4] (despre mitul „prietenului lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, nici Esarcu, nici Hasdeu nu pomenesc nimic, pentru că născocirea aceasta călugărească apare mult mai târziu – n. n.).

[1] Esarcu, p. 7

[2] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878

[3] Esarcu, p. 5

[4] Columna lui Trajan, anul 1876, p. 381

O vizionară bucovineană, în Fundu Moldovei

„Oameni care au avut prilejul să stea de vorbă cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, nu sunt atât de puţini, cât s-ar crede, prin sa­tele româneşti. Şi dacă n-au avut toţi parte de „fenomenul Maglavitului”, cât de duioşi nu sunt unii dintre ei! Iată de pildă, Catrina Ursu din satul Fundul Moldovei, care a avut trei „vedenii”, trei „leşinuri” şi a văzut Ia­dul şi Raiul! De atunci nu mai are decât o singură dorinţă: să ajungă sfântă şi mucenică şi să nu-i putrezească oasele după moarte, ca să o cunoască şi cei ce astăzi nu cred în ade­vărul spuselor ei. Rugăciunile şi le începe, în fiecare zi, la ora 6 dimineaţa şi le spune „în gura mare”, bătând mătănii şi plângând în hohote, până la ora 10, Din gura ei curg fără încetare versuri de o fermecătoare factură populară. Blânda ei manie religioasă, o face depozitara nesecată a întregii vieţi religioase populare, aşa cum este ea în fiinţă în această parte a ţării, pe temeiul „cărţilor”, „epistolii­lor” şi a tezaurului de legende hagiografice, cu sau fără influenţe mai vechi bogomilice.

Catrina Ursu se roagă pentru ea, pentru ai ei, pentru împăraţi şi conducători de oaste, pentru oamenii prea fericiţi ca să se gândească singuri la Dumnezeu, pentru cei aflaţi în nenorocire, bolnavi şi săraci, pentru vitele omu­lui şi vieţuitoarele câmpului, pentru păduri, pentru ape, pentru grâul care se trudeşte să crească în holde, pentru tot ce vieţuieşte şi deci suferă pe acest pământ. Uneori, frăge­zimea şi sfinţenia simţămintelor ei par a în­trece chiar şi pe acela a „Florilor” Sfântului din Asisi”[1].

[1] Stahl, H. H., O vizionară bucovineană, în Sociologie românească,  Nr. 1, An I, ianuarie 1936, pp. 48, 49

Întâmplări din Fundu Moldovei, în 1932

Fotografii de la nunta lui Toader al lui Mihai Baciu cu Ioana lui Gheorghe Rusu,

din Fundu Moldovei

„Să încercăm o analiză a obiceiurilor din Fundul-Moldovei. Obiceiul e prin de­finiţie conformist, el este un act de repetiţie al voinţei sociale şi, prin aceasta, scuteşte pe indivizi de efortul descoperirii unei comportări sociale. Totuşi, între obicei şi inovaţie nu e o antinomie. Pentru că obiceiul nu e totdeauna o prescriere de acţiuni sociale complete, uneori indică numai forma, iar conţinutul e lăsat la voia agentului social, prin aceasta obiceiul are un câmp de veşnică înnoire şi in­ventivitate.

Redăm logodna sau legătura aşa cum o expune locuitorul Gherasim Rusu:

„Legătura se face seara. Mireasa şade ascunsă. Vin întâi invitaţii miresei şi apoi, în urmă, ai mirelui. Toţi cei care iau parte la legătură se numesc peţitori. Pe la ora 10 soseşte mirele, părinţii lui şi cu invitaţii săi. În casă se face întuneric, uşile şi ferestrele se închid, iar cei dinăuntrul casei tac chitic. Ginerele şi flăcăii de seama lui bat în fereastră şi în uşă şi îi roagă pe cei din casă să le deschidă uşa, că au venit să tocmească o claie de fân, pe care au ochit-o de cu ziuă.

– Cine-i acolo?, întreabă unul din cei care stau în casă.

– Cine eşti tu?

– Omul lui Dumnezeu, ţi se răspunde de afară.

Urmează apoi un dialog foarte viu şi plin de haz şi nu fără părţi indecente.

– Ei, dă-ne drumul amù, că nu te-om supăra.

– Da, ce vreţi voi de la mine?

– O claie de fân, să tocmim.

– N-avem fân, l-am vândut.

– Ba ştim că ai, dă-l proaspăt pe care l-ai cosit.

– Dă-mi pace, bre, că n-am nimica, nici o ţâră.

– Dă-ne drumu-n casă şi om vedea.

– Nu ştiu amù unde am pus cheia.

–  Cată degrabă şi dă-ne drumul, hai cată cheia şi deschide uşa.

După multă vorbă, cei din casă se învoiesc să le deschidă uşa şi să-i lase să pătrundă în casă. Dia­logul continuă:

– Am auzit, bade Gheorghe, că ai cosit fân de cel proaspăt, hai dă-ne şi nouă.

– Dă-mi bre, pace, că n-am nici o ţâră de cel proaspăt, dar, de vreţi, vă dau de cel an.

– Ia, nu mai şugui, că noi ştim că cel de an e vechi. Nouă ne trebuie de cel nou.

– Ia, am să vă dau amù ce am.

– Să nu ne dai un lucru şi să ne bagi în vreun bucluc. Să ne dai o claie de fân de cea bună.

Unul din rudele miresei, care duce convorbirea, se învoieşte să aducă claia toc­mită. El aduce un bărbat, deghizat în femeie. Când o văd, toţi încep să-l învinuiască pe cel ce o aduce că îi păcăleşte.

– Apăi, bade Gheorghe, nu-i asta claia ce am tocmit. Noi am căutat dosul clăii şi am văzut că-i proaspătă. Asta e largă între proptele şi n-are nici pic de ţâţă.

– Alta n-am, neică.

– Ha ce, în loc s-o cauţi la spate, o cauţi la burtă?

– Să vedem, ca nu cumva să fie putregai.

– Asta n-o luăm, că n-avem ce face cu ea.

Văzând că aceia stăruiesc că nu este aceasta claia de fân tocmită, ruda miresei le aduce o fată tânără de tot, ca de 14 sau 15 ani. Peţitorii răspund că n-au ce face cu această otavă.

– Nu putem face nimica cu ea. Otava e crudă, trebuie să mai fie lăsata în pace… etc.

După toate aceste învinuiri, tatăl aduce fata, claia cea cu adevărat tocmită, şi se adresează către ea:

– Iaca, îţi dau soţ un băţ. Ţie, ţi-e cu voie să-l iai?

– Dar ţie (se adresează ginerelui), ţi-e cu voie s-o iai?

–  Băgaţi bine de seamă amù, că nu e lucru de joacă acesta. Să vă luaţi şi să vă ţineţi amù toată viaţa. Să cinstiţi pe bătrâni, să daţi samă părinţilor voştri şi să-i ascultaţi pe dânşii.

Apoi uneşte mâinile mirelui cu ale miresei şi le taie cu o năframă”.

Legătura e un obicei, fără îndoială, şi stăpâneşte vădit conformist, dar exem­plul acesta ne arată cât de mult desfăşurarea obiceiului e lăsată în seamă agen­tului. Pentru că nu sunt cuvinte rituale, agentul (şi el întâmplător) trebuie să se improvizeze, i se cere un anumit talent chiar în expunere etc. Momente din ce­remonia nunţii ne indică acelaşi fapt[1]:

„La venirea mirelui la mireasă, cei şase vătăjei vin, câte doi, înaintea mirelui. La poarta miresei, se simulează o luptă.

– Treceţi pe drum înainte!, le strigă cineva din ograda miresei. E drumul Tătarilor pe aici, nu treceţi!

– Ba o să trecem, că pe-aici ni-i drumul. De aici am ieşit.

– Poate aţi greşit. Eu credeam că mer­geţi la brânză.

– Pe aici e drumul (Vor să intre, feciorii şi fetele ţin de poartă).

– O ţâr’ de urătură. Spuneţi-ne ceva mai mândru, că asta nu plăteşte!, cere mama miresei.

Dar oraţia de nuntă nu se spune (probabil, că n-are cine)”.

Un alt moment: îmbrobodirea miresei. „Această operaţie se face pe înserat, cam spre sfârşitul nunţii. Mireasa e dusă, de către nănaşe, într-o altă încăpere, unde n-are voie să intre nici un bărbat. I se ia cununa de flori (de tot felul, flori de lămâiţă, dacă e fată mare, căci e semnul virginităţii, altminteri obiceiul interzice această podoabă), care se pune pe capul sorii celei mai mari a miresei, cu care va juca, în horă, primul joc. După aceasta, naşa mare o despleteşte şi cheamă şi pe naşa din partea mirelui şi amândouă îi împletesc deodată părul, în două cozi, cum poartă nevestele. E semnul că, de-acum, mireasa intră în rândul femeilor măritate. (Se cântă şi cântece rituale, noi nu le mai redăm). Naşa miresei îi pune tulpanul, se sărută cu cealaltă, urând să fie într-un ceas bun. Mireasa nu este încă dusă în sala de petrecere, unde o aşteaptă mirele, ci se îmbracă un bărbat femeieşte, deghizat în femeie gravidă şi care se plânge că a fost înşelată de mire, i se pune o mogâldă. Se începe o discuţie între mogâldă şi cei de faţă (redăm numai un fragment):

„Mogâldă: Auleu, mă doare pântecele.

– Na un leu şi pleacă!

– Acela e prea puţin pentru sănătate. Mirele a avut cu mine de lucru, nu cu tine, m-a înşelat mişelul…

– Taci, nu te temi că te-o bate?

– Niboisă (nu mă tem). Auleu, cum mă rumpe pe la genunchi. Să dea Dumnezeu să trăieşti (ginerelui) şi să te duci în vânturi şi să creşti copilă creaţă.

– Na, bea ca să te uşurezi.

– Asta nu-i bună, că-i sălcie. Mirele m-a lăsat groasă. Amù sânt groasă, din Februar, din Paştele mare.

– Păi, cât porţi copilul, fa?

– Port doi ani, ca poarcile. Vai de mine, cum mă doare părţile…

– Da mai taci, că te gâdil.

– Eu nu sunt gădălie, ei mă împung…. şi eu stau. (etc.).

Mogâldă face zarvă mare, până i se dă un bacşiş, apoi pleacă”.

N-am găsit cuvinte rituale nici la alte obiceiuri, deşi de vorbit se vorbeşte în­continuu. Libertatea agentului ritual, de a-şi alege singur expresiile şi chiar subiectul convorbirii (obiceiul prescrie doar convorbirea), dă posibilitatea de manifestare nesilită a celor mai talentaţi. O frază mai potrivită, un haz încercat, un gest admirat sunt repetate şi de alţii şi devin cu vremea (sau pot deveni) de natură obişnuielnică şi chiar rituală. Încât asistăm la procesul de naştere al obiceiului. Inovaţie şi conformism la Fundul-Moldovei merg mână în mână. Şi poate că e un fenomen universal. Ceea ce este astăzi obicei şi conformare a trebuit să fie odată modă şi inovaţie, ceea ce hotărăşte în esenţă aceste fapte sunt mai mult durata şi răspândirea. De altfel, chiar regimul modei şi al inovaţiei poate deveni un obicei în anumite faze de cultură şi nu sunt deloc mai puţin tiranice, faza în care un „de­modat” e tot aşa de dispreţuit social ca unul care, în altă fază, calcă obiceiurile, încât conformismul este o lege mai întinsă decât obiceiul, el cuprinde şi moda, şi inovaţia, şi întreg cuprinsul vieţii sociale. Societatea însăşi preţuieşte moda, inovaţia, originalitatea şi numai prin aceasta devin ele posibile, iar dezagreaţi sunt „tipi­carii”, „învechiţii”, „imitatorii”. Încât nu exista nici o antinomie între conformism şi inovaţie…

Înmormântare, la Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

Fundul-Moldovei prezintă un caz instructiv în privinţa procesului de indivi­dualizare – socializare (act unic, bilateral). Şi pentru că ne apare mai frapant în domeniul vieţii religioase ca în altă parte, vom expune şi analiza în proporţiile impuse de lămurire, câteva fapte în referinţă. Datorăm însă o lămurire prealabilă în privinţa raporturilor dintre sociologie şi religie. Sociologia a fost acuzată, mai ales la noi, de necredinţă, de ştienţifism, de materialism. În realitate, sociologia n-are dreptul să fie nici credincioasă, nici necredincioasă, punctul ei de vedere e cu totul altul. Urmăreşte religia ca fapt so­cial, în realizările ei sociale. Ea n-are căderea să discute însuşi adevărul religios, sociologia nu e nici atee, nici teistă, se mulţumeşte să desprindă soarta socială a religiosului în toate fazele existente…

Caracteristic vieţii religioase din Fundul-Moldovei este dezmembrarea comuni­tăţii bisericeşti, pe secte, şi numărul celor cu trăiri religioase personale (proorociri, vedenii etc.). Întinderea satului este foarte mare, încât coeziunea socială se men­ţine greu, viaţa socială este intensă, dar restrânsă la cătune, şi nu toate au bi­serici ortodoxe, încât asistăm la un fenomen de grupare religioasă în afară de au­toritatea Bisericii oficiale. Situaţia era prielnică dezvoltării sectelor. În schimb, biserica, slăbită instituţional, reacţionează printr-o intensificare a religiozităţii per­sonale.

Un ostaş rus şi o familie de bucovineni – Colecţia Vasile Uresache

„Bătrâna Catrina Timofte Ursu, cătunul Cârligătura, spune că adoarme, leşină, are vedenii de natură religioasă şi primeşte porunci de la Dumnezeu. Pri­mele vedenii le-a avut în 1914, luni şi joi, cu o săptămână înainte de începerea războiului. Oricând se uita pe cer, fie zi, fie noapte, vedea pe Maica Domnului şi pe Isus Hristos. A adormit, pentru prima oară, în 1925, miercuri, înainte de înăl­ţarea Domnului. Somnul a ţinut 12 ore şi jumătate. A adormit, până în prezent, de 5 ori. Petrece în rugăciuni, de 19 ani. Din cauza mătăniilor, are la încheieturile degetelor perniţe de carne. A primit poruncă să nu aibă altă avere, decât 2 cămăşi, trăieşte în casa fiicei sale, Anghelina. Casa ei, mică şi curată, o întrebuinţează numai pentru rugăciuni. Pe duşumea se vede, în mod confuz, semnul Sf. cruci. Spune ca acest semn l-a văzut în urma unei vorbiri cu Maica Domnului. Un asemenea semn spune că a fost şi pe duşumeaua prispei. A ţinut 2 ani de zile şi s-a şters. Nu ştie carte, ştie însă multe rugăciuni, din care unele i-au fost comunicate de îngeri. Predică, de foarte multe ori, poporului. Are un dosar întreg de adeverinţe, că duce o viaţă religioasă şi că e o vie propagandistă (de la preoţi şi călugări). Posedă o adeverinţă şi de la preotul din localitate. În curând, va pleca în ţară pentru propagandă”.

Iată faptele: sociologia n-are cum s-o considere pe această femeie nici prooroacă sau sfântă (e treaba Bisericii), nici psihopată (e treaba medicinii), dar ea propovăduieşte, ia atitudini şi, ca atare, e un însemnat factor social. E singura latură care ne interesează. Redăm notarea unei astfel de manifestări sociale:

„Duminică, 22 iulie 1928, femeia Catrina lui Todică a propovăduit poporului, la ieşirea de la slujbă, vreme de patru ore, în tinda bisericii din jurul satului, asupra vedeniilor sale religioase. Deşi fără carte, a expus, pornind de la expunerea primei întâmplări, vedeniile sale şi leşinurile, în timpul cărora vorbea, în vis, cu o fiinţă şi vedea raiul, iadul, etc., trăgând sfaturi pentru popor, mustrându-l pentru greşeli şi dându-i îndrumări. A sfârşit cu rugăciuni personale. Aceste sfaturi…. cuprind un ma­terial imens de aprecieri şi atitudini sistematice, pornind de la toate manifestările vieţii din sat: cârciumă, dobândă, lux, jocuri, gospodărie, arături etc. Femeia e una din cele mai puternice personalităţi din sat. Poporul, în frunte cu preotul, a ascultat-o cu atenţie. Cei care nu aveau răbdare să stea până la urmă erau aspru dojeniţi şi aduşi înapoi”. Părintele Pavel, întrebat ce-l face să asculte pe această femeie, ceasuri întregi, şi s-o lase să predice, a spus: „Dacă aş fi plecat eu, nu mai rămânea nimeni s-o asculte şi am interes să fie cât mai mulţi auditori la predicile ei, pentru că vorbeşte împotriva alcoolismului şi ţăranii o cred mai mult pe ea, decât pe mine, pentru că mă bănuiesc că sunt plătit etc.”. Satul îi spune proroacă, sfântă, alţii o fac mincinoasă. De altfel, pe nici o problemă femeia aceasta nu s-a găsit împotriva bisericii, este o drept-credincioasă a Bisericii răsăritene. Catrina lui Todică nu e un caz izolat. Individualizarea vieţii religioase e destul de răspândită.

Măriuca Istrati (femeile îi spun proroacă) „îşi petrece timpul în rugăciuni şi cetind psaltirea. Spune că vorbeşte cu Dumnezeu, care a adormit-o 7 ani, după care, deşteptând-o, i-a poruncit să nu mai aibă relaţii cu nici un bărbat şi să se roage Lui. Din cauza aceasta, nu s-a măritat şi nici nu vrea să vorbească sau să primească în casa ei bărbaţi. Din când în când, Dumnezeu o adoarme, spre a vorbi cu ea. Când e bolnavă, nu se duce la doctori, pentru că pe ea o vindecă un înger. Stă singură, pe malul râului, rugându-se tot timpul”.

„Magdalena a Nicolae Poenar e foarte religioasă, petrecându-şi timpul în ru­găciuni şi cetind. Stă foarte retrasă şi de femei, şi de bărbaţi”.

Fată din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

Spiridon Gliga „e un om de vreo 60 de ani. N-a făcut şcoală. A învăţat însă să cetească, la un călugăr de la Suceviţa, cu numele Danii Bindescu. Acesta venise de la Roma şi, fiindcă era la sfârşitul vieţii sale, îl iniţiază în tălmăcirea psaltirii, pentru a nu se uita acest lucru sfânt. Practică, de 18 ani, cetirea ei, de când trecuse prin câteva necazuri. Între altele, fusese vândut la unguri, cu 30 de arginţi, de către fraţi şi a fost închis la Vişeul de Sus. Aici, un bătrân îi dăduse psaltirea şi, după ce o cetise de trei ori, l-au eliberat. Consideră acest fapt ca o minune şi crede că l-a învrednicit Dumnezeu cu darul înţelepciunii şi al tălmăcirii, purcese apoi la cetirea şi tălmăcirea ei şi pentru alţii. Se concentrează adânc asupra textelor, după ce ai deschis la întâmplare psaltirea, şi-ţi ceteşte pentru a prezice viaţa şi pen­tru îndeplinirea dorinţelor. La orice întrebare ce i se pune, răspunde inteligent şi prin lumina bibliei. Pentru cetiri ia plată. Spune că se întâmplă atâtor oameni în necaz să se ducă la preot, să le cetească, şi nu se îndreaptă, se duc la călugăr, tot aşa, şi-apoi, venind la el, se fac bine”.

„Matrona V. Cazac obişnuieşte şi ea să ghicească din psaltire. Are darul acesta de 7 ani. De mică voia să se călugărească, dar n-a lăsat-o mamă-sa. Nu mănâncă decât o dată pe zi, iar vinerea numai o bucăţică de nafură, adusă de la Ierusalim, prin călugării de la Mănăstirea Neamţ. Tot de la Ierusalim are o pânză albă cu desenuri de sfinţi şi o cruciuliţă, care o ajută la cetit şi mai ales când se retrage la ru­găciune, pentru a implora ajutorul lui Dumnezeu. Ploaia din zilele acestea o soco­teşte ca o răsplată a rugii sale. În timpul rugăciunii, la orele 12 din zi şi din noapte, i se arată uneori necuratul, în formă de copoi sau de băiat frumos. Înainte cu 4 ani, o scuipă în faţă, acum nu mai are putere. Puterea ei de a vindecă susţine că stă în credinţă. Chiar şi doctorii nu toţi pot vindeca boalele, ci numai cei cari au darul prin credinţă”.

Răzeşul Raţiu, din Fundu Moldovei (Colecţia Vasile Ursache)

Prezentăm câteva fişe şi pentru celălalt aspect al vieţii religioase din Fundul-Moldovei: sectarismul.

„Adventismul a început înainte de război, – informează Nistor Andronicescu. A fost unu’, Andrei Herlea, care s-a luat întâi cu părintele. După aceea, a venit Ion Poenaru, care e şi azi adventist îndărătnic. După aceea, au venit predicatori, care le cereau zeciuială, din care se înfruptau şi ei. Dar porneala aceasta dinainte s-a dat pe faţă numai după război”.

„În cătunul Botoş, am aflat că aceasta lege, adventismul, a fost adusă din război de un sătean, Lehaci, care a predicat şi şi-a găsit uşor mulţi adepţi, fiindcă multe rele trecuseră peste capul sătenilor şi care credeau că au greşit în faţa lui Dumnezeu. Toţi adventiştii se cred apostolii credinţei adevărate, sunt atât de fascinaţi de legea lor, încât sunt siguri că judecata de apoi a început şi că numai ei au să intre în rai. Ei duc 44 de zile post negru, în decursul unui an, în care nu mănâncă deloc, de aceea sunt foarte slabi şi adesea bolnavi. Iată o convorbire cu adventista Anghelina Gavrilei:

– De ce v-aţi schimbat legea?

– Fiindcă ortodocşii au călcat scriptura.

– De ce serbaţi Sâmbăta ?

– Domnul spune: şase zile să lucrezi, iar a şaptea s-o serbezi; dar atunci când era Domnul Cristos se serba Sâmbăta. Sinodul de la Niceea a fost acela care a schim­bat ziua de sărbătoare Duminica.

– Icoane aveţi?

– Icoana e însuşi Domnul nostru Isus Cristos. El a spus: să nu-ţi faci chip de lut sau lemn, la care să te închini.

– Biserică de ce nu aveţi ?

– Cristos a predicat în pustie.

– De ce nu beţi vin ? De ce nu mâncaţi carne de porc?

– Isus Cristos nu a lăsat acestea. El a lăsat postul, fără să mănânce deloc, aşa precum a făcut şi el. Isus Cristos nu mânca decât peşte şi miel. El nu mânca vită nerumegătoare, cu unghia despicată, cum e porcul.

– În sfinţi credeţi?

– Nu, căci ei au murit pentru mântuirea lor, nu ca Isus, pentru mântuirea oa­menilor.

– Dacă aţi schimbat legea, vă merge mai bine?

– Da. Dumnezeu ne arată drumul bun şi ne pregăteşte pentru judecata de apoi, care a început şi în care va fi vai de păcătoşi”.

Familie din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

Adventiştii sunt destul de numeroşi. Grupaţi pe familii, pe cătune, se întru­nesc la câte unul din ei, formând mici nuclee de credinţă şi propagandă religioasă. Care e atitudinea satului faţă de ei?

„Măriuca D. N. Ursu, de 77 ani, are o fiică şi ginere pocăiţi. Mărturiseşte că ea însăşi s-ar pocăi, dar e prea bătrână ca să-şi schimbe legea şi nu ştie nici carte. Ea spune: Amù oamenii sunt răi. Preotul spune oamenilor să se pocăiască. El însuşi a fost la adunările pocăiţilor. Parcă eu nu merg la biserică. În biserică tre­buie tăcere. În biserica noastră se uită oamenii ce cioareci ai, ce catrinţă ai şi vor­besc întruna. Pocăiţii fain se roagă pentru Dumnezeu şi pentru Maica Sfânta şi Cristos. Ei, Sâmbăta, stau în genunchi toată ziua. Noi, Duminica, mergem dimineaţa la biserică şi după amiază, la petrecere şi la nuntă. Ei ţin 44 posturi negre, nu ca la noi, că faci borş şi mănânci până te doare stomacul. Ei cetesc întruna evanghelia şi testamentul. Stau şi nu se sfădesc, şi nu merg la cârciumă, şi nu spun minciuni”.

„Catrina Ceciuleac (cătunul Benea, 32 ani) spune: Adventiştii sunt oameni buni. Nu ne-au făcut nimic şi nu fac la nimeni nimic. Noi nu umblăm la ei, dar ei vin la noi”.

Dar există şi conflicte, unele destul de grave: „Tănase Ţimpău, din cătuna Botoş, povesteşte: „Pe aici au venit şi adventiştii, sabatiştii. Ei nu mai cred în legea lui Cristos. Au vrut să facă o casă de rugăciune. Dar vecinii n-au suferit aceasta şi atunci s-au strâns oamenii şi au năruit-o. Amù, de trei ani, au băgat un om în proces şi trebuie să plătească treizeci de mii. Noi n-am dat afară cine a spart casa. Acum punem mână de la mână, ca să-l scăpăm. A rămas ca omul să plătească cinci mii. Am dat cu toţii, ca să nu mai mănânce avocaţii”.

„Vasile Suiu, analfabet, în vârstă de 70 de ani, vorbeşte astfel despre adven­tişti: Adventiştii n-au dreptate, ei s-au sculat acum târziu, ei nu sunt de la în­ceputul legii creştineşti, cum au fost apostolii, care l-au văzut pe Domnul Cristos şi l-au auzit grăind. Ei calcă legea, ei hulesc pe Dumnezeu şi casa lui. Pocăiţi sun­tem şi noi, când urmăm fapta bună, rugăciunea şi ascultarea lui Dumnezeu. Asta e legea bună nu a pocăiţilor care vad cartea sfântă aşa cum cred ei. Pocăiţii ştiu ceti bine în cărţi sfinte, dar nu pricep bine”.

Bătrânul Raţiu – Colecţia Vasile Ursache

„Niculae Mândrilă (75 ani) şi Marina Mândrilă (58 ani), analfabeţi, se arată foarte porniţi în contra adventiştilor. Ei nu pot înţelege cum se poate creştini să părăsească biserica şi sfânta cruce, pentru a se ruga lui Dumnezeu ca păgânii. Viaţa curată a adventiştilor este numai laudă neadevărată. Ei spun că nu se mâ­nie, asta nu se poate, spune Marina, pentru un om pământean”.

„Ilie Pomăbaci, fruntaş al satului, declară într-o convorbire: Rău face Statul că nu opreşte legile străine să se înmulţească, legi care strică legea strămoşească. Sătenii noştri au simţit asta şi de-aia au dărâmat casa de rugăciune a pocăiţilor din Botoş”.

Încheiem această succintă expunere de material, din care totuşi se desprind limpede frământările religioase ale unui sat românesc, cu o cuvântare rostită de gospodarul Niculai Ţăranu, din cătunul Timen, cu ocazia punerii pietrei fundamentale a bisericii „Sfânta Treime” din cătunul Botoş (care numără cel mai mare număr de adventişti şi unde, până acum, n-a existat biserică ortodoxă:

Dragon austriac din Fundu Moldovei – Colecţia Vasile Ursache

„Fraţilor! Eu pătimesc de o boală, la care medicii care m-au constatat m-au sfătuit ca să nu vorbesc în asemenea adunări. Eu însă pătimesc şi de o boală su­fletească, pe care medicii n-o cunosc şi boala aceasta mă face să mă încumet să vă vorbesc dumneavoastră. Mie îmi vine foarte potrivit, astăzi, să asemăn Cotuna Botoş şi cu locuitorii ei cu pilda cea frumoasă din Sf. Evanghelie a fiului cel rătăcit. Fiul cel rătăcit şi-a luat zestrea de la tatăl său şi a stropşit-o prin lume, prin îmbuibări fără folos. Asemenea fiului rătăcitor, sunt unii care au risipit sufleteşte şi au fărâmiţat credinţa noastră strămoşească, pe care trebuie să o lăsam şi noi moştenire mai departe, aşa că era temere că Botoşii vor fi faţă de biserica noastră pierduţi. Cei care intraseră între noi nu erau cum vorbesc oamenii, predicatori, pocăiţi. Acest cuvânt ei şi l-au zis. Ci erau aceştia trei negustori de credinţă, care nu ca Sfinţii Apostoli, să umble desculţi şi să propovăduiască credinţa lui Dumnezeu, ci stri­când credinţa dintre noi, să facă parale, după cum s-a dovedit. Vedeţi dar că Dum­nezeu cel Atotputernic şi-a făcut milă de popor şi nu l-a lăsat să se înece în valul necredinţei. Şi câţi s-au putut stăpâni aşa. Mulţumită bunăvoinţei şi milei lui Dumnezeu, s-au întors mulţi din rătăcire şi iată astăzi vedem în loc de risipă, ei se adună mai strâns la un loc şi au simţit nevoia unui lăcaş dumnezeiesc. De aceea voisem să zic mai înainte că acei care umblau să ne strice credinţa umblă cu bârfeli şi minciuni şi schimonosesc biblia, evanghelia după părerea lor. Ei nu cred că s-ar află azi pe pământ, fie creştin, fie necreştin, care să zică că legea noastră nu e bună. Noi cu toţii poate că greşim înaintea lui Dumnezeu, dar cu toate că gre­şim, tăria care o simţim şi dragostea către această credinţă nu ne lasă să ne dezbinăm de credinţă. Dacă ar avea suflet şi ar pricepe bine (că nu pricep acei care tâlcuiesc după cum vor ei), ar simţi altfel şi nu ar înşela sufletele. Astăzi am venit în acest colţişor al satului nostru, unde creştinii, mai cu seamă care sunt în veci­nătatea acestui loc, s-au pus cu trup cu suflet să-şi zidească, în mijlocul lor, un lăcaş al lui Dumnezeu. Am simţit ceva în timpul din urmă: că ceva puţină ambiţie ar clătina şi aici. Şi în numele Domnului nostru Isus Cristos, i-aş rugă pe toţi, şi cei care aud, şi cei care nu aud, să părăsească ambiţia aceasta, deoarece acest sfânt lăcaş se va clădi lui Dumnezeu. Nu va fi a celuia sau a celuia, ci lăcaşul tuturor care vor intra într-însul, să se roage. De aceea, dezbinarea şi ambiţia ar trebui părăsite şi cu unire şi încredere în Dumnezeu să se lucreze înainte”[2].

Grupul folcloric din Breaza şi Fundu Moldovei, la Londra, în 1937 – fotografie de presă

[1] După descrierea nunţii lui Toader M. Baciu cu Ioana Gh. Rusu, de către echipa: E. Constante, M. Dărmănescu, M. Focşa, D. Păun, R. Cotaru, I. Mana-Roşie, E. Georgescu

[2] Herseni, Traian, Individ şi societate în satul Fundul Moldovei, în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, , Nr. 1-4, Anul X, 1932, pp. 135-158