Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro

Cutremurătoare întâmplare, cu neoameni din Bălăceana

 

„În comuna Cucuteni, comuna Leţcani, s-a pripăşit, ca păzitor la vitele posesorului, locuitorul Tănase Hinea, de loc din Bucovina, satul Bălăceana, judeţul Suceava. După o viaţă liniştită, de mai mulţi ani cu soţia sa legitimă, nenorocirea făcu să rămână văduv, cu trei băieţi şi o fetiţă, care era cea mai mică, abia de trei ani. Simţind trebuinţa a da copiilor o îngrijire mai apropiată simţămintelor părinteşti, cu toate că avea în casă pe o soră a lui, se hotărî a se căsători, pentru care scop merse, în vara anului 1886, în Bucovina, la locul său natal. Acolo făcu cunoştinţă cu femeia Sofronia Bandul, văduvă divorţată, în vârstă de 26 de ani, înaltă şi bine făcută, cu faţa rumenă, ochii mari, albaştri, nasul tras, gura potrivită, frumoasă ca tip, urâtă însă prin maniera sa proastă şi aerul sălbatic. Se înţelese cu dânsa a trăi împreună, până la căsătorie, o aduse în ţară, o făcu stăpână peste puţinul său avut şi mamă asupra copiilor lui.

 

Aicea, dânsa făcu cunoştinţă cu sora lui Hinea, care-i spuse că copila seamănă foarte bine mamei ei; afară de aceasta, amicele şi vecinele femeei din întâia căsătorie, venind să mai vadă copii, drăgosteau pe fetiţă, zicând: „Ce bine seamănă mâni-sa!” şi o sărutau în amintirea ei. Dacă dânsele ar fi ştiut la câtă suferinţă expuneau pe biata copilă dezmierdările lor, desigur că nici una nu ar fi vroit a o dezmierda. Aceste dezmierdări, făcute copilei, pentru cuvântul că seamănă mamei sale, produse în Sofronia Bandul o ură aşa de mare contra ei, încât o cuprindeau fiori de mânie, când vedea că a mai rămas încă un tip de la femeia care a avut întâile plăceri ale bărbatalui ei şi îşi revărsa cu prisosinţă toată ura şi înverşunarea contra nenorocitei copile.

 

Nu trecea o zi, în care biata copilă să nu fi fost, de mai multe ori, bătută şi izbită de pat, de părete şi de pământ. Sora lui Hinea intervenea necontenit în favoarea nenorocitei copile, din care cauză Sofronia Bandul mijloci şi obţinu îndepărtarea ei de către bărbatul său, care nu ştia ce se petrecea, fiindcă nu venea pe acasă decât numai pentru a mânca şi apoi pleca iarăşi la vite. Astfel că desele şi barbarele maltratări au făcut că tipul nefericitei mame, care se cintinua în copilă, de un timp, încoace începuse a se veşteji, înclinând către mormânt. Dacă desele lovituri corporale producea necurmată durere, ceea ce însă era mai sfâşietor erau foamea şi frigul, la care era supusă nefericita copilă. Nimic mai dureros şi mai sfâşietor decât a vedea o fragedă copilă că, cu toate loviturile ce i se aplică pe mâini şi pe picioare, pentru a nu se atinge de o bucăţică rece de mămăligă, totuşi durerea foamei fiind mai presus de durerea fizică, caută mititica, în casa tatălui ei, să ia pe ascuns o fărămitură din mămăliga agonisită de dânsul, pentru a-şi susţine viaţa.

 

Îmbrăcată numai în cămăşuţă şi neputând suporta frigul, năzuia a se sui pe cuptor, unde, în loc de a găsi o mamă, care să o primească la sânul ei, găsi o femeie denaturată, o vitregă barbară, care o luă şi o arancă în mijlocul casei, fără a se gândi că-i poate sfărâma vreun membru al corpului. Acest mod de moarte prelungită aduse pe nenorocita copilă în o stare jalnic de descris; faţa-i transparentă, corpul redus la cea mai simplă expresiune a unui sehelet şi căutătura-i stinsă, transmisă din ochii săi mari şi frumoşi, nu se mai îndrepta asupra cuiva, decât pentru a produce milă şi compasiune.

 

Văzând însă Sofronia Bandul că tot se mai ţine puţină viaţă în nefericita copilă, a început, în ziua de 15 ianuarie 1887, a o bate cu un ciomag gros şi a o lovi cu atâta sălbăticie încât i-a rupt un picior şi nu s-a oprit cu loviturile decât când copila şi-a pierdut conştiinţa. La 18 ianuarie, fiindcă copila nu se putea îndestul târâi, a fost din nou bătută, cu un ciomag gros şi cu un fund, astfel că, după vreo trei ceasuri, muri. Instrucţia afacerii fiind terminată, rămâne ca justiţia să se pronunţe”[1].

 

 

[1] România Liberă, Nr. 2887, Anul XI, miercuri 1/13 aprilie 1887, p. 3


Astfel voiesc ei să zidească locaşul sfântului Dumnezeu!

Bucovinence, rugându-se la Arbore

 

„Zidindu-se o biserică gr. or. în Arbore, a fost fiecare locuitor îndatorat să contribuie la zidirea bisericii cu oareşcare sumă de bani. Ar fi ajuns, dacă ar fi contribuit fiecare locuitor dintr-un sat aşa de mare ca Arborea, deocamdată numai suma de cel mult 40 coroane pentru clădirea casei lui Dumnezeu; dară unii gheşeftari din Arbore, ca fostul vornic Grecu şi alţii de tagma lui, care voiau să aibă şi ei vreun folos, nu s-au mulţămit cu atâta, ci au silit pe fiecare, chiar şi pe acela care are o mulţime de copii şi care numai cu vai îşi poate agonisi 25 cruceri pe zi, ca să-şi susţină femeia şi copiii, să plătească o sumă de tot mare, pe care aceştia nu sunt de loc în stare a o solvi. Mai ales acum, în timpul iernii, şi cînd domneşte criza aceasta de bani, n-are ţăranul de unde scoate paralele. Toţi însă au promis că vor plăti, însă în fiecare an câte o sumişoară, după putinţa lor.

 

Ţărani din Arbore

 

Neputînd aşadar ţăranii să solvească îndată taxa impusă cu de-a sila, au chemat pe un secvestru districtual, anume Ostrakiewicz, ca să împlinească, cum se zice, pe fiecine care nu va plăti. Auzind ţăranii de sosirea dlui secvestru, unii neavând ce începe, au încuiat casele şi au luat-o la sănătoasa, alţii fiind mai viteji au încuiat uşa şi i-au ieşit dlui secvestru la poartă, înainte, ca să-i spună, că nu pot să dea nimică, având numai un suman şi un cojoc în casă, pe care, în timpul iernii, nu pot să îl dea. Cu sumanul merge bărbatul la lucru, ca să-şi cîştige cei 25 cruceri, iară cu cojocul umblă băietul la şcoală ori îl întrebuinţează nevasta. Dl secvestru, cu o botă groasă în mână, se apropie răcnind ca un leu şi dă navală asupra ţăranului.

 

 

În disperarea lui, ţăranul caută, cum ar face fiecine într-o astfel de stare, să oprească pe dl secvestru şi pe cei plăiaşi de a străbate mai departe. Dl secvestru se uită iute împrejur. Vede el mulţi oameni împrejur, căci se uitau vecinii ca la o panaramă, şi atunci dă poruncă celor 5 plăiaşi să strice uşa şi să intre. Dacă nu erau mulţi spectatori, atunci dl secvestru întorcea bota şi începea a trânti în vrăjmaşul său. În modul acesta a fost maltratată o femeie, care era singură acasă, fiind bărbatul dus la lucru. În modul acesta a purces dl secvestru, în mai multe locuri, luându-le şi straele din casă şi lăsându-i astfel batjocuriţi. Atunci ţăranii, neştiind ce face, au pus băieţii pe câte trei înaintea sfintei icoane, zicând: „Rugaţi-vă, băieţi, voi, că pe voi vă va auzi mai degrabă Dumnezeu, să se dărâme zidurile bisericii, până mâine dimineaţă!”. Alţii iarăşi au luat bâta şi traista în spate şi s-au dus la munte, să cîştige banii pentru biserică. Astfel voiesc ei să zidească locaşul sfântului Dumnezeu! Suntem curioşi, ori judecătoria din Solca are ştire despre toate acestea?”[1].

 

L’Art et les Artistes, ianuarie 1917, Biserica din Arbore

 

 

[1] Apărarea Naţională, Nr. 18, Anul III, Cernăuţi, duminică 8 martie stil nou 1908, p. 4


Originea bisericească a fotbalului, rugbiului, handbalului

Conform unei informaţii a filologului francez Charles Du Cange (1610-1688), în Evul Mediu nu se practica obiceiul pascal „Veniţi, de luaţi lumină!”, precum astăzi, ci cu o ceremonie solară mult mai tranşantă: cică „preoții, după ce încheiau slujba solemnă de Paști”, ieşeau în faţa bisericii şi îşi „treceau din mână în mână un balon, care, fără îndoială, simboliza oul pascal” [1] sau, mai curând, Soarele, pentru că, în Creştinism, de la Hippo Augustinus încoace, Iisus este „Soarele Dreptăţii”. Presupunerea mea se bazează şi pe faptul că balonul era transmis, de la un preot, la altul, în sensul rotirii Soarelei, de la stânga, la dreapta, de trei ori (acum se înconjură biserica, de trei ori, dar în sensul invers).

 

Obiceiul acesta bisericesc, săvârşit la Paști, a plăcut tinerilor atât de mult, încât „această ceremonie cu balonul s-a răspândit printre credincioși și, astfel, ziua de Paști a marcat și deschiderea sezonului sporturilor cu balonul, pe meleagurile engleze”, pentru că întotdeauna „sărbătorile de Paște au fost pretextul festivităților și obiceiurilor publice, care au durat foarte mult timp” după aceea, scria, în 1915, editorialistul gazetei Le Chenil.

 

 

[1] A. P., Les oeuf de Pâques, în Le Chenil, No. 15, Trente-troisiéme Année, 15 avril 1915, p. 470


1898: Tricolorul roşu-galben-albastru, răpit la Vatra Dornei

 

Întâmplarea care urmează are și o relatare iconografică, într-una dintre mărturiile adunate de Gabriel Ojog, constituind, de fapt, explicarea fotografiei de mai sus, în care Tricolorul roșu-galben-albastru (cel de astăzi, albastru-galben-roșu a fost născocit de comuniști, fără prea multă cunoaștere a istoriei reale a Tricolorului, pe care a narat-o, tot prin 1898, I. G. Sbiera), este sărbătorit de o mare mulțime de câmpulungeni.

 

Entuziasmul câmpulungenilor avea și o motivație locală: demiterea sculptorului Ioan Pâșlea, de la catedra Școlii de Arte și Meserii, pe motiv că avea un cult al Tricolorului, dăruindu-le elevilor săi brâie cu Tricolor, iar pe casă își arborase un falnic steag, pe care a refuzat să-l îndepărteze, iar când au venit pompierii, din ordinul prefectului (căpitanul districtual) din Câmpulung, să dea jos Tricolorul de pe casa sculptorului, Pâșlea a scos o pușcă, amenințându-i că îi va „pușca ca pe ciori”.

 

Demis, Pâșlea a lucrat altarul bisericii din Pojorâta, fiind reîncadrat profesor abia spre sfârșitul anului 1905, când vine prefect al orașului Contele de Bellegarde. Este de presupus că și ilustrata aceasta austriacă, prin care se omagiază „nu Steagul României, ci steagul identității de neam al românilor” – cum argumenta Bellegarde Curții Imperiale din Viena, apărând drepturile lui Ioan Pâșlea, din perioada căpităniei lui datează. De asta am tot repetat, publicând colecția iconografică a câmpulungenilor, că astfel de mărturii ne învață mai multă și mai adevărată istorie decât istoriografiile oficiale. Iată povestea acestei mărturii vizuale:

Sculptorul Ioan Pâşlea, desenat de Radu Bercea

 

„Aproape toţi tinerii noştri, care au participat la petrecerea aranjată, astă-vară, de „Junimea”, la Vatra-Dornei, au fost ieri ascultaţi, deja pentru a doua oară, în chestiunea unei pretinse contravenţiuni poliţienești. Prima dată au fost ascultaţi, la Câmpulung, la căpitănie, iar acum la magistratul Cernăuţilor, delegat de căpitănia Câmpulungului să continue anchetarea acestui caz „grav”. Este vorba că tinerimea noastră a produs, la depărtarea sa din Vatra Dornei, prin purtarea sa demonstrativă, o „solidarizare generală” la publicul din Vatra Dornei.

 

Nu voim să preocupăm ancheta ce decurge, nici nu voim să ingerăm asupra sentinţei ce se va aduce, ci vom insista nu mai asupra faptelor până acum cunoscute, căci conţin mai multe momente foarte distructive pentru sentimentele şi direcţiunea politică – dacă avem voie să abuzăm de acest cuvânt – a evreilor din Bucovina și îndeosebi din Vatra Dornei.

 

Să stabilim însă, mai întâi, faptele ce s-au petrecut la petrecerea din Vatra Dornei şi, mai ales, la depărtarea tinerilor noștri. Cititorii noştri îşi vor aduce încă aminte că, astă-vară, am avut şi la Vatra-Dornei – mulţumită deosebitei înţelepciuni a fostului căpitan districtual Wolfarth – o afacere de steag. Find aranjată petrecerea din Vatra Dornei din partea societăţii „Junimea”, s-a arborat, pe Palatul Comunal, unde a avut loc petrecerea, steagul „Junimei”, adică tricolorul roşu-galben-albastru. Două zile a fâlfâit mândru steagul pe Palatul Comunal, iar a treia zi, a dispărut. La început, se credea că, fiind o ploaie torenţială şi trecând petrecerea, a îndepărtat vreun membru al comitetului steagul, ca furtuna să nu-l deterioreze, dar mai târziu a pătruns însă în public ştirea că steagul s-a îndepărtat, în mod clandestin, prin organele servile ale lui Wolfarth, cel cu deviza „ich hasse die Romänen” (Urăsc românii – n. n.).

 

Afacerea cu steagul s-a pierdut prin arhivele birocraţilor noştri, dar ne-a mai rămas un epilog, care se anchetează în prezent. Anume, la plecarea din Vatra-Dornei, au scos tinerii steagul din Palatul Comunal (recuperându-l de la cei care l-au confiscat – n. n.) şi l-au adus, în birjă, până la Câmpulung şi, de acolo, cu trenul, la Cernăuţi. Ce alta era de făcut?

 

La vederea steagului, a izbucnit publicul adunat spontan – din incidentul plecării tineilor – în faţa Palatului Comunal în frenetice strigăte de „Trăiască!”, care strigăte au ţinut întreaga cale, prin Vatra Dornei, şi s-au reînceput în Câmpulung. Publicul a salutat, din ferestre şi de pe străzi, cu batiste şi urale entuziaste Tricolorul, care a fost atât de grav insultat de incalificabilul Wolfarth.

 

Vatra Dornei şi Câmpulungul sunt oraşe româneşti, în o ţară românească, nimic mai firesc, deci, decât ca publicul românesc să salute steagul românesc al unei societăţi româneşti, insultat de anti-românescul Wolfarth! Adevărat, dar s-au aflat patrusprezece evrei, în Vatra Dornei, care au depus, la căpitănia din Câmpulung, că purtarea tinerilor noştri şi a publicului românesc a indignat întreaga populaţiune (!) şi au comentat sistem „Gewalt” (violență) uralele entusiaste, în fel şi chip. Unul a auzit strigându-se „Trăiască România!”, altul „Jos Germania!” și câte şi mai câte”[1].

 

 

[1] Tribuna Poporului, Nr. 204, Anul II, Arad, joi 29 octombrie (10 noiembrie) 1898, pp. 994, 995


1883: Pedeapsă cerescă, în județul Suceava

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

 

„La 24 Iunie, când creştinii ortodocși din Suceava, în Bucovina, serbau nașterea Sfântului Ioan Botezătorul (în realiate, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava – n. n.), cu procesiunea obișnuită, când relicvele Sfântului Ioan cel Nou se poartă prin oraş şi când mii de oameni asistă la această serbare, zi mare de sărbătoare, respectată de întreg judeţul Suceava sub numele de Sânză-Enile, prefectul de Suceava (prefectul Fălticenilor, pentru că acest ținut se numea „județul Suceava” – n. n.) a executat pe ţăranii de pe moşia sa la munca câmpului, silindu-i să-i prăşească păpuşoiul. Pe când vitele locuitorilor, ce erau la un loc cu ale proprietarului-prefect, păşteau la un imaş, iată că, pe la amiază, se abat nori cu fulgere pe acel imaş şi trăsneşte 4 boi ai ispravnicului, contuzionând încă vreo câţiva, tot ai lui, fără a atinge vreo vită de a locuitorilor. Locuitorii sunt convinşi că aceasta e pedeapsă cerească pentru ispravnicul lor, care nu respectă zilele de sărbătoare, spune „Suceava”, din care extragem liniile de sus”[1].

 

[1] Biserica și Școala, Nr. 28, Anul VII, Arad, 19/22 iulie 1883, p. 248


Pagina 1 din 2412345...1020...Ultima »