Aşa vă place Istoria? | Dragusanul.ro

Cum s-a făcut Unirea Bucovinei cu răul cel mai mic

 

Fără îndoială că mă bucur pentru darurile dumnezeieşti, făcute, în 1918, Neamului Românesc. Şi mă doare să asist la o paranghelie centenaristică zăludă, plină de contrafaceri şi de minciună, prin care se glorifică penibil doar clasa noastră politică de azi. Şi mă mai doare că, datorită acestor mărunţei, care îşi pun Sfântul Tricolor şi se dau în stambă, România nu mai este decât o colonie, parţial americană, parţial europeană, parţial rusească. Orice, dar numai un stat în sine nu. Şi curg lozinci şi prostie peste neştiinţa noastră, într-un zor al spălării de creiere iresponsabil. De asta am hotărât să vă pun la dispoziţie mărturii reale despre Unire, inclusiv câteva pagini din cartea lui Teodor Bălan, „Bucovina în războiul mondial”, pe care să le puteţi citi, printr-un simplu click pe copertă, ca să încercaţi să înţelegeţi singuri ce este de înţeles sau ce vă îndeamnă sufletul să înţelegeţi. Dacă vă mai îndeamnă.

 


Când și cum a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare?

Coroana și Stema Moldovei, în letopisețul lui Miron Costin

În 2 decembrie 1856, când Alecu Hurmuzachi scria „Gazetei Transilvaniei” entuziasta depeșă, prin care anunța pripit că „Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”[1], o mare enigmă a neamului românesc se revela, dar fără să o observe cineva. Știrea, deși sau tocmai pentru că însemna un neadevăr (voievozii nu se înmormântau cu coroana, sceptrul și sabia, care aparțineau țării și se transmiteau din voievod în voievod), confirma o impresie generală despre dispariția coroanei lui Ștefan, explicată în ignoranța veacurilor prin înmormântare.

Evangheliarul de la Humor

În mormântul lui Bogdan, de pildă, mort în 1517, „se aflară puţine rămăşiţe din oseminte şi o parte însemnată de coroană de stofă preţioasă şi cornurile, cu privazuri lucrate din fir gros de aur; şi marginile, mai toate, ale unei mantii domneşti, care şi asta fu de stofă preţioasă de mătase şi, după cum seamănă, de culoare vişinie”.

Detaliu din Evangheliarul de la Humor

În mormântul lui Ștefan, se aflară „puţine rămăşiţe ale unui corp, vreo câteva părţişoare de veşminte, tot din stofă preţioasă şi tot cu flori de fir de aur ţesute şi cu argint vârstate, şi fără sicriu, ci numai întins pe 11 chingi (lăncii) de fier, sub care era mai afund încă un spaţiu deşert, ca de două palme. Din cercările mai de aproape, ca la mormintele din­tâi, au constatat că veşmântul aici depus era o mantie, asemănată cu cea de monah (?), dar foarte preţioasă, având, în părţile pieptului, un fel de shimă (paraman), în forma unei cruci lungăreţe (lungă pe orizontal – n. n.), toată ţesă­tura cu fir de aur, având, pe la capetele sale, canaturi late din fir de argint. Pe cap pare să fi avut o coroană, dar aceasta nu din metal, ci numai din stofă preţioasă, coroană, zic, pare să fi fost, căci cornuri în trei muchii se găsiră pe locul capului, în osul tigvei, cu nu­mai o parte de frunte, în jos, iar din celelalte oase, o falcă şi un fluier de picior”. Dar osemintele din mormântul lui Ștefan cel Mare, depuse călugărește pe drugi de fier, pe „o mantie, asemănată cu cea de monah”[2], ceva mai multe decât cele din mormântul lui Bogdan, deși Ștefan murise cu 13 ani mai devreme, erau, de fapt, cele ale unui fost stareț.

Coroana regelui polon Kazimierz Wielki

Coroana de stofă prețioasă a lui Bogdan, descrisă sumar de Iraclie Porumbescu, martor la săpăturile arheologice din 1856, probabil că însemna o copie a celei voievodale din aur, dar informațiile sunt prea puține, ca să putem ști cum a fost. Un presupus portret al lui Ștefan, făcut cică în timpul vieții lui, cel de pe Evangheliarul de la Humor, stilizează, în maniera bizantină a iconografiei cu Sfinții Împărați, irișii coroanei regale poloneze a lui Kazimierz Wielki, acea „corona borealis”, pe care o găsim și la Władysław Łokietek, coroană luată drept model, în absența mărturiilor, și de pictorii Bucevschi și Maximovici, care au încetățenit un anume portret al lui Ștefan cel Mare, cel cu iriși largi, din coroana lui Kazimierz Wielki. E posibil ca, dat fiind statutul inițial al Moldovei de voievodat vasal al Coroanei poloneze, să fi semănat și coroana voievodală a Moldovei, după modelul celei a voievatului krakowian, cu cu aceasta, dar dovezi nu există, chiar dacă Miron Costin[3] desena, în 1675, o coroană asemănătoare cu cea presupusă ca fiind a Moldovei și în veacurile anterioare, cu iriși largi, de „corona borealis”, și nu cu simplificări iconografice bizantine. Dacă s-ar găsi portretul lui Ștefan cel Mare, din 1492, care încă mai putea fi văzut, în 1919, în catedrala din Przemisł sau măcar o fotografie a acestui portret, probabil că am afla și cum arăta cu adevărat și când a dispărut coroana lui Ștefan cel Mare.

Sfinții Împărați, pe o icoană rusească veche

O pistă de investigație, cu șanse de reușită, o deschide sabia voievodului, aflată în Palatul Topkapi din Istambul, cu condiția să aflăm când anume a fost dusă sabia peste Bosfor (mormântul lui Ștefan nu a fost niciodată prădat de oștiri străine, ci doar de călugării… veghetori). Din „Letopisețul Țării Moldovei”[4], scris de Grigore Ureche, nu aflăm mare lucru, ci doar plauzibile ocazii de însușire a simbolurilr voievodale de către turci. Prima ar fi fost cea din septembrie 1573, când porțile Cetății Suceava s-au deschis în fața sultanulu Suleiman, „Cându au venit asupra lui Pătru vodă Suleiman împăratul turcescu cu toată puterea sa şi muntenii cu domnu său şi sultanul cu tătarii dimpreună şi Tarnovschii hatmanul cu oastea leşască, vă leato 7046 (1537) septevrie 20”, „și aşa au ales dintru dânşii pre Trifan Ciolpan, de lau trimis sol în Suceava, la împăratul, de să rugară de pace şi-şi cerură domnu”, după cum zice Ureche. Ipoteza este susținută și de faptul că în tablourile votive de pe ctitoriile lui este înfățișat cu o altfel de coroană, mult mai apropiată de cele bizantine și rusești ale Sfinților Împărați, dar, cum am mai spus-o, iconografia creștină nu reprezenta realități, ci concepții (Constantin nu a purtat coroană, ci cunună de laur). Dar posibilitatea de a fi confiscate de Suleiman sabia și coroana Moldovei nu mi se pare credibilă; oricum, am să caut și prin cronicarii poloni și maghiari, din operele cărora au aflat și cronicarii noștri amănunte, după cum o recunoștea Grigore Ureche.

Sfinții Împărați, pe o veche icoană bizantină

O variantă mult mai plauzibilă este aceea să fi plecat la Istambul, cu „sculele Moldovei”, „Iliiaș vodă, ficiorul lui Pătru vodă Rareș, carele mai apoi s-au turcit” și care, în 1553, în urma uneltirilor fratelui său, Ștefan (cel hăcuit de boieri, cu tot cu cort, la Țuțora) „îmbucându-1 mulţi din nepriietenii lui cu multe cuvinte rele cătră împăratul, au căzut la închisoare, că au trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţiia”. Oare, în „toată avuțiia”, menționată de Ureche, nu se aflau și sabia lui Ștefan cel Mare, și Coroana Moldovei?

Coroana Moldovei, pe coperta din piele a letopisețului lui Costin

*

[1] Gazeta Transilvaniei, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357

[2] Porumbescu, Iraclie, Desmormântarea Domnitorilor Moldovei, în Scrierile lui Iraclie Porumbescu, Cernăuţi, Editura lui Leonida Bodnărescu, 1898, pp. 47-61

[3] Costin, Miron, Letopisețul Țării Moldovei / de la Aron Vodă încoace / scos de Miron Costin / vornicul de Țara de Gios, / în oraș Iași, în anul de la zidirea lumii 7183, iară de la Nașterea Mântuitorului lumii 1675, meseța dni, Ediție critică de P. P. Panaitescu, profesor universitar,București, 1944

[4] Ureche, Grigore, Letopisețul Țării Moldovei / de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă, București, 1967


Alte isprăvi ale banditului Coroi

Judecătorii faptelor lui Gheorghiţă Coroi

¤ Împreună cu banda sa a băgat în groază întreaga populaţie a unui judeţ ¤ Jandarmii din patru judeţe urmăresc pe temutul bandit

Banditul Coroi a ajuns spaima Judeţului Botoşani. Îndrăzneala sa nemaipomenită a pus pe gânduri întreg judeţul. Împreună cu cei opt tovarăşi ai săi a atacat, de un timp, încoace, tot felul de persoane: ţărani din satul său, domni bogaţi de la oraş, sergenţi de stradă, jandarmi, ba chiar şi ofiţeri. În iarna trecută, a atacat pe însuşi comandantul legiunii de jandarmi a judeţului Botoşani, pe dl maior Manuil. Şi se credea că îndrăzneala sa şi-a ajuns culmea cu această lovitură. Iată însă că, săptămâna trecută, a făcut-o şi mai lată, dând, într-o singură noapte, mai multe lovituri.

Juraţii din procesul lui Coroi

La hora satului. În ziua de Sf. Mărie, banditul Coroi, cu tovarăşii săi, a petrecut toată ziua în comuna Guranda. În această comună se află familia banditului: soţia şi mai mulţi copii. Bandiţii s-au prins în horă cu locuitorii satului şi, de frică, nici un ţăran n-a îndrăznit să anunţe postul de jandarmi. De la horă, au plecat spre locuinţa unui fruntaş al satului, cu care, se vede, avea ceva de împărţit. Au găsit, în faţa casei, o mulţime de săteni, stând de vorbă, şi, astfel, au trebuit să-şi vadă mai departe de drum.

Coroi şi cei 33 de bandiţi

Cum sunt înarmaţi bandiţii. Flecare bandit e înarmat până în dinţi. Cu revolvere, cu puşti, cu gloanţe şi praf de puşcă. Doi inşi poartă puşti mitraliere, pe care le descarcă de gloanţe destul de des. Astfel înarmaţi, au plecat spre orăşelul Ştefăneşti. Aici au făcut un adevărat prăpăd. Şi-au lăsat caii să pască la marginea satului, prin porumbiştea locuitorilor, şi, întrând în sat, au legat pe cei doi guarzi comunali. Au început apoi a trage cu mitralierele, aşa, ca să sperie oamenii, de credeai că s-a început războiul. După aceea, s-au pus pe lucru. S-au împărţit în două cete şi au intrat în locuinţa morarului Beranovici, l-au legat cobză, împreună cu familia şi servitorii, şi i-au luat un sac cu hani de câte o sută de lei, în greutate de 10 kg. De aici, au trecut la locuinţa unui mare comerciant, Gherşiu Grizaru. Aici au găsit numai pe un fiu de-al comerciantului, pe care l-au bătut zdravăn şi care, drept mulţumită, le-a dat cele o sută de mii de lei, pe care îi avea.

În drum spre Tribunalul din Bacău

Unul car e nu-i acasă. Au încercat, apoi, la locuinţa altui bogătaş. Aici servitorii au răspuns că stăpânii lor sunt plecaţi la băi şi, astfel, cu părere de rău, ei fără stăpâni nu le pot deschide uşa. Atunci bandiţii au spart uşa, au legat pe servitori, i-au dus în pivniţă, i-au băgat în câte un butoi şi i-au încuiat… „până vor veni stăpânii de la băi, ca să-i deschidă”. Au luat apoi ce-au putut şi au plecat la altă locuinţă.

Coroi şi cei 33, în boxa acuzaţilor

Pe perete-n jos. Au trecut la locuinţa depozitarului de spirt A. Bolaci. Aici, ca în alte părţi. L-au legat, l-au bătut şi i-au cerut bani. În timpul târguielilor, femeia depozitarului s-a strecurat într-o cameră vecină, a luat cei 120 de mii de lei, câţi avea, şi de la etaj s-a scoborât cu ei, pe parcane şi pe burlane, şi a dispărut în întunerecul nopţii. Bandiţii, văzând că nu găsesc bani, au bătut pe bărbatul său rău de tot.

Gheorghiţă Coroi

O luptă în aer. Au întrat, apoi, în locuinţa unui oarecare Burihovici. Aici însă s-au schimbat lucrurile. Burihovici era un om puternic. Şi, cu toate că a fost ameninţat cu revolverul, a prins pe Coroi şi a vrut să-l arunce pe fereastră, de la etaj. Dar şi-a băgat nasul nevastă-sa şi a stricat lucrurile. Cum era întuneric, ea credea că bărbatul său e deasupra prăpastiei, gata de a fi aruncat pe fereastră. Şi a început a trage pe bărbat de spate, astfel că banditul a scăpat. De frică, însă, Coroi a sărit pe acoperişul unei case şi, de acolo, a dispărut, împreună cu tovarăşii săi.

Coroi, pe banca acuzaţilor

În urmărirea bandiţilor. Domnul maior Manuil, comandantul legiunii de jandarmi Botoşani, a cerut ajutoare de la legiunile de jandarmi Iaşi, Roman şi Dorohoi, şi, astfel, a plecat în urmărirea bandiţilor. Într-un lan de floarea soarelui, de la marginea pădurii Guranda, bandiţii au fost descoperiţi. După cum scrie un ziar din capitală, ei au fost trădaţi de un tovarăş de-al lor, numit Vieru. S-a pornit atunci o luptă pe viaţă şi pe moarte. Sunau mitralierele, şi de o parte, şi de alta. Şase bandiţi, toţi răniţi, unul pe moarte, s-au predat. Şeful bandei, Coroi, a reuşit însă să dispară, împreună cu alt tovarăş. Jandarmii sunt acum în urmărirea lui (Unirea Poporului, XVI, 34, Blaj, 26 august 1934, p. 1).

Coroi, la proces

Banditul Coroi a fugit din închisoare. Temutul bandit, pe urmele căruia au bătătorit drumurile codrului, mai lunile trecute, jandarmii din trei judeţe, Coroi, cel despre care s-au scris multe pagini de gazete şi despre care ştim că s-a predat singur, ca să scape de viaţa trudită de haiduc, a fugit de la închisoarea din Botoşani, unde îşi aştepta judecata. Paza lui Coroiu o făceau soldaţi din regimentele garnizoanei Botoşani, câte 30-40, pe rând, sub comanda unui subofiţer. Pe lângă soldaţi, mai erau şi câţiva gardieni speciali. În noaptea fugii, era de pază soldatul Mihail Siminiceanu, din contingentul 1934, de fel din comuna Călăraşi, nu departe de Dorneşti, comuna lui Coroi. Acesta era un băiat voinic şi foarte bine văzut de mai-marii săi. Tocmai pentru că era cel mai destoinic a fost pus de pază la uşa celulei lui Coroi, nu numai acum, ci şi de alte ori.

La ora 12, noaptea, s-a făcut inspecţia. Totul era în regulă. Coroi dormea. La ora 1, a venit ofiţerul de rond şi, când a trecut prin dreptul celulei lui Coroi, a văzut că santinela lipseşte, uşa e deschisă înapoi, iar banditul nu mai e acolo. S-a dat imediat alarma, s-au trimis înştiinţări în celelalte oraşe şi la graniţă, dar, până când scriem aceste şire, banditul n-a putut fi prins. Nu se ştie precis planul fugii. Se crede că soldatul a fost plătit sau a fost atras de faima lui Coroi şi, de aceea. a plecat cu el. S-a luat la cercetări şi fostul director al închisorii, un oarecare Ustachi. Acesta chefuia, înainte vreme, cu Coroi, în închisoare, din care pricină a fost dat afară din slujbă. Vestea de mai sus a produs mare vâlvă, mai ales în ţinuturile moldovene (Unirea Poporului, XVII, 33, Blaj, 18 august 1935, p. 3).

Alaiul lui Coroi

Banditul Coroi s-a predat. Soldatul care i-a înlesnit fuga s-a împuşcat. După ce Coroi a fugit din închisoarea de la Botoşani, jandarmii şi poliţia s-au pus pe urmele lui. Dar parc-ar fi intrat în pământ. Nu era chip să-l prindă. A treia zi de la fugă, telefonul procurorului moldovean trimitea la Bucureşti o ştire parcă de necrezut. Banditul Coroi, spunea procurorul, s-a predat astă-dimineaţă. Vom povesti pe scurt cum s-au întâmplat lucrurile. În ultima zi pe care a petrecut-o la închisoare, Coroi s-a înţeles cu soldatul Simniceanu să-i înlesnească fuga. I-a spus că vor forma împreună o bandă şi se vor îmbogăţi. Soldatul, spre nenorocirea lui, a ascultat. În miezul nopţii, fiind de pază, i-a deschis celula. Au vrut să elibereze pe toţi deţinuţii, dar n-au putut, căci s-a auzit o sonerie. Era ofiţerul de rond, care venea la inspecţie.

Au ieşit repede în curte şi s-au dus la bucătărie, să caute ceva de mâncare. N-au găsit însă nimic. Au sărit atunci zidul. Ajunşi în stradă, au auzit alarma, pe care a dat-o ofiţerul. Prin grădini şi prin porumbişti, au fugit spre Suliţa, unde era soacra lui Coroi, de la care a luat 1.500 lei. De sate se apropiau tare cu greu, căci erau înconjurate toate cu jandarmi. După trei zile, Coroi s-a întors iar la Botoşani. Era noaptea, după miezul nopţii. A intrat la un restaurant şi, când a ieşit de acolo, a cerut unui birjar să-l dacă la procuror acasă. Acesta nu ştia unde locuieşte procurorul, de aceea l-a dus la avocatul Mănăstireanu. Împreună cu avocatul, Coroi a plecat la procuror, unde s-a predat.

Gheorghiţă Coroi, în cătuşe

Luat la întrebări, Coroi a spus că a fugit pentru că a auzit că o să fie trimis la Suceava, unde va fi ţinut mai „la răcoare” decât la Botoşani. A arătat că, dacă ar fi vrut, putea să nu se mai întoarcă, dar n-a făcut-o pentru că se simte nevinovat. După semne, se pare însă că e nebun. Râde, plânge şi se loveşte cu capul de pereţi. Soldatul care i-a înlesnit fuga a fost găsit împuşcat în pădure. S-a împuşcat de frica legii. El a declarat că a fost înşelat de Coroi, care l-a părăsit apoi în mijlocul pădurii. Acum e la spital, pe moarte (Unirea Poporului, XVII, 34, Blaj, 25 august 1935, p. 4).


Deposedarea bunului Dumnezeu de minuni!

 

Familia, 15 ianuarie 1889

Până prin secolul XIX, creştinismul susţinea că minunilor pot fi săvârşite „numai de Dumnezeu”[1] şi că „omul nu poate să facă minuni[2]”, pentru că „omul e zidit după legi ale firii şi puterea lui se mărgineşte la aceste legi”[3], deşi „în Istoria Legii Vechi… întâlnim foarte des istorisite fapte peste fire sau minuni, pe care le-a făcut Dumnezeu prin diferiţi oameni drepţi”[4]; Dumnezeu, însă, „poate face minuni, adică poate schimba rânduiala firii, fiindcă această rânduială tot El a făcut-o”. E drept, admitea în parte dogmatismul creştin, că unele „fiinţe create”, deci oameni, pot fi întrebuinţate la săvârşirea unei minuni”, dar „numai ca instrumente”. Mai direct spus, sfinţii şi moaştele lor nu pot face minuni, deci nu pot modifica destine individuale şi comunitare. Chestiunea aceasta a spus-o Biserica lui Cristos, nu eu.

*

Ce este o minune, în creştinism? „O mişcare neobişnuită în natură” şi nicidecum o transformare, pentru că Planul Divin, fiind infailibil, deci fără de greşeală, nu admite modificări[5]. Minunile sunt mai curând încredere, dusă până la credulitate, şi, tocmai de aceea, temelie a credinţei[6], pentru că „fără minuni nu există creştinism”.

*

În zorii civilizaţiei omeneşti, când „Tatăl Nostru” cel Ceresc exista în astral, cu „sălaşul în Soare”, cum zice Psalmul 18[7] al Bibliei ortodoxe, „al lui David”, poruncile şi minunile lui Dumnezeu se aflau scrise pe cer şi desluşeau în naraţiuni astrale. De pildă, prima slujitoare a altarului, atunci când Soarelui i s-a permis să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui”, a fost Venus[8], numită de primul mare preot din istoria civilizaţiei, „Marele Păstor, Enlil al Muntelui”[9], „Steaua Păstorului”, deci reperul credinţei pe care Enlil o promova şi reprezentată grafic, precum Iisus, ultimul Mare Păstor, de crucea în şase colţuri.

Planeta Venus, într-un brâu de sub streaşina casei câmpulungene

Cultul planetei Venus (nicidecum zeiţă) era atât de puternic la români, pe la începutul secolului al XVII-lea, încât Vasile Lupu, ca să-l „încreştineze”, a decis să cumpere o concreteţe pentru imaginata Sfânta Vineri (Sfânta Venera, cum o numeau mulţi călători creştini), moaştelor ei urmând să se închine poporul avid de minuni. Astfel pătrunde în credinţele românilor o sfântă doar a lor, de presupusă provenienţă bulgară, promovată şi de turci, atunci când interesele lor o cereau, drept mit temeinic, dar scump cât tributul anual al unei ţări.

Venus

Cărturarii români cunoşteau mitul rezolvat prin moaşte balcanice făcătoare de minuni şi nicidecum mijlocitoare, şi nicidecum „unelte” pentru minunile lui Dumnezeu, cum afirma, în paralel, creştinismul, dar, în paralel cu textele de istorie a culturii, năvăleau persuasiv mituri, bazate pe specularea dibace a unor întâmplări reale.

Reproducem din cartea preotului luminat Constantin Morariu din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul eu ele.

*

Descrierea vieţii, a moaştelor şi minunilor sfintei Paraschiva. Descrierea aceasta o dau foarte pe scurt, după lucrarea amintită a răposatului episcop Melchisedec:

Sfânta Vineri – în ortodoxie: Sfânta Parascheva

Cuvioasa Paraschiva s-a născut din părinţi vestiţi şi de bun neam, pe la începutul veacului al 11-lea în satul său, cum îl numesc alţii, târguşorul Epivate de pe malul Mării Negre, din Tracia, în depărtare de 12 ore de la Constantinopole. Epivate era moşia părinţilor ei şi ea avea şi un frate, care a fost episcop. Şi sora, şi fratele aveau, acuma, de mici foarte mare plăcere pentru viața adevărat creştinească. Paraschiva, fiind numai de 10 ani, nu o dată şi-a dat hainele de pe sine săracilor, îmbrăcându-se, în schimb, cu hainele lor cele zdrenţuroase. De aceea părinţii o ocărau şi o pedepseau; ea însă a rămas neschimbată, până ce, într-o zi, a părăsit în taină casa părintească, rudele şi cunoscuţii şi s-a dus în pustie, apoi la Constantinopole, unde s-a închinat pe la toate locurile sfinte şi a petrecut 5 ani într-o mănăstire a Maicii Domnului. De la Constantinopole, sfânta Paraschiva s-a dus la Ţara cea sfântă sau Canaan sau Palestina, s-a închinat, şi acolo, pe la toate locurile sfinte şi a trăit, apoi, în post şi în rugăciuni, într-o mănăstire din pustia Iordanului, până la vrâsta de 25 ani. Într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr strălucit şi i-a zis: „Lasă pustia şi întoarce-te în patria ta, că acolo trebue să laşi tu pământului trupul tău!”. Sfânta s-a şi întors la Epivate, fără să se deie acolo cuiva de cunoscut şi, după doi ani de trai lângă biserica Sfinţilor Apostoli, a murit şi a fost înmormântată de creştini pe malul Mării Negre.

Sfânta Parascheva

Cam 200 de ani, după aceea, fiind aruncat pe mal un corăbier mort de o boală molipsitoare şi oameni din Epivate săpând pentru el mormântul, au dat de un trup omenesc neputrezit. Săpătorii însă n-au băgat de seamă, ci împreună cu trupul neputrezit au îngropat şi trupul cel împuţit al corăbierului. În noaptea următoare, unui om evlavios, anume George, care ajutase la îngroparea corăbierului, i s-a arătat în somn o împărăteasă, pe un tron strălucit şi încunjurată de mulţime de ostaşi străluciţi, dintre care unul l-a prins pe George de mână şi i-a zis: „Pentru ce voi într-atâta aţi dispreţuit trupul cuvioasei Paraschiva? Nu întârziaţi a-l lua din mormântul cel puturos şi a-l pune într-o raclă luminată, căci împăratul a voit a o preamări pe pământ!”. Atunci şi împărăteasa de pe tronul cel strălucit a grăit către înspăimântatul George: „Grăbeşte-te a scoate moaştele mele de lângă cadavrul acel împuţit; patria mea este Epivate, unde şi voi trăiţi!”.

Aducerea moaştelor Sintei Parascheva

Arătându-se aceeaşi vedenie, în aceeaşi noapte, şi unei femei evlavioase, cu numele Eutimia, epivatenii au dezgropat moaştele sfintei Paraschiva şi le-au aşezat cu cinste în biserica lor, cu hramul Sfinţilor Apostoli, unde s-au făcut multe minuni. Ei au mai zidit, cum se spune, pe locul unde fusese casa părinţilor sfintei Paraschiva, o biserică, cu hramul numelui ei. Fericitul episcop Melchisedec din Roman zice că o minune „mai nouă, povestită de epivateni arhimandritului Serafim, fost egumen, în anii trecuţi, al mănăstirii Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, când a fost el prin satul epivatenilor, în luna lui Martie”, este aceasta: „La anul 1811, Februar în 6, s-a făcut pe Mare furtună mare, suflând vânt de miază-noapte cu mult omăt şi s-au pierdut corăbii multe pentru covârşirea viforului. O corabie mare din Chios ancorase în liman cu trei ancore, în dreptul bisericii Cuvioasei se ridicaseră două ancore şi rămăsese numai una. Acesteia, rupându-i-se funia, rămăseseră una sau două viţe sănătoase. Iară corăbierii, văzând primejdia prea învederată şi deznădăjduindu-se pentru mântuirea lor, au chemat în ajutor pe Cuvioasa Paraschiva, plângând din toată inima, şi, după puţin, s-a arătat Cuvioasa pe pupă, adică pe partea dindărăt a corabiei, îmbrăcată în negru şi ţinând cinstita cruce, pe care au văzut-o aievea atât căpitanul, cât şi cârmaciul, fiind ei în partea de dinainte a corabiei, şi era ca la al 8-lea ceas din noapte. Şi le-a zis Cuvioasa: „Nu vă temeţi, că conteneşte viforul degrabă. Şi îndată, o minune!, a încetat. Iară făcându-se dimineaţa, au ieşit corăbierii la uscat şi au venit la biserica Sfintei, să facă paraclis, şi văzând icoana Cuvioasei de departe, a zis cârmaciul căpitanului: „Iată muierea ce ţinea crucea: Aceasta e aceea ce a venit, noaptea, în corabie!”. „Aşa e, a zis căpitanul, acesta e de bună seamă!”. Şi au făcut amândoi mătănii, cu lacrimi, şi, îmbrăţişând icoana, o sărutară. Şi un turc, corăbier din cei din corabie, văzând icoana, zise şi el: „Aceasta era femeia pe care am văzut-o, noaptea, în corabie”.

De la Epivate, moaştele sfintei Paraschiva au fost strămutate la capitala Bulgariei, Târnova, unde au stat cam la 160 ani; de acolo, la Valahia sau Ţara muntenească, dăruindu-le sultanul Baiazid voievodului Mircea cel Mare, în anul 1393, de unde, în 1396, acelaşi sultan le-e luat şi le-a dăruit văduvei Anghelina, mama despotului Ștefan al Serbiei, care le-a aşezat în biserica casei sale, din capitala Belgrad, unde ele au stat 124 de ani.

*

În anul 1520, sultanul Suleiman I le-a strămutat, din Belgrad, la Constantinopole, dăruindu-le, cum spune un scriitor, iară cum spune altul vânzându-le patriarhului de acolo, cu 12 mii de galbeni şi stând ele la patriarhie timp de 120 de ani.

*

În anul 1639, voivodul Moldovei, Vasile Lupu, sfârşi zidirea şi înfrumuseţarea vestitei sale biserici, a Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, şi, în 1641, a adus, cu cheltuieli de peste 300 mii de lei, moaştele sfintei Paraschiva, de la Constantinopole, la Iaşi, şi le-a aşezat în biserica numită, unde ele se află şi astăzi.

*

Hotărând guvernul României să repare mănăstirea Sfinţilor Trei-Ierarhi din Iaşi, moaştele sfintei Paraschiva s-au aşezat în o capelă din lăuntrul mănăstirii, pe un catafalc din lemne de brad. În seara de 26 Decemvrie 1888, făcându-se, în acea capelă, vecernia, făclia din sfeşnicul de lemn, de lângă racla cu sfintele moaşte, din nebăgare de seamă a rămas aprinsă şi, topindu-se, a căzut pe sfeşnic, care a luat foc. O noapte întreagă au ars toate lemnele de brad, pe care sta racla cu sfintele moaşte, s-a topit şi o parte din argintul ce îmbrăca racla şi a ars şi capacul raclei. Abia a doua zi, în ziua sfântului Ştefan, la 7 ore dimineaţa, focul a fost văzut de nişte şcolari. Dându-se alarma, lumea a alergat la locul primejdiei şi s-a uimit, văzând că sicriul cu sfintele moaşte nu se mai vedea din flăcări şi jăratic. Arseseră toate lemnele, stranele de primprejur şi alte lucruri; se prefăcuse în cărbune sicriul de lemn, în care se aflau sfintele moaşte, topindu-se şi corogindu-se groasele table de argint de pe el; puterea focului fusese aşa de mare, încât se topiseră sticlele, cu care erau acoperite portretele ctitorilor, ce se aflau atârnate pe un părete al capelei; la o depărtare mare de la foc, se coşcovise catapiteasma şi se înfierbântase policandrul până la gradul de a fi şi el topit. Şi totuşi, sfintele moaşte fură scoase din acea movilă de jăratic cu totul nevătămate, neatinse fiind de foc nici chiar stofele cu care sunt înfăşurate, ba fără să miroase măcar a fum şi fără să fi pierdut Sfânta din podoabele ce le are la coroană, având şi oasele aceeaşi faţă şi fiind netopite nici peceţile de ceară, cu care este pecetluită de la Vasile Lupu Vodă.

Foaia ilustrată, 6 octombrie 1891: Curtea Domnească din Iași, la anul 1600

Episcopul Melchisedec ne spune că l-a rugat pe un prieten din Iaşi, vrednic de toată credinţa, atât pentru evlavia sa, cât şi pentru judecata sa sănătoasă, să-i scrie despre focul întâmplat, şi iată cum îşi încheie acel prietin răspunsul său:

„Lumea… proslăveşte pe Sfânta (Paraschiva) pentru minunea prea slăvită ce a arătat, rămânând nearsă de un foc aşa de mare! Pentru sceptici însă nu este nimic minunat, în cazul de faţă; pe dânşii nu-i interesează minunile dumnezeieşti, fiindcă ei n-au Dumnezeu, nici suflet nemuritor, nici aşteaptă altă viaţă după aceasta de aici. Acei puţini dintre dânşii, care sunt provocaţi a vorbi despre această minune mare, se silesc a explica fenomenul în felurite moduri ale priceperii lor, în marginile legilor firii, fiind lipsiţi de cultură în cele dumnezeieşti. Doamne, iartă-i, că nu ştiu ce fac, nici pentru ce trăiesc!”[10].

*

*

[1] „Dumnezeu lucrează asupra universului, aplicând forţa sau puterea răspândită în natură acolo unde este necesar ca această forţă să producă o mişcare neobişnuită: aceasta nu este decât o minune, pentru că el singur, fiind izvorul şi creatorul tuturor forţelor create şi creabile, poate scoate destule elemente spre a lucra într-un mod subit pentru a efectua o mişcare neobişnuită, adică o minune” (Calinescu, St., Dr. Pr., Demonstraţiune raţională, dogmatică şi istorică despre posibilitatea şi realitatea minunilor în Creştinism, în Foaia Diecesană, Anul I, Nr. 43, Caransebeş, 26 octombrie / 7 noiembrie 1886, p. 1).

[2] „Dumnezeu poate face minuni, adică poate schimba rânduiala firii, fiindcă această rânduială tot El a făcut-o. Dumnezeu e atotputernic şi face tot ceea ce voieşte. / Dar omul poate face minuni? / Omul, cu puterile lui, nu poate să se ridice peste rânduiala lumii. Deci nu poate să facă minuni. Omul e zidit după legi ale firii şi puterea lui se mărgineşte la aceste legi” (Agârbiceanu, Ion, Despre minuni, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, Anul 30, Nr. 260, 1939, p. 6).

[3] „O minune poate fi săvârşită numai de Dumnezeu, pentru că numai El poate fi cauza făptuitoare a unei minuni… Fiinţe create pot fi întrebuinţate la săvârşirea unei minuni numai ca instrumente” (Biserica şi Şcoala, Anul XXIII, Nr. 3, Arad 17/29 ianuarie 1899, p. 20).

[4] Agârbiceanu, Ion, Despre minuni, Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, Anul 30, Nr. 260, 1939, p. 10

[5] „Minunile sunt cauza şi fundamentul, sunt proba şi atestarea formală despre divinitatea cuvintelor Salvatorului lumii. Fără minuni nu există creştinism” (Calinescu, St., Dr. Pr., Demonstraţiune raţională, dogmatică şi istorică despre posibilitatea şi realitatea minunilor în Creştinism, în Foaia Diecesană, Anul I, Nr. 43, Caransebeş, 26 octombrie / 7 noiembrie 1886, p. 1).

[6] „Minunile au de scop preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea oamenilor (Biserica şi Şcoala, Anul XXIII, Nr. 3, Arad 17/29 ianuarie 1899, p. 21).

[7] „1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului; şi nu este cine să se ascundă de căldura lui” (Psalmi, 18).

[8] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[9] Vendidad, Fagard II, Myts of Yima, verset 2, p. 9

[10] Biserica și Școala, Anul XLVIII, Nr. 24, Arad 9/22 iunie 1924, pp. 4-6


Grigore Ion a Lucăi din Salcea, erou sau mit local?

Încrâncenarea cu care caut, în ultimele zile, identitatea lui Grigore Ion, ostaşul român care a aruncat la picioarele Domnitorului şi al Ţarului, în 31 august 1877, „Steagul cel Verde” al Profetului, „pe care îl scot numai la primejdie mare”, şi pe care îl capturase, în 30 august, Grigore Ion, are o mare importanţă pentru mine, deşi pe puţini mai interesează astăzi vredniciile strămoşilor, iar „din multele chipuri ale povestirii, e greu de ales cum a fost într-adevăr cu luarea steagului” (Coşbuc, George, Războiul nostru pentru Neatârnare, ediţia V, Bucureşti, 1907, 103). În plus, Grigore Ion este unul doar dintre zecile mii de români eroi, pe care nevoia de festivism războinic la scos la iveală şi la impus atenţiei publice până la următorul eveniment cu încărcătură persuasivă: capturarea steagului roşu al călăreţilor turci, adus la Bucureşti, pentru a fi depus la Arsenal, în aceeaşi lună septembrie a anului 1877.

Există sacrificii cu adevărat impresionante, cele săvârşite de ofiţerii români, care, după ce au fost răniţi, au fost terminaţi, cu topoarele, de către başbuzuci, spre indignarea lui Kogălniceanu, care, ca ministru de externe, protesta violent împotriva acestor barbarii. Există fapte de vitejie epopeice, toate scufundate în uitare, deşi mai împăienjenesc coloanele gălbui ale gazetelor vremii, dar pe mine mă interesează doar Grigore Ion, pentru că vreau să ştiu dacă eroul este ţăranul din Salcea, judeţul Suceava, care, în 1893, solicita Regelui o pensie, fiind „bolnav şi împovărat de o familie compusă din 7 persoane”, motivându-şi cererea că el a fost cel care a „răpit drapelul turcesc, în ziua de 30 august 1877, în vârful redutei Griviţa”, sau este un prahovean, de pe lângă Vălenii de Munte, aşa cum sugerează majoritatea mărturiilor pe care le-am aflat. Enigma nu poate fi încă nelămurită, fără cercetarea atentă a comunicatelor de război din „Monitor”, publicaţie încă greu de aflat, dar, deocamdată, Grigore Ion a Lucăi din Salcea, cu memoria cinstită ca a eroului de la Griviţa, pare să însemne doar o închipuire locală, o exagerare săvârşită de câţiva intelectuali din Salcea, suferinzi de exaltarea patriotismului local, care justifică, pe nedrept, trageri la temă şi instituiri de falsuri eroice locale.

Practic, identitatea o poate da statutul militar: cel de dorobanţ „botoşenean”, pe care în mod cert l-a avut Grigore Ion a Lucăi din Salcea, sau cel de vânător, pe care l-a avut Grigore Ion din Prahova. Dorobanţii botoşeneni şi vânătorii prahoveni luptaseră împreună, supravieţuitorii fiind decoraţi de Domnitor şi de Ţar, aşa că e posibil ca un dorobanţ şi doi vânători să fi dobândit steagul. Numai că mărturiile, inclusiv cele iconografice, exclud implicarea vreunui dorobanţ în smulgerea steagului, statornicind merite pentru vânătorii lui Alexandru Candiano-Popescu; este de presupus că, dacă între cei trei viteji s-ar fi aflat şi un dorobanţ, propaganda armatei nu ar fi ratat ocazia de a impresiona cu frăţia de arme, cu prilejul ceremoniei militare din 18 septembrie 1877, descris astfel:

„Stindardul, luat de armata română turcilor de la Plevna, a defilat, în 18 septembrie, în Bucureşti, cu ceremonie militară şi în aclamaţiunea generală a poporaţiunii, pe Podul Mogoşoaiei, până la Arsenal. În faţa Teatrului, s-a ţinut un mic discurs, din partea funcţionarilor, Primăriei, care au dăruit un orologiu de aur soldatului Grigore Ion, care purta stindardul şi care-l luase de la vrăjmaş.

Iacă discursul de care vorbim:

„Plini de bucurie, salutăm fericita-ţi întoarcere şi, ca semn de recunoştinţă şi admiraţiune pentru eroica-ţi purtare, funcţionarii primăriei Bucureşti îţi oferă unu orologiu de aur, pe care te roagă să-l porţi la vitejeasca ta inimă, cu acea dragoste cu care ţi-l oferă. Trăiască România liberă şi independentă! Trăiască Domnul şi Doamna românilor! Trăiască brava armată română! Să trăieşti, adevărat fiu al României!”

De la Teatru, procesiunea a urmat Podul Mogoşoaiei, apoi bulevardul, unde trofeul a fost închinat statuii lui Mihai Viteazul, şi, de aici, dus la Arsenal. Stindardul este verde. În mijloc, are o semilună şi o stea de aur; pe de margini, la colţuri, e scris cu litere turceşti, tot de aur. Lemnul, de care e bătut, are forma unei suliţe. Soldatul de vânători Grigore Ion, care îl poartă, avea pălăria ciuruită de gloanţe. Braţele lui erau pline de cununi şi flori, care i-au fost aruncate de pe la ferestre, în parcursul ce a făcut. Maiorului Candiano Popescu, care comandase Batalionul de vânători, i s-au aruncat flori şi a fost cu căldură felicitat de poporaţiune.

Împrumutăm, din „Orientul”, naraţiunea soldatului, în privinţa modului cum a fost luat acest stindard:

„Ne aflam înainte; gloanţele cădeau ca grindina: turcii erau la 300 de paşi, dar se bătea în retragere. Eu eram înaintea celorlalţi; vream să omor un turc, cu baioneta. Deodată, văd un zaplan, ca la o sută metri, dând fuga, cu stindardul în mână. Îl ochesc şi cade. Mă reped asuprea lui şi sosesc la dânsul tocmai când se silea să pună mâna pe revolver. Îi înfig baioneta în piept şi pun mâna pe drapel. Turcul murise, dar mâna-i ţinea încleştată drapelul… Mă silii să îl smulg din mână; dar văzui alţi doi turci, repezindu-se asupra mea. Mă pusei în apărare, ştiind în ce grea poziţiune eram. Din fericire, sergentul şi caporalul meu văzură pericolul la care eram expus şi se repeziră lângă mine; eu am omorât unu turc şi ei pe celălalt şi, astfel, luarăm drapelul”.

Părerea unanimă e ca primăria să ia iniţiativa de a face fotografia bravului soldat, purtând trofeul ce ne-a adus, şi să o vândă în profitul răniţilor (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 27/15 septembrie 1877).

 

Acelaşi discurs lămuritor, în „Resboiul” din 18 septembrie 1877: „Iacă cei trei voinici din Batalionul al 2-lea de vânători, dintre cei care s-au distins în luptele de la Plevna. Cel din mijloc este soldatul Grigore Ion, din districtul Prahova, care a luat stindardul, împuşcându-l pe Turcul care fugea cu dânsul; cel din stânga este sergentul, iar cel din dreapta este caporalul care au sărit în ajutorul soldatului Grigore Ion. În ziua de 30 august, Batalionul al 2-lea de vânători a fost cel dintâi care s-a apropiat de întăririle turceşti, înaintând ca tiraliori. Îndată după vânători urmau şi celelalte trupe de linie şi dorobanţii, cu scări şi alte unelte, pentru a se putea urca pe redutele îndesate cu hordele sălbatice ale lui Osman Paşa, care trăgeau mereu cu puşti şi tunuri contra bravilor noştri soldaţi.

*

După cea mai crâncenă rezistenţă, trupele turceşti au trebuit să se retragă, lăsând poziţia lor întărită în mâinile Românilor. Pe când Turcii se retrăgeau, s-a întâmplat incidentul luării stindardului. Iacă cum narează însuşi curagiosul nostru vânător Grigore Ion luarea acelui glorios trofeu: „Eram înainte. Gloanţele plouau ca piatra. Turcii erau la trei sute de paşi, se găteau de retragere. Eram înaintea celorlalţi, voiam să ucid un Turc cu baioneta. Deodată, văd un alt turc spătos înaintea mea, fugind cu un steag. Îl ochesc, el cade; mă arunc pe el, când voia să descarce revolverul; îi înfig baioneta în piept şi trag steagul. Turcul murea, dar îl ţinea strâns. Mă silesc să i-l smulg. Atunci doi turci se aruncară asupră-mi. Mă pun în apărare; din fericire, sergentul şi caporalul meu îmi vin în ajutor. Culc la pământ un Turc, ei culcă la pământ pe celălalt, şi eu am smuls steagul” (Resboiul, No. 58, 18 septembrie 1877

„A doua zi, miercuri 31 august, M. S. Domnitorul inspectă poziţiunile pe care înaintaseră trupele, în urma bătăliei din ajun. Un detaşament de vânători, condus de maiorul miliţian Alexandru Candiano-Popescu, unul din ofiţerii carie condusese trupele noastre la asaltul redutei, veni spre a prezenta M. S. Domnitorului, în prezenţa A. S. I. Marelui Duce Nicolae, drapelul luat de la inamic.

*

Soldatul de vânători Grigore Ion, care cucerise acest trofeu, îl azvârli sub picioarele ambilor comandanţi. Marele Duce, felicitând pe bravul oştean român, îi atârnă de piept Crucea Sfântului Gheorghe, iar Domnitorul îl decoră cu „Steaua României”. Trupele ruse, care erau prezente, aclamară cu urale entuziaste pe viteazul vânător” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 72, Braşov, 30/18 septembrie 1877).

 

În acelaşi număr al „Gazetei Transilvaniei” (nr. 71 din 23/11 septembrie 1877), funcţie de sursele de informaţii, apar informaţii aparent diferite despre cei care au capturat „Steagul Verde al Profetului”, la Griviţa, în 30 august vechi 1877.

Ştirea preluată din „Românul” (p. 2) susţine că „drapelul turcesc a fost luat de vânători, sergentul Stan Gheorghe şi caporalul Nica Vasile cu încă 2 soldaţi din Batalionul al 2-lea de vânători”

*

Ştirea preluată din „Buletinul  de la teatru răzbelului”, publicat în „Monitor” e mai precisă, deşi dorobanţul Grigore Ion nu a ucis stegarul turc, ci abia de-a scăpat din mâinile lui, ajutat de cei trei vânători ai lui Candiano Popescu: „Grigore Ion, din Batalionul al 2-lea de vânători, smulse un drapel turcesc, ucigându-l pe cel ce-l purta”.

O altă faptă a fost supusă confuziei: „Căpitanul Pruncu, din al 5-lea de linie, a înfipt drapelul român pe parapetul dărâmat de brava artilerie”, gazeta „Răsboiul” susţinând că Walter Mărăcineanu a săvârşit acel act de eroism. În octombrie 1877, căpitanul Pruncu trimite o scrisoare gazetei „Telegraful”, „Cine a plantat întâi drapelul român pe cetatea Griviţa”, în care se mărturisea:

„Respectând cu toţii memoria căpitanului Valter, care a murit ca cel mai brav erou al armatei noastre, declarăm, însă, că el a murit la o altă redută, care încă nu este luată, iar nu la Griviţa. Pentru ca să cunoască ţara întreg adevărul, vă rog a publica că subsemnatul, căpitan Pruncu, după ce am luptat, cu compania mea, şi nemaiavând de ajuns oameni, am luat compania I-a, care nu avea nici unu ofiţer, şi am condus-o la reduta unde eu şi adjutantul Stăucescu, am plantat întâi drapelul Regimentului Nr. 5 de linie” (Gazeta Transilvaniei, Anul XL, Nr. 76, Braşov, 11 octombrie / 29 septembrie 1877).

 


Pagina 1 din 1212345...10...Ultima »