ARTA ŢĂRĂNEASCĂ | Dragusanul.ro

Kochanowska: Gospodăria țărănească românească din Bucovina

 

„În satul de munte Watramoldawitza, din partea de vest a Bucovinei, care aparține districtului Kimpolung, puteți face studii interesante despre gospodăria românească. În partea de sus, cea mai veche a satului, se întind, pe aproape o milă, în munți, în jurul vechii mănăstiri greco-orientale, care datează de la mijlocul secolului al XVI-lea, vechile case mici, care au fost primele ale așezării. Cabanele minuscule au acoperișuri foarte înalte, abrupte, și cele două ferestre, iar uneori doar una, sunt inimaginabil de mici, poziționate asimetric în apropiere de ușa joasă, din lemn. Cadrul este de obicei pătrat. Anexele nu sunt prea multe; dintre aceste câteva colibe vechi, majoritatea au fost deja lăsate să se descompună. Se spune că țiganii obișnuiau să trăiască în această parte cea mai veche a satului (este vorba de robii mănăstirești, trecuți cu nume în recensământul lui Rumeanțev – n. n.).

 

Cu cât mergi mai departe, cu atât sunt casele mai mari și mai frumoase. Dacă pereții nu sunt văruiți în alb, totul are o culoare maro-roșcată profundă, deoarece casele sunt făcute din lemn de molid, tăiat în bârne, și doar ferestrele sunt încadrate de un chenar alb. Un stâlp sculptat este adesea atașat, la ambele capete, de streașina acoperișului și se sprijină pe stâlpi sculptați.

 

Construcția acestor case este extrem de simplă; bârnele sunt tăiate cu câte o adâncitură, care le asamblează, iar acoperișurile sunt din șindrilă, deci tot din lemn, șindrilele superioare, de pe creste, fiind tăiate într-un model geometric, așa cum se întâmplă de multe ori. Descriu o astfel de locuință. Casa are o vechime de aproximativ 100 de ani, este locuită de gospodarul Leonti, unul dintre cei mai bogați și mai respectați din sat. Este gospodar, cum se spune aici (din zonele joase) și lucrează, vara, în „Zarina”, în țară – buna lui soție se ocupă singură de marea gospodărie și de copii. Totul strălucește de curățenie. Casa este unsă și văruită în alb. Aici, ca în toate gospodăriile, se află în jurul casei, un fel de bancă joasă, construită din lemn, „Prispa”. O cameră cu acoperiș, în lateralul casei, un mic grajd, în spate. Lângă acesta, se află un hambar deschis, unde stă căruța, vara; mâncarea este gătită și cu foc deschis, pe chirosteie, în ceaun. Știuleți de porumb atârnă în hambar pentru a se usca. Roata, pusă pe acoperiș, se spune că aduce noroc. Prăjini lungi, sprijinită crengile grele ale unui copac, dar vor fi folosite pentru a face fânul. Un gard din bârne de molid înconjoară curtea verde și grădina largă, care este cultivată cu porumb și cartofi, iar o mică bucată din ea este folosită pentru legume, cum ar fi pătrunjelul, usturoiul, ceapa etc. Câțiva pomi fructiferi, mai ales sălbatici, se află în spatele casei, coroanele lor întregind frumusețea peisajului. Partea din față a casei este orientată, de obicei, spre răsărit.

 

Interiorul majorității caselor, precum și al acesteia, este format dintr-o anticameră mică (tinda – n. n.) și o încăpere mare, care este destul de joasă și are grinzile afumate, care sprijină tavanul. Aproape de ușa joasă se află soba voluminoasă, prevăzută cu „Cupta” (cuptor – n. n.), o extensie largă, în spate, care se întinde, adesea, până la peretele următor și formează, astfel, o nișă care servește ca pat și este utilizată mai ales de copii. Un pat larg, înalt, din lemn, acoperit cu covoare, o masă îngustă, cu picioarele înfipte în podeaua de lut, veselă din ceramică pictată în culori puternice și linguri de lemn, de asemenea lucrări țărănești, completează mobilierul primitiv cu o bancă mică sau un scaun și o cutie din lemn pictată. În jurul camerei, se desfășoară de-a lungul peretelui, la fel ca banca exterioară, numită „Prispa”, banca interioară de lemn (lavița – n. n.), care este acoperită cu covoare simple, lucrate manual, alte covoare fiind puse pe perete, deasupra laviței. Pereții albi sunt decorați cu scoarțe și covoare, iar întreaga cameră impresionează straniu prin abundența de culoare. Icoane cu chipurile sfinților greco-orientali, în culori foarte strălucitoare și cu chenar din imprimeu auriu, atârnă pe pereți, împodobite cu prosoape albe brodate și cu buchete uscate din flori de grădină galben-portocalii, iar mănunchiuri puternic parfumate, care sunt cele mai populare la români, numite „bosiok”, atârnă pe perete și de tavan. La fel și știuleții de porumb, niște panglici de perle, pânze brodate, hamuri mici colorate, țevi sculptate în alamă, coarne de pulbere, toate lucrările gospodăriei. Cămășile brodate, blănurile, catrințele atârnă de o bară, atârnată de grindă.

 

Iată, în casa menționată, cum țese soția gospodarului, în timpul liber. Războiul de țesut poate fi utilizat numai pentru pânza grosieră și pentru covoarele înguste, acestea din urmă fiind confecționate din lână sau bumbac, vopsit în casă, celelalte doar într-un model simplu de dungi. Inul, cânepa sunt obținute prin muncă proprie și prelucrate laborios în timpul verii, când cânepa este uscată, înmuiată, melițată și apoi toarsă.

 

Acest țesut (vezi desenul fig. 7, Româncă la „Statioi”, este cât se poate de simplu: țăranca lucrează așezată, cu picioarele pe tabla lungă de trepte, numită „Someika” („Statioi” sunt stativele, iar „Someika” este suveica – n. n.), care este aruncată înainte și înapoi. O femeie poate țese aproximativ patru coți de pânză pe zi. Lângă desenul din fig. 7, se află schița vârtelniței de înfășurare, prin care firul de pe fus este transferat în suveică.

 

Tot în stative se face țesătura dreaptă a sătencei „catriwna” (catrința –n. n.), care este țesută în culorile roșu-negru și are doar o dungă colorată la bază. Ea este înfășurată strâns în jurul corpului și fixată cu o centură (bârneața – n. n.), completând costumul simplu al femeii, care poartă, în timpul verii, doar cămașa foarte bogat ornamentată. Cojocul, sumanul, opincile și ciuboțelele aparțin sezonului mai rece. Dar nu este în intenția noastră de a vorbi, în continuare, despre costumele pitorești ale acestor țărani, deoarece acest capitol necesită un studiu special.

 

 

Casa din fig. 8 este, de asemenea, din districtul Kimpolung, dintr-o vale laterală a statului Walesaka, a orașului Kimpolung, ilustrând stilul delicat al gospodăriilor din această frumoasă vale, care pot fi întâlnite peste  tot în Bucovina, doar cu mici schimbări. Poarta aparține gospodarului Georgi Merkisz (George Mercheș – n. n.). În spatele ei se află una dintre casele mai vechi, dar foarte bine păstrată și cu pereții văruiți în alb, care arată foarte prietenoasă în fundalul verde al curții. Din păcate, poarta era încuiată, iar dincolo de ea se aflau doi copii, pe care părinții îi lasă singuri în timpul zilei, lucru foarte frecvent în rândul acestor oameni, care trebuie să-și facă treaba; copii se jucau în curte și au fugit în grădină, în timp ce câinele șchiop, înlănțuit lângă coliba lui de la poartă, m-a lătrat violent, privindu-mă cu ochii întunecați și vigilenți și urmându-mi toate mișcările, în timp ce schițam casa.

 

Poarta largă, frumos lucrată, sculptată, acoperită este caracteristică acestei zone și completează tipul gospodăriei noastre românești (Fig. 9)”[1].

 

 

[1] Auguste Kochanowska, Vom rumänische Bauernhaus in der Bukowina, în Zeitschrift für östereichische Volkskunde, IV. Jahrgang 1898, Wien 1898, pp. 203


Mobilierul casei țărănești românești din Bucovina

 

În acelaşi număr al jurnalului profesorului Dr. Michael Haberlandt[1], în care Johann Bachman își ilustra un studiu despre așezările occidentale de munte și ocupațiile locuitorilor lor cu imagini ale unor lăzi de zestre românești din Transilvania și din Bucovina, care abundă în simbolistică străveche, profesorului și directorului Școlii de Arte și Meserii din Câmpulung Moldovenesc, Ilie Veslovschi, publica studiul „Mobilierul casei țărănești românești din Bucovina”[2], cu trimiteri la cele 15 ilustrații grăitoare, respectiv „fotografiile și desenele în cerneală ale pieselor din k. k. Muzeul Imperial al Austriei, făcute de Alex. Moroșanu și J. Georgiță din Kimpolung”.

 

În textul menţionat, pe care m-am străduit să-l traduc sunt trei informaţii care lipsesc etnografiei româneşti: 1). Statutul de Arcă sau Corabie, pe care îl avea lada de zestre, făcută de mire ca dar pentru mireasă; 2). Originea patului ţărănesc în jertfelnicul bisericesc; 3). Colţarul de la Stupca, din vremea lui Ştefan cel Mare (avea 400 de ani în 1890, când l-a cumpărat Romstorfer), care se află şi în prezent la Viena – acolo unde îi era şi încă îi mai este locul, chiar dacă noi, daco-romanii, din pricina „cumplitului rapt“, am ratat şansa istorică de a-l pune pe foc sau pentru a-l arunca la gunoi. Cum am făcut, în fond, prin liderii credinţei noastre, şi cu osemintele lui Ştefan cel Mare.

 

 

„Mobilierul gospodăriei românești are vechime în ceea ce privește forma și metoda de fabricație, precum și decorarea acestuia. Ca și gospodăria românească în sine, acestea au fost păstrate, sub protecția codrilor, în ciuda soartei istorice tulburi a populației și a țării în ansamblu, până în zilele noastre. Relația dintre mobilierul pentru casă și locuință a rămas întotdeauna solidă. Casele în sine, care întotdeauna sunt orientate spre sud, sunt împărțite, în mod obișnuit, în două părți inegale de către un hol: camera mai mică (casa cea mică) este spațiul real de locuit, iar camera mai mare (casa cea mare) este folosită doar de oaspeți, iar de căseni, duminica și de sărbători sau pentru alte ocazii festive. Iată piesele de mobilier despre care vom discuta mai jos.

 

Materialul de construcție predominant al gospodăriei românești este lemnul, deși, în unele părți ale țării, există și case împletite din nuiele și lut. Chiar și cuiele folosite pentru acoperirea acoperișului sunt din lemn de tisă. În mod natural, lemnul este singurul material pentru mobilă, care trezește interesul nostru cel mai mare, datorită caracteristicilor sale foarte vechi – toporul este aproape exclusiv un instrument de lucru, cuțitele, rindelele și lipiciul nu joacă încă un rol sau joacă un rol foarte minor – precum și decorațiunile sale străvechi.

 

În ceea ce privește ornamentația, se practică gravura și decuparea; încrustările se freacă îndesat cu ceară colorată, în sculpturile plate, dar și arderea cu fierul încins este utilizată ca tehnologie ornamentală, iar cea mai rară este lucrarea de incrustare cu metale. Ornamentarea este predominant geometrică (cercuri, semicercuri, spirale, cruci, urmată de stilizarea motivelor vegetale și, în special, a ornamentului cu tendință naturalistă). Producția de mobilier de casă revine populației țărănești, piesele înfățișate fiind produse ale muncii grele a sătenilor.

 

Și k. k. Școala tehnică pentru prelucrarea lemnului din Kimpolung a dobândit merite reale în acest domeniu.

 

 

Lada de zestre

 

Lada de zestre joacă un rol important în viața populară românească, motiv pentru care ocupă primul loc în tematica acestui articol despre obiectele de uz casnic, dar rolul ei era și mai important în secolele XVI și XVII. Initial destinată pentru ținerea zestrei, lada a fost folosită, ulterior, pentru depozitarea lenjeriei, a pânzeturilor și a altor articole vestimentare. În multe zone din Bucovina, încă se obișnuiește ca rochiile de mireasă să fie păstrate în ladă, astfel încât să poată fi din nou folosite ca rochii de înmormântare. De aceea, urmașii comit un păcat mare și un sacrilegiu față de femeile moarte, dacă nu le îngroapă cu straiele lor pure de mireasă.

 

Lada de zestre este folosită, adesea, și ca bancă, pe care o înlocuiește uneori. În vremurile vechi, acest obiect era făcut, cu mult efort, sârguință și grijă, dar și cu o abilitate specială, de către mire, drept cadou pentru mireasă, înainte de nuntă (ooo, deci lada de zestre era „arcana” sau „corabia”, cu care vorniceii-corăbieri duceau darurile miresei! – n. n.). În multe locuri din Bucovina, în funcție de bogăția mirelui, mireasa primea mai multe lăzi. Acum, lăzile nu mai sunt făcute de mire, ci sunt cumpărate de pe piață și, prin urmare, nu mai au comoara frumoasă de motive ciudate, ca înainte; ele sunt doar pictate și lucrate foarte primitiv. Cu această ocazie, trebuie menționat faptul că mireasa îi oferea mirelui, drept cadou, o cămașă de mire din lenjerie bogat brodată, ca recompensă pentru lada primită[3].

 

Există mai multe tipuri de lăzi de zestre. Cele în care sunt păstrate produsele textile sunt, de asemenea, amenajate ca atare. Ele sunt numite „tron”, atunci când mireasa părăsește casa familiei, după nuntă, pentru a se muta în noua ei casă. Cea mai frumoasă ladă este apoi încărcat pe o căruță trasă de patru, până la șase boi, iar mirele și mireasa trebuie să stea deasupra zestrei miresei. Lăzile erau adesea folosite pentru a păstra banii, într-un lăcaș special creat pentru acest lucru. Și lăcașul bisericii (lada bisericii) joacă un rol major. Lăzile foarte mici au fost denumite „ladițeșoare”. Construcția cuferelor este simplă, dar diferă semnificativ de lăzile celorlalte națiuni. Nu au decât picioarele foarte scurte, fiind făcute din lemn de stejar, arțar, dar mai ales fag.

 

 

Lăzile de zestre din secolele anterioare, care sunt încă păstrate ici și colo prin districtul Kimpolung, sunt gravate, zgâriate (fig. 23-26) sau prevăzute cu crestături distincte, adesea policromate, dar rareori încrustate cu metale. Numai plantele ușoare au fost folosite pentru a colora lăzile. Deseori sculpturile erau umplute cu ceară colorată, creând nuanțe frumoase, saturate. Ornamentația care poate fi găsită pe lăzi constă din cercuri și spirale incizate, dar și din sculpturi tipice de crestătură, crucea jucând întotdeauna un rol major. Ornamentul de fier este rar întâlnit. Rareori se întâmplă ca două părți laterale, corespunzătoare aceleiași lăzi, să aibă aceleași ornamente.

 

 

Unele lăzi de zestre (fig. 27) au două sau chiar mai multe tonuri de maro profund, care sunt puse în valoare de negrul adăugat în unele locuri. Pata de fum și coincidențele diferitelor iluminări dau unor lăzi nuanțe de culori surprinzător de frumoase și de armonioase.

 

 

 

Masa.

 

Dacă o parte dintre popoarele din antichitate își luau mesele din poziția culcată, o altă parte obișnuia să folosească o poziție așezată, cu picioarele îndoite. Masa era folosită doar la ocazii ceremoniale. Cert este că masa profană a fost introdusă abia în secolul al XIV-lea și își datorează originea mesei de jertfă a bisericii (jertfelnic). Cea mai veche formă a acestui obiect de uz casnic este format dintr-o tăblie scobită pe partea superioară, o tăblie cu plăci tăiate primitiv și prelucrate din topor. În conformitate cu tablele și părțile din mese care au rămas din vremuri de demult, acest obiect de uz casnic pare să se fi modificat de mai multe ori și a fost creat, inițial, în mare parte dintr-o ladă de zestre, căreia i-au fost lungite picioarele.

 

Întâlnim mese care serveau pentru consumatul mâncării, dar și ca lăzi de luat masa. La acest tip de masă, rama are 28-30 cm lățime, înălțimea este de 68-75 cm; ele au fost întotdeauna prevăzute cu o placă detașabilă. Interiorul gol, format din rame și scânduri longitudinale de perete, este adesea împărțit în trei părți, și anume: două părți laterale mici și o parte centrală mare. Partea de mijloc a fost folosită pentru depozitarea alimentelor, iar părțile laterale pentru a ține tacâmurile, cutia cu sare, vasul cu ardei etc. Înălțimea meselor este diferită și depinde în principal de utilizare. De regulă, mesele care au servit și drept cutii pentru alimente sunt mult mai mici, decât celelalte tipuri de mese.

 

 

Majoritatea meselor din camera mare au fost folosite probabil ca mese pentru ospețe (fig. 28-30), la ocazii ceremoniale, dar, în același timp și în mare parte, au servit și ca lăzi de haine, în așa-numita cutie cu cadru, care era, de asemenea, semnificativ mai mai mare decât cele două mese menționate, și în care hainele au fost păstrate; prin urmare, înlocuiesc lada de zestre și pot fi numite mese pentru zestre. Înălțimea acestor mese variază între 78 cm și 90 cm, iar lățimea cadrului este de 35 până la 40 cm. Lungimea blatului de masă a fost de 100, până la 125 cm, și lățimea, de 60, până la 80 cm.

 

În majoritatea meselor vechi, găsite până acum, picioarele (scândurile) sunt verticale, dar ușor răsfrânte spre exterior. Picioarele de masă sunt adesea conectate între ele, prin intermediul chingilor (fig. 31-32.). Structura din lemn a acestor table de mese este primitivă. Scândura pătrată, îmbinată din două părți, ține știftul cadrului. Cu toate acestea, pentru ca conexiunea să fie permanentă, placa era atașată de scânduri (picioare) cu două sau mai multe cuie de lemn. Gravurile și sculpturile uneori colorate pot fi văzute doar pe rame și picioare, în timp ce placa detașabilă, în mare majoritate, nu are deloc decorațiuni. Scândurile (picioarele) unor mese au profile. Partea inferioară a bazei mesei se lărgește puțin, ceea ce conferă mesei o stabilitate mai mare. Majoritatea meselor erau făcute din lemn de arțar, fag, mai rar din stejar. Pentru colorare au fost utilizate doar culorile plantelor. Așa-numita pată afumată a fost folosită de multe ori. Rareori mesele țăranilor au fost incrustate cu metal sau cu diferite tipuri de lemn.

 

 

Patul.

 

Cel mai natural și cel mai timpuriu pat, de care s-au folosit românii, a fost pământul gol, acoperit cu frunze, paie, crengi sau scoarță de copac, înainte de utilizare. Ciobanii români ai Carpaților încă mai folosesc pământul ca loc de dormit, acoperindu-l doar cu scoarță de copac, pentru a ține departe umiditatea.

 

Cel mai popular loc de dormit pentru români a fost cuptorul de deasupra sobei, făcut între plită și peretele opus, cu înălțimea de 0,75 până la 1,10 m, folosit și în prezent de oamenii bătrâni, slabi sau bolnavi și de copii. De asemenea, cuptorul joacă un rol important în basmul românesc.

 

Chiar și în Evul Mediu, în perioada Renașterii, vatra mare și zidurile sale din casa italiană din orașele Florența, Toscana, Veneția și din terra firma a fost locul de odihnă al căsenilor, mai ales în perioada rece și umedă[4].

 

Acest loc de dormit este menționat, pentru prima dată, în 1637, de istoricul Paul de Aleppo[5], care locuia la curtea voievozilor moldoveni. Acest scriitor a descris acest mobilier casnic[6].

 

În plus față de cuptor, întâlnim paturi stabile din lemn, în localitățile din sudul Carpaților Bucovinei și până în secolul al XIX-lea. Un astfel de pat stătea, întotdeauna, într-un colț al camerei, la 2 m de un perete și la aproximativ 0,80, până la 1,10 m, de celălalt perete. Partea principală a unui astfel de pat era întotdeauna o tăblie pătrată, care avea picioarele înfipte în podeaua de lut. Lățimea era de 10, până la 15 cm, și grosimea de 2 până la 3 cm, și avea o înălțime de peste 1,5 m (deci, e vorba despre laviță – n. n.).

 

Acest pat a fost apoi apropiat de cei doi pereți, cu ajutorul a două plăci laterale, dintre care cea mai lungă era de 1,80, până la 1,95 m, și cea mai scurtă, de 0,78, până la 1 m, realizându-se astfel un pat stabil. Dacă partea superioară a stâlpului de pat nu atingea tavanul, era împodobit cu o rozetă sculptată. Restul era gravat și sculptat cu crestături.

 

Pentru țăranii înstăriți, de câteva decenii vedem patul stabil, precum și patul mobil. Forma unui astfel de pat a fost întotdeauna ciudată și arată doar sculpturi sau gravuri tipice pe cele două părți principale (fig. 33.) Capătul este întotdeauna în prelungirea picioarelor. Plăcile laterale nu erau cioplite, ci doar gravate.

 

 

Leagănul.

 

Leagănul, la începuturile sale îndepărtate, ar trebui să fi avut aceeași formă, la români, ca și la celelalte popoare primitive. Cea mai primitivă formă a leagănului era un trunchi scobit de salcie, de 90 cm lungime. Ca și în trecut, covata este folosită și ca leagăn, în situații de urgență, în familiile sărace. La munte, în partea de sud a Bucovinei, la începutul secolului al XII-lea, a fost folosit un fel aparte de leagăn, leagănul cu lețuri. Partea principală a capului și piciorului acestui leagăn, care aveau aceeași formă, era rotunjită și conectată la părțile principale cu ajutorul unor șipci, de 8,5 cm, la o distanță de 5 cm fiecare. Acest leagăn era legat de grinda principală din camera mică, cu două funii, care asigurau balansul. Dar putea fi atașat leagănul și de mamă, cu ajutorul a două curelușe, atunci când mama lua copilul cu ea, în afara casei sau chiar atunci când trebuia să meargă, cu el, pe o distanță de câțiva kilometri, prin munți și văi, pentru a duce mâncare soțului implicat în munca forestieră. Din părțile vechi de leagăn, păstrate până în ziua de azi, și din spusele celor mai bătrâni săteni, se poate înțelege că au fost utilizate și alte tipuri de leagăn, în afară de cele menționate – unele leagăne erau sub formă de lădițe, care erau rotunjite la capete. Nu era neobișnuit ca partea superioară a leagănului să aibă un mic coviltir, făcut din ramuri de salcie împletite. Decorațiunile de pe leagăn sunt ornamente geometrice, unele fiind gravate și sculptate, dar mai ales policromate (fig. 34-35).

 

 

Înfrumusețările marginale au fost întâlnite mai rar. Ornamentul „ochiului” este adesea folosit, dar pot fi văzute și cruci stilizate, semicercuri și cercuri întregi, rozete și alte decorații particulare, aranjate armonios.

Leagănul se făcea doar din lemn de arțar sau molid, din alun sau din ramuri de salcie, dar niciodată dintr-un alt tip de lemn, fie din superstiție, fie din alte motive, necunoscute până acum.

 

 

Blidarele și colțarele.

 

În trecut, dulapurile de haine nu erau folosite de români. Hainele erau fie depozitate fie pe o bară, atașată la grinzile tavanului, fie pe pereți, fie în lăzile de zestre descrise mai sus. Dulapurile sunt folosite de aproximativ cincizeci de ani (deci, de prin 1855 – n. n.), dar ele servesc doar la depozitarea veselei sau a alimentelor și sunt numite, în consecință, „blidare”.

 

Blidarele de perete și plăcile de perete (colțarele) sunt mai frecvente de multă vreme. Unii au găsit exemplare vechi de două-trei veacuri. Forma de bază a blidarelor de perete este dreptunghiul sau triunghiul, cu adâncime mică. Majoritatea sunt cu gravuri.

 

 

Sculpturi învelite și împletituri de paie.

 

Figura 36 prezintă un colțar cu împletituri de paie. Originalul a fost găsit în satul Stupca și are 400 de ani; partea din față are doar împletituri de paie. În acest colțar se păstrau, cu rol decorativ, spice de grâu și s-au obținut efecte foarte frumoase prin aceste împodobiri. Există sculpturi pe multe blidare și colțare, care au fost umplute cu ceară de albine colorată; unele sunt decorate prin ardere cu fier roșu. Cea din urmă tehnică de decorare este cunoscută de români de secole, la fel ca și îndoirea lemnului.

 

Plăcile de perete (colțare) au fost întotdeauna instalate în colțurile așa-numitei camere mari și, la fel ca dulapurile din colț, au servit doar pentru a ține sticle de apă sfințită, cruci de mână, cărți de rugăciune etc. Toate erau sculptate (Fig. 37) sau gravate.

 

 

O piesă aparte, care nu poate fi găsită la niciun alt popor și există de mai bine de douăzeci de ani, este icoana, tabloul cu imaginile sfinților. Obiceiul de a folosi icoane este foarte vechi și se păstrează, în principal, în munți, acolo unde piesele vechi s-au păstrat cale de veacuri, până acum. Întrucât icoanele sfinților din casa românească sunt puse, în cea mai mare parte, pe peretele de est, doar acest perete era prevăzut cu icoane, cu o înălțime de 1,5 până la 2 m. Cele mai multe icoane sunt gravuri ale simbolurilor religioase.

 

 

Scaunul și jilțul.

 

Scaunul este tăiat dintr-un trunchi de copac, fiind, printre români, unul dintre primele obiecte de șezut pe care le putem găsi, în simplitatea sa, în cele mai îndepărtate colibe alpine ale Carpaților bucovinei; românii s-au folosit, de-a lungul vremii, de scăunele cu patru sau doar cu trei picioare. Dintre exemplarele care s-au păstrat, toate sunt dintre cele mai primitive. Locul scaunului nu a fost niciodată în camera de ceremonii, ci doar în sufrageria propriu-zisă (casa mică), așadar scaunele au o decorație mică sau deloc. Întotdeauna găsim acest scaun primitiv în imediata vecinătate a vetrei. În trecut, scaunul din piatră sau din lut stabil a fost foarte des utilizat, în locul scaunului mobil din lemn.

 

Deși scaunul a fost parțial înlocuit de jilț, acesta a fost folosit încă mult timp. Se întâmpla ca, în cea de-a doua zi a nunții, imediat după sosirea miresei la casa părinților, să fie așezat, pe lada de zestre, un jilț decorat cu multe panglici colorate. În timp ce toți participanții la nuntă horesc, timp de o oră, soacra urcă în jilț. Din acest scaun de onoare și în fața oaspeților, care dansau în cercuri, soacra primea cămașa, pe care mireasa i-o confecționase în acest scop, uneori cu multă artă. În acest fel, mireasa și-a „cumpărat” noua reședință de la soacra sa.

 

Datorită folosirii de zi cu zi și a inconsistenței lemnului, tipurile mai vechi de scaune nu au fost păstrate până în zilele noastre. Conform tradiției, scaunele anterioare, precum băncile, aveau desigur doar formă de scaune simple. Există și ideea că scaunele de cor seculare din strane și scaunele archierești, făcute de țărani pentru biserici, în sudul Bucovinei au apărut, din scaunul profan. Între timp, scaunele de cor din bisericile ortodoxe grecești nu servesc pentru a sta, ci doar pentru a se sprijini de ele venerabilii credincioși bătrâni și slabi, motiv pentru care spătarul a fost semnificativ crescut. De spătar sunt atașate cotierele.

 

 

Banca.

 

Cea mai veche și, în același timp, cea mai primitivă formă a băncii (bancă, laiță) a fost așa-numita bancă de piatră (prispă), pe care românii au făcut-o în jurul bazei casei, după modelul băncilor de piatră ale romanilor, sau doar în fața casei, cum poate fi întâlnită, acum, la multe case vechi. În loc de banca de piatră și prispă, așa-numitul prichici (ßalkenbank) este foarte des utilizat. Acesta servea ca loc de odihnă pentru una sau mai multe persoane în zilele de șomaj și era adesea folosit pentru a dormi vara. În multe sate românești este încă obișnuit să găsești morții pe „Prispa” în timpul anotimpurilor calde. Predecesorul băncii înclinate, care a fost introdus în general în Evul Mediu, este banca simplă, mai puțin aplecată, cu picioruși asemănătoare cu scaun, care poate fi încă întâlnită chiar și în familiile foarte sărace.

 

Spătarul (laița cu spătar), care era destinat, ca un scaun lung, pentru mai multe persoane, dar și ca pat pentru o singură persoană, corespundea, în întregime, obiceiurilor și tradițiilor din secolul al XVII-lea, perioadă în care a fost introdus în uz. La fel ca în Evul Mediu, când băncile erau aranjate în jurul zidurilor locuitorilor din Florența și Toscana[7], la fel și la români, banca cu spătar era pusă în așa-numita cameră mare (casa mare), de-a lungul pereților. Spătarul mobil al băncii avea un dublu scop. Acesta a fost folosit la fel ca și la celelalte popoare din perioadele gotică și renascentistă, și anume pentru instalarea în apropierea sobei, spătarul fiind folosit și ca pat pentru copii, rabatat spre perete cu cea mai mare ușurință, fără ca banca să-și fi părăsit locul inițial; spătarul era pliat în așa fel încât peretele, care era întotdeauna acoperit cu covoare, să ofere un al doilea spătar și o protecție împotriva căderii copiilor, în timpul somnului.

 

Spătarul mobil este format dintr-un cadru, în mijlocul căruia există stâlpi, diferit profilați, fiind conectat la tabla puternică a băncii cu ajutorul a două balamale fixe, în mijlocul părții înguste, creând o pârghie cu un singur braț. Spătarului avea un design în două părți, cu o formă de șa pronunțată (forma clopotului) pe partea inferioară. Picioarele băncii sunt înclinate și asemănătoare cu cele ale scaunului sau prezintă același profil ca și picioarele de sprijin ale unui scaun tapetat. Spătarul este sculptat generos, pe ambele părți, cu sculpturi unice de crestătură și numai formele de sprijin au crestături asemănătoare, la scară. Această formă de jilț, care este tipică nu numai într-o direcție constructivă, ci și într-o direcție decorativă, arată o anumită relație cu „Moravia (Valahia), unde se folosea o astfel de bancă din secolul al XIX-lea (original în muzeul Národopisme (Museum Českoslovanské din Praga)”.

 

 

[1] Bachmann, Joh., Das Erzgebirge nach seinen Siedlungen und der Beschäftigung seiner Bewohner, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, XII. Jahrgang 1906, Wien, pp. 45 și urm.

[2] Weslowski, Elias, Die Möbel des rumänisohen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, XII. Jahrgang 1906, Wien, pp. 55 și urm.

[3] Pânza pentru cămașă trebuia să fie țesută chiar de mireasă. Vai de ea, dacă nu putea prelucra singură cânepa și inul, dacă nu știa să toarcă și să țese, dacă nu putea să coase și să brodeze cămașa pentru mire, pe care acesta să o poarte în ziua nunții, fără a fi folosită sau amintită înainte de nuntă. Ca să se căsătoriească, o fatătrebuia să învețe, vreme de șapte ani întregi, nu numai în familie, ci și în cercurile familiale apropiate, chiar și cele care să-i îngăduie participarea la evenimente publice, cum ar fi dansurile, pe care românul le organizează în aer liber chiar și iarna, ziceri înțepătoare și și glumele. De aceea, de la o vârstă fragedă, de la zece ani, fetele trebuie să prelucreze cânepa și inul, să țese, să coase și să brodeze, astfel încât să-și facă singură zestrea. Darurile de nuntă, și anume cămașa de nuntă pentru mire și pentru soacră, batistele brodate pentru vornicei și prosoapele pentru rudele apropiate erau realizate în perioada scurtă de după logodnă. În perioada de înainte de cununie, se întâmplau multe în casa miresei. Druștele miresei și prietenele ei, indiferent dacă sunt încă singure sau căsătorite, își vor ajuta tovarășa să pregătească darurile pentru nuntă. Astfel de adunări de noapte, numite „șezătoare”, se desfășoară în cea mai veselă dispoziție. Poveștile, glumele și anectodele sunt povestite, se cântă melodii care se referă la mire și mireasă, dar mai ales la soacra rea; chicotesc și râd, dar muncesc foarte mult. Când mireasa părăsește casa părinților și este trimisă să încarce zestrea pe carele care așteaptă la porți, au loc multe scene mișcătoare. Vorniceii miresei, înainte, și, după ei, un grup mare de flăcăi, prietenii de tinerețe ai mirelui, pătrund în camera mare, pentru a lua zestrea miresei, care este realizată, în mare parte, din arta textilă locală, baloți întregi de pânză, prosoape, fețe de masă, covoare etc., așternute chibzuit în lăzi. Pe lăzi sunt așezate perne, tapiserii, pături, pălăria mirelui etc.

Surorile miresei, în absența unor fete între rudele apropiate, stau în fața lăzilor de zestre, apărându-le, și le spun, în versuri, vorniceilor miresei că și ei lucrează la zestrea miresei și, prin urmare, au un anumit drept asupra ei. Repetarea versurilor și tachinarea nu se opresc decât atunci când „mama” spirituală a miresei (nuna mare) „cumpără” zestrea miresei, de la druște, cu o pungă pentru arginți goală. Dacă zestrea a intrat deja în posesia vorniceilor miresei și vor să o scoată din casă, atunci druștele miresei se așează în fața ușii, pe care o blochează, înfingând transversal două cuțite lungi în pragul ei și solicitând un fel de taxă (rohatcă) și îndepărtându-i pe vornicei, până când zestrea nu se cumpără în acest fel. Dacă lăzile cu zestre sunt ușoare, ceea ce înseamnă că zestrea este puțină, tinerii se prefac spetiți din cauza greutății lor și cântă cântece care se termină cu refrenul cu „lenea e cucoană mare”.

[4] Wilhelm Bode: Italienisches Hausmobiliar der Renaissance (Mobilier de casă renascentistă italiană).

[5] Călător sirian, secretarul Patriarhului de Adrianopol, care a lăsat relatări ale călătoriilor sale prin Țările Române – n. n.

[6] Xenopol: Istoria Românilor.

[7] Wilhelm Bode, Italienisches Hausmobiliar der Renaissance.


Colţar din vremea lui Ştefan cel Mare, la Viena

Cel mai vechi obiect de artă ţărănească românească, cumpărat, în 1890, de Romstorfer, pentru Muzeul Imperial din Viena, datează din vremea lui Ştefan cel Mare, supravieţuind, de-a lungul veacurilor, în Stupca, deşi satul atât de iubit de Ciprian Porumbescu este atestat abia în vremurile lui Petru Rareş. Ca să vedeţi cum un biet colţar, cu ramă de lemn şi cu părţile interioare din paie împletite izbuteşte să devanseze, cu aproape o sută de ani, atestarea unei localităţi!

 

„Originalul a fost găsit în satul Stupca și are 400 de ani; partea din față are doar împletituri de paie. În acest colțar se păstrau, cu rol decorativ, spice de grâu și s-au obținut efecte foarte frumoase prin aceste împodobiri… Plăcile de perete (colțare) au fost întotdeauna instalate în colțurile așa-numitei camere mari și, la fel ca dulapurile din colț, au servit doar pentru a ține sticle de apă sfințită, cruci de mână, cărți de rugăciune etc.“ [1].

 

[1] Weslowski, Elias, Die Möbel des rumänisohen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, XII. Jahrgang 1906, Wien, pp. 55 și urm.

 


Arta țărănilor din Câmpulung, exponențială în Austria

 

În monografia „Arta țărănească în Austria și Ungaria”[1], publicată de Charles Holme, în 1911, Bucovina este reprezentată de districtul Câmpulung Moldovenesc, bogata iconografie fiind pusă la dispoyiție de profesorul Ilie Veslovschi sau, cum obișnuia domnia sa să semneze interesantele studii, risipite prin revistele vieneze de cultură, „Herr Elias Weslowski, Director of k. k. Fachschule Kimpolung”, colegiul tehnic cezaro-crăiesc fiind, de fapt, Școala de Arte și Meserii din Câmpulung Moldovenesc. Obiectele fotografiate și expuse în monografie au fost făcute de „ruteni”, adică de huțulii Carpaților, și „de români”, cum se precizează, de altfel, în prima pagină a „Introducerii” semnate de A. S. Levetus, opinând că arta populară bucovineană are un caracter „bizantin” (p. 11), găselnița aceasta, preluată de la Veslovschi, fiind, din păcate, una a culturii române din Regat, ca nu aflase și nici nu o să afle vreodată, că au existat două culturi ancestrale, pretotemică și totemică, ale căror simboluri doar țăranii Răsăritului europen le-au păstrat, în baza unui obicei și el subconștient totemic: „așa am apucat”, completat, firește, cu concluzia că, așa „cum nu ajută, nu strică”.

 

În districtul Câmpulungului, „sud-estul Bucovinei este foarte dens populat de ruteni, a căror artă seamănă cu cea a rutenilor din Galiția. Este cu totul altceva cu românii, care formează o foarte mare parte din locuitorii acestei țări. Acești țărani au o imaginație mai fertilă și sunt mai îndemânateci în executarea lucrărilor lor, fie că sunt pe obiecte pentru împodobit casa lor sau pentru împodobirea bisericii. Broderia lor are, în principal, un design geometric (simbolurile totemice de care vorbeam – n. n.), iar unii susțin că, fără îndoială, unele dintre cele mai bune exemplare de broderie din România se găsesc în Bucovina”[2].

 

 

Un studiu, „Arta țărănească în Austria”, semnat de profesorul Dr. M. Haberlandt, descoperă în motivele bucovinene elemente florale (p. 12), ceea ce, în bună parte înseamnă un adevăr, pentru că țărănimea deja „îmbrăca” simbolistica străveche, conform parabolei logodnei cosmice, în concretețea primăverii, a „gherghefului” lunar, întrezărind cum Fecioara Cosmică „șade la gherghef și coase, / nici nu coase, nici descoase, / dar la lacrimi știu că varsă”. Prin urmare, mutarea simbolisticii cerești în vivacitatea concretă a naturii însemna, pentru țăranul bucovinean, identitatea prin care și în care își afla locul în Univers și în Timp. Lucrările din acest studiu-album, scrie Haberlandt, datează din perioada 1820-1860 (p. 17), deși lăzile câmpulungene de zestre au fost făcute, după cum scria Ilie Veslovschi într-un alt studiu, înainte de acapararea Bucovinei de către Austria, deci sunt anterioare anului 1774.

 

În Răsăritul Europei, sesiza Haberlandt, care „transfera” bizantinismul doar asupra vivilizației ruse „arta țărănească înseamnă un domeniu esențial, diferit de toate, aparent mult mai primitiv, deși este mult mai dezvoltat, cum putem concluziona atunci când avem în vedere lucrările de țesături și materialele țărănești din regiunea carpatică. În Galiția și în Bucovina, nu polonezii, ci doar țăranii ruteni și româin aparțin sferei de civilizație est-europeană și au o liniaro-logie care vine din antichitatea îndepărtată, până în zilele noastre, arătându-ne arta țărănească din cea mai timpurie stare a civilizației europene”[3]. Apoi adaugă, având o interesantă revelație despre moștenirea ancestrală, păstrată doar de huțuli și români: „Desigur, ornamentația acestor producții ruteniene și române este caracteristica lor cea mai interesantă și cea mai primitivă. Cunoscătorii acestor lucrări declară că, în distribuirea ornamentelor și a motivelor, localizarea este în mod clar regula și că diverse categorii de ornamente pot fi distinse ca aparținând unor teritorii distincte și chiar, ocazional, unor sate. Asta însă nu ne împiedică să recunoaștem în totalitatea acestor tipare un stil uniform de artă țărănească. Multe elemente provin, fără îndoială, din exterior – atât din Vest, cât și din Orient (influența preoteselor, cu colecțiile lor de reviste vieneze, după cum observa Romstorfer – n. n.). Stilul predominant este la început geometric, urmat mai târziu de ornamentarea artei textile cu ornamente vegetale convenționale. Adaosurile figurative sunt destul de târzii și de izolate (cum este, de exemplu, carpeta cu Contele Bellegarde, călare și fumând din pipă, în exemplele care vor urma – n. n.). Există o varietate inepuizabilă de motive unice, precum și de combinații ale acestora. La o examinare atentă, se vede însă că au evoluat dintr-un număr relativ mic de motive de bază prin modificări și adăugări ușoare”.

 

Cinstit vorbind, nu mă așteptam la o astfel de clarviziune, dublată de o erudiție impresionantă, la un profesor universitar occidental, Dr. M. Haberlandt, dar care „citește” atât de exact spiritualitatea carpatică.

 

 

 

[1] Holme, Charles, Peasant art in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911

[2] Ibidem, p. 12

[3] Ibidem, p. 19


Romstorfer: „Când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național”

Karl Adolf Romstorfer

 

Aseară, pe când lucram un prim comentariu la cartea „Motive ale cusăturilor ţărăneşti din Bucovina”, de Erich Kolbenheyer, încă nu-mi puteam explica dispariţia motivelor simbolice ancestrale din cusăturile şi ţesăturile bucovinene; o explicaţie exista, dar fără mărturii, nici o explicaţie nu-i altceva decât o supoziţie. Astăzi, însă, citind un studiu din 1890, deci de la sfârşitul pe atunci recent al „vremurilor anterioare, când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național” (Grigore Vindereu din Suceava şi Ionică Batalan din Călugăriţa au fost ultimii muzicieni bucovineni, care au mai folosit portul lăutăresc), am aflat de la arhitectul Carl A. Romstorfer cine, cum şi de ce ne-au potopit cu falsele abundenţe de motive florale şi cu puzderia de nuanţe ale culorilor, îmbrâncind în uitare motivele multimilenare ale spiritualităţii româneşti. Eu opinam, aseară, că degenerarea totală a tradiţiei bucovinene s-a datorat unei întristătoare şubrezenii estetice, dublată de o pâclă a memoriei noastre făloase şi s-ar părea că am avut dreptate, din moment ce Romstorfer, cel care a scos din pământ Cetatea Sucevei şi ne-a refăcut bisericile străvechi, acuza, în 1890, aceeaşi alterare a responsabilităţii estetice, prin parvenitism, scriind că, pe atunci, „din când în când, soția unui preot are și covoare confecționate de țărănci, dar comandate după modele moderne, cu flori mari, luate dintr-un jurnal de modă. Din fericire, această lipsă de gust va oferi, în curând, o perspectivă mai bună, datorită eforturilor mai multor personalități influente, în special a unor femei, care manifestă un interes bun, datorită și colecției de exemplare din țară, creată de profesorul E. Kolbenheyer, care vor fi publicate în curând, pentru a fi răspândite în școlile din Bucovina”.

 

Din nefericire, eforturile personalităţilor nu au ajutat la nimic, pentru că, în mod tradiţional, Bucovina nu are un înţelept al satului, ci doar un prost, faţă de care toţi ceilalţi se simt deştepţi. Aşa s-a ajuns ca desenele din revistele vieneze de modă, de la sfârşitul secolului XIX, să înlocuiască simbolistica sacră iniţială a neamurilor europene în cusăturile şi ţesăturile noastre, românii şi ucrainenii care le consacraseră atât amar de vreme. Datorită mofturilor unor cucoane, nu doar preotese, ci şi boieroaice, negustorese sau învăţătoare (prin soţi, nu prin ele însele).

 

V-aţi întrebat vreodată de ce casele noastre şi, în special, grinzile nu sunt împodobite sculptural, precum în restul Europei? Indiferent dacă da sau dacă nu, răspunsul îl dă acelaşi Romstorfer, în anul 1890: pentru că „Ritul Bisericii Greco-Orientale interzice reprezentările figurate; în consecință, sculptura în lemn nu a împodobit niciodată podeaua în Bucovina”, ci doar unelte şi unele obiecte de mobilier. Dar e timpul să vă las cu Romstorfer, ca să am vreme să pribegesc şi prin alte pagini colbuite, în care zace ignorată identitatea reală şi sacră a neamului nostru:

 

 

„În fața tuturor popoarelor din atât de diversul nostru stat imperial, popoarele autohtone ale Bucovinei sunt cele care, în acest sens, depășesc locuitorii montani în cele mai multe aspecte – își duc viața neobișnuită, mai mereu cu multiple privațiuni. Timp de secole, strămoșii țăranului bucovinean au trebuit să tremure în fața despoţilor, în cea mai mare parte nepopulari, au trebuit să îndure nedreptățile și cruzimea; nu este de mirare că, astăzi, după ce a cunoscut condițiile reglementate de mai bine de un secol, sub stăpânirea Austriei, și s-a bucurat de școlarizare, țăranul acesta încă mai practică acea economie de subzistență, și ca reacție față de „superior”, față de care manifestă și o anumită neîncredere, în ciuda excelentului nivelului de ospitalitate, păstrată față de străini. El este evlavios, dar totuși aduce un omagiu superstiției și atârnă de cea mai apropiată casă cu fiecare fibră a vieții sale. Chiar și căsătoriile în în alt loc, chiar și atunci când „străinătatea” ar însemna doar un sat vecin, sunt, prin urmare, rare. Toate aceste condiții se schimbă lent, ca urmare a extinderii învățământului, a serviciului militar obligatoriu și drept consecință a faptului că rețeaua de transport a devenit mai densă, iar industriile au câștigat, treptat, credibilitate în țară, chiar și în cele mai îndepărtate văi ale munților.

 

Particularitățile pe care locuitorul Bucovinei le-a păstrat destul de pure țin de condițiile sale de locuit, de îmbrăcăminte și mâncare, și din modul cultivării câmpului, care au rămas, în mare parte, aceleași. În cercul mic al familiei sau doar în limitele înguste ale satului, el are grijă să-și satisfacă el însuși toate nevoile sale de viață. Când construiește casa, bărbatul face, de obicei, munca de tâmplar, de drăniţar al acoperișului și altele asemenea. Între timp, femeia unge și văruiește pereții, împletiți din nuiele, acoperă cu lut golurile de la articulațiile pereţilor, înfundându-le mai întâi cu mușchi, unge și netezește podeaua și multe alte lucrări mai face. De la cultivarea inului sau creșterea oilor, până la completarea așternutului și a îmbrăcăminții din pânză, lână sau blană, piele, pâslă sau împletitură de paie, fericiții oameni din mediul rural bucovinean produc tot, chiar și coloranții, pe care îi obțin din plante special cultivate, precum și cele adunate de prin păduri, iar toate acestea le face cu instrumente de mână extrem de primitive. Și la fel se întâmplă cu mâncarea, în general. Agricultorul are grijă de câmpul de porumb, cu un efort considerabil, produce făina din cucuruz cu râșnița, și folosește făina aceasta pentru a coace mâncarea principală (mămăliga, similară cu polenta). El știe, de asemenea, să-și facă instrumentele sale simple de câmp, vasele și inventarul gospodăresc, dovedindu-se un priceput autodidact; numai prelucrarea fierului, material care pe care îl consumă populația indigenă în cantități extrem de mici, este lăsată țiganilor împrăștiați prin toată țara.

 

Ca urmare a răspândirii comerțului cu cherestea, care s-a dezvoltat, în Bucovina, în special pe durata ultimelor două decenii, mulți țărani au părăsit viața idilică, pentru a lucra în industria lemnului; munca lui este plătită și, odată cu rularea banilor, a ajuns să cunoască și noi nevoi.

 

Este vorba, în principal, despre rutenii și românii populației țărănești din Bucovina, primii, aproximativ 240.000 la număr, răspândiți mai ales în regiunile nordice ale țării, iar românii, aproximativ 190.000 de oameni, locuind în sudul Bucovinei, și unii, și ceilalți mențin și industria casnică tradițională într-un grad deosebit; cei aproape 50.000 de coloniști germani, care sunt în țară de aproximativ un secol, și cei aproximativ 10.000 de maghiari nu au nicio industrie casnică demn de remarcat, în timp ce produsele industriei casnice poloneze și a celei a lipovenilor – la fel de interesanți și ca cel din urmă trib – sunt mai puține, datorită numărului mic al acestor comunități.

 

În ceea ce privește țara, cu 10.452 de kilometri pătrați, ea înseamnă 3,484 la sută din suprafața totală a țărilor împărăției austriece; procentul corespunzător al populației este și mai mic, de doar 2,6 la sută.

 

Țara este destul de fertilă; are peste 50 la sută câmpuri, pajiști, grădini și pășuni și 45 la sută păduri de conifere și foioase. Creșterea anuală a lemnului la hectar este de peste 3 metri cub, deci mai mare decât media de creștere a tuturor pădurilor din Austria, care pot ajunge la maximum 3 metri cub la hectar. Trei cincimi din lemnul produs poate fi folosit ca lemn de construcție și de lucru; în unele păduri ale Coroanei austriece, cantitatea de lemn scade chiar și la o zecime din produs.

 

Dintre terenurile cultivabile, care sunt utilizate într-o măsură considerabilă pentru cultivarea porumbului (astfel că 18% din producția totală a acestui frupt în Austria este atribuită numai Bucovinei), aproximativ 3.800 de hectare sau 1,34 % sunt utilizate pentru cultivarea cânepei, cu un randament anual pe suprafață de aproximativ 13.000 de metri, iar 1.250 de hectare sunt dedicate producției de in, cu 3.000 de metri anual. Bucovina produce o cantitate relativ mare de lână de oaie, și anume aproximativ 2.600 de metri, ceea ce reprezintă 5 % din totalul lânii de oaie obținut în Austria. Aceste puține date reflectă, în legătură cu cele spuse, și faptul că aproape toată fibra și lâna produsă în Bucovina sunt prelucrate în țară și aproape exclusiv în industria casnică.

 

Aproape numai femeia trebuie să aibă grijă de îmbrăcămintea tuturor membrilor familiei, care, în termeni orientali, este „inferioară” bărbatului și care, în mod caracteristic, chiar și în biserică ocupă numai locurile din spate. Femeia toarce și țese, vopsește fire de in și lână, coase și brodează. Ea are o sârguință înnăscută și chiar atunci când merge pe drum, înspre terenul de prașilă, ea folosește timpul pentru a lucra. În acest fel, familia țărănească nu doar că își acoperă nevoile, ci poate lucra și pe stoc, mai ales cu ajutorul fiicelor, care, de asemenea, își împodobesc veșmintele cu broderii bogate. Mândria, bogăția miresei se manifestă în delicatețea și frumusețea cusăturilor și în cantitatea de prosoape, covoare și haine, îngrămădite în carul cu zestre. Dispariția broderiei, dă o măsură destul de sigură a sărăciei crescânde a populației.

 

Dacă avem în vedere, acum, această ramură interesantă a industriei casnice din Bucovina, adică produsele textile, descoperim că țesăturile de cânepă și in sunt folosite pentru a lucra și cele mai grosiere pânze, dar și cele mai fine, asemănătoare cu damascul, adesea cu margini magnific colorate. Cu toate acestea, țăranul folosește și bumbacul, care este ieftin și se cumpără în culorile dorite. De asemenea, produce lăicere, pături de lână și pânze de tot felul, albe, gri și colorate, din lână de oaie, unele dintre ele fiind folosite pentru acoperirea băncilor și paturilor care încadrează încăperile, iar alte, cele mai late, sunt folosite pentru acoperirea paturilor și împodobirea pereților; alte țesături sunt folosite ca material pentru pantaloni, paltoane (Sukman, Serdak, Manta) și alte piese asemănătoare. Fusta (Katrinza, Horbotka) este deosebită, iar țăranca o înfășură în jurul corpului și al picioarelor, fixând-o la mijloc cu centurile despre care voi vorbi mai încolo.

 

La fel cum este folosită mătasea, uneori, la țesutul lenjeriei, și firele de aur și argint sunt uneori țesute în pânză, în special în Horbotka huțulelor, care este adesea foarte colorată. Trebuie menționat, de asemenea, că părul de capră este folosit și la fabricarea de pânze și pâslă.

 

De un interes deosebit sunt covoarele, adesea strălucitoare (în mare parte în formă îngustă), realizate din cânepă vopsită și lână de oaie, care pot fi utilizate în mai multe moduri diferite, chiar și în locuințele urbane, drept pentru care ar fi deosebit de meritat dacă s-ar produce spre vânzare și, astfel, pentru sprijinirea țăranilor. Sunt lucrate după modele clasice, moștenite din familie, și, cu ornamentația lor geometrică, care se dezvoltă, în principal, în dungi orizontale, din culori calme, care amintesc viu de țesăturile orientale antice. Mai nou, țăranca a început să folosească doar coloranți strălucitori, captivanți, pe care comerciantul îi furnizează ieftin, din fabricile de produse chimice, iar, din când în când, soția unui preot are și covoare confecționate de țărănci, dar comandate după modele moderne, cu flori mari, luate dintr-un jurnal de modă. Din fericire, această lipsă de gust va oferi, în curând, o perspectivă mai bună, datorită eforturilor mai multor personalități influente, în special a unor femei, care manifestă un interes bun, datorită și colecției de exemplare din țară, creată de profesorul E. Kolbenheyer, care vor fi publicate în curând, pentru a fi răspândite în școlile din Bucovina.

 

Panglicile menționate mai sus sunt (bârnețele femeilor – n. n.), de asemenea, țesute foarte atent, într-un mod asemănător și colorat. S-a încercat, în mod repetat, să se aducă aceste panglici, cu lățimea de 2 până la 12 centimetri, la frumusețea lor, pentru o utilizare practică mai generală și, în special, prin coaserea lor, pe lungime, cu fire de aur, și s-a obținut, astfel, o țesătură care poate fi folosită ca față de masă sau pentru acoperire de mobilier. Un astfel de mobilier, tapițat cu o astfel de țesătură, arată fermecător; cu toate acestea, această utilizare inerent contradictorie nu poate fi recomandată în general. În acest sens, merită preferat un alt tip de decorare, care constă în coaserea panglicilor țesute, la distanțe adecvate, pe piesele de mobilier acoperite cu o culoare netedă, ceea ce înseamnă că un efect destul de bun poate fi obținut ieftin.

 

În ceea ce privește țesutul decorativ, trebuie menționat și faptul că, mai ales în vremurile anterioare, când boierii și lăutarii țării aveau încă propriul costum național, adesea acestea s-au produs în mănăstiri, în special pentru țesături de îmbrăcăminte, covoare și altele asemenea. De multe ori mătasea era folosită. Același lucru este valabil și pentru broderii, în care ornamentele de aur și argint, mătase și perle erau utilizate pentru a crea un efect deosebit de bogat. Îl aveau, în principal, broderiile, cu modelele lor perfect clasice pe piept și umăr și garnituri de cămăși pentru femei, în unele zone, și pe cămăși pentru bărbați, apoi pe eșarfe și năfrămi de cap, prosoape de nuntă, ștergare de altar și altele asemenea. Ca o înlocuire ieftină a broderiei pentru cămăși s-a născocit recent, cea a benzilor țesute din mașină. Populația feminină țărănească prezintă un excelent simț al decorului frumos, atunci când face panglici și șiruri din mărgele mici de sticlă; același simț al decorului frumos se manifestă și în pictarea ouălor de Paște, care sunt decorate cu sute de modele, adesea superbe și bogate.

 

Alte produse de casă sunt frânghiile din cânepă și bastoanele, plasele pentru pescuit, împletiturile din răchită și paie (în special pălării de paie), apoi blănurile (pieptar, bondița), a căror parte netedă, exterioară, este adesea brodată cu lână sau cu curele subțiri, colorate; încălțămintea, alt articol din piele (curele și genți), învelitori etc., de cele mai multe ori, totul cusut bogat. Acum, însă, cea mai mare parte din blănărie și articolele din piele sunt deja fabricate și costă mult mai puțin.

 

Să ne întoarcem, însă, la produsele industriei casnice din lemn, care au fost, inițial, obiecte de uz agrar și casnic: instrumentele agricole, sănii, căruțe, șei, juguri, mori, prese de ulei, jgheaburi, cofe, butoaie și găleți de lemn (Tschutra); obiecte mai mici; mobilier simplu, pe care se găsesc adesea ornamente sculptate (realizate aproape exclusiv într-o tăietură), adesea pictate. Odată cu producerea carelor și căruțelor, a uneltelor agricole, a șindrilelor pentru acoperișuri, a sitelor și a altor plase de sârmă sau obiecte similare, unele zone și-au depășit nevoile casnice în sine și au lucrat pentru târgul local și chiar pentru piețele externe. În acest din urmă scop, unele meserii, s-au dezvoltat, iar în ceea ce privește meșteșugurile, germanii și-au dedicat serviciile lor în multe cazuri. Condițiile schimbate de tranzacționare și, în special, acordurile vamale nefavorabile cu România au determinat anularea multor tranzacții, mai ales în fabricarea și valorificarea obiectelor din piele.

 

De menționat este și cioplirea lemnului, care este parțial realizată de țigani, dar se limitează la obiecte de uz casnic, apoi la rame și crucifixe. Ritul Bisericii Greco-Orientale interzice reprezentările figurate; în consecință, sculptura în lemn nu a împodobit niciodată podeaua în Bucovina. În schimb, sunt produse rural instrumentele muzicale primitive (cimbale, chiar viori, cavale și flauturi); de asemenea, ciobanii au făcut buciumull (Trembiza) din lemn moale, acoperit cu scoarță de mesteacăn, cu o lungime de până la trei metri, și coarnele de vânătoare, realizate în mod similar. De asemenea, există interesante lucrările din lemn încrustate și împletite cu metal (sârmă și plăci mici), inclusiv bastoane de mers și de tăiat (Toporez), mânere de bici și altele asemenea. În principal, acestea sunt produse ale huțulilor, un popor de munte, aparținând rutenilor (presupuși români slavizați), care au o anumită pricepere în prelucrarea coarnelor (cornul de pulbere), metalului (încrustat cu lemn sau corn) și altele asemenea.

 

În prelucrarea lemnului la domiciliu, precum și în olărit, țăranii au apelat doar la cele mai necesare producții. Cu toate acestea, produsele sunt remarcabile, în ceea ce privește configurarea, care arată încă formele antice din Orient și din Grecia.

 

Din cele spuse, este clar că industria casnică a Bucovinei este particulară și cuprinzătoare și se află la un nivel relativ ridicat. Nu există nici o îndoială că industria aceasta, care acum funcționează doar exclusiv pentru propriile nevoi ale familiei, este atât de capabilă de dezvoltare, încât ar putea să obțină o vânzare rentabilă a produselor sale. Cu o altă ocazie, am evidențiat acțiunile care ar trebui întreprinse pentru atingerea acestui scop, în special pentru aducerea lemnului din țară într-o mai bună utilizare”[1].

 

 

[1] Romstorfer, Carl A., Bukowina, în Exner, Wilhelm Franz, Die Hausindustrie Oesterreichs ein Commentar zur hausindustriellen Abtheilung auf der allgemeinen Land und Forstwirthschaftl. Austellung, Wien 1890, pp. 158-166

 


Pagina 1 din 212