*
despre autonomia şi congresul bisericesc în Bucovina
*
(la scumpa noastră Bucovina, fraţilor şi coreligionarilor noştri este să li se deschidă de mult dorita viaţă constituţională bisericească; puterea ei mai repede deja a început. Pe cât timp fraţii noştri n-au al lor propriu organ de publicitate, acolo, în ţara lor, care să reprezinte, în ale cărui coloane să se exprime acea viaţă, noi le suntem angajaţi, cu organul nostru, care întru interesul lor, este, ca totdeauna, gata a aduce tot sacrificiul posibil, chiar şi în ortografie. Mai demn nu se putea inaugura mişcarea pe terenul autonomiei bisericeşti, în Bucovina, decât prin catechismul sinodal, al cărui publicare urmează).
*
Lângă Suceava, în 20 ianuarie / 1 faur 1871.
*
Noi, Bucovinenii de religie ortodoxă orientală, vrem autonomia bisericii noastre, în această ţară (adică administrarea averilor mănăstireşti, în dauna unei conduceri spirituale unitare a tuturor românilor din imperiul austro-ungar – n. n.). Spre a dobândi această autonomie, stăruim noi, prin bărbaţii încrederii noastre, preoţi şi mireni, acum de mai mult de 20 de ani, încoace; şi aceea, cu fel de fel de rugări la prea înaltele scaune, iar în timpul din urmă, adică în vara trecută, a anului 1870, ne adunarăm ca la 4.000 de fraţi, de legea noastră, din această ţară, la Cernăuţi, şi hotărârăm, cu toţii şi din nou, ca, după atâtea încercări şi rugări zadarnice, pentru câştigarea autonomiei bisericii noastre, acuma, cu tot adinsul, şi încă şi prin o deputaţiune anume, să cerem, de la milostivul nostru Împărat şi de la prea înaltul guvern ministerial al Austriei, încuviinţarea de acea autonomie.
Să mai repetăm, dară, ca să pricepem si să ştim cu toţii şi mai bine:
*
Ce este acea autonomie?
Autonomia este ocârmuirea prin sine, adică neatârnată de altul, străin, fie aceea persoană sau şi diregătorie. Autonomia, deci, a bisericii noastre este ocârmuirea ei prin sine singură, neatârnată de oareşicare persoană sau diregătorie străină, care persoană sau diregătorie adică n-ar fi de legea noastră şi n-ar fi bisericească, ci lumească. Numai Împăratul, cu guvernul său cel ministerial, are dreptul de supraveghere, şi numai spre acel scop, ca ocârmuirea de sine nu cumva undeva să facă ceva, oareşicare rău împotriva Statului şi legilor lui; pentru că Împăratul e, totodată, şi tutorele sau epitropul cel mai mare şi mai înalt peste toate bisericile din stat.
*
Dar sub cuvântul „biserică”, aici ce avem să înţelegem?
Sub cuvântul „biserică”, aici nu se înţelege biserica făcută din piatră ori din lemn, de care vedem prin sate şi oraşe, ci se înţelege comunitatea sau însoţirea tuturor credincioşilor, câţi sunt de una şi aceeaşi lege, cu noi, în Bucovina, fie ei preoţi, călugări sau mireni. De aceea, deci, şi zicem că autonomia bisericii noastre, în Bucovina, înseamnă ocârmuirea tuturor afacerilor şi trebuinţelor legii noastre, prin toţi credincioşii noştri, adică de o lege cu noi.
Am spus că noi, toţi câţi suntem de legea noastră ortodoxă-orientală în Bucovina, avem dreptul să ne diregem trebile noastre bisericeşti singuri; dar cum se poate ca noi, toţi, să ne ocârmuim şi să ne diregem trebile noastre bisericeşti, căci noi suntem vreo 400.000 de suflete (au fost incluşi şi rutenii, din nevoia anti-românească de reprezentativitate – n. n.)? Se poate în modul reprezentativ, adică prin deputaţi, aleşi de noi, din mijlocul legii noastre, în care vom avea încrederea că ei ar fi cu tot sufletul pentru binele legii noastre şi a tuturor câţi suntem fii şi fraţi de una şi aceeaşi credinţă ortodoxă-orientală din Bucovina. Acei deputaţi, aleşi de noi, se vor aduna, la un loc, sub preşedinţia prea sfinţitului nostru Arhipăstor sau a locţiitorului, şi se vor sfătui, şi vor hotărî, prin majoritate, adică mai mare parte a voturilor, cum să fia cutare şi cutare treabă a bisericii noastre.
*
Care sunt, mă rog, acele trebi bisericeşti?
Acelea sunt de două feluri principale sau de căpetenie. Felul întâi e acela care priveşte trebile dinăuntru ale bisericii, adică credinţa, cu regulile ei dogmatice şi rituale (în care, oricum, nu intervenea nimeni – n. n.); iară felul al doilea e acela care priveşte interesele cele din afară ale bisericii, adică trebuinţele comunităţii bisericeşti, ca a unei însoţiri omeneşti (adică administrarea Fondului religionar – n. n.). Felul dintâi îl putem numi şi partea spirituală sau duhovnicească a bisericii; iară felului al doilea îi putem zice partea lumească, economia (gospodăria) comunităţii bisericeşti, cu cele ce-i sunt ei de trebuinţă, spre a trăi după noima legii sale şi spre binele şi mângâierea sa.
*
Şi avem noi voie şi drept de a ne pune noi singuri asemeni lucruri la cale?
Avem, şi aceea, din multe temeiuri. Mai întâi, se trage acest drept al legii noastre încă din vechime, de când, adică, Bucovina, ţara noastră, nu era încă sub sceptrul Împăratului Austriei. Şi cum că acest drept al autonomiei bisericii noastre ni s-a lăsat nouă, ca să-l avem şi după venirea ţării noastre sub această împărăţie, ne arată contractul acestei Împărăţii, pe care îl făcu ea cu Turcia, ce era epitropul Moldovei, şi această epitropie, cât priveşte pământul acesta al Bucovinei, ca fostă parte a Moldovei, a cedat-o Împărăţiei noastre de acum (simţiţi, cumva, vreo durere a bisericii strămoşeşti faţă de „cumplitul rapt”, comis prin cumpărarea Bucovinei, de la turci, de către „Împărăţia noastră”? – n. n.).
Dară şi după aceea, în mai multe rânduri, ne-au proclamat Împărăţia acestui stat al Austriei şi ne-au chezăşuit autonomia bisericii noastre; aşa, de pildă, prin constituţiunea imperială din 4 Martie 1849, § 1; prin patenta împărătească din 31 Decemvrie 1852; prin „diploma” din 30 Octomvrie 1860, iară mai cu seamă, acuma, în timpurile cele mai noi, prin legile fundamentale de stat, din 21 Decemvrie 1867, articolul 15 (cu celelalte articole: 5, 6, 14, 17), care articol 15 sună cam aşa:
„Fiecare biserică, recunoscută în stat, are dreptul a exercita, adică a-şi împlini legea sa, după credinţa-şi, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi a întrebuinţa fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare, după trebuinţa şi dorinţa ei”.
*
Şi-apoi cum, pentru toate aceste trebi, să se hotărască prin unii şi aceiaşi deputaţi?
Ba nu; trebile felului întâi, adică cele curat duhovniceşti, trebile credinţei, ale orânduielilor şi obiceiurilor ei, au să se hotărască numai prin preoţi, cu episcopul în frunte, şi acea adunare, acel sobor, se numeşte sinod bisericesc; iară trebile de felul al doilea, ale economiei, adică, a comunităţii bisericeşti au să se hotărască prin deputaţii întregii comunităţi. Şi această comunitate bisericească se compune din două părţi: una e partea preoţească şi călugărească sau clericală; iară cealaltă e partea mirenească, la care se numără proprietarii cei mari, târgoveţii, învăţătorii, militarii, răzeşii şi ţăranii; şi adunarea sau soborul, care e ca să reguleze şi să orânduiască afacerile economiei din comunitatea noastră bisericească; nu-l numim sinod, ci Congres bisericesc.
*
Noi, mirenii, aşadar n-avem, la „sinoadele bisericeşti”, nici o treabă?
N-avem; şi aceea, cu tot dreptul, căci, cum am zis, „sinoadele” au să se ocupe numai cu lucruri lăuntrice sau curat duhovniceşti ale bisericii, şi-n lucrurile interne ale bisericii, la lucrurile credinţei, care sunt curat duhovniceşti, numai aceia au treabă, care-s pe acelea puşi şi sfinţiţi, prin darul Duhului sfânt; şi aceia-s: Patriarhii, Mitropoliţii, Episcopii, protopopii şi preoţii.
Nu aşa e, însă, şi cu „Congresele bisericeşti”, care au să se îngrijească de cele din afară ale credinţei, cum am zice, cu cele lumeşti ale bisericii, cu economia sau gospodăria în comunitatea noastră bisericească; cu care economie tocmai preoţii, episcopii şi toate celelalte persoane duhovniceşti nu este ca să se ocupe, să-şi bată capul, căci Christos zice: „Împărăţia mea nu este din aceasta lume”; adică slujba preoţiei n-are cu lucruri materiale, cu aceste trecătoare adică să se ocupe. Tot aşa, şi Apostolul Pavel zice, în a 3-ia sa epistolă către Filippiseni: „Fiţi împreună următori mie; pentru că mulţi umblau… al căror Dumnezeu este pântecele… cele pământeşti cugetă, a noastră petrecere (civitate) în ceruri este”.
Pentru aceea, deci, şi anume pentru sfinţenia datului şi pentru evlaviozitatea chemării preoţeşti, ei, preoţii, ca persoane apostolice, nu pot şi nu trebuie să fie abătuţi la lucruri profane, lumeşti, cu care, ca şi într-o economie, sunt împreunate multe griji, trude, ba poate şi certuri. De pildă, în privinţa averii bisericeşti. Unde este orişicât de mică avere, acolo este şi grijă, atingere cu unul şi cu altul; şi, prin atingere şi grijă, sunt şi fel de fel de neînţelegeri, neplăceri şi, adeseori, şi certuri, care nu se potrivesc cu starea preoţească. Tot aşa e şi în privinţa patronatelor şi arondării parohiilor, în privinţa şcolilor ş. a. Câtă bătaie de cap, câtă trudă şi câtă luptă trebuie, spre a pune una şi alta la cale, a direge şi a chivernisi cu cutare şi cutare treabă! Şi aceste toate chivernisiri materiale sau lumeşti nu este, nu se cuvine, cum am zis, ca să fie în spatele preoţilor, ca nişte persoane evlavioase, bisericeşti. Preoţilor, ca unor următori numai acelei chemări şi slujbe, care o avură sfinţii Apostoli, aşijderea numai cu apostolatul, cu învăţarea, adică, a cuvântului lui Dumnezeu, cu lucrurile credinţei şi ale sfintelor taine li se cuvine să se trudească, să se ocupe. Iară comunitatea bisericii, ea trebuie să se îngrijească pentru cuvenita susţinere a preotului, bisericii şi şcolii.
*
Aşadar, preoţii, adică persoanele duhovniceşti, care, cum spun, au să se ocupe numai cu Evanghelia şi cele sacramentale, n-au treabă la „Congrese bisericeşti”?
Ba au; într-atâta, încât şi preoţii, pe lângă aceea că sunt păstori sufleteşti şi persoane spirituale, mai sunt şi membri (mădulari) ai comunităţii, ai trupului văzut al bisericii; şi sf. Apostol Pavel zice (I. Corint, cap. 12, st. 20,) „Cu adevărat multe mădulare sunt la un trup”. Apoi eu v-am spus şi vă mai repet aceea că, în biserica noastră, pentru că ea este ortodoxă, ce vrea să zică adevărat a lui Christos, şi drept apostolească, cum şi zicem noi în „Crez”, suntem toţi inşii mădulari şi părtaşi ai comunităţii, ai trupului bisericesc. Nu numai preoţii sau numai mirenii, ci toţi, pentru că tot sf. Apostol Pavel zice (Corint. I. cap. 12, st. 23) „să nu fie dezbinare în trup; ci să se îngrijească mădularele între sine, unul de altul”. Preoţii, la noi. mai au, apoi, ca bărbaţi căsătoriţi, familii, în sânul comunităţii bisericeşti; au, dară, şi ca atare tot dreptul a lua parte deplină la congresele bisericeşti.
*
Fiindcă, cum ne spui despre congrese bisericeşti, noi, mirenii, şi adică noi, ţăranii, răzeşii, târgoveţii, militarii şi proprietarii mari, numai de congrese şi de afacerile congreselor avem să ne îngrijim, spune-ne, dar, mă rog, cu ce anume are să se ocupe un congres bisericesc.
Congresul bisericesc are să se ocupe cu acestea: 1) Cu autonomia bisericii noastre, în această ţară, faţă de ocârmuirea statului şi a ţării, faţă, apoi, de celelalte legi din Bucovina; ca nici guvernul statului şi al ţării, şi nici celelalte legi, precum sunt catolicii, evangelicii, armenii, izraeliţii ş. a., să n-aibă oareşicare jignire sau strâmbătate din partea bisericii noastre; dară nici noi să nu fim strâmbătăţiţi nici într-o privinţă, din partea guvernului sau din partea celorlalte confesiuni; 2) Să nu se amestece nimeni, nici om străin, nici diregătoria, care nu e a bisericii noastre şi nu e chemată, prin lege, în ocârmuirea şi conducerea parohiilor, mănăstirilor şi şcolilor confesionale; 3) Să nu se amestece nimeni, afară de însăşi ocârmuirea bisericii noastre, în administrarea, stăpânirea şi întrebuinţarea fondurilor, averii adică a mănăstirilor, parohiilor, şcolilor şi ale bisericilor, atât a acelei de prin parohii, cât şi a acelei ce e a întregii eparhii, şi care avere eparhială se numeşte Fondul religionar greco-oriental din Bucovina; 4) Să nu se amestece nimeni, afară de noi, care suntem de legea noastră, la alegerea asesorilor consistoriali şi a protopopilor şi parohilor, chiar a Episcopilor; ca nu, cum poate se întâmpla până acum, să ne dea străinii pe mai-marii duhovniceşti, să ne dea oamenii care, adică, le plac lor şi le vin lor la socoteală, dară nu şi nouă. Pentru că ştim că ce place străinului nu e, totdeauna, şi pentru noi bun şi de folos, ci, din contra, străinul aceea ne dă, ce să-i folosească lui, iară nouă să ne strice; 5) Regularea patronatelor prin parohii; 6) Arondarea sau regularea hotarelor unei parohii dinspre alta, cum şi unui protopopiat dinspre altul; 7) Regularea şi hotărârea lefii anuale a preoţilor şi taxa epitrahilului, ca să aibă preoţii trai fără grija de toate zilele, şi potrivit stării şi chemării lor; 8) Regularea şi defigerea lefii învăţătorilor la şcolile de legea noastră; 9) Hotărârea lefii dascălilor sau cantorilor bisericeşti şi a ponomarilor; 10) Raportul, adică dreptul ce să-l aibă preoţii şi celelalte autorităţi bisericeşti către scaunele lumeşti si persoanele lor, cum şi acestea către preoţii şi scaunele bisericeşti; 11) Raportul, poziţia adică, a eparhiei noastre bucovinene faţă cu celelalte eparhii, care-s tot de o lege cu noi, în ţările Împăratului nostru, şi, în sfârşit: 12) Cărei Metropole să fie eparhia noastră, a Bucovinei, supusă sau unde să avem noi Mitropolitul nostru, mai mare, adică, decât Episcopul, la care, dacă ni s-ar face vreo strâmbătate de la Episcopie, în trebi duhovniceşti, să ne putem jelui, să putem face, cum se zice, „recurs” sau „apelaţia”.
Aceste toate sunt de mare trebuinţă pentru noi; căci, până acum, nu avurăm mai nimica din ele, şi poate şi de aceea ne merse cam rău, şi cu legea noastră în Bucovina, şi cu noi, credincioşii ei.
*
Dar spune-ne, mă rog, aşa sobor sau congrese, nu sunt ele în contra legii noastre?
Domne fereşte,nu, ba tocmai sunt ele şi după noima învăţăturii însului Christos şi a sfinţilor Apostoli; apoi, şi după regula, pe care o păziră aceşti sfinţi Apostoli întru ocârmuirea comunităţilor bisericeşti, cât trăiră ei pe pământ. Poruncesc acest fel de ocârmuire „sobornicească” a bisericii noastre şi a comunelor ei, câte sunt în toată lumea, poruncesc, zic, sfintele canoane, aşezate de sfinţii părinţi, în sinoadele din toată lumea. Aşa, de pildă, sfânta Evanghelie, cartea învăţăturilor lui Christos, de la început şi până în sfârşit, ne spune că numai prin dragoste către Dumnezeu şi către aproapele nostru putem dobândi mântuirea sufletului nostru. Dragostea, dară, cere ca şi sarcinile, în comunitatea văzută a bisericii, toţi să le purtăm, câţi suntem mădularii acestei biserici; iară nu unii numai să poarte sarcina, iară alţii să se folosească. Tot aşa, însă, trebuie să fie şi cu drepturile şi foloasele, în societatea bisericească: cum toţi poartă sarcinile, aşa toţi să aibă şi drepturi, şi foloase: astfel cere dreptatea, şi dreptatea e dragostea.
Toţi, adică, sute de mii dintre noi, nu ne putem, o dată, aduna la un loc, ca să hotărâm una şi alta, în trebile economiei din comunitatea bisericii noastre. Dară ne alegem oameni încredinţaţi ai noştri, de la care putem de sigur aştepta, că aceea vor grăi şi hotărî la congrese sau soboare, ce am grăi şi hotărî noi, dacă am fi acolo. Christos, apoi, vrând a ne învăţa că, în biserica Sa, care e legea noastră ortodoxă, nu unul să stăpânească, nu un om numai să o conducă pe pământ, a spus: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi eu, în mijlocul lor”, şi, în alt loc: „spuneţi bisericii… spuneţi soborului”. Pe această temelie de sobor sau adunare, constituiră şi Apostolii comunităţile bisericeşti, hotărând toate, numai cu învoirea „bătrânilor comunităţii” şi a „întregii comunităţi”. Aşa, de pildă, citim, în faptele Apostolilor, cap. 15, st. 22 şi 25: „Atunci s-a părut Apostolilor şi bătrânilor, împreună cu toată adunarea, ca, alegând bărbaţi din ei, să trimită la Antiohia… scriind, prin mâinile lor, acestea: Apostolii şi bătrânii, şi fraţii celor de la Antiohia” ş. cl.
Tot aşa, cum că în sobor, în adunarea comunităţii bisericeşti, iară nu în voia numai a unei persoane, puseră sfinţii Apostoli puterea şi autoritatea legală a diregerii şi conducerii administrative, într-o comunitate bisericească, se cunoaşte şi din faptele Apostolilor, cap. 19, st. 39, unde sf. Apostol Pavel, comunei bisericeştii din Efes, zice: „iar dacă cercaţi, pentru altceva (nu pentru trebi ale credinţei), să vă dezlegaţi întru adunarea cea după lege”.
Pe acea urmă orânduieşte canonul 37, al sfinţilor Apostoli, ca să se ţină, de două ori sobor în an, care ordonare o repetă şi soboarele din toată lumea, I, IV, VI. şi VII, şi sfânta noastră lege, că ea ocârmuirii soborniceşti în biserică îi dă toată onoarea şi însemnătatea, aşează ca, în pomenirea soboarelor ecumenice, să se facă anume prăznuire, care se şi ţine de întreaga noastră biserică, şi anume în Duminicile aşa numite ale sfinţilor părinţi.
*
Mare lucru, apoi, cum dară că un lucru atât de mare şi sfânt, cum trebuie să fie, în legea noastră, soboarele, la noi nu se ţinură, până acum. Noi, până acum, părăsisem doară legea noastră cea sfântă, şi numai acuma e ca iarăşi să ne întoarcem la ea?
Mai că o părăsisem; dară nu din vina noastră, a credincioşilor şi fiilor sfintei noastre biserici, ci din alte pricini, de care nu mai vreau să vorbesc, că şi aşa sunt ele, acum, trecute. Dară atâta vă voi spune, că şi formele guvernării statului în care trăim, chipul, adică, al ocârmuirii ţărilor, nefiind el, până acum, constituţional, adică tot aşa cum se cade să fie guvernarea bisericii noastre, ci fiind ocârmuirile, în Austria, până mai deunăzi, absolute şi despotice, adică după voia numai a persoanei domnitoare şi a câtorva puţini aleşi, de aceea nu ne era nici nouă uşor a practica sobornicitatea bisericii noastre, se ţinem, adică, congrese şi sinoade. Pe lângă aceea şi pe lângă altele, mai multe, să mai ştie că, în trecut, unele persoane, mari în eparhie şi ţară, ca să dispună ele mai lesne, cu eparhia şi averea bisericeasca, fondul, adică, al nostru religionar, după placul lor personal, nu voiau să ţină congrese şi sinoade, care să le îngusteze domnirea lor. Nu e, însă, şi astăzi, aşa. Astăzi, şi forma ocârmuirii statului nostru e constituţională, adic sobornicească (reprezentativă, prin deputaţii poporului) şi Maiestatea Sa Împăratul ne dete voia apriată ca să ţinem noi, Bucovinenii, de religia ortodoxă-orientală, sinoade şi congrese bisericeşti, şi mai marii noştri bisericeşti consimt, de pildă prea sfinţitul nostru Arhiereu încă este, din toată inima, gata a aduce poruncile sfintei noastre legi, cum şi dorinţele noastre, ale tuturor diecezanilor, la împlinire, şi să ţină sinoade şi congrese bisericeşti, spre a regula şi a pune la cale atâtea şi atâtea trebuinţe, care de mult şi foarte ne lipsesc în biserica noastră, aice, în Bucovina, şi care, trebuind, vi le îndegetai (arătai – n. n.) mai înainte, prin cele 12 puncte.
*
*
Aceasta, într-adevăr, foarte bine ar fi. Dar mai spune-ne, mă rog, că nu te-am înţeles bine: dacă şi preoţii, şi mireni au dreptul să ia parte la congrese bisericeşti, cam câţi mireni şi câţi preoţi vor putea să fie în acele congrese?
Congresele bisericeşti, ca să fie ele aceea ce aşteptăm, şi pentru ce le şi cerem, de atâţia ani, să fie ele adică, în binele şi spre înflorirea bisericii noastre, cum şi pe deplina păstrare a autonomiei sale, de către orişice înrâurire străină sau dăunătoare, trebuie, mai întâi, să fie independente sau neatârnate de acele înrâuriri. Căci, altmintrelea, despoţia (samavolnicia), şi prin congrese, va putea direge toate, aşa ca şi până acum, fără de ele. Această independenţă sau neatârnare însă se poate aştepta numai dacă vor fi sau toţi deputaţii independenţi, sau măcar numai majoritatea lor (Luaţi, la aceasta, vă rog, bine seamă, ce vă spun!). Acuma vine că, în congresele bisericeşti, în acele adunări, adică, în care are să se sfătuiască şi hotărască trebile economiei, în întreaga comunitate bisericească a eparhiei noastre bucovinene, trebuie să fie reprezentată întreaga noastră comunitate eparhială, adică şi preoţii, şi mirenii. Întreaga însă comunitate bisericească numai aşa va putea fi ea după drept reprezentată, dacă, după proporţia numărului preoţilor şi mirenilor noştri, vor fi în congrese şi preoţii, şi mirenii reprezentaţi.
Ar veni, dară, ca preoţii, după câtimea lor, de vreo 400, şi mirenii, după cea a lor, de vreo 400.000, să aibă, în congrese, deputaţi. Însă preoţii sunt acei bărbaţi, care, ca păstori ai noştri sufleteşti, pentru darul lor cel sfânt şi pentru, cum am zis, evlavia şi sublimul chemării lor, trebuie să fie şi şi sunt, la noi, în cea mai mare vază. Pe lângă aceea, ei au învăţături şi ştiinţele legii, până şi cele mai adânci; pentru aceea, ne-om înţelege noi, la întâia adunare a congresului, cam prin câţi preoţi şi prin câţi mireni să fie reprezentată comuna noastră eparhiala în congrese. Fraţii noştri Sârbi şi Români din Ardeal, Banat şi Ungaria au, acum, congrese bisericeşti, şi ei s-au înţeles astfel că, la dânşii, sunt mirenii reprezentaţi cu două, iară preoţii cu una din trei părţi; anume la Români, care mai departe au ajuns cu sinoadele, adunările eparhiale se compun din 40 de mireni şi 20 de preoţi, iară Congresul general, din 60 de mireni şi 30 de preoţi.
La noi încă se vor pune, cum zisei în privinţa aceasta, preoţii şi mirenii la cale, după dreptate şi bună înţelegere, cum se şi cade, ca în sfânta biserică toate pe dreptate şi cu bună înţelegere să se întocmească. Numai apăs, cu toată tăria, cuvântul independenţa congreselor, aceasta să se caute, de timpuriu, a se asigura, ca să nu fie „cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi”.
*
D-apoi ne spuse cineva că, in Ardeal şi Ungaria, la fraţii noştri Sârbi si Români, de aceea-s reprezentaţi preoţii numai cu una din trei părţi, că acolo susţine poporul singur bisericile, pe preoţi şi şcolile; aice, la noi, însă poartă cea mai mare parte a cheltuielilor pentru susţinerea bisericilor, a preoţilor şi a şcolilor Fondul religionar, care, cum se zice, nu e adunat şi prin ajutorare din partea poporului, ci numai din averile date de ctitorii mănăstirilor şi ale episcopiei. De aceea şi poporul bisericii noastre, în Bucovina, mirenii, adică, să fie nu prin mai mulţi deputaţi reprezentaţi în congresul bisericesc decât preoţimea.
Ba nu; eu cât ştiu, dreptatea şi independenţa congreselor fuseră, în Ungaria şi Ardeal, scopul unei asemeni compuneri de congrese. Aceasta, cum spusei, însă va urma, la noi, după bună înţelegere şi învoire între preoţi şi mireni. Însă, privitor la susţinerea preoţilor şi şcolilor, la noi, cu cea mai mare parte din Fondul religionar, iară fondul acesta că n-ar fi compus şi din contribuirile poporului, aceasta nu cred să o spună cineva. Pentru că se ştie că şi poporul nostru, mirenii adică, a ajutat mult la adunarea fondului religionar, şi anume prin zilele de lucru la preoţi, care au fost, până mai în cei ani; apoi, prin „marieşi”, care mai sunt încă şi astăzi; mai departe, prin locurile sesionale, plătirea funcţiilor şi prin contribuiri la facerea bisericilor şi şcolilor.
*
D-apoi dăruitorii de averi bisericeşti, ctitorii, n-au fost şi ei, mare parte, mireni?
Nu, ba nu, mă rog.
*
Dară încă un test întreb. Aud că sunt unii care vor să facă, între noi şi între fraţii ruteni, care-s de o lege cu noi, aici, în Bucovina, oareşicare învrăjbire. Ce să ţinem despre aceasta?
Aceia dintre voi, sătenii, care aţi fost, astă-vară, la adunarea noastră poporală, la Cernăuţi, aţi avut prilej a auzi cine şi ce fel de dihonii avură să facă, între noi, Românii, si Rutenii, fraţii şi fiii uneia şi aceleaşi mame bisericeşti. Satana strica şi fericirea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în Rai; tot Satana şi aicea-şi caută uneltele sale cele veninoase, de a strica pacea şi buna trăire a noastră, cu fraţii Ruteni, cu care noi, pe una şi aceeaşi brazdă trăim şi ne hrănim, şi în una şi aceeaşi lege sfântă ne închinăm. Nu le-ar plăcea, adică, la mulţi, ca să fim noi stăpâni în biserica noastră şi peste averea bisericii noastre, după cum ne dete voie bunul nostru Împărat. Căci mulţi străini s-au îngrăşat din Fondul nostru religionar; şi, de aceea, ar vrea unii ca aceia să ne învrăjbească între noi înşine, ca apoi să mai fie cum au fost până acum, ei, stăpâni pe moşia noastră. Dară aţi văzut şi aţi audit, astă-vară, la Cernăuţi, şi aceea că bieţii noştri fraţi, de pe la Ceremuş şi Nistru, măcar că-s nişte ţărani numai, ca şi voi, ei ştiu bine că, din parte noastră, a Românilor, n-au nici o strâmbătate, că noi nici nu le-am impus şi nici nu le impunem limba noastră, în biserică sau şcoală, şi nici n-am cerut, de la dânşii, oareşicare cheltuieli pentru susţinerea bisericilor şi şcolilor noastre. Aceasta fraţii noştri Ruteni ştiind, văzurăţi cum respingeau toate momirile spre vrajbă şi stricarea bunei înţelegeri între noi, din care neînţelegere, între noi, Românii, şi Rutenii, nu noi, nici Rutenii, ci, cu bună seamă, numai duşmanii noştri, ai amândurora, ar trage folos. Afara de aceste toate, în biserică nici noi, Românii, nici nimeni cu minte nu amestecă legea cu naţionalitatea. În biserică, Românii şi Rutenii suntem toţi totuna. Fiţi sănătoşi şi, în curând, ne vom mai întâlni şi vom mai vorbi despre acestea şi altele.
* *
Dar nu ne-ai spus, încă, este ca să avem, dară, congres bisericesc, şi cât de degrabă?
Voie, cum v-am zis, acum avem, de la bunul nostru Împărat, din ziua de 4 novembre anul trecut, spre a ne pregăti de congres bisericesc; şi despre acea prea înaltă încuviinţare a Maiestăţii Sale Împăratului, pentru ţinerea congresului nostru bisericesc, făcu măritul Minister aşijderea ştiinţă Domnului Prezident al ţării noastre, şi, în scurt timp, se vor convoca unii bărbaţi de ai noştri, la Cernăuţi, şi aceştia se vor sfătui cum şi când să se adune adevăratul congres, spre a lua, cât mai curând, organizarea şi regularea trebilor noastre bisericeşti în mână.
*
Dumnezeu să ajute!
O să ajute Dumnezeu!
*
Un preot.
*
(Albina, Anul VI, Nr. 9 şi 10, 9-12 faur / 28-31 ianuarie 1871)
