1883, 1884: Elegii pentru Ciprian Porumbescu

Cvintetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

*

În timpul vieţii, Ciprian Porumbescu a vorbit, evaziv şi vizibil iritat, despre procesul “Arboroasa”, iar tovarăşul lui de închisoare, Constantin Morariu, în ciuda prieteniei durabile pe care i-a purtat-o, nu a încercat să supraliciteze, precum ideologii naţionalismului comunist, mitul “Arboroasa” (în presa românească a vremii, nu s-a scris nimic despre acel proces). Procesul, instrumentat de procurorul român Zotta, din exces de slugărnicie, finalizat cu o achitare, obţinută de trei avocaţi evrei, care, fără plată, socotind aceasta o datorie de onoare, au luptat pentru eliberarea celor cinci tineri români, nedreptăţiţi de către un funcţionar român.

*

Şi mitul lui Ciprian Porumbescu a fost cultivat de Constantin Morariu, care, cu câte o poezie omagială – un fel de necrolog versificat, izbutea să vehiculeze informaţii şi despre înmormântarea lui Ciprian, ataşând un adevărat necrolog, cu descrierea înmormântării (materialul de mai jos), dar şi despre monumentul de pe mormântul din Stupca, dezvelit în mai 1884 şi descris de Constantin Morariu în notele explicative, de la subsol, ale versurilor. Monumentul avea elemente care, astăzi, lipsesc (voia comuniştilor şi a urmaşilor lor de astăzi!), iar strofa ultimă a  “Tricolorului”, pusă pe cruce din voinţa lui Iraclie Porumbescu, e uşor falsificată, ca să nu provoace iritările bigoţilor vremii, pentru că, în prima variantă, la care însuşi Ciprian renunţase, se spunea:

*

“Şi când, fraţilor, m-oi duce,

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt, în loc de cruce,

Puneţi mândrul Tricolor!“.

*

Am cules ambele elegii, închinate memoriei lui Ciprian Porumbescu de către prietenul său, Constantin Morariu, pentru că am fost de părere că, în perioada 25 mai – 6 iunie (data morţii lui Ciprian pe stil vechi şi pe stil nou), vibraţiile vremii lui merită readuse în atenţia clipei. În zilele următoare, vă voi prezenta chiar şi poezii, scrise şi publicate de Ciprian Porumbescu, în scurta sa viaţă, dar astăzi închei cu cele două elegii ale lui Constantin Morariu, ambele pretexte pentru a încetini scufundarea în uitare a memoriei prietenului său:

*

*

Neuitatului şi mult regretatului Ciprian Porumbescu

*

„Amară e moartea când omul e june

Şi ziua-i frumoasă şi traiul e lin;

Când pasărea cântă, când floarea ne spune

Că viaţa e dulce şi m-are suspin!”

                                                           D. Bolintineanu

*

Când focul izbucneşte şi-n clipă mistuieşte

Averea adunată prin muncă-ndelungată,

Când ape mari inundă pământul şi cufundă

Pe mii de mii fiinţe-n amare suferinţe;

Cutremure, războaie, pe om când îl despoaie

De tot ce lui i-a fost al vieţii adăpost,

Atuncea, trist, pe gânduri, stă omul, disperează,

Prietena speranţă-i tot îl mai consolează.

*

Dar moartea nemiloasă, când taie cu-a ei coasă

Cele mai trainice fire, ce leagă cu iubire,

Şi-a dorului dulceaţă pe-un suflet de viaţă,

Atunci speranţe, visuri de-odată se scufund

În marea disperării, atuncea fără fund,

În care unic ceriul mai poate revărsa

A mângâierii rază prin sfântă legea sa.

 *

În marea disperării, în noaptea ei pustia,

O, frate Cipriane, împinsu-au urgia

A morţii tale gheare pe scumpul tău părinte,

Pe draga-ţi surioară, ce o iubeai fierbinte,

Pe bunii tăi prieteni lăsatu-i-ai în jale

Plângând ei mângâierea prieteniei tale;

În doliu şi-ntristare lăsat-ai ţara ta

Ce cântecele-ţi mândre cu drag le asculta,

Căci tu privighetoarea cea mai iubită-ai fost

În crângul Bucovinei, cu al vioarei rost.

*

Cu inima-nfocată, cu dragostea fiască,

Ai început iubite,-n grădina românească

S-arunci sămânţa artei, culeasă-n obosire,

Prin zeci de ani de muncă, cu mare irosire,

Dar, ah!, abia gustat-am din fructele ei rar

Şi de la pragul vieţii, o, scumpe grădinar,

Ni te răpeşte moartea, lipsind de-a tale flori

Biserica, naţiunea – iubitele-ţi surori!

 *

Biserica, naţiunea te plâng, deci, împreună

Cu ţara ta, Braşovul şi România Jună,

Şi toate vin să-ţi pună pe tristul tău mormânt

Cununa neuitării drept sacru monument,

Că le-ai iubit, o, scumpe, nu cu cuvinte seci,

Ci cu-a iubirii fapte, ce dau viaţă-n veci!

*

Constantin MORARIU

*

(Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, p. 140)

*

*

*
Valsul „Fantome”

*

Umbrei scumpului meu amic Ciprian Porumbescu

*

De acorduri plângătoare

A destinului duşman

Plin e valsul tău „Fantome”,

Scump amice Ciprian!

Ton cu ton vestesc durerea,

Presimţirea ta arată

De a sorţii hotărâre

Ce te-ajunse-aşa îndată.

*

Greu lovitul tău părinte

Pe mormânt ţi-a pus o liră

Cu cuvinte ce storc lacrimi

Şi din inimi, jale, milă,

Căci „tu-n groapă-ai dus cu tine

O comoară de-armonii”[1],

Şi spre-apusul vieţii tale

Ai cântat în elegii[2]

Ce şi inime de piatră

Ar fi-n stare să le-nmoaie.

*

O fantomă-ai fost, iubite,

Răspândind tot fericire,

Dară valsul tău „Fantome”

Împle inimi de mâhnire

Şi-a vesti viitorimii

Are inima de jale

A lui Ciprian, în tristul

Capăt al vieţii sale[3].

* 

Constantin MORARIU

 *

(Amicul Familiei, Anul VIII, Nr. 14, 15/27 iulie 1884, pp. 180)

*

1883: Înmormântarea lui Ciprian Porumbescu

*

Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu. În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate de 29 de ani.

*

Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în Cernăuți, fiind, totodată, și alumn al Seminarului arhidiecezan. În decursul studiilor teologice și după terminarea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, și anume pe vioară și clavir) se ocupa și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumească, parte ca cântăreț și parte ca componist al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumești, compuse răpoatul mai multe cântece românești, atât în text, cât și în melodie, numite „studențești”, care și apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică.

*

După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din Viena, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial de muzică.

*

Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani, la Viena, în care timp studia și la Conservatorul de acolo, „învățământul de armonie”, „de compoziție” și „contrapunctul”, cu succes excelent.

*

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani – Amicul Poporului, nr. 12, 1889

*

În timpul acesta, arătă răposatul continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală, și anume ca componist al mai multor opuri, publicate și interpretate, cu multă laudă, de cei competenți, dintre care opuri se execută unul (valsul „Camelii”) chiar și de renumitul artist Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în anul 1880.

Îi mai rămase răposatului a se perfecționa încă în arta muzicii superioare, special bisericească.

*

Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fondul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl și întrebuință, spre a petrece acel an în Viena și, parte, a lua lecții speciale de la artistul și organistul de Curte, dl Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele – n. n.) mai principale bisericești de acolo, ce-și împlini, cu succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certificat – n. n.) de la numitul organist.

*

Numele răposatului ca componist cu talent și zel era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amintiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndemnarea să se pună în competiția pentru postul de învățător de muzică, la școlile centrale române din Brașov și pentru postul de direcor (dirijor – n. n.)  al corului de la biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le și ocupă, în toamna anului 1880.

*

În Brașov, manifestă răposatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capacitatea cea mai mare, recunoscute de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni – n. n.) și 12 damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, cele mai multe de dânsul compuse, și așa execută cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumești, compuse răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Brașov, de trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri, atât solistice, cât și orchestrale, toate executate în Brașov, parte într-un concert public, dirijat de răposatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziarele române și germane.

*

Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea obosiră pe răposatul și-i atraseră o boală de piept, care, în toamna anului trecut (1882 – n. n.), progresase într-atâta, încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, ceea ce și făcu.

*

În Italia, și anume în Nervi, mai la vale de Genoa, petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile Faur, Marte și April) fu, și în Italia, excepțional de rece și furtunoasă, și el nu simți oareșcare folos pentru sănătatea sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde petrecu zece zile, și veni, apoi, acasă, la părintele său, cu scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, nemiloasa moarte îi curmă viața.

Iată cum se exprima „Gazeta Transilvaniei”, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut – n. n.), asupra răposatului:

*

*

„Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai artei muzicale, în genere, și ai muzicii naționale românești, îndeosebi. Miercurea trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de muzică la școlile centrale române de aici, din Brașov, și director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare, prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”.

*

Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humorului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din Capu Câmpului, și C. Tușinschi, din Bucșoaia, acompaniat de corul Seminarului din Cernăuți, transmițând gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului său coleg.

*

În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și G. Popovici (poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” – n. n.), în numele Societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea „România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului.

La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești și Corlata.

*

Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mișcat, execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compoziție muzicală a celui ce, acuma, era în pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai mulți ani, are de îndeplinit datorii duble.

*

(Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 140, 141)

Primul preot Halarevici din Bucovina

Conf. universitar Gheorghe Halarevici

*

Un neam care a lăsat memoriei bucovinene măcar cinci studii, recunoscute ca valoroase la nivel european, dintre care măcar trei publicate la Viena („Kriegsblindenfürsorge mit Berücksichtigung der landwirtschaftlichen Kriegsblindenschule in Strass”, „Die Fürsorge für die Kriegsblinden in der Bukovina”, „Blindenberufe und Kriegsblinde” etc.) şi măcar două în România („Lumina orbilor”, Cluj, 1924; „Asistenţa orbilor”, Cernăuţi, 1936), s-a învrednicit la memorie, în întreaga lui înşiruire de nume. Prin urmare, şi ca recunoştinţă faţă de memoria primului mare specialist bucovinean în psihologia persoanelor cu handicap, Conferenţiarul universitar Gheorghe Halarevici, şi din simpatie pentru cauza canadianului David Hallas (Halarevici), care îşi caută fremătând străbunii români, punându-mi la dispoziţie documentele pe care le are, David fiind fiul lui Luis Emilian Hallas şi nepotul lui Emilian Haralevici, fratele universitarului Gheorghe Halarevici, fiu al judecătorului din Boian şi Cernăuţi Nicolae Halarevici, am făcut, astăzi, ceea ce nu prea obişnuiesc să fac: o tentativă de genealogie, prin care am răscolit, iar, Fondul documentar “Bucovina” al Bibliotecii Bucovinei “I. G. Sbiera” şi, în special, analele pe care le ţinea Episcopia şi, ulterior, Mitropolia Bucovinei, numite “Schematismus”, anale care s-au păstrat începând de la anul 1841, încoace, cu multe exemplare lipsă sau incomplete. Că doar cărţile noastre vechi, inclusiv analele, au fost arse, în curtea interioară a închisorii din Suceava, din primăvara, până în toamna anului 1952.

*

Primul Halarevici din Bucovina, sosit, la 1848, în Şarul Dornei, sat care nu avea biserică (doar la Dorna Candreni exista una, din 1843), reîntors în Ardeal, unde a făcut seminarul teologic (la Blaj? la Năsăud?), apoi reîntors în Bucovina şi hirotonit preot,  în 1860, iar paroh în 1876, pentru a sluji la Mareniceni, un cătun de lângă Putila, până în 1881, apoi la Prelipcea, până în 1888, a fost Ioan Halarevici, născut în anul 1827, după cum se precizează în Schematismusul din anul 1888, pagina 117.

*

Gheorghe şi Mathilda Halarevici

Ioan Halarevici a avut doi feciori, pe Nicolae, judecător la Boian, căsătorit, la Boian, cu Leontina Gregorowicz din Dorna Candreni, şi pe Teodor sau Teofil, paroh în Lenţeşti, născut în 1860, preot din 1888, an în care s-a mutat, pentru o scurtă perioadă, ca paroh la Orăşeni. Teodor a terminat seminarul teologic din Cernăuţi în anul 1879, după cum se precizează în anuarul din 1888, pagina 139.

*

În 1914, printre profesorii suplinitori ai gimaziului greco-ortodox din Cernăuţi se număra şi Aurel Halarewicz, probabil fiul lui Teodor sau Teofil (numele acesta presupune un început de călugărie, după moartea soţiei) Halarevici.

*

Din corespondenţa cu David Hallas, înţeleg că Emilian, fiul judecătorului bucovinean Nicolai Halarievici şi al Leontinei Gregorowicz, născut în 1888, la Dorna Candreni, dar cu domiciuliul în Boian, a emigrat în Canada, în 1911 (paşaportul, eliberat la Câmpulung Moldovenesc, în 19 octombrie 1918, deci după a treia invazie rusească, pare să infirme data comunicată de David Hallas).

*

Ce avea să urmeze prin Canada nu mai face parte din memoria Bucovinei, dar, din respect faţă de interesul lui David Hallas pentru străbunii lui români (visează să vină la mormintele lor, deşi m-aş mira dacă a mai rezistat vreunul în modenitatea agresivă a prefacerii cimitirelor noastre), reproduc încă două fotografii, cu Luis Emilian Halarievici, în a doua, în uniformă de poliţist canadian – cel din dreapta.

*

*

Pe urmele lui Nicolai Halarevici

Judecătorul Nicolai Halarevici

*

Cu ocazia unei colecte, în folosul Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian, făcută, în 1895, de „cassarul” Chiriac CUCIUREAN, au subscris Alexandru FEROREAC, Ignatie alui Costică SPĂTARIU, Gheorghi alui Ion TOMA, Toader AXENCIUC, Gheorghi alui Andri CUCIUREAN, Gheorghi ŢURCAN, Dumitru FIICA, Ştefan CONSARIU, Vasile CUCIUREAN, Mihai CUCIUREAN, Ioan alui Ştefan DÂRDA, Ioan alui Alexandru SFECLĂ, Anton IACOB, Toader SFECLĂ, Vasile CALANCEA, Dumitru alui Ilipe SUPROVICI, Ioan SVARICI, Emilian VASILOVICI, Pentelei BADICEL, Gheorghi alui Toader CUCIUREAN, Vasile alui Toader GHERASIM, Petrea PAVEL, Nicolai HALARIEVICI, Mihai alui Andri TOMA, Nicolai CALANCIA, precum şi preoţii auxiliari Emilian VASILOSCHI şi Vasile LUCAN[1]