ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 94

„Zicălaşii”, repetiţie finală. Luni – premiera!

Vineri, 27 martie 2015, orele 13-17

Vineri, 27 martie 2015, orele 13-17

*

Astăzi, 27 martie 2015, am asistat la repetiţia finală a concertului „Walachische Tanze und Lieder„, pe care „Zicălaşii” Sucevei îl vor prezenta, în premieră absolută, după minimum două veacuri de uitare, luni, 30 martie 2015, începând cu ora 13, în incinta Centrului Tradiţiilor Bucovinene din Suceava. Intrarea: LIBERĂ!

*

Atât de captivantă a fost repetiţia, încât, în prima ei parte, la care a participat şi  muzicianul muzician Răzvan Mitoceanu, contristul bandei, am uitat că am un aparat de fotografiat în buzunar. Abia spre final, când Răzvan, frânt de oboseală, se retrăsese, mi-am amintit de obşteasca mea datorie şi m-am pus pe pozat, aşa că, în sfârşit, vi-i şi pot arăta pe singurii muzicieni ai Sucevei capabil să monteze un astfel de spectacol (în zadar am tot încercat cu alţii, în ultimii şase ani). Aşadar, în banda de lăutari „Zicălaşii” cântă, când ca la 1531, când ca la 1848, călătorind cu dezinvoltură prin vremuri:

*

Prof. Petru OLOIERU, starostele lăutarilor

Prof. Petru OLOIERU, starostele lăutarilor

Prof. Constantin Irimia, zicălaş şi cobzar

Prof. Constantin IRIMIA, zicălaş şi cobzar

Narcis ROTARU, primaş

Narcis ROTARU, primaş

Adrian PULPĂ, secund

Adrian PULPĂ, secund

Ionuţ CHITIC, gordună

Ionuţ CHITIC, gordună

Gabriel HURJUI, năier

Gabriel HURJUI, năier

*

Formula de prezentare a spectacolului, convenită în comun, nu va fi una cronologică, ci de coloratură ciclică, desfăşurată astfel încât să pornim de la rădăcini şi să ne întoarcem la rădăcini. În fond, luni, 30 martie, Bucovina, ca regiune geografică, va împlini 623 de ani, fără a i se fi sărbătorit naşterea, până acum, nici măcar o singură dată.

*

Am mai pozat, astăzi (în fond, un astfel de spectacol e un eveniment şi istoric, nu numai cultural), şi detalii „zonale” din repetiţii, tot întrebându-mă dacă nu ar fi mai bine să susţinem spectacolul aşa cum l-am şi repetat. De ce folosesc pluralul, eu care n-am cântat niciodată la nimic, nici măcar la Securitate? Păi, vă închipuiţi dumneavoastră că arcuşurile din imagini au vibrat pe altceva decât pe sufletul meu?

*

Zicălaşii Petrică Oloieru, Gabriel Hurjui şi Constantin Irimia

Zicălaşii Petru Oloieru, Gabriel Hurjui şi Constantin Irimia

Zicălaşii Ionuţ Chitic şi Petru Oloieru

Zicălaşii Ionuţ Chitic şi Petru Oloieru

Zicălaşii Gabriel Hurjui şi Constantin Irimia

Zicălaşii Gabriel Hurjui şi Constantin Irimia

Zicălaşii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru

Zicălaşii Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru

Zicălaşii Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic şi Petru Oloieru

Zicălaşii Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic şi Petru Oloieru

 


George Enescu, „un copil artist”, la 11 ani

GAZETA BUCOVINEI, 7/19 August 1892

GAZETA BUCOVINEI, 7/19 August 1892

*

Ştiu o mulţime de poveşti despre artiştii români, care s-au şcolit la Viena, ştiu şi despre somităţi artistice vieneze, precum Iosif  Hellmesberger-junior (seniorul fusese, indirect, mentorul lui Goian), care a venit să cânte în Bucovina din respect pentru George Enescu (bucovinean prin mamă şi pe jumătate bucovinean prin tată), dar tot am amânat să le public. Acum, însă, când „Zicălaşii” din Suceava, fascinaţi de repertoriul de muzică veche, care l-a determinat pe Enescu să scrie „Rapsodiile”, repetă şi „Pasăre galbenă” (melodia culeasă de Mikuli, cu care Enescu începe „Rapsodia a II-a”), mi s-a făcut dor de Enescu, aşa că plec să-l reîntâlnesc, la doar 11 anişori, în rarele pagini mărturisitoare ale Bucovinei:

*

„Puţini vor fi auzit de George Enescu, artist al căruia talent este mândria Românilor iubitori de artă. El se născu în 7/19 august 1881, aşadar împlineşte astăzi unsprezece ani. Vreau şi eu să serbez, din depărtare, această aniversare, publicând câteva rânduri în „Gazeta Bucovinei”, ca să cunoască şi compatrioţii mei de aici pe micul virtuos.

George Enescu văzu ziua în Liveni-Vârnav, comuna Cordareni, judeţul Dorohoi. Părinţii săi, proprietari mari şi înşişi agronomi, iubiţi şi respectaţi de toţi vecinii şi cunoscuţii lor, fură privilegiaţi cu copii artişti. O fetiţă, pe care din nefericire o pierdură în etate de opt ani, poseda deja atunci un talent extraordinar pentru pictură; dovadă sunt desenele rămase de la biata copilă, pe care duioasa mumă le păstrează şi azi ca preţioase relicve. Consolare din abundenţă le-a dat bunul Dumnezeu în fiul lor George, care deja, la vârsta de patru ani, executa de minune pe vioară şi fără să aibă vreo noţiune de studiu muzical, orice bucată, pe care ar fi auzit-o numai o dată. La vârstă de şase ani, tatăl său îl dăduse la Iaşi, şi domnul Caudella, directorul Conservatorului de aci, surprins de capacitatea muzicală a tânărului copil, îl  sfătui să plece la Viena şi acolo să-l confieze domnului director Iosif  Hellmesberger-junior.

Acesta l-a primit cu multă bucurie în conservator, cu dispensă de vârstă, unde, în timp de şase luni, a terminat cei dintâi doi ani ai cursului. Astăzi a finit reperto­riul întreg pentru violină şi, totuşi, urmează al şesele an de conservator. El este instalat, cu pensiune şi instrucţiune, în fine, cu totul la domnul director Hellmesberger, care, mândru de elevul său, îl numeşte cu fală „Mein Paganini”.

Primul său debut în public a fost la con­certul Conservatorului, în 26 ianuarie a.c. (1892 – n.n.), unde a avut un succes strălucit înaintea publicului şi îndeosebi a lumii muzicale alese din Viena. Pă­rinţii săi au asistat la acest concert şi se poate imagina fericirea lor; căci cel mai perfect între toţi diletanţii a fost copilaşul lor.

Abia în etate de zece ani, plin de viaţă şi sănătate, voinicelul băiet execută, pe vioară, Fantasia lui Sarasati din „Faust”. Siguranţa cu care biruieşte toate greutăţile tehnice, sentimentul în executare, o imensă inteligenţă muzicală, toate probează un adevărat copil minune, aşa precum îl numesc Vienezii „Ein Wunderkind”. Deşi pieptişorul său încă nu poartă nici o decoraţie, totuşi publicul admirator l-a acoperit cu lauri şi fiecare critic îşi află o bucurie, menţionându-l în foile sale. De exemplu, foia ilustrată „Wiener Extrablatt”, din 6 Faur a. c., a reprodus fotografia lui George Enescu, întovărăşind-o cu cele mai frumoase elogii.

Asemene „Sonn und Montags Zeitung”, vorbind despre dânsul, spune că producţiunile sale au fost frenetic aclamate şi aplaudarea publicului a durat peste cinci minute; însă micul artist n-a mai apărut, cu toate „bravo!… bravissimo”-urile! „Sperăm, însă, că îl vom vedea şi auzi în viitor”.

Iată cum se exprimă „Frem­denblatt din 5 l’aur a. c.: „La concertul ele­vilor din Conservator, a cântat deosebit frumos pe vioră Românul George Enescu, un copil de vreo zece ani, elevul profesorului I. Hellmesberger, Fantasia lui Sarasati din Faust, cu acompaniament de orchestră. Toate greutăţile le-a învins cu uşurinţă şi a fost recompensat cu un aplaus nesfârşit”.

La al doilea concert, din 13 Aprilie 1892, artistul nostru a fost invitat de către „Wiener Männer Gesangverein“ să cânte în sala cea mare a Conservatorului. Aici, el a uimit pe cele aproape 2.500 persoane prezente.

„Neue freie Presse“ din 15 April 1892 scrie: „La al doilea concert pe care l-a dat „Männer Gesangverein“, a făcut mare senzaţie debutul tânărului conservatorist George Enescu, care a exe­cutat, cu admirabilă bravură, fantasia „Vieux temps”. Acest desăvârşit talentat violonist, cu timpul, va fi, desigur, primul în felul său.

„Deutsche Zeitung“ din 15 April 1892 a citat pe doamna Gisela Körner şi pe George Enescu ca Eroii seratei, adăugând că tânărul Român pro­mite un măreţ viitor artistic.

*

Un omagiu bucovinean lui George Enescu, în ziua în care împlina 11 ani

Un omagiu bucovinean lui George Enescu, în ziua în care împlina 11 ani

*

„Die Presse“ din 15 April 1892 scrie că trebuie să acorde cel dintâi elogiu tânărului solist G. Enescu, care a fost necontenit întrerupt prin aplauze şi forţat să apară de nenumărate ori, întovărăşit de profesorul său I. Hellmesberger, pentru a mulţumi publicului admirator.

La al treilea concert a fost invitat de „Berliner Liedertafel” să înlocuiască pe Concert-meister- ul Fritz Struss, care s-a îmbolnăvit momentan, şi atunci a excelat copilul artist, şi Berlinezii i-an trimis o adresă de mulţumită foarte măgulitoare.

Criticile le aflăm in ziare de primul rang, şi anume „Nene Freie Presse”, din 23 April a. c., scrie: „Tânărul Enescu a ocupat podiumull în locul artistului Berlinez bolnav, şi a entuziasmat lumea prin sârguinţa şi exactitatea producţiunii sale”. Asemenea menţionează şi „Wiener Zeitung: „Berliner Liedertafel în Viena s-a ţi­nut sub protectoratul ambasadorului german, prin­ţul Reuss. Extraordinar talentatul tânâr violo­nist Enescu, un elev al profesorului Hellmesberger, a executat, cu o bravură demnă de mirare, un minunat „Capriccio”, pentru care a primit cele mai mari aplauze”.

„Illustriertes Wiener Extrablatt” reînnoieşte laudele sale, în 23 Aprilie a. c., zicând că partea cea mai mare de onoare a seratei muzicale berlineze se cuvine tânărului violonist George Enescu. „Fremdenblatt”scrie, în 22 Aprilie a. c.: „Cântăreţii din Berlin au dat o serată muzicală în Viena, unde G. Enescu a înlocuit pe Concert-meister-ul Fritz Struss, care s-a îmbolnăvit subit. Tânărul virtuos ne-a încântat pe toţi, executând, cu admirabilă perfecţiune, o bucată de mare efect, pentru care a cules vii aplauze.

Fenomene de felul lui Enescu nu sunt rar de întâlnit între Români; dar cele mai multe talente rămân necunoscute, ascunse ca mărgări­tarele în adâncul mării. Felicităm, dar, pe înţeleptul părinte, ce şi-a înţeles misiunea şi, îndeplinind-o, a fost atât de larg recompensat.

Ro­mânia artistică îşi îndreaptă deja ochii spre vii­torul său luceafăr. Deie Domnul ca George Enescu să ridice Musa română la cel mai înalt nivel. El va recompensa naţiunea pentru toţi ceilalţi corifei compatrioţi ai noştri, care s-au urcat pe podiumuri străine, precum renumita Darcles, cântăreaţă la „Grand Opera” din Paris, Gabrielli – în Milano, Teodorini – în Portugalia, tragediana Bârsescu – în Germania, artista Kola (Domnişoara Costin, din Bucovina) – în Viena, şi mulţi alţii, al căror nume deabia mai este cunoscut. Să dorim ca George Enescu să strălucească în tot universul, dar focarul să-i fie naţia şi patria română, şi, Parisul, care, până acum, admiră numai o simplă muzică de lăutari români, să se închine, împreună cu toată lumea, la viitorul nostru  Paganini!

 

Comăreşti, în 7/19 August 1892.

Sofia Ştefanovici”.


„Malanca” de la Mihoveni şi primul Mit Astronomic

Primul mit astronomic al omenirii, cel al Ursei Mari

Primul mit astronomic al omenirii, cel al Ursei Mari

*

V-aţi întrebat, vreodată, de ce avem noi, românii, anumite dansuri cu măşti (Cerbul, Ursul, Căiuţii) şi dacă le mai au şi alte neamuri? În mod sigur, nu v-aţi întrebat, pentru că, dacă aţi fi făcut-o, aţi fi aflat că toate aceste ritualuri totemice ţin de bătălia omenirii cu timpul. Aţi fi aflat pe cont propriu, nu de la suficienţii folclorişti români din toate epocile, care trag pârţuri patriotarde de li se înceţoşează creieraşele, depunând lespede peste noi bezna ignoranţei.

 *

Malanca, un ritual totemic de primăvară

Malanca, un ritual totemic de primăvară

*

Am mai spus-o că primul an nou al omenirii începea în mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, dar nici eu nu am ştiut, până azi, că „Timpul a fost ţinut, pentru prima dată, în Egipt, iar anul începea atunci când coada Ursei Mari arăta Sudul… Timpul Ursei Mari a fost stelar. A urmat timpul lunar sau lunar-stelar, cu douăsprezece luni de câte treisprezece zile, fiecare cu câte cinci zile adăugate de Zeiţa Lună” şi că chinezii spun, chiar şi astăzi: „Atunci când coada Ursei Mari arată răsăritul, e primăvară; când arată sudul, e vară; când arată apusul, e toamnă; când arată nordul, e iarnă”.

*

 

Ursa Mare, Mama tuturor ciclurilor de vreme

Ursa Mare, Mama tuturor ciclurilor de vreme

*

Prin urmare, „Ursa Mare a fost Mama ciclurilor de vreme… A fost ceasul pentru rotaţia Soarelui, în jurul Polului, în 24 de ore, şi a fost reperul pentru cele patru anotimpuri ale anului”, „Ursa Mare a fost prima Strămoaşă (Marea Mamă) între constelaţiile nordice” şi, de aceea, i s-au adus, mereu şi mereu, sacrificii. La noi, prin arderea urşilor de paie şi prin ritualul Malanca, aşa cum se joacă la Mihoveni – ceilalţi „urşi” reprezintă pastişe imbecile după mersul ţiganilor cu ursul.

*

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

Ritualul populaţiei Ainu, omagiind Timpul şi Ţinutul Ursei Mari

În Japonia, în Siberia şi în nordul Chinei, populaţiile Ainus, „oameni păroşi”, neam de oameni foarte vechi, care au venit de pe pământurile de sub Ursa Mare, în vremurile apariţiei omului totemic, în epoca Stellar Mythos, încă mai practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa Mare) ca principal totem, sacrificiul ursului, la propriu sau doar simbolic, fiind omagiul pe care omenirea îl tot aduce Dumnezeului-Timp.

*

Axis Mundi şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari

Axis Mundi şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari

Ritualul străvechi al Jocului Ursului presupune un „rege-mag”, cu semnificaţia de Stea Polară sau de Axis Mundi, şi şapte urşi, reprezentând cele şapte stele polare ale Ursei Mari din primul Mit Astronomic al omenirii.

*

Simplu, nu? Da, dar numai dacă citeşti, printre altele şi „The Signs and Symbols of Primordial Man”, scrisă de Albert Churchward şi publicată, la Londra, în anul 1913.


Ion PARANICI: Timpul, zgârcit cu Bădia

Ion Paranici

Ion Paranici

*

Printre cele mai frumoase evocări de personalităţi bucovinene, deja îmbrâncite în uitare de către suficienţa bezmetică a lumii în care trăim, sunt, fără îndoială, cele săvârşite de poetul Ion Paranici (26.03.1937, Tişăuţi), el însuşi o personalitate inconfundabilă a culturii bucovinene.

*

Om de o nobleţe sufletească benefică pentru generaţii întregi de scriitori suceveni, Ion Paranici înseamnă o necontenită vibraţie întru frumos, o trăire generoasă de continuităţi ale spiritului, pe care a ştiut şi încă mai ştie să le aşeze frumos în rafturile memoriei, adică într-un spaţiu sacru în care nici măcar aripile păsărilor nu mai răzbat, ca să îndepărteze, cu zborul lor zbuciumat, colburile suprapuse ale tradiţionalei şi condamnabilei insensibilităţi româneşti faţă de identitatea reală a românismului.

*

Ion Paranici, ca poet, ca gazetar, ca evocator evlavios al spiritului românesc din Bucovina, ar merita un amplu studiu, care să-l poziţioneze acolo unde benemerită, adică între reprezentanţii de frunte ai spiritualităţii noastre. În curând, el îşi va împărţi, discret, exemplarele ultimei sale cărţi, refuzând, practic, onorurile unei societăţi care nici nu-l merită. Numai că o societate nu trebuie confundată, niciodată, cu permanenţa, cu obligaţiile noastre faţă de viitor.

*

O emoţionantă evocare a cărturarului bucovinean George Sidorovici îmi şi ne atrage atenţia spre obligaţiile pe care le avem şi faţă de unul, şi faţă de celălalt.

*

*

Ion Paranici - portret de PIM

Ion Paranici – portret de PIM

Timpul, zgârcit cu Bădia

*

Sunt peste 42 de ani de atunci. Se pusese la cale editarea primului „îndreptar turistic” al regiunii Suceava, de care – slujbaş fiind la Comitetul Regional de Cultură şi Artă – aveam să mă ocup, în calitate de „redactor responsabil şi tehnoredactor”. O carte al cărei cuprins ideatic poate fi situat, cu îndreptăţire, în categoria alcătuirilor efemere. Ea a apărut în august 1964. Cine mai ştie de cele aproape 100 de pagini de text şi imagine, câte avea „îndreptarul” tipărit la Suceava, în condiţii tehnice precare? Pentru mine, însă, „istoria” naşterii acestei cărţi înseamnă întâlnirea cu un magician al cuvântului – scriitorul George Sidorovici. El este autorul textului, avându-i colaboratori pe Alexandru Vasilescu, Taras Seghedin şi Nicolae Cântec. Aceştia din urmă – cunoscuţi specialişti în domenii chemate să confere substanţă „îndreptarului” şi iscusiţi mânuitori ai condeiului – puteau ei înşişi, fiecare în parte, să scrie cartea la care ne referim. Dar, pentru zămislirea textului, editorul l-a preferat pe George Sidorovici. Era o recunoaştere. O bună înţelegere a faptului că scriitura unei asemenea tipărituri, îndeobşte pândită de pericolul aridităţii, trebuia încredinţată unui maestru al cuvântului tipărit, al reportajului cu valenţe literare. Şi el era, atunci, la Suceava, George Sidorovici. Nu se avea în vedere doar acurateţea textului, ci, îndeosebi, acoperirea lui – atât cât era posibil într-o carte ce se voia un „serviciu” pus la îndemâna turistului – cu imagini lexicale sugestive, întemeietoare de interes pentru cunoaşterea unui spaţiu încărcat de istorie, de cultură, de frumuseţi ale naturii ce îmbată privirea. De pildă, pentru a rupe încorsetarea unor precizări rigide, a unor repere de diverse feluri, presupuse de tipăritură, cu har, dăruia textului, înviorând lectura, fraze ce pot aparţine tablourilor descriptive dintr-o creaţie beletristică. („Drumeţeam prin valea largă a râului, în lumina blândă a dimineţii ce se scutură darnic peste împrejurimi domoale”, sau, referindu-se la trecerea pe aceste locuri a lui Vlahuţă, Hogaş, Sadoveanu: „Paginile lor mai păstrează foşnetul proaspăt al codrilor, limpezimea izvoarelor şi blânda unduire a colinelor sucevene”).

*

Mi-a fost dat ca, începând cu un an după apariţia „îndreptarului”, să mă aflu în preajma scriitorului care ştia să fie şi un excelent gazetar. Redactor-şef al cotidianului local „Zori noi” era scriitorul Platon Pardău. Demersurile lui – desfăşurate, din pricini cunoscute, cu abilitate în birourile demnitarilor regiunii – au făcut ca, în 1965, George Sidorovici (avea, atunci, 45 de ani) să devină redactor la această publicaţie. În acelaşi an, la solicitarea redactorului-şef s-a dat dezlegare ca să intru şi eu în schema redacţiei. Aici, în sediul de pe Strada Tipografiei, vreme de 6 ani (1965 – 1971) i-am fost aproape lui George Sidorovici. „Aproape” şi nu apropiat. Diferenţa de vârstă (aveam doar 28 de ani) şi experienţa publicistică a Bădiei (aşa-i ziceam, apelativul acceptându-l cu bunătate) îmi impuneau un anumit respect. Evident, nu răceală. Îl consideram venind dintr-o altă generaţie de publicişti, asociindu-i numele cu cele ale lui Dragoş Vicol, Traian Filip, Pan Solcan şi, mai târziu, cu cel al lui Platon Pardău, toţi gazetari înainte de a deveni cunoscuţi prozatori, fiecare umplând, cu volumele pe care le-a semnat, câte un raft de bibliotecă. L-am ascultat vorbindu-mi despre ei, l-am văzut de multe ori primindu-l în redacţie, cu braţele deschise şi cu ochii învăluiţi de bucurie, pe Dragoş Vicol, venit, din Bucureşti, la Suceava, să se apropie de păduri şi de munţi, găsindu-le mai întâi aura, misterul în sufletul prietenului său din nord, George Sidorovici.

*

Afinităţile ce vin din putinţa de a lucra cu cuvântul până ce acesta merită să fie aşezat în pagina de beletristică l-au făcut să aibă, în redacţie, relaţii care se detaşau oarecum de cele spre care te obliga febra zilnică a elaborării textului obişnuit de gazetă. De acest privilegiu – aşa simţeam atunci – au beneficiat gazetari dintr-o generaţie mai apropiată, care, în scurt timp, şi-au depăşit condiţia de cronicari ai faptei proaspete…din teren. Mă gândesc la scriitorii Radu Mareş, Constantin Ştefuriuc, Ion Beldeanu, Onu Cazan, Alexei Rudeanu, Cătălin Ciolca…

*

Dar, la „Zori noi”, George Sidorovici era, întâi de toate, gazetar. Publicaţia îşi avea un pilon de rezistenţă în condeiul său. Cultiva cu predilecţie reportajul. L-am însoţit, nu de puţine ori, în scurtele sale „călătorii” documentare. Prefera să poposească în peisajul silvestru, în cel montan. Aici, George Sidorovici – el însuşi un bărbat înalt, bine legat – îşi potrivea, cred, bătăile inimii cu ritmurile unui spaţiu ce se definea prin statornicie şi grandoare, în colectivităţile miniere şi ale tăietorilor de pădure, înfiripa dialoguri doar cu oameni de „esenţă tare”, puternici. Îi provoca, propunându-le un subiect, lăsându-i apoi să mărturisească tot ce voiau. Reporterul tăcea, din când în când notând într-un carnet cât palma o cifră, două, dar mai ales frânturi de gând. Cele pe care nu voia să le piardă. Amănuntele, detaliile le recepta aproape inexpresiv, trecându-le în memoria sa colosală, alături de mulţimea de întâmplări şi de poeme pe care le recita, molcom sau cu sufletul învolburat, doar… la un pahar de vorbă.

*

I-am văzut, în manuscris, numeroase reportaje. Pe aproape jumătate de coală (format A4), sub lentilele ochelarilor cu multe dioptrii, apropiate până la nefiresc de faţa hârtiei, erau aşezate – scrise mărunt, filigranat şi lipite unele de altele – rânduri care, greu de crezut, acopereau patru-cinci pagini dactilografiate. Lectura lor era captivantă. Fraza, uneori încărcată, nu obosea. Dimpotrivă, fascina prin armonie, prin muzicalitate. Cuvintele, folosite în asocieri inspirate, se suportau perfect. Pentru că veneau din mintea şi sensibilitatea unui vrăjitor al comunicării prin literă. Ceea ce, în cazul unui gazetar (adesea năucit de febra, de graba scrisului), e semnul înzestrării scriitoriceşti. George Sidorovici a şi putut, ca urmare, duce unele din „poveştile” lui reportericeşti în pagina de carte. Retrăind, evident, întâlniri cu personaje care l-au tulburat şi i-au rămas, într-un fel, prieteni, întâmplări ce i-au căzut la inimă, reluând manuscrise de odinioară, pentru a le întineri prin vigoarea imaginaţiei sale plăsmuitoare de proze memorabile. Aşa s-a născut volumul „Oameni şi munţi”, apărut la Editura Eminescu, în 1972, cu un an după ce Bădia plecase din redacţie, lăsând în ea, la compartimentul reportaj, o undă de sărăcie. Şi, în general – un dor greu de definit. El ţinea, mai ales, de ceea ce George Sidorovici a izbutit să facă, prin scrisul său, pentru punerea valorii în coloanele publicaţiei, pentru păstorirea „Coordonatelor literare” din cuprinsul ziarului, spaţiu gazetăresc ce a grupat condeie care aveau să devină rostiri frecvente în „Pagini bucovinene” şi în suplimentele „Suceava”, care vesteau o posibilă revistă literară în Bucovina de dincoace de fruntarii. Acest dor ni l-a potolit, ca într-un ritual, tot Bădia.

*

Trecea adesea pe la redacţie. Nu doar să zăbovească la o cafea. Ci să vadă ce mai facem, să-l întrebăm ce mai scrie, ce mai citeşte (prefera, atunci, lectura cărţilor de spionaj). Ne-a fost, pentru ultima oară, oaspete în redacţie la sfârşitul primei săptămâni a lui decembrie 1976. Niciodată nu s-a plâns de vreun beteşug al trupului. în acea zi, însă, avea faţa puţin umbrită, marcată de o uşoară îngândurare. Mărturisirea nu avea să întârzie: „Ioane, nu mă tem de moarte. Dar tare mă doare aici”. Şi-mi arătă furca pieptului. L-am rugat să plece imediat la medic. A făcut-o, dar internarea în spital ar fi urmat să aibă loc peste două zile. Nu a mai fost nevoie. Se stinsese în noaptea următoare. Era 9 decembrie. Şi scriitorul nu avea decât 56 de ani.

*

George Sidorovici a rămas în biblioteci – cărţile „Vulpile” (1970) şi „Pădurea de dincolo” (1974), ambele apărute la Editura Junimea, dau cu adevărat măsura harului său artistic –, în paginile unor importante publicaţii. Aceasta îi legitimează valoarea, i-o duce peste vreme. A rămas însă şi în memoria celor care l-au cunoscut, trăitori încă. Ultimele imagini ce-i urmăresc pe mulţi dintre ei vin din ziua în care l-au condus pe Bădia în pacea din preajma Sucevei. Cu câteva ore în urmă ninsese bogat, cuminte, ca în poveşti. Albul copleşea, domina totul. „O iarnă fabuloasă, fără margini”, ar fi scris reporterul. Momentele de aducere aminte reînvie şi vorbele rostite, din partea Filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor, de poetul Corneliu Sturzu, redactorul-şef al „Convorbirilor literare”, şi cele ale lui Dragoş Vicol, prietenul dintotdeauna, căruia, odată cu George Sidorovici, îi murise o parte din viaţă. Vorbele celui dintâi au marcat momentul de început al ultimului drum pe care Bădia, luminat de omăturile ce domneau peste urbe, urma să călătorească. Iar cele ale lui Dragoş Vicol (stins tot într-un decembrie, cu cinci ani mai târziu), gravând în sufletele venite acolo, au fost auzite lângă ţărâna proaspătă în care avea să coboare trupul mistuit de facerile ştiute şi neştiute ale destinului.

*

Au trecut, iată, treizeci de ani de când, întru neuitare, ne întâlnim cu George Sidorovici doar prin reportajele, prin cărţile sale. Atâtea câte au fost, atâtea câte, zgârcit cu viaţa sa, timpul i le-a îngăduit (Crai nou – decembrie 2006).


George SIDOROVICI: Pământul

*

George Sidorovici - desen de Radu Bercea

George Sidorovici – desen de Radu Bercea

George SIDOROVICI

*

13.02.1920, Frasin – 09.12.1976, Suceava

*

Debutat şi probat, în vreme de război, de gazetele „Bucovina literară” şi „Revista Bucovinei”, drept un prozator de mare forţă, povestirea „Pământul” fiind pe deplin edificatoare, dar şi un poet dibaci păşind „pe stepele lunii”, George Sidorovici a publicat: „Luceferii de sub grindă” (1950), „Inima gospodăriei” (1951), „Învăţătoarea” (1951), „Tinereţe” (1953), „Păpuşoii” (1953), „Oameni din satul de azi” (1956),  „Vulpile” (1970), „Oameni şi munţi” (1972), „Pădurea de dincolo” (1974).

*

Victimă a bolşevismului, datorită înrudirii sale cu liderul „Străjii Ţării”, Teofil Sidorovici, sacrificat, ca scriitor, pe altarul ideologic, George Sidorovici, poet şi prozator iconar de mare forţă, uitat prin vechile reviste bucovinene, salvat, în cele din urmă, de un alt iconar bucovinean, care se adaptase rapid la vremuri, Dragoş Vicol, salvându-i şi pe alţii, nu a mai avut parte de o adevărată recuperare, mai ales că manuscrisele sale, toate moştenite de nişte rubedenii din Frasin, au sfârşit (ce cumplită ironie a sorţii!) pe post de hârtie igienică.

*

Ca să vă convingeţi singuri ce-am pierdut, iată o mostră de proză bucovineană de neegalat:

*

*

Pământul

*

– Pricepi, tu? Trebuie să ne dai pământul!

Trecură trei zile de la înmormântare şi fraţii mortului şedeau înaintea femeii, încruntaţi, cu pumnii strânşi şi privirile lacome. Buimăcită, vădana nu pricepea bine ce vor.

*

– Vai de mine, oameni buni! Ce vi s-a năzărit?… Care pământ?…

– Pământul lui frate-nostru. Amu ne vine nouă, de drept.

*

Pământul rămas de pe urma mortului era, în ţarnă, o curea de vreo douăzeci de prăjini, şi o fâşie de fânaţ, sub deal.

Ilie a Domnului o luase pe Varvara din dragoste. După nenorocirea din pădurea Salatrucului, cu două zile înainte de a muri, lăsase în scris, în faţa preotului şi a notarului, că averea rămâne femeii.

Cei doi cumnaţi ai Varvarei însă nu înţelegeau ca pământul, pe care-l munciseră şi ei odată, să-l stăpânească o străină. Lucrul ăsta nu-i drept. Pământul trebuie să vină la matcă.

Varvara îşi acoperi gura cu mâna. Tâlharii caută s-o sărăcească! Să umble pe drumuri după cerut sau se bage undeva slugă?… Nu, asta nu!

*

– Ştiţi doară că Ilie o făcut tistament pentru mine?!

– Ce tistament? L-ai amăgit. L-ai dus cu farmece. Tistamentul nu-i bun!

Vorbele se năpustiră peste capul femeii ca nişte pumni.

– Cum… Bată-vă pustia!… Nu-i bun?… Văleu, lume, auziţi porcii – şi, apucând toporul de sub pat –, afară din casa mea, tâlharilor, că vă crăp capu’!

Cei doi bărbaţi se traseră spre uşă. Erau vineţi de necaz. Îşi făcură semne să plece.

– Să ştii că locu-îi al nostru, tu Varvară!

*

Femeia ieşi după ei în ogradă, răcnind de se auzea peste întregul sat.

– Locu’ vostru îi în cremănar şi la ţintirim, tâlharilor! Acolo aveţi pământ destul, să vă săturaţi cu el. Nu pe al meu, tâlharilor! Pe aista nu vi-l dau. Mai bine vă scot ochii.

Scoşi de răcnetele Varvarei, vecinii şedeau pe la porţi. Clătinau din cap, îngânduraţi.

– Na! S-o stârnit vântu’ pe urma lui Ilie. O să iasă bucluc mare de aici. Numai să vezi. Andrii şi Gavril îs harţăgoşi, nu se dau uşor.

*

Năvălise primăvara în Glodu, cu un vânt cald, ce-a topit zăpezile. În câteva zile, s-au sbicit şi ogoarele. Plesneau mugurii pe crengile copacilor şi cârduri de gâşte sălbatice fâlfâiau lung peste casele satului.

În ogrăzi, oamenii îşi ascuţeau sapele cu pila.

Andrii şi Gavril a Domnului s-au întâlnit pe cureaua de pământ rămasă de la Ilie.

– Punem păpuşoi aici?

– Punem, măi Andrii!

*

Pe drumul îngust al ţarnei treceau oameni cu sapele pe umeri.

– Noroc, bre! Îl stăpâniţi voi amu?

Cei doi fraţi munceau înainte, vârtos, fără a se uita la careva.

Din ţarnă, vestea că au intrat în pământul vădanei sări peste haturi, până în sat.

*

Cineva bătu la poarta Varvarei, care tocmai se pregătea să arunce gobăilor nişte grăunţe.

– Hii, Varvară! Ia vino mai încoa’!

– Da’ ce ţi-a trebui, măi?…

– Să-ţi spun, cumnaţii tăi îţi lucră pământul.

*

Femeia împietri. Trânti sita cu grăunţe şi începu să fugă pe şosea în sus. Nu se gândea că lasă casa deschisă. Broboada îi lunecă pe umeri. Părul se despleti în vânt, iar obrajii îi dogoreau.

Ajunse în ţarnă, năduşită, cu sufletul la gură. Se uita, prostită, cum cei doi îi sapă pământul.

– Măi oameni, voi nu vă temeţi de bătaia lui Dumnezeu?

*

Bărbaţii tăceau. Nici n-o luau în seamă. Varvara fierbea ca un ceaun cu apă clocotită. Se repezi cu gura pe ei, terfelindu-i, batjocorindu-i în fel şi chip. Când se apropie de ei, ridicară sapele.

– Nu ne zăhăi, femeie hăi! Ţi-am spus că locu-îi al nostru.

Sapele luceau, cu tăişuri duşmănoase. Varvara nu îndrăznea să se apropie mai mult. Grăi cu obidă:

– Dacă-i aşa, atunci să vedem ce-o spune judecata.

– Bun, bun! Du-te la judecată!, mormăi Gavril.

*

Varvara porni spre sat, amărâtă, cu capul plin de zumzete ca un ştiubei.

Peste ţarnă, soarele îşi vărsa lumina ca o apă lină. De pe un dâmb se rostogoli o chiuitură straşnică:

– Iuhuhu! pe dealul gol,

Că mireasa n-are ţol!…

*

Creşteau păpuşoaiele frumos, înalte cât omul.

– Are să fie rod mult, spuneau oamenii.

Era vară şi pricinaşii se purtau, de câteva săptămâni, pe drumul târgului. Tocmiseră şi avocaţi, dar procesul se tărăgăna încet, cu veşnice amânări.

Avocatul îi sfătui să se împace:

– Dreptatea e cu două cumpene şi nu poţi şti în care parte se pleacă.

– Nu, domnule aducat! Nouă ne trebuie pământul întreg, se ţineau dârji Andrii şi Gavril. E al nostru. Trebuie să ne facă dreptate.

– Cum vreţi, răspundea avocatul. Eu v-am arătat cum ar fi mai bine.

*

Pe coridorul întortochiat şi întunecos al judecătoriei, forfotea lume multă. Şedeau oamenii pe lăiţile de pe lângă pereţi şi în picioare, atenţi la moşneagul somnoros de lângă uşă, care, din când în când, striga câte un nume.

Varvara Domnului, cu ochii obosiţi şi plânşi, s-a grămădit într-un ungher. Nu departe de ea, Andrii şi Gavril se măsurau reciproc, posomorâţi.

– Întră înăuntru, femeie!, o îndeamnă moşul de lângă uşă. V-o venit rându’!

*

În sala largă de judecată, îi lua în primire un domn aspru, cu mustaţă neagră şi groasă ca un fuior răsucit. Se răstea când la cei doi bărbaţi, când la Varvara. Răsfoia, nervos, într-un vraf de hârtii şi apoi iar începu să strige.

Se repeziră, acum, ca nişte câini ciobăneşti, din două părţi, şi avocaţii. Împroşcau cu vorbele în stânga şi în dreapta, de credeai că le-a pus cineva la gură o vânturătoare.

Varvara, Andrii şi Gavril pricepeau prea puţin din cele ce se vorbeau. Fiecare nădăjduia că dreptatea se va cumpeni înspre el.

*

După ce sfătui în şoaptă cu câţiva de lângă el, domnul cu mustaţa groasă şi răsucită începu iar a răcni:

– Gavril şi Andrii a Domnului, ori a Dracului, cum vă spune, ce aveţi cu pământul Varvarei?

– Să trăiţi, domnule rat!, îndrăzni, mai cu curaj, Gavril. Pământu’ îi de la tata nostru, partea lui Ilie, cel de-o murit. Ş-amu, de-o murit, însamnă că pământu’ ne vine nouă, c-aşa e bine.

– E bine pentru tine, căpcăunule, plesni-ţi-ar ochii!, se sbârli Varvara.

Judecătorul se răsti din nou:

– Femeie, şezi molcumă! Aici judec eu!

*

Târziu, după ce se rosti sentinţa, Andrii şi Gavril ieşiră în drum, năruiţi. Pierdură procesul. Au simţit cum li s-a scurs pământul printre degete.

S-au afundat într-o crâşmă, să se îmbete. Andrii suduia:

– Paştele şi ’mnezeii mă-sii de judecată!

– Lasă, măi Andrii! O să facem singuri dreptate.

Ochii lui Andrii se holbară, mari, sticloşi. În cap îi încolţi un gând otrăvit.

*

Veni toamna, risipindu-şi rugina amară peste spinarea ţarinilor şi-n frunzişul copacilor. Păpuşoaiele înalte îşi foşneau, uscate, săbiile galbene.

Porneau oamenii la strâns de cartofi şi păpuşoi.

*

Într-o dimineaţă, c-un început de brumă argintie, Andrii şi Gavril îşi făcură dreptatea pe care o coceau de două luni.

Varvara culegea păpuşoiul semănat de ei.

S-au strecurat, furiş, printre lanurile de cucuruz, căzându-i în spate.

Când i-a văzut, femeia s-a învârtit în loc, simţind cum suflă, rece, a moarte în jurul ei.

O fărâmă de blestem i s-a rupt de pe buze.

*

Andrii îi înfipse cuţitul, adânc, între coaste. Varvara se rostogoli la pământ ca un sac de porumb.

O îngropară la rădăcina unui fag.

– De-amu să ne mai iei pământu’, tu Varvară!, râse gros Andrii.

Spre răsărit, soarele se înălţa, slab şi bolnav, cu străluciri de cositor. Un cârd de gâşte sălbatice fâlfâi sus, aproape de cer.

*

Era o noapte de păcură, vâscoasă s-o tai cu toporul. Prin sat, vântul fluiera a pustiu. Nici câinii nu se încumetau să iasă din culcuşuri, pe aşa vreme. Ploua mărunt şi rece peste pământul putred. Speriaţi de întuneric, oamenii zăvorau zdravăn uşile şi se ghemuiau unii în alţii, pe cuptor.

De când omorâră pe Varvara, aceste nopţi lungi şi spăimoase, de noiembrie, îi înnebuneau.

În fiecare noapte, o mână nevăzută sgârâia în fereastră şi parcă auzeau un glas ascuţit şi scâncit:

– Haideţi, cumnaţilor, să vă dau pământu’!…

*

Tremurau, cuprinşi de friguri, şi le dârdâiau dinţii.

– Du-te, Andrii! Tu ai omorât-o. Pe tine te cheamă, îl scutura Gavril.

– Nu eu. Păcatul îi al tău. Tu m-ai îndemnat, se apăra Andrii.

Se uitau unul la altul, urât, ca nişte duşmani de moarte.

Slăbiră amândoi. Obrajii le deveniră albi ca varul.

– Ce-o fi având, se întrebau oamenii, că umblă ca tehuii?…

*

În noaptea asta, aşteptau să audă iar jelania de totdeauna. Vântul sgâlţâia fereastra, ca un om beat. Tresăreau şi când trosneau lucrurile din casă.

Doamne, gândeau amândoi, cât are să mai ţie canonul ista?

O linişte grea îşi urzea pânza deasă prin unghere. Parcă curgea în jurul lor o apă cleioasă, ce le umplea gura de nămol. Şi, deodată, îi cutremură spaima aceea cumplită, vecină cu nebunia.

– Uite-o! Uite-o că vine… Gavril!…

*

Văzu şi Gavril o mogâldeaţă vânătă, cu părul plin de mucegai, şi cârpe spânzurând peste carnea beşicată şi puroioasă. Mirosea în casă a hoit. Mogâldeaţa avea ochii mici şi galbeni, ca de pisică.

– Tu Andrii, să-ţi dau pământu’? Hai, îţi dau pământ mult şi întins cât o împărăţie! Şi ţie, Gavril, să-ţi dau! Haide, veniţi cu mine!…

*

Mogâldeaţa îşi întinse spre ei mâinile negre, de pământ. Bărbaţii gâfâiau şi ochii li se umflară de spaimă, să ţâşnească din orbite.

Cântară cocoşii, răguşit. Se aşternu iar o linişte grea, de pâslă. Mogâldeaţa se topi, ca un fum. Într-un târziu, Gavril grăi, înăbuşit:

– Azi o străpungem cu ţăpuşu’! S-o făcut vădana strigoi.

*

Dimineaţă tare, când nu se lumina încă bine de ziuă, erau amândoi la fagul unde o îngropară pe Varvara. Scormoniră pământul şi scoaseră trupul pe jumătate putrezit. Gavril scuipă cu scârbă în lături, şi apoi înfipse parul în dreptul inimii.

Un vaier prelung sfârtecă văzduhul.

– Auzi?

– Nu-i nimic. Aşa ţi se năzare când omori strigoii.

– Unde-o punem?

– O svârlim colo, în fântână.

*

Dormiră, în ziua aceea, ca lemnele, pentru toate nopţile de groază, nedormite.

*

– Du-te, băiete, vezi de ce joacă mânjii ceia, lângă fântână!

Băiatul se aplecă peste ghizduri, să cerceteze adâncul.

– Tatăăă! Un mor în fundul fântânii!

– Ce spui?, şi fugi şi el într-acolo.

Chemară oamenii din sat şi jandarmii.

– Asta îi Varvara Domnului!, se minuna lumea. Şi spuneau c-o plecat la un neam al ei, la munte. S-o dus săraca mai departe…

*

Îi aduseră cu forţa pe Andrii şi Gavril.

– Voi aţi omorât-o! Aşă-i?…

Nu avură putere să tăgăduiască faţă de atâta lume. Coborâră privirea în pământ.

– Şi de ce-aţi străpus-o cu paru’?, întrebă un jandarm.

– Se făcuse trigoi, răspunse, în silă, Gavril.

*

Din mulţime, se desprinse un om voinic, care le slobozi câte un pumn în falcă, umplându-i de sânge:

– Şi-aţi spurcat fântâna, tâlharilor!” (Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pp. 22-27).


Pagina 94 din 101« Prima...102030...9293949596...100...Ultima »