1901: Lumina şi adevărul înăbuşite

*

„Deşteptarea”, organul Partidului Poporal Român din Bucovina, iarăşi a căzut jertfă cenzurii. În numărul său din urmă, din primul articol au rămas abia câteva rânduri neconfiscate. Ceea ce taie Bourguignon, în Bucovina, tot nu va scăpa de lumina publicităţii; iată ce-l ustura pe satrapul din Cernăuţi şi pe şleahta sa:

*

*

„Pertractarea în contra domnului adjunct de la judecătoria din Storojineţ, Claudie Stefanelli, ce a avut loc sâmbătă, în 8 iunie 1901, înaintea unul senat disciplinar al Curţii de apel din Lemberg, s-a terminat cu splendida achitare a numitului domn adjunct. La prima privire asupra acestui fapt ca atare, abstrăgând de la bucuria generală, produsă în toate cercurile care ştiu preţui excelentele calităţi de bărbat şi amploiat ale dlui Stefanelli, chestiunea aceasta, a achitării, nu s-ar părea aptă a fi discutată în public. Lucrurile stau, însă, cu totul altfel, fiindcă obârşia şi istoricul acestei chestiuni e de natură politică foarte pronunţată şi ne oferă o privire clară şi adâncă în dezolantele stări de lucruri, ce domnesc în aparatul politic administrativ al acestei ţări.

Dacă luăm în consideraţie că sentinţa de achitare, rostită de senatul din Lemberg, implică tacit şi respingerea acuzei, ridicată de procuratura superioară, contra dlui Stefanelli, ca neîntemeiată, trebuie numaidecât să ne întrebăm: oare сe îndemn a aflat procuratura superioară de a căuta pricină contra dlui Stefanelli, ziua mare, cu lumină, ridicând, ca din senin, voluminoasa acuză, căreia i-a alăturat bogatul material probator (de dovezi), constând din 16 momente agravante, culese de diregătoriile politice, spre a-l face imposibil înaintea prepoziţilor săi pe un tânăr amploiat, cu calificaţii excelente, şi a-i nimici „mala fide” întregu-i viitor!

Dacă o diregătorie atât de înaltă a statului s-a putut simţi determinată, prin care factor sau prin care moment de oportunitate, la acţiuni care trebuie să provoace indignare generală cumplită, autorul intelectual al scandalului trebuie demascat, el trebuie târât înaintea tribunalului opiniei publice şi stigmatizat după merit, ca să servească pentru toate timpurile ce vin drept exemplu descurajator.

*

Să intrăm, acum, în meritul chestiune ce ne preocupă. Cursul istoric al afacerii este acesta: prezidentul ţării acesteia s-a amărât foarte, văzând că judecătorii nu voiesc să se supună orbiş dictatelor guvernului, relativ la aşa-zişii candidaţi guvernamentali, s-a supărat, văzând că judecătorii, ca santinele ale legilor, n-au voit să se întovărăşească cu cei ce călcau legile în picioare, ci au ţinut cu totul de incompatibil cu starea lor de judecători de a se identifica cu partidul politic, lansat de guvern, partid ai cărui electori au fost recrutaţi din indivizi care, de repetate dăţi, au intrat în serioase conflicte cu codul penal, şi şi-au câştigat un nume cât se poate de măgulitor.

Spre ilustrarea acestor maşinaţiuni ale guvernului, amintim numai că căpitanul districtului Storojineţ a intervenit personal, la pretor, ca să amâne, cu orice preţ, arestarea ce-l aştepta, cu drept cuvânt, pe unul dintre şefii partidului guvernamental. Faptul acesta e notoriu. Nu-i lucru de mirat, dacă vedem că crescânda prepotenţă a diregătoriilor politice, faţă de judecători, în aceşti doi ani din urmă, cu pietate şi respect trebuie să ne aducem aminte de actualul prezident al Curţii de apel din Araga, Wessely, care nu s-a sfiit a lua hotărârea să disciplineze radical pe judecătorii din Bucovina. Şi cum şi-a propus, aşa a şi făcut. El intervine singur, în persoană, pe lângă prezidentul tribunalului Clar, află primire călduroasă la guraliva babă de pe piaţa Mariei, află urechi atente şi „adâncă pricepere” pentru neatârnarea judecătorilor şi, astfel, începe vânătoarea nebună, în formă de nenumărate cercetări disciplinare.

Auziţi şi vă îngroziţi! Cercetările disciplinare, în contra judecătorilor, sunt încredinţate căpităniilor districtuale, o procedură menită a face de râs şi batjocură orice principii ale justiţiei, împuterniciţii fiind, pe deoparte, înşişi pârâşii, în propria lor cauză, a face ancheta, pe de altă parte, subordonându-se, întrucâtva, diregătoria judecătorească celei politice. E drept că, în cazul acesta, a trebuit să se procedeze cu multă precauţie, fiindcă nu e înţelept a se expune pericolului de-a încape pe mâinile judelui penal, din cauza depunerilor mincinoase, stoarse sub presiunea diregătorului politic.

„Genialul” prezident al ţării însă şi-a făcut o socoteală falsă. E doar secret public că rău a umblat sărmanul Bourguignon, la Excelenţa sa, prezidentul Curţii de apel din Lemberg, Tchorznicki, când a încercat a-l câştiga pentru „scopurile sale candide”. Că prezidentul Clar s-a simţit, poate, îndemnat a ţine cont, în rapoartele sale, de dorinţele prezidentului ţării, nu ne mirăm deloc, cunoscute fiindu-ne calităţile acestui bărbat. Pentru noi este aceasta o nouă dovadă cât demult este neglijată ţara noastră, în orice privinţă, dacă judecătoriile ei sunt încredinţate conducerii unui atare amploiat. Se pare că, cu numirea domnului Clar ca prezident al Tribunalului ţării, s-a avut în vedere tendinţa de a nu contrapune prezidentului ţării o persoană de calitate superioară.

Storojineţ

Fie, însă, orişicum, judecătorii mai înalţi şi-au rostit sentinţa lor! Judecători care desigur nu aparţin Partidului Poporal Român din Bucovina şi a căror obiectivitate stă mai presus de orice discuţie. Privim cu linişte sufletească deplină şi spre finitul celeilalte duzini de cercetări disciplinare, pendinte asupra altor judecători. De mare şi îndreptăţită îngrijire însă suntem cuprinşi, când vedem că prezidentul ţării demoralizează, cu destructiva sa tactică, diregătoriile şi cercuri întregi sociale din Bucovina, ba nu se sfiieşte a atrage în apele sale chiar şi pe ofiţerii activi. Dar nu vom suferi, niciodată, ca el să-şi subjuge în mod frivol, sub picioarele sale, neatârnarea judecătorilor ţării.

Storojineţ, Gara Flondoreni

În contra acestor apucături, din partea prezidentului Bourguignon, vom lupta fără orice considerare şi în modul cel mai vehement”.

 *

(Tribuna Poporului, Anul V, Nr. 104, miercuri 6/19 iunie 1901)

1900: Apelul fraţilor din Bucovina

*

Din partea „Societăţii pentru cultură şi literatură română din Bucovina” primim, spre publicare, următorul apel:

*

Fraţilor Români! Piedica principală în dezvoltarea noastră naţională culturală este regretabila împrejurare că, la noi, românii bucovineni, viaţa socială este aproape de tot influenţată de mediul social străin. Această împrejurare este ultima şi adevărata cauză a unui fel de amorţeală a vieţii naţionale. E notoriu faptul cât de greu este, la noi, a pune la cale orice înţelegere. Şi de ce ? Pentru că noi, între-olaltă, azi ne cunoaştem prea puţin sau defel. Rezultatul acestei stări este că orice întreprindere naţional-culturală, din partea noastră, se manifestează greoi şi suferă adesea de lipsa entuziasmului unitar. Această scădere roade necontenit la rădăcina dezvoltării noastre naţionale şi înseamnă incontestabil un pericol iminent pentru existenţa noastră naţională. Necesitate imperioasă este, deci, centrarea perfectă a vieţii noastre sociale în jurul unul focar. Acest focar naţional cultural va fi Casa Naţională!

*

*

În Casa Naţională se vor concentra toate societăţile şi instituţiunile române din capitală şi orice întreprindere naţională va afla aici căpătâi sigur şi corespunzător. Casa Naţională va fi terenul pe care se va întâlni întreaga societate română. Casa Naţională va fi locul unde se vor petrece aranjările sociale, unde se vor ţine conferinţe ştiinţifice, literare, se vor da concerte şi reprezentaţii teatrale, de unde vor purcede toate întreprinderile naţional-române. Efectele centralizării întregii noastre vieţi sociale vor fi cele mai salutare.

*

În Casa Naţională se vor apropia, se vor întruni şi cunoaşte reciproc toate păturile sociale române. Din aceasta va urma, între noi, acea firească asimilare în vederi, simţiri şi năzuinţe, pe care o observăm la alte popoare şi care formează o organizaţie puternică şi unitară. Recunoscând acest adevăr, Societatea pentru cultura şi literatura română din Bucovina а hotărât, unanim, în adunările generale, ţinute în 2 iulie 1899 şi 24 iunie 1900, a ridica, cât de curând, Casa Naţională.

*

Fraţilor Români! Tuturor vă este cunoscută situaţia grea, prin care are să străbată mult încercatul nostru popor. Grăbiţi cu toţii, mic şi mare, şi sacrificaţi obolul vostru pe altarul naţiunii. Progresul cere sacrificii şi scopul râvnit de noi merită să fie din răsputeri sprijinit! Alte popoare au recunoscut, la timp, absoluta necesitate de asemenea centre naţional-culturale şi le-au şi ridicat deja.

*

Fraţilor Români! Nici noi să nu ne­ ţinem în urmă! Toată suflarea românească să se facă cel mai aprig agitator pentru realizarea acestei întreprinderi şi izbânda trebuie să fie a noastră! Ofertele mărinimoase să se adreseze la casierul Societăţii pentru cultura şi literatură română din Bucovina, domnului prof. Dr. Vasilie Găina, în Cernăuţi, Strada Iosif, Nr.5.

*

Comitetul Societăţii pentru cultura şi literatura română în Bucovina.

Cernăuţi, în iunie 1900.

Prezidentul:

Dionisie cav. de Bejan,

consilier consistorial.

Viceprezidentul:

Dr. Álexandru baron Hurmuzachi.

Secretarul:

Lazăr Vicol,

profesor gimnazial.

Membri:

Bălan Grigorie, director la Tabula ţării;

Balmoş Iancu, secretar la Direcţia căilor ferate;

Dr. Găina Vasile, profesor de universitate;

Hostiuc Constantin;

Dr. Isopescul Emilian, secretar de tribunal;

Dr. Lupu Florea, consilier de tribunal;

Pridie Atanasie, consilier de tribunal;

PopovicI Constantin, profesor de universitate;

Dr. Procopovici Eudoxie, medic la Spitalul ţării;

Procopovici Ioan, protopresviter stavrofor;

Sbiera Radu, profesor gimnazial;

Dr. Tarnavschi Teodor, profesor de universitate;

Dr. Teleaga Gavril, spiritual;

Dr. Voiutschi Emilian, profesor de universitate.

(Tribuna Poporului, Anul IV, Nr. 147, duminică 6/19 august 1900)

1873: Din dulcea noastră Bucovina

*

Din dulcea noastră Bucovina, pironită pe cruce de străini, pentru ca să-i smulgă din piept inima română şi să-i răpească şi împartă, între sine, preţiosul ei veşmânt, ce se zice „Fond religionar”, din acea dulce, dar nefericită a noastră Bucovina, mereu urmează a ne veni, cu grămada, ştirile de supărare şi de întristare, una mai amară decât cealaltă. Spaţiul nu ne permise a publica din ele mai îndată, anume cele ce se reduc la numirea noului arhiepiscop şi mitropolit; dar nu vom lipsi a le pune, cât de curând, măcar în extras, înaintea ochilor onorabilului public al nostru, şi, până atunci, însă, ne ţinem de datoria de a anticipa următoarea ştire curioasă, ce ni se împărtăşi.

Teoctist Bendella

*

Se vorbeşte, prin mai toate părţile Bucovinei, şi se vorbeşte ca ieşit din curtea episcopală a Cernăuţilor, ba chiar din gura părintelui Bendella, cum că, în curând, s-ar aştepta, acolo, părintele mitropolit Ivacicovici şi cu episcopul Popas, pentru scopul de a consacra pe părintele arhimandrit Bendella – nu mai ştim cum să zicem – ca arhiepiscop – oare de ce, căci episcop nici nu este ales, nici numit? Se mai adaugă că învoirea preasfinţitului mitropolit Ivacicovici deja s-ar fi câştigat etc. etc!

*

Şi aceste faime, precum credem, temerare şi oarbe, împlu de îngrijorare şi indignare toate inimile creştinilor noştri şi ale tuturor oamenilor de bine, fiindcă, din partea unor guverne ca cele de astăzi, de ce nu are să se teamă, la ce nu poate să se aştepte omul, iar, de altminteri, şi pe părintele mitropolit al nostru, acum, de curând, ca şi pe părintele episcop al Caransebeşului, mai de demult, organele de guvernământ îl vestiră lumii ca necondiţionat, absolut, întru toate supus voinţei şi dorinţei de sus! Noi mărturisim că, precum bine ştim, cum Prea Fericitul, odinioară, arhiepiscop şi mitropolit Şaguna, deşi prea plecat şi fidel guvernelor Maiestăţii Sale, a avut curajul de a declina de la sine o astfel de insinuare anti-canonică, aşa nu ne îndoim că vor declina-o, pe cât li s-ar face atare, si mitropolitul de astăzi al nostru, şi episcopul Caransebeşului sau doar al Aradului.

*

Noi tocmai de aceea nu reprodusesem, aici, bănuielile ce ni se comunicară din Bucovina, pentru cazul contrariu, căci nu aflăm nici o trebuinţă de ele. Mitropolitul şi episcopii noştri ştiu prea bine că creştinii noştri cei luminaţi, din Bucovina, astăzi stau în luptă încordată cu străinul, pentru canonicitatea bisericii şi ierarhiei lor năpăstuite: cine, deci, în astfel de împrejurări, va putea presupune măcar că chiar capii bisericii noastre române drept-măritoare să se facă mâna infamă, prin care străinul să înfigă cuţitul de moarte în inima bisericii noastre?!

*

Ar fi mai mult decât criminal, ar fi sacrilegiu a crede, ca şi a face una ca aceasta. Ceară mitropolia noastră ceea ce a cerut de repetate ori şi Bucovina, la 1862, chiar prin subscrierea părintelui arhimandrit Bendella, împreunarea bisericii ortodoxe din Bucovina cu Ierarhia noastră, şi atunci, da, atunci părintele Bendella, împlinindu-se formele canonice, ca sufragan va putea fi consacrat, prin mitropolitul din Sibiu; altfel, cât timp mitropolitul şi episcopii noştri ţin la lege şi vor a fi ţinuţi în legea şi biserica romană ortodoxă din Ungaria şi Transilvania.

*

(Albina, Anul VIII, Nr. 97, duminică 16/28 decembrie 1873)

1868: Afaceri bisericeşti

*

Pe urma corespondenţelor publicate mai înainte, suntem, în prezent, în poziţia plăcută de a putea reporta despre progresul afacerilor în cauza autonomiei bisericii gr. or. din Bucovina. Comitetul consistorial, compus din consilierii Constantin Popovici şi Samuil Andrievici şi din protopresviterul catedral Constantin Lucescul, finind proiectul şi desfăşurarea motivelor despre modalităţile înfăptuirii autonomiei bisericeşti, în conformitate cu articolul 15 din legea fundamentală de stat, în săptămâna trecută se dezbătu, finalmente, şi se primi cu unanimitate de consistoriul plenar.

*

Întregul proiect constă din 46 articole şi cuprinde principiile în următoarele direcţii: Raportul bisericii cu statul; Raportul bisericii provinciale din Bucovina cu biserica gr. or. întreagă din monarhia Austro-Ungariei; Organele administrării bisericeşti; Sinodul eparhial preoţesc pentru afacerile referitoare la credinţă, cult şi disciplină; Congresul eparhial al preoţilor si mirenilor pentru afacerile atingătoare de interesele speciale şi generale ale comunităţii bisericeşti; Administrarea averilor bisericeşti; Congresul pentru alegerea arhipăstorului şi, în fine, Referinţa organelor bisericeşti către organele regimului de stat.

*

Pe cât suntem informaţi despre luarea deciziilor, afirmăm că consistoriul s-a servit de prevederile aşezămintele canonice ale bisericii ortodoxe universale, deci referinţele speciale ale bisericii provinciale din Bucovina şi cerinţele progresului prezent, prin urmare deciziile acestea pot împacă toate elementele sociale ale bisericii convenite, deoarece aflăm, cu plăcere, că şi pretenţiile mirenilor sunt respectate şi puse, după putinţă, în acord cu instituţiile sinodale ale bisericii ortodoxe. Credem, dar, că sancţionându-se proiectul acesta de Majestatea sa c. r. apostolică şi ajungând biserica gr. or. din Bucovina în posesiunea autonomiei sale, va fi desdăunată pentru toate suferinţele trecutului şi în era asta nouă va păşi însemnat întru dezvoltarea religios-morală, spre binele şi fericirea poporului.

*

Acum, depinde de la înţelepciunea şi sinceritatea Excelenţei Sale Părintelui episcop de a reprezenta cu bărbăţie, înaintea regimului, pentru aprobarea propunerilor formulate şi motivate, ca, încă în viaţă fiind, să ajungă a inaugura, cu autonomia, o eră de fericire în biserica provincială din Bucovina.

*

(Albina, Anul III, Nr. 131, duminică 29 decembrie 1868 / 10 ianuarie 1869)

1867: Temelia genezei „Doinei” lui Eminescu?

*

Articolul care urmează este prima scriere românească despre conceptele care stau şi la temelia genezei cunoscutei poezii a lui Mihai Eminescu, „Doina”. Până în 13/25 decembrie 1867, nu se mai scrisese, în spaţiul spiritual românesc, despre teritoriul moştenit al înstrăinării („de la Nistru, până la Dorna, și de la Coniatin, până la Reuseni”), în care se comitea „strâmbătatea” agresivă, prin care „neagra străinătate” făcea ca, „pe pământul moștenirii noastre” să fim „ca niște străini”, iar „în bisericile noastre”  să amuţească „limba părintească de strigătul străinului”. Nu ştiu dacă Eminescu a citit sau nu acest articol, dar presupun că da, ştiind că, între 1867 şi 1883, când s-a publicat „Doina”, un astfel de „vaiet” românesc nu mai răsunase, şi tocmai de asta îndrăznesc să cred că Eminescu tezaurizase în subconştient „durerile și suspinele noastre” din textul care urmează, pentru a se aşeza „la judecată cu cei ce ne judecă pe noi, după pofta inimii lor, și nu după durerile și suspinele noastre”, atunci când a venit vremea vremii.

*

*

Ce vor diecezanii și clerul din Bucovina?

*

În o corespondență din anul trecut, precizarăm dorințele și pretențiile noastre drepte, în privința afacerilor administrative în dieceză. Noi spuserăm, bob numărat, cele ce le așteptăm de la consistoriul nou organizat și cugetam că un colegiu, compus, în majoritatea sa, din bărbaţi cu principii sănătoase și dezvotaţi pentru interesele cele sfinte ale bisericii și de soarta clerului, se va apuca, cu tot dinadinsul, de a vindeca suferințele cele multe ale clerului și ale diecezanilor. Durere, însă, că pe doi dintre acei bărbaţi, în care puseserăm noi speranțele, îi răpi, curând, moartea. Încă și mai adâncă durere a fost că locurile vacante se îndepliniră cu omeni de care nici nu visa nimeni în dieceză, ba, pe lângă aceştia, se mai atraseră în gremiul consistorial, nu știm pe ce bază, și funcţionarii catedrali. Dupa fizionomia de acum a senatului consistorial, de va rămâne dânsa neschimbată, se pare că și clerul, și diecezanii trebuie să-și pună, și de astă dată, dorințele și pretențiile în cui, căci ce se mai poate aștepta de la un colegiu care are mai mult fața unui consiliu de familie, decât a unui corp consistorial? Numai nepoţi, cumnaţi, cuscri, în gradele mai de aproape și între ei, și cu Excelența Sa Părintele episcop, ba pe urma logodnei cunoscute și cu părintele arhimandrit! Drept că în sânul unui atare colegiu decurg dezbaterile și concluziile amuzant și, de contrariază, când și când, unul, ce-și păstrează încă independența opiniei, face experimentul neque Hercules contra plures; dar cât de îmbucurătoare sunt afacerile pentru cler și diecezani, asta o vedem și o simțim, pe zi ce merge, tot mai dureros.

*

Eugen Hacman, autorul “Dorinţelor clerului”

Totuşi, auzim pe Excelența Sa Părintele episcop întrebând că ce vor preoții și eparhiștii de la episcop, pentru ce atâte bănuieli și neîndestulări cu decursul trebilor, la scaunul consistorial? De ce nu se astâmpără omenii aceia, cu naționalitatea și sinodalitatea lor? Arhiereul este arhiereu și ceea ce voiește el, aceea să fie. Cine nu ascultă de cuvântul arhiereului este un protivnic și nu va isprăvi nimic, căci noi avem putere și avem și prieteni în Viena.

*

Cam tot acestea și asemenea cuvinte de mângâiere aud clerul și diecezanii de la Părintele episcop Eugeniu Hacman, de când ține în mână toiagul pastoral, în dieceza Bucovinei. Avem, dară, cauza de a ne îndoi dacă vor fi realizate, cel puțin în parte, dorințele și pretențiile drepte ale diecezei, până când va ocupa Prea Sfinția Sa scaunul episcopal. Dar a ca să nu cugete lumea că dorințele și pretențiile noastre sunt exagerate, ne simțim provocaţi a le expune înca o dată, ca să judece lumea, între unii și alţii.

*

Una din cele ce pretinde dieceza unanim este încorporarea principiului sinodal în toate afacerile administrației bisericești. A ridica această pretenție cugetăm a avea tot cuvântul bazat pe cuvântul scris și predat al Evangheliei și pe practica generală a bisericii ortodoxe, iar alta, că și clerul, și diecezanii sunt destul de amărâți, prin măsurile absolutismului și ale birocraţiei ierarhice de până acum. Prea Sfinția Sa Părintele episcop, ca unul ce e născut în secolul trecut, se visează în timpurile episcopilor Daniil și Dositei, pe când se tratau preoții într-un mod barbar, de care, după legile de acum, înșiși criminalii sunt scutiţi, și, ca unul ce făcu cursul studiilor în institute romano-catolice, susține că principiile ortodoxe, referitoare la administrația bisericească, sunt asemenea cu cele țesute în deciziile consiliului tridentin. Dar și una, și alta, nu sunt așa. Clerul și diecezanul, în Bucovina, si anume în jumătatea a doua a secolului prezent, nu sunt cei din timpul episcopilor Daniil și Dositei, ci sunt conștienți de drepturile lor și de marginile autorităţii episcopale. A striga, dar, și a împroșca cu cuvinte vătămătoare, chiar și în biserică, pe preoți, care, după cuvintele din Liturghier, sunt fraţi și împreună-servitori ai episcopului, și a închide ușile, când vine un preot de la țară, ca să vorbească cu arhipăstorul, în cauze pastorale sau personale; a dicta suspendării, bunăoară precum cea a capelanului campestru, Damian Iulian, destituiri din diregătorii, precum cea a administratorului protopop al Rădăuților, și anulări ale actelor de așezare a parohiilor, precum, mai deunăzi, a enoriei din Bădeuți; a se gira, ca proprietar, cel puțin ca unicul reprezentant al Fondului religionar, și însuși, fără de participarea egumenilor, care sunt reprezentanții canonici și uricali ai moșiilor mănăstirești, a da declarații referitoare la speze extraordinare, ce nu se referă la scopuri bisericești și la însăși masa averilor bisericești; a-și rezerva obiectele cele mai importante, care, chiar și după regulamentul diecezan, și după ordinațiuni imperiale, sunt de competența consistoriului, spre decizie după propria bună plăcere; a nu ține seamă, nici cât e negru sub unghie, de opinia publică a diecezei și de dorințele clerului, ba tocmai în contra celor dorite și pretinse de cler și de diecezani a lucra, spre a arăta o putere și o autoritate arhierească, cu totul străină spiritului Evangeliei; acestea mărturisesc despre un absolutism eterodox, de nu sunt momente de a pretinde restaurarea instituțiilor sinodale, a dori și a cere autonomia bisericii, pe o bază sinodală întinsă?

*

Asemenea insuportabile măsuri administrative, ce cad pe seama absolutismului ierarhic, sunt și acelea prin care se alterează caracterul național român al diecezei noastre bucovinene. Toată lumea știe că Bucovina, ca una din părţile Moldovei, este o țară română; și dăscălașul cel mai slab știe că dieceza Bucovinei nu este și n-a fost, nicicând, atârnată de mitropolia din Lvov, nici de cea din Chiev, ci că a fost a mitropoliei din Suceava și că este o dieceză moldo-română; monumentele colosale, ce le vede fiecare, în tot locul, și fructele fundațiilor, cu un areal de 51 de mile pătrate, numite acuma Fondul religionar, din care se îndulcesc toți, de la episcop, până la cel mai mic orfan clerical, mărturisesc că tot ce posedă dieceza noastră nu provine de la ruși, ci de la principii și patrioţii pământeni; clerul și poporul diecezan, cu toate că, în o parte dintre comune, se vorbește limba rusească, e știut și susține că este un cler și un popor de naționalitate moldo-română și, viețuind în armonia cea mai bună, nici nu visează de a se manifesta, în public, altminteri, decât drept clerul și poporul unei biserici ortodoxe, de unul și același caracter național românesc sau moldovenesc. Și, în fața unor momente ca acestea, în contra convingerii și voinței clerului și a poporului diecezan, se făcură, de un timp, încoace, dispoziții de acel fel, prin care se mișca dieceza din țâțânile sale naționale române și, în poporul dintr-una și aceeași tulpină și convingere națională, se produce cu măiestrie o dezbinare, care, mai timpuriu sau mai târziu, poate să aibă funestele urmări ale unei dezbinări confesionale. Ce e drept, auzim pe Părintele episcop zicând că acele măsuri se fac cu privire la partea de locuitori ce vorbesc rusește. Dar noi întrebăm, pe Prea Sfința Sa, cine din cler sau diecezani s-a plâns pentru apăsare națională? Unde sunt adresele sau petițiile pentru introducerea limbii rusești în consistoriu și la celelalte organe administrative bisericeşti?

*

Oare nu se întrebuințează limba rusească în școlile unde e de lipsă, ba încă și acolo unde e de prisosu? Oare nu sunt bisericile pline de cărți, venite – Dumnezeu mai știe cum – din Rusia? Iar de lipsa de a pune, pe marca școlii reale, inscripția rusească, astfel ca, venind apostolii panslavismului și oaspeții din Rusia și văzând acea inscrispție, să deducă din ea că și asupra Bucovinei au motiv de a face pretenții? Drept să o spunem că departe ajunserăm; însă, de este adevărat ce zice apostolul, că adică din faptele tale sau te vei osândi, sau te vei îndrepta, peste puțin, va șade Istoria la judecata cu oamenii politicii ierarhice de acum, în dieceza Bucovinei. Dar, ca să nu cădem și noi sub judecata Istoriei, că am fi tăcut la toate cele ce se fac spre alterarea caracterului național-istoric al diecezei, protestăm, în fața lumii, contra unora ca aceste măsuri răpitoare de drepturi și nu vom înceta a protesta și a invoca ajutorul legilor, crezând că de despoția ierarhică a hacmanizilor și a birocrației schönbachiene doară ne va scăpa Dumnezeu!

*

Mai este una, pentru care sângeră inima multora din cler, de la Nistru, până la Dorna, și de la Coniatin, până la Reuseni, și asta este strâmbătatea ce se face, prea ades, în favoarea nepotismului, întru înțelesul cel mai larg al cuvântului. Nu vrem să vorbim despre aceasta noi, despre asta mărturisesc plângerile din anul 1848 și actele de așezare ale unor catedre de profesori, ale unor protopopiate, ale personalului catedral și consistorial și ale multor parohii, despre asta mărturisesc lacrimile și suspinele multora dintre preoții cei ce, cu toată capacitatea și meritele pastorale, nu pot să ajungă la o parohie mai bună.

*

Și, în fața unora ca aceste suferințe, încă mai întreabă Excelența Sa Părintele episcop că ce vor preuții și diecezanii. Pe urma mulțimilor de vătămări și de apăsări, încă mai are Prea Sfinția sa curajul de a numi răzvrătitori pe cei ce se vaietă? Mai are inima de a apăsa, încă mai dureros, pe cei ce caută scăpare legală? Mai are cutezarea de a aduce în tot felul de presupusuri pe acei bărbaţi din cler și din mirenime, ale căror caractere curate și devotament patriotic este cunoscut în țară?

*

Doamne, caută, din ceruri, și cercetează viața din Bucovina, pe care a plantat-o dreptatea ta! Vino, de șezi la judecată cu cei ce ne judecă pe noi, după pofta inimii lor, și nu după durerile și suspinele noastre! Nu întârzia, ci vino degrabă și ne mântuiește, căci, iată, suntem de ocara celor mândri și de îmbucătura celor nesăţioşi; pe pământul moștenirii noastre suntem ca niște străini, în casele și în bisericile noastre amuțește limba părintească de strigătul străinului, a străinului de la miază-noapte, care, venind, mai deunăzi, mai vârtos ca cerștor, zice astăzi că este frate egal îndreptățit, și, mâine, poimâine, va zice că este „samovolnoi panu” în Bucovina.

*

(Albina, Anul II, Nr. 137-244, miercuri 13/25 decembrie 1967)