24 ianuarie 1909: Principesa Elena Cuza

*

O sută una bubuituri de tun salută triumfător, în zorii zilei de astăzi, sărbătoarea mare a celui mai însemnat eveniment din istoria ţării româ­neşti, Unirea Principatelor. Este o jumătate de secol de atunci. Ca şi azi, o zi gheţoasă şi rece, însă o zi de tremur şi teamă, în frigurile nesiguranţei de ce va aduce ziua de mâine. Se fierbeau toţi pentru ideea unirii şi, la Cameră, în tumultul discuţiilor, se luptă toată seama bărbaţilor mari, ce voiau să aducă, odată, la îndeplinire visul ce-l urmăreau zi cu zi. Afară, în curtea Camerei, poporul, adunat în gloată, aştepta nerăbdător sfârşitul discuţiilor, ce nu mai luau capăt, când tânărul Vasile Boerescu, într-o cuvântare ce a stors lacrămi din ochii consulilor străini, explică celor adunaţi că, odată ce sunt uniţi asupra ideii de unire, persoana se impune de la sine: ea este Cuza, deoarece, fiind Domn al Moldovei, este şi singurul ce ar putea înlesni unirea definitivă.

*

*

Şi Cuza fu ales şi Domn al Munteniei, adică Domn al Principatelor Unite, în ziua de 24 Ianuarie 1859. Fu un entuziasm cum nu se mai văzuse, de la revoluţia anului 1848! O sută de mii de oameni ieşiră întru întâmpinarea Domnului şi Domniţei Cuza, la bariera oraşului Bucureşti, şi de la opincă, la domn, toate inimile tresăriră în bucuria cea mai desăvârşită, căci, după cum spusese C. A. Rossetti, lui Ion Brătianu, într-o telegramă, după ce cunoscuse pe Cuza: „Domnul e sublim şi poporul fu, dintr-odată, cucerit de chipul blând şi bun al Domnului, de fiinţa frumoasă, senină şi blajină a Domniţei. Şi dacă Domnul Cuza a fost o providenţă pentru poporul român, pentru ţăranii, care nu-l pot uita niciodată, Domniţa Elena le-a fost îngerul de pază, care a vegheat de-a pururi, asupra fericirii şi păcii lor.

*

*

Soţie ideală, ei i-a fost dat să fie cea mai bună mamă, căci poporul tot i-a fost copil unic. Fericită, s-a bucurat pentru mulţămirile ce le-a putut aduce, întotdeauna, semenilor săi, căci ea nu a putut lega de sine niciodată noţiunea domniei şi a supusului, le-a şters lacrămile, le-a uşurat poverile şi suferinţele, le-a alinat durerile, mângâindu-i şi ajutându-i, cu tot sufletul, cu toate puterile în obidă. Şi când, lovită greu, a trebuit să urce Calvarul, ea a plecat capul şi nu a murmurat, ci s-a rugat şi a iertat. A încins hlamida şi a coborât tronul ca un înger biruit şi a plecat înainte, ocrotindu-şi iubitoare singurul suflet ce-i mai rămăsese în pază, soţul doborât. Şi când şi el îi fu răpit de voia destinului crud, ce o lăsa singură în haosul mulţimii, unde nu mai avea chemare, ea se furişă îndurerată într-un colţ de lume, între munţi, la Piatra, în judeţul Neamţ, unde trăieşte, azi, neştiută de nimeni, dar nu uitată de toţi cei umiliţi, pe care îi ajută şi-i sprijină mereu, cu marea ei bunătate!

*

*

Născută, la 1825, domnişoara Elena Rossetti, fiica postelnicului lordache Rossetti, de la Soleşti, se mărita cu Alexandru Cuza, fiiul vornicului Cuza, tânăr de abia întors de la studii din Paris, intrat, pe atunci, ca membru judecător în judeţul Covurlui.

În timpul revoluţiei de la 1848, în Moldova, Cuza, care era şi el printre revoluţionari, fu prins de emisarii domnului Mihai Sturza, legat cobză, împreună cu mai mulţi tovarăşi de-ai lui, şi dus într-o cazarmă, unde fu atât de crunt bătut, el viitorul Domn, încât capătă la picior o rană mare, de pe urma căreia suferi multă vreme. El a suferit toate durerile poporului şi, poate de aceea, l-a şi înţeles atât de bine şi l-a ajutat, întotdeauna, din toată inima. Trimis, împreună cu alţi răzvrătiţi, la arestul din Galaţi, de unde urma să fie porniţi în surghiun la Măcin, viitorul Domn se află în mare pericol. Dar credincioasa soţie rămase la Soleşti, cu groaza şi durerea în suflet, alergă în hodoroagele unei mizerabile căruţe de poştă, până la Galaţi, şi, prin protecţia consulului englez, cumpără pe marinarii greci, care trebuiau să conducă bărcile la Măcin, şi salvă, astfel, nu numai pe soţ, dar şi unirea!

*

*

Aşezaţi în bărci, surghiuniţii scoaseră carafele pline cu şampanie, ce le aveau cu ei, şi reuşiră să îmbete pe ofiţerul şi soldaţii în paza cărora erau daţi, pe care îi convinseră chiar să treacă în alte bărci, pentru a fi mai în largul lor. Ei o porniră spre Galaţi, dar, un moment după aceea, paznicii, dezmeteciţi, îi urmăriră spre Galaţi. Acolo, fugarii, prinzând de veste, izbutiră să se facă nevăzuţi, singur Cuza fu prins, căci, având rana de la picior, nu putuse să fugă, împreună cu ceilalţi. Neavând altă scăpare, Cuza începu a se plânge de tovarăşii săi, care îl părăsiseră atât de nedemn şi spuse ofiţerului că vrea să se răzbune asupra lor şi, de aceea, îl roagă să-l sprijine, ca să-l conducă în casa unde ştia că se refugiaseră fugarii. Ofiţerul îi dete braţul şi-i ajută să meargă până în faţa casei indicate; ajuns pe prag, Cuza îşi scoate pălăria şi mulţămeşte politicos ofiţerului că I-a condus. Când acesta ridică ochii, văzu steagul englezesc, deasupra, şi înţelese că fu păcălit. Cuza se afla Ia adăpostul consulatului englezesc, sub a cărui ocrotire şi plecă în străinătate, însoţit de soţia lui.

*

*

Ajunsă Doamnă a României, ea îşi găsi câmp larg pentru a-şi semăna toate florile rare ale simţămintelor frumoase, de care era plin sufletul său ales. Ea fu inspiratoarea fericită a soţului său pentru legea instrucţiei publice, prin care s-a impus urmarea la şcoli în mod gratuit şi obligatoriu. Că tot românul era dator să-şi dea copiii la şcoală, să se lumineze, căci ţara avea nevoie de oameni culţi, care să-şi dea seamă că sunt români, că au o ţară şi un şef al lor, la care trebuie să ţie ca la bunul Dumnezeu, deoarece el îi conduce la o stare din ce în ce mai bună, acesta era gândul Domniţei. Legea aceea, a lui Cuza, a realizat un mare bine pentru români, căci le-a deschis drumul spre cele mai mari demnităţi; şcoala trebuia s-o înveţe şi bogatul, şi săracul, iar demnitarii mari se alegeau nu dintre boieri, ci dintre cei cu carte multă, astfel că şi ţăranii putură ajunge să conducă ţara şi să facă legi pentru binele tuturor.

*

*

Domniţa Cuza creă şi institutul de copile orfane, Azilul „Elena Doamna”, de la Cotroceni, ce funcţionează şi în ziua de azi. Azil patronat de ea, prin de aproapele sale îngrijiri, unde îşi punea toată însufleţirea pentru a desăvârşi nu numai caritatea, dar opera de adevărată cultură casnică, cu care erau instruite elevele institutului, pe vremea aceea. Pentru ţărani, mărinimoasa Domniţă, alături de bunul Domn, îşi dădea tot sufletul. Ei le ştiau păsurile, cunoşteau poverile şi grijile lor, ce Ie făceau pâinea neagră, amară, pâine ce-o mâncau îndată cu lacrămile lor. Boul şi vaca, puiul şi găina, laptele de la gura copiilor lor, ce li se luau, cu nedreptul, munca ostenelilor ţăranului, pe care, la vreme de nevoi şi răzmeriţe, el trebuia să şi-o răscumpere de la stăpânire însutit, toată starea aceea de plâns Domniţa o cunoştea bine şi dacă împroprietărirea ţăranilor s-a adus la îndeplinire de Domnul Cuza, sfetnicului credincios şi bun de aproape, Domniţei sublime, i se datorează o mare parte din merit, ea, bunătatea femeilor între femei. Ea care iubea atât de mult, ea care a înţeles atât de bine menirea femeii pe pământ.

*

*

Şi în noaptea fatală, în noaptea de 10 Februarie 1866, când conspiratorii, printre cari se aflau şi militari superiori, devotaţi Iui Cuza, armata, pe care bizuia el atât de mult, când ei pătrunseră în palat şi prezentară decretul de abdicare, tot ea, Domniţa, ajută cu umărul ei Ia actul de jertfă, căci Demnul Cuza, văzând că nu e altă scăpare, luă decretul în mână, îl citi şi, atunci, Domniţa, apropiindu-se, întinse umărul, el îi puse hârtia pe ei şi iscăli. „Era liniştită”, spunea poetul Bolintineanu, amicul lui Alexandru Cuza, „dar ochii îi erau aprinşi ca focul şi pieptu-i reţinea cu greu plânsul ce o îneca cu putere, când amândoi, sprijiniţi unul, pe altul, ieşiră, în noapte, afară din palat, trecând printre două rânduri de soldaţi, garda, ce nu-i dădea onorurile, ci sta cu spatele întoarse. Poporul nu ştiuse nimic, dar, când află, rămase nepăsător.

Omul, care liberase cinci milioane de ţărani de clacă, care luase, de la o clasă, toate drepturile politice şi Ie dase la toţi românii, el era prizonierul acelui popor, pe care-l liberase din biciul ciocoiului!

*

*

După abdicare, Principesa Elena Cuza plecă, cu soţul ei, în Paris, împărtăşind amândoi durerile înstrăinării. Ea îl căuta, cu toată abnegaţia, în timpul bolii Iui, şi fu, în sfârşit, singura reprezentantă a României, creată de ei, care închise ochii marelui Domn, la anul 1873.

*

*

Fu adus în ţară şi îngropat la moşia sa, Ruginoasa, unde se află, azi, şi bătrâna Principesă. De atunci, zdrobită de durere, Principesa îşi întoarse toată grija şi dragostea asupra celor doi fii naturali ai Iui Cuza, pe care ea, cu cel mai matern devotament, i-a crescut şi pentru educaţia căror ea a trebuit să mai stea, încă, prin străinătate; îndată, însă, ce educaţia lor fu terminată, ea se întoarse în ţara ei, departe de care trăise atât de cu durere. Dar soarta amară o urmărea. Pierdu, mai târziu, pe amândoi copiii soţului său. La moartea celui din urmă, fu cuprinsă de o aşa tristeţe, încât, spre a găsi o alinare, potrivită cu suflelul ei nobil, intră ca îngrijitoare de bolnavi la spitalul de copii „Caritatea”, pe care spital îl ajută, şi azi, cu câte 25.000 lei pe an. Dar sănătatea ei slăbită nu i-a îngăduit a rămâne, în cariera aleasă, decât doi ani şi, astfel, părăsi spitalul, pentru a se retrage definitiv în Piatra, unde trăieşte, astăzi, şi de unde străluceşte încă prin nobleţă sufletului ei cu adevărat mare, ca o steluţă blândă în rătăcirea munţilor, călăuzind spre ea pe cei obijduiţi, pe cei sărmani, pe cei îndureraţi.

*

*

În liniştitul ei locaş de pustnică sfântă, citeşte încă mult şi poartă cel mai viu interes la tot ce se petrece în ţara ei scumpă. În primăvara memorabilă a anului 1907, când cu revoluţiile ţăranilor, ea a avut aşa crize de mâhnire, încât s-a îmbolnăvit de tot greu, aşa că erau temeri serioase pentru viaţa ei. Căci şi acum ţăranilor Ie păstrează ea toată dragostea, pe care a avut-o şi sărmanul ei soţ pentru dânşii.

*

*

Pentru săraci, îşi cheltuieşte ultimul venit şi, cu toată povara celor 83 de ani, cu mâinile ei tremurânde împleteşte încă scufiţe şi zăbunele pentru copilaşii lipsiţi. Şi aşa, senină şi liniştită, îşi aşteaptă sfânta femeie sfârşitul vieţii ei, pline de mâhniri şi dureri, dar luminată de pacea celei mai splendide jertfiri de sine, prin care a cunoscut, în momentele ei bune, adevărata fericire pe pământ.

*

*

Astăzi, când atâtea rugăciuni se înalţă către cer pentru prosperitatea ţării la care Domnul Alexandru Cuza a pus cea dintâi piatră fundamentală, în sunetul clopotelor, în bubuitul tunurilor şi-n marşurile triumfale ale muzicii, să se pătrundă fiecare româncă de fiorul recunoştinţei pentru cea mai sublimă femeie, pentru Principesa Elena Cuza, căreia îi trimitem şi noi, de aici, de peste munţi, prinosul nostru de dragoste nemărginită / Marilina Bocu (Tribuna, Anul XIII, Nr. 18, sâmbătă 6/24 ianuarie 1909).

1909: Expulzarea lui Iorga din Bucovina

*

De la Iaşi, unde Liga (Culturală – n. n.) îşi ţinuse congresul, în mijlocul unor serbări înălţător de paşnice, 38 de excursionişti, în frunte cu dl Iorga, au plecat la Suceava, pentru vizitarea monumentelor istorice. Era un semn de adâncă evlavie, pe care micul grup de cărturari români încerca s-o ducă în vechea capitală a Moldovei şi s-o închine, în numele unui popor întreg, sfintelor morminte şi umbre de acolo.

*

Dar, în gara Iţcani, la graniţa Bucovinei, excursioniştii au fost siliţi să-şi întrerupă drumul. Conducătorul lor, dl Iorga, a primit un decret, prin care i se spunea că este expulzat, pentru totdeauna, din toate regatele şi ţările reprezentate în camera austriacă. Ca să se ştie, adăugăm, că decretul de expulzare, iscălit de prefectul Sucevei, dl Tarangul – ce grozavă pedeapsă pentru un român! (Aiurea! După Unire, „nobilul de Valea Uţei” avea să se bucure de toate onorurile româneşti, după cum prorocea Iorga, în caietul său cu memorii – n. n.) – este dat, scurt şi fără explicaţii, „din motive de ordine publică”…

*

Trebuie să ne oprim, un moment, în faţa acestui caz unic. Nu ne aducem aminte de vreun păcat al dlui Iorga, prin care să fie meritat osânda asta neobişnuit de aspră şi de nedreaptă. După propria mărturisire, dl Iorga a vizitat, de patru ori, Bucovina, îndemnat de setea bărbatului de ştiinţă de a cunoaşte o ţărişoară plină de amintiri istorice şi de căldura sufletului larg, care nu uită, nici pe pământul României libere, de durerile fraţilor, supuşi unei stăpâniri străine şi vitrege. Domnia sa nu a trecut, prin urmare, graniţele pentru ca să instige şi să răstoarne acea „ordine publică”, de care vorbeşte decretul, şi nu a săvârşit nici un act de trădare, prin care să-şi atragă mânia legilor şi a guvernului austriac.

*

Deci, măsurile de represiune, îndreptate împotriva domniei sale, nu se pot adresa „criminalului” Iorga, ci ele se adresează învăţatului din Bucureşti şi idealului mare de cultură, pe care acest învăţat o seamănă, din belşug, pe pământul României, ca să răsară pentru românii de pretutindeni. Iată de ce este, pentru noi, şi trebuie să fie, pentru orişicine, o surprindere expulzarea domnului Iorga. Nu ştim să se mai fi expulzat, de pe teritoriul Austriei, un învăţat străin, care, în ţara lui, se luptă cu sfinţenie pentru idealuri curate de cultură. Nu ştim să mai fi fost expulzat, din Austria ori de altundeva, un învăţat român, care, acasă, la el, se jertfeşte pentru ştiinţa şi literatura naţională.

*

Cazul domnului Iorga e fără precedent şi e cu atât mai dureros, că el porneşte din Bucovina, ţara care, până acum o sută de ani, era stăpânită de voievozi români, şi astăzi ea este locuită şi susţinută, în mare parte, de fraţi de-ai noştri. Până acum, Austria se lăuda, pe toate cărările, cu liberalismul său. Se lăuda, faţă de România, că nu este alt popor mai ocrotit în imperiu, decât românii din Bucovina. Şi acum i se interzice intrarea, în această ţară, unui profesor român, celui mai autorizat reprezentant al culturii naţionale româneşti de astăzi. Li se interzice românilor bucovineni contactul cu fraţii lor de peste hotare.

*

Studenţii români din Cernăuţi sunt persecutaţi de autorităţile austriece, pentru că au cutezat să se ducă Ia congresul Ligii, de la Iaşi. Pentru catedra de istorie românească, la Universitatea din Cernăuţi, e numit un profesor rutean… Asta este mult trâmbiţata dragoste şi îngrijire părintească, cu care se laudă Austria faţă de fraţii noştri bucovineni? Ţinuta asta duşmănoasă a guvernului din Viena şi a organelor sale din Bucovina ne surprinde şi ne doare. Ne surprinde, pentru că, acum, nu de mult, deputaţii români din această ţărişoară şi, cu ei, întreg poporul, legându-şi soarta lor de soarta germanilor din monarhie, au intrat şi s-au contopit cu cel mai puternic partid. Şi acest partid, al domnului Lueger, care stăpâneşte astăzi toată Austria, care are în mână toată puterea, ştiam că are şi cele mai pronunţate simpatii pentru noi, românii.

*

Expulzarea domnului Iorga, expulzarea culturii româneşti din Bucovina este o dovadă de simpatie? Ne doare gestul acesta – vai, atât de nedelicat! – când ne gândim la nădejdile pe care le-am pus noi, românii din Ungaria, în Viena, în prietenia de care suntem asiguraţi de acolo, în domnul Lueger, căruia, ori de câte ori s-ar duce la Bucureşti, i s-ar pregăti cea mai călduroasă primire. Dar mai este un moment, pe care nu-l putem trece cu vederea. Aşa ştim, că Austria şi România sunt legate, astăzi, printr-o prietenie strânsă. S-a spus asta, în nenumărate rânduri. O dovadă ne sunt desele întâlniri între membrii celor două familii domnitoare, o dovadă vie ne este călătoria apropiată a prinţului de coroană Francisc Ferdinand la Sinaia. Aşa se pecetluieşte legătura asta, care se zice sinceră, dacă una dintre cele două ţări aliate şi prietene se amestecă, fără drept, şi pălmuieşte năzuinţele culturale ale unui neam întreg? Căci, să se ştie, goana ce se îndreaptă, acum, împotriva domnului Iorga, o simţim noi, cu toţii.

*

Domnul Iorga este nu numai un profesor de universitate, nu numai un publicist cu simpatii şi antipatii, ca toţi luptătorii fără şovăire, ci domnia sa reprezintă, azi, un curent, un ideal strălucitor, adânc înrădăcinat în sufletele noastre. Şi, prin prigonirea domniei sale, noi credem, simţim că suntem noi, românii, prigoniţi. Nu-şi dau seamă diriguitorii politici ai României şi ai Austriei că prietinia, pe care ei o strigă mereu, nu poate găsi, astfel, nici un răsunet în inimile milioanelor, ale căror sentimente frumoase se ating atât de necruţător? Nu-şi dau seamă că, mâine-poimâine, prinţul de Coroană Francisc Ferdinand se va apropia de Sinaia şi mulţimea, care îl va aştepta curioasă, nu va izbucni în urale, pentru că se va gândi la domnul Tarangul, care, mai deunăzi, râdea de Ligă şi de idealul urmărit de ea?…

*

Se poate să greşim, dar credem că se va găsi, şi în camera română, un deputat care să se ocupe cu decretul domnului Tarangul. E o lovitură asta, care taie adânc în mândria românismului întreg şi care nu se poate ierta uşor (Tribuna, Anul XIII, Nr. 111, marţi 26 mai / 8 iunie 1909).

Nunţi de o zi, la Toporăuţi; fără hram, la Hatna

*

Înainte cu doi ani, venind eu, cu săteanul din Toporoutz, Nicolae Popovici, de la târg, spre casă, Nicolae îmi spuse cum a vorbit el, mai multor toporăuţeni, că nunţile lungi şi hramurile îi sărăcesc pe omenii no­ştri, din an, în an, tot mai mult şi cum toţi au recunoscut că adevărat lucru este acesta. Deci mă întrebă badea Nicolae:

– Oare nu s-ar putea să scrie părintele, parohul nostru, ori dumneata să scrii la ocârmuirea ţării ori la consistoriu, că să se oprească răul ce-l aduc nunţile lungi şi hramurile?

*

Atunci, eu i-am răspuns:

– Cum nu se poate nimeni amesteca în casa mea, să-mi poruncească cât am să cheltuiesc cu serbarea hramului, patronului sau cu alte prilejuri, chiar aşa nu se poate amesteca nimeni în o comună, să poruncească oamenilor cât au să cheltuiască cu astfel de ocaziuni, dacă cheltuielile nu întrec marginile. Prea luminatul nostru împărat a scos satele de sub epitropie. Sătenii sunt, astăzi, stăpâni şi domni pe sine şi pe averile lor, cât timp se ţin de legile împărăteşti şi-şi împlinesc toate datoriile. Dar, de cumva să­tenii ar prinde a-şi mătrăşi averile, fără nici o socoteală, aşa că ar fi ameninţaţi să se facă cerşetori sau să-şi ia lumea în cap, atunci, cu bună seamă că ar trebui să le poruncească ocârmuirea. N-ar fi, însă, aceasta o ruşine pentru omenii noştri? N-ar fi ruşine, pentru mine, să mă port aşa de rău, încât alţii să fie siliţi a-mi porunci? Vezi, bade Nicolae, nu aşteptaţi nici dumneavoastră să vă poruncească ocâr­muirea sau altcineva, ci îndreptaţi răul singuri! Să în­ceapă numai un om de-al nostru a scurta nunţile, care, acum, ţin şi câte o săptămână, omoară minţile şi trupurile, cu câte 8, 9, 10, până la 12 şi mai multe vedre de ra­chiu, îi sărăcesc pe dânşii şi pe copilaşii lor; să înceapă, zic, numai un om de-al nostru a face nuntă numai într-o zi, cum fac, azi, chiar mulţi domni mari şi cum vedeţi că fac şi jidovii noştri, şi atunci ceilalţi, văzând binele, cred că, cu bună seamă, l-ar urma.

*

La acestea, badea Nicolae îmi răspunse:

– Bine ar fi să înceapă cineva aşa, cum zici dumneata, dar eu ştiu că nimeni n-a începe, căci ar fi luat în ruşine de către ceilalţi. Dar eu socot ca măcar părintele paroh ori dumneata să spu­neţi, în biserică, la omeni, să scurteze nunţile şi hramurile, că, aşa, oamenii mai iute ar asculta de cuvântul preo­tului.

– Asta se poate!, îi răspunsei eu, lui badea Nicolae.

Şi tot despre aceasta ne-a fost vorba, până ce am ajuns acasă.

Mie tare mi-a plăcut de vorba înţeleaptă a gospodarului Nicolae Popovici şi nu am dat-o uitării.

*

Întâmplându-se, după aceea, să fac sfânta liturghie în satul Mitocu Dragomirnei, lângă Suceava, am auzit cum a spus părintele paroh de acolo mitocenilor să nu meargă la ham, la Hatna, că hatnenii s-au hotărât să nu mai facă hram şi că vor sta jandarmi şi alţi păzitori, în ziua de hram, pe la intrările în Hatna, ca să oprească pe toţi oamenii ce ar veni, de prin satele învecinate, la hram. Atunci, îndată mi-au venit în minte cuvintele toporăuţeanului Nicolae Popovici şi mi-am gândit: Domne, ce bun simţ firesc mai are poporul nostru; cum vede el singur relele ce-l ameninţă si cum caută leacuri de vindecare!

Mi-au mai trecut, atunci, prin minte sş cu­vintele vestitului scriitor neamţ Hoffmann, care zice că poporul nostru, dacă s-ar avânta la treapta cea mai înaltă a luminării minţii, prin şcoală, ar fi vrednic să stea în fruntea omenimii întregi.

*

A trecut, apoi, aproape un an, la mijloc, până ce omenii din Toporoutz au început a vorbi ca să pună, aici, la cale înfiinţarea unui cabinet de cetire. Mulţi m-au întrebat că oare bun este planul acesta?

– Da!, le-am răspuns, numai de-ar fi să cunoaşteţi vreun folos! Aşa, de-o pildă, tare bine a-ţi face să lăsaţi hramurile, ca hatnenii, şi să scurtaţi nunţile, după cum foarte înţelept mi-a vorbita Nicolae Popovici.

*

S-a înfiinţat, apoi, cabinetul de cetire şi s-au făcut câteva lucruri bune (în şedinţa din urmă a cabinetului de cetire, părintele pa­roh Grigori Vorobchievici a făgăduit că va dărui, la anul vii­tor, patru fălci de pământ din sesia sa, ca să se lucreze de membrii cabinetului, cu clacă, şi venitul curat să formeze proprieta­tea cabinetului). Dar binele cel mai însemnat este că toate nunţile, câte s-au făcut în Toporoutz, în câşlegile trecute, au ţinut numai câte o zi şi că, în locul multelor vedre de rachiu, de mai înainte, oamenii, de astă dată, şi-au îndestulat trebuinţele numai cu câte una, până la două vedre. Dând Dumnezeu să rodească pometele Toporautzului, atunci toporăuţenii (după cum s-au înţeles) îşi vor face musturi bune şi, aşa, poate nu le-a mai trebui, pentru nunţi, nici rachiul ce l-au luat în câşlegile trecute.

Întreb acum: cui au să mulţămească toporăuţenii pentru binefacerea asta mare? Fără îndoială, trebuie să zicem ca au să o mulţumească gospodarului Nicolae Popovici, căruia mai întâi i-a venit gândul fericit pentru scurtarea nunţilor (Cărţile săteanului român, Anul IX, Cartea IX, septembrie 1884, pp. 105-108).

1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti

*

Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat.

*

Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”.

*

El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea.

*

El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior.

*

Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă.

*

Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări.

*

Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi.

*

*

Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice.

*

(Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866)