1918: Readucerea moaştelor Sfântului loan cel Nou

*

S-au împlinit aproape patru ani, de când moaştele Sfântului Ioan cel Nou, din Suceava, au fost aduse la Viena, ca să nu fie luate de duşman, cum se întâmplase în anul 1686, când au fost transportate la Zolkiew, de unde numai cu greu au putut îi readuse, în anul 1783, la vechea mitropolie din Suceava. La sosirea lor în capitală, colonia română le-a ieşit înainte, cu mare şi sărbătoresc alai, şi le-a aşezat, apoi, în capela greco-ortodoxă română. În decursul acestor patru ani, sicriul nu a fost deschis niciodată, dar, cu toate acestea, mulţi soldaţi răniţi, de prin spitalele din loc, veneau să se închine moaştelor, nădăjduind o alinare a durerilor trupeşti şi sufleteşti, şi să audă o slujbă curat românească. Şi mulţi se întorceau cu cea mai caldă rază de mângâiere, pogorâtă în sufletul lor.

*

În capelă s-a constituit şi un comitet de caritate pentru soldaţii români răniţi, din care făcea parte, ca membru foarte activ şi de ispravă, zelosul şi credinciosul păzitor, de decenii, al moaştelor, care le-a însoţit şi încoace, de curând protosincelul Pancratie Sidorovici. Cu rara sa bunăvoinţă şi dărnicie, şi-a folosit, şi-n locul acesta, toată activitatea, tot timpul disponibil şi toate cunoştinţele sale numai pentru alinarea durerilor şi neajunsurilor celor nevoiaşi, străduindu-se să-i folosească şi fiecăruia, care numai i-a venit în cale. Casa Sfinţiei Sale era loc de întâlnire a celor înstrăinaţi de căminele lor, precum şi a celor care doreau să afle vreo informaţie sau să primească vreun ajutor, şi de tot puţini erau cei care nu ieşeau pe deplin mulţămiţi. Şi din câmpul de luptă, şi chiar din prinsoare, i se adresau sute de soldaţi, ca unui prietin bun, de multe ori fără ca măcar să-l cunoască, şi, dacă pretenţiile lor nu întreceau, cu totul, competenţa şi influenţa părintelui Pancrati, primeau un răspuns satisfăcător sau cel puţin mângăietor.

*

În 21 iulie 1918, ultima duminică înainte de pornirea moaştelor spre Suceava, Î. P. S. Sa mitropolitul Vladímir de Repta, asistat de arhimandritul mitrofor Manasterschi şi de protosincelul Sidorovici, a oficiat o doxologie pentru M. S. Împăratul şi pentru colonia română care a adăpostit relicvele sfântului, în capela sa. Nouri negri vărsau şiroaie de lacrimi, căci se apropia ziua când scumpa comoară pentru creştinii drept-credincioşi avea să părăsească capitala. Şi cu toată vremea aceasta neprielnică, se adună o mulţime considerabilă de reprezentanţi distinşi ai coloniei şi de soldaţi şi se întruni şi comitetul bisericesc, în frunte cu prezidentul ei, Dr. Constantin cav. de Isopescul-Grecul, care, cu obişnuită bunăvoinţă, a primit şi noua sarcină, de a lucra, cu puternica sa influenţă, la realizarea visului, nutrit cu atâta ardoare, de colonia română, la înfiinţarea unei capele organizate, în care să se poală asculta, regulat, serviciul dumnezeiesc în limba română. După serviciul divin, s-au luat ultimele dispoziţii pentru transportarea relicvelor, îndrumându-se şi pregătirile necesare.

*

Prea repede a sosit şi ziua de joi, 25 iulie 1918, ziua de pornire. La orele 4, după-amiază, capela era tixită de credincioşi, în ţinută de paradă, şi sicriul tainic strălucea între florile care îl împodobeau. Cu fiori de solemnitate a fost săvârşită şi ultima doxologie, înainte de plecare, acum de către protosincelul Sidorovici. Creştinii adunaţi se despart, apoi, în două şiruri lungi, până la stradă, iar scumpul sicriu e ridicat, pe mâini, de soldaţi şi trece, prin mijlocul şirurilor, până la furgonul gata de pornire, care, primind sfintele moaşte, îşi ia drumul spre gara de nord.

*

Sicriul cu sfintele moaşte a fost aşezat într-un vagon de poştă, adaptat anume pentru acest scop, însoţit de o gardă militară de onoare, de protosincelul Pancratie Sidorovici şi de reprezentantul ministerului de culte, comisarul guvernamental, dl Dr. A. Voiuţchi. Vagonul a pornit din gara de nord, joi, în 25 iulie 1918, cu trenul de seară, şi, după o călătorie neîntreruptă, a ajuns, sâmbătă, în 27 iulie 1918, la 10 ore a. m., la frontiera ţării, în Nepolocăuţi, unde a fost întâmpinat de reprezentantul arhiepiscopesc, nou numitul vicar general, arhimandritul Ipolit Vorobchievici, şi de reprezentantul guvernului ţării, consilierul guvernamental, dl A. Patac, care amândoi au condus sicriul până Ia gara din Cernăuţi, unde aştepta, întru întâmpinare, clerul greco-ortodox din Cernăuţi şi o reprezentanţă a damelor române, în frunte cu doamna consilier aulic Voiuţchi, care a depus, pe sicriu, o frumoasă jerbă de flori.

*

În drumul spre Suceava, relicvele au fost întâmpinate, la gara Milişăuţi, de un mare număr de popor, din comunele învecinate, cu procesiile bisericilor, în frunte cu zeloşii păstori de suflete, părintele Ursachi, din Romaneşti, şi părintele Berariu, din Danila. Impunătoare a fost primirea sfântului în gara Iţcani. Cu jumătate de oră înainte de sosirea trenului, o parte a largului peron din gară a fost ocupată de numeroasele procesii, care se concentraseră aici, cu prapori şi sfinte icoane, din Suceava şi din comunele învecinate, Şcheia şi Mihoveni. Preoţimea districtului, în frunte cu protopresbiterul George Berariu şi priorul de la mănăstirea vechii mitropolii din Suceava, egumenul Inocentie Stefanelli, aşteptau, înveşmântaţi în pompoase odăjdii. La mijlocul peronului, era ridicată o masă, acoperită cu o frumoasă pânză de catifea roşie şi cusută în fir de aur. Aici era locul unde avea să fie aşezat sicriul cu sfintele moaşte, pe un pat de flori mirositoare (Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 35, 26 august / 8 septembrie 1918).

*

* 

Întru întimpinarea sfântului, s-au înfăţişat un mare număr de cetăţeni şi de popor din Suceava şi împrejurime. Erau de faţă: reprezentantul prefecturii, Dr. Nichitovici, reprezentantul oraşului Suceava, consilierul guvernamental Gribovschi, deputatul dietal Dr. Euseb Popovici, primarul comunităţii Iţcani, Hellmann, ofiţerii comandei militare din Iţcani, mulţi intelectuali, dame şi domni din Suceava şi împrejurime.

*

Şeful staţiei din Iţcani, dl Leon Neşciuc, a condus, la sosirea trenului, vagonul cu sfintele moaşte până la locul destinat, în faţa mulţimii adunate. Uşile se dau în laturi şi, din vagon, coboară părintele protosincel Sidorovici, în ornate, ţinând în mână o frumoasă icoană a mucenicului. În cuvinte pline de duioşie, îşi exprimă bucuria şi mulţămirea sufletească, că soarta l-a învrednicit, după 4 ani de zile, să întovărăşească readucerea sfintelor moaşte. Între aceste, şase preoţi coboară, din vagon, sicriul şi-l aşează pe masa pregătită. Reprezentantul ministerului, dl Dr. Voiuţchi, face reprezentantului preturii, domnului comisar Dr. Nichitovici, comunicarea oficioasă despre readucerea sfântului. Urmează doxologia în sobor, după a cărei săvârşire, procesiunea porneşte pe calea Iţcani, însoţită de bubuitul tunurilor.

*

Ploaia torenţială, care începu să curgă, părea a fi binecuvântarea sfântului, care se revarsă asupra holdelor însetate. Până la biserica Adormirii Maicii Domnului, soarele strălucea, din nou, pe cerul albastru şi moaştele fură depuse în mijlocul bisericii, unde se făcu privegherea, prin tot decursul nopţii.

*

Duminică, în 28 iulie 1918, s-a celebrat, în aceeaşi biserică, liturghia în sobor, în frunte cu priorul Inocenţiu Stefanelli. Erau de faţă reprezentanţii tuturor oficiilor civile şi militare, împreună cu trimisul special al guvernului, dl consilier aulic Dr. Erast cav. de Tarangul. Era adevărată zi de sărbătoare. Curtea bisericii, plină de lume, care se înşiră până în culmile de pe împrejurime. Comitetul festiv, compus din cetăţeni şi intelectuali, şi condus, cu multă pricepere, de comisarul guvernamental Bărgăuan şi de profesorul Sahlean, aranjă, cu multă pricepere, grandiosul convoi.

*

În frunte, păşea un pluton de ostaşi, care cuprindea curmezişul străzii; urmară şcolile, conduse de corpurile lor didactice; mai întâi, şcoala primară de copile şi cea de băieţi, apoi elevii gimnaziului, în urmă, lungul şir de copile ale liceului orăşenesc. În urma şcolilor, se înşirară procesiunile tuturor bisericilor din Suceava şi din comunele învecinate, cu sfintele icoane împodobite cu flori, cu prapori şi felinare. În urmă, păşeau stegarii breslelor Sucevei, cu steagurile fâlfăitoare. Pe urma sicriului, purtat pe umeri de poporeni, în haine de sărbătoare, păşea soborul preoţilor, condus de vicarul general, arhimandritul Vorobchievici, Apoi veneau reprezentanţii autorităţilor şi un număr nesfârşit de popor.

*

În preajma bisericii Sfântului Dumitru, reprezentanţii comunităţii israelite au întimpinat, cu cuvinte călduroase, readucerea sfântului, a patronului ţării. În curtea spaţioasă a vechii mitropolii, moaştele fură depuse sub baldachinul împodobit cu flori, şi se săvârşi, în mod deosebit de solemn, sfinţirea apei. Predica festivă, ţinută de profesorul Dr. Orest de Tarangul, a făcut o adâncă impresie asupra mulţimii credincioşilor, care se vedea pătrunsă de emoţie, când elocventul predicator a încheiat cu rugăciunea: „Păcătuit-am şi nu suntem vrednici să ridicăm spre cer rugile noastre; cu genunchii plecaţi, dar cu inimile înălţate, mulţămită Ţie, Stăpâne, că ne-ai mângâiat cu întoarcerea sfântului Tău. Fii, deci, Tu, Sfinte Ioane, mijlocitorul nostru către Atotputernicul Creator; ca un ostaş vrednic al împăratului păcii, mijloceşte împăratului nostru biruinţă, între popoare pace, iar ţara noastră mântuieşte-o de urgie, implorând pentru ea mană şi harul cel ceresc!”.

*

După încunjurarea bisericii, scrinul, în care se află sicriul, fu aşezat înaintea intrării şi despecetluit de comisarul ministerial Dr. Voiuţchi, fiind asistat de conducătorul prefecturii, Dr. Nichitovici, de reprezentantul mănăstirii, egumenul Stefanelli, de reprezentantul oraşului, consilierul guvernamental Gribovschi, de reprezentantul credincioşilor, deputatul Dr. Eusb Popovici.

*

În momentul când sicriul fu scos din scrin, miliţia descarcă o salvă de tunuri. În lăuntrul bisericii, sicriul fu aşezat în frumosul sarcofag de argint, la locul său de odihnă seculară, şi puternicul cor al teologilor făcu să răsune bolta bisericii de rugăciunile însufleţite de mulţămită. După săvârşirea ceremoniei bisericeşti, preoţimea şi lumea oficioasă s-a adunat în pompoasele încăperi din palatul egumenului. Aici, nou numitul vicar general, arhimandritul I. Vorobchievici, a fost obiectul unei simpatice atenţiuni, aducându-i-se, din partea preoţimii şi a reprezentanţilor oficiilor civile şi militare, călduroase felicitări din incidentul numirii lui în arhimandrit consistorial.

*

Se făcuse 2 ore d. a., când amabilul gospodar de casă, priorul I. Stefanelli, cu un zâmbet înviorător pe buze, ne invită la masa festivă; şi era, în adevăr, festivă acea masă, în frumosul refectoriu al mănăstirii, unde se întruniră peste 80 de persoane, preoţi şi mireni. Î. P. C. Sa vicarul general, arhimandritul Vorobchievici, află cuvinte învăpăiate, ridicând toastul împărătesc, şi trimisul special al guvernului, consilierul aulic Dr. Erast de Tarangul, bine cunoscut ca excelent orator, răspunse, într-o frumoasă limbă moldovenească, închinând paharul clerului bisericii noastre.

*

Telegramele omagiale, pe care arhimandritul Vorobchievici le-a trimis la cabinetul împărătesc şi Excelenţei Sale, mitropolitului Repta, fură întimpinate cu o furtună de aplauze (Biserica şi Şcoala, Anul XLII, Nr. 36, 2 / 15 septembrie 1918).

Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Reproducem din carte a preotului luminat Constanti Morariu, din Suceava, decedat în zilele trecute, câteva bucăţi frumoase şi edificatoare şi sfătuim pe cititorii noştri să-şi împodobească sufletul cu ele.

Vindecări minunate de boli, la moaştele Sfântului Ioan cel Nou din Suceavă, istorisite de părintele Sidorovici.

*

Întâmplarea cu Petru Hopincă, numit şi Tiţă. Acest Petru, pădurar din Câmpulung, dormind în pădure, s-a trezit mut şi cu fălcile gurii încleştate, aşa încât defel nu le putea desface. Făcându-i-se sfânta ungere, la Sfântul loan, părintele Sidorovici mi-a istorisit că l-a prins de mână şi i-a zis, cu glas tare, să rostească cuvintele „Binecuvântaţi, părinţi sfinţi, şi mă iertaţi pe mine, păcătosul”, şi atunci lui Petru i s-a dezlegat limba şi a rostit acele cuvinte. Tot părintele Sidorovici mi-a spus că, despre întâmplarea aceasta, îmi poate da desluşiri şi părintele Dr. Orest Tarangul, fost preot de ajutor în Câmpulung şi, acum, în Suceava. Am adresat, deci, în 2 aprilie nou 1906, părintelui Tarangul o epistolă, la care am primit răspunsul ce urmează:

 *

„Suceava, în 5/4 nou 1906. Era în anul 1900, într-o duminică, când, pe la amiază, fusesem chemat la un greu bolnav. Ca cooperator personal al bolnavului exarh Nicolai Prodanciuc, de la biserica cu „Naşterea Maicii Domnului” din Câmpulung, eu împlineam toate funcţiile. Am luat, deci, sfintele taine şi am grăbit la cel bolnav. Interesându-mă cine e el, mi s-a spus că e pădurarul Petru Tiţă. Sosind la casa lui, soţia, cu copilaşii, mi-a ieşit înainte, plângând, şi mi-a istorisit că lui Petru i s-a închis, de vreo două zile, gura şi, acum, nu poate nici mânca, nici vorbi. Am intrat în casă şi l-am aflat pe Petru, şezând la masă şi citind dintr-o carte de rugăciuni. Văzându-mă, el s-a sculat şi a început a plânge şi a-mi arăta că nu poate deschide gura. I-am citit şi eu unele rugăciuni, dar de împărtăşit n-a putut fi vorba.

*

L-am întrebat, ori de-l doare ceva şi el mi-a răspuns, în scris, că nu-l doare nimic, ci a dormit în pădure şi, trezindu-se, a simţit că nu poate deschide gura şi e mut. Dormind, a visat că un neamţ l-a bătut. M-am gândit că e, cu bună seamă, o paralizie şi i-am dat sfatul să cerce vindecarea în spital, unde, poate prin electricitate, va fi cu putinţă ca măcar gura să i se deschidă şi să poată mânca.

*

După vreo câteva zile, m-am interesat, iar, de Petru şi am aflat că-i în spitalul din Câmpulung şi cum că Dr. Filipovici, cu încă un medic, au sosit, într-o afacere, din Cernăuţi, la Câmpulung, şi, împreună cu Dr. Ştefanovici, îl vor cerceta şi pe Tiţă. Nu-mi mai aduc aminte de detalii, dar ştiu că, în săptămâna de înainte de „Tăierea capului Sfântului loan”, m-am întâlnit iar cu Petru şi am văzut că poate deschide gura, dar nu poate vorbi, era mut. În scris, mi-a comunicat că acei medici s-au sfătuit, în limba germană, să-i taie dinţii de dinainte, ca să-i poată da măcar lapte de mâncare, să nu moară de foame, şi, înţelegând el aceasta, a fugit din spital, la Sfântul Ioan din Suceava.

*

Aici, i-au citit părinţii şi i s-a deschis gura, dar încă nu poate grăi. Luni, înainte de „Tăierea capului”, are să fie iar, la vreme, acolo, şi, cu ajutorul Domnului, speră că va putea şi grăi. L-am binecuvântat şi i-am dorit să-i dea Atotputernicul şi graiul, iar el m-a poftit să mă rog pentru dânsul.

Duminică, în 3 septembrie vechi 1900, Petru Tiţă a venit, pe deplin sănătos, la biserică, în Câmpulung. Auzindu-l poporul cântând la strană bătea mătănii, iar eu, folosind prilejul, am ţinut o cuvântare, în care am sărbătorit această vindecare minunată şi am făcut doxologie, mulţumind Domnului că a învrednicit acea comună de o astfel de vindecare.

Petru Tiţă a istorisit, apoi, înainte tuturora, că, făcându-i-se sfântul maslu, la moaştele Sfântului Ioan, şi-a căpătat iarăşi graiul, când avea să rostească cuvintele: Binecuvântaţi părinţi…”.

*

Eu am voit să cunosc păţania lui Petru Tiţă din chiar gura păţitului şi, de aceea, m-am adresat părintelui Dr. George Luţia, parohul de comună din Câmpulung. Sfinţia Sa mi-a trimis, cu epistola din 22 mai 1906, următoarea istorisire, dictată de însuşi păţitul Petru, după datele Călindarului din 1900, ce-l avea în mână, în cancelaria parohială, scrisă de părintele Luţia şi iscălită de Tiţă, cu mâna sa proprie:

 *

„Luni, în 7 august 1900, am mers, cu nişte domni, la constatarea pădurii de pe muntele Colbu şi am lucrat, acolo, marţi, în 8, şi miercuri, în 9 august. Joi, 10 august, domnii au făcut zi de odihnă şi pe mine m-au trimis în România, la satul Crucea, ca să le aduc câteva oca de vin. În România, am luat un cal, am încălecat şi am mers până la numitul sat şi, după ce am cumpărat vin, ceai şi zahăr, m-am întors înapoi. Apucându-mă seara la pichetul din Cojoci, am mers mai departe, până la graniţă, la un prieten al meu, am băgat calul în grajd şi am mas, peste noapte, la el.

*

Vineri, dimineaţă, în 11 august, mi-am luat calul, vinul şi ce mai am avut şi m-am pornit, înainte de zori, spre Colbu. O pâclă neaşteptată se puse pe apa Bistriţei şi, după ce am trecut graniţa, pe locul nostru, nu puteam merge, fiind foarte întuneric, şi am fost silit să mai aştept. Cum ţineam calul de căpăstru şi el păşea, ca o nălucă, cu o putere oarecare, mi l-a smuncit cineva din mâni. Căutându-l şi tot auzindu-l strănutând, mi se părea că-l ajung. Într-un târziu, m-am trezit într-un vârf de deal, numit Coasta Piuelor, dar calul nu l-am mai văzut. Cugetând cum am venit aicea şi la ce, şi ce caut, că nu mi-i drumul pe aicea, nu m-am putut deştepta. Ce am mai făcut, după aceea, nu ştiu. În aceeaşi zi de vineri, pe la patru ceasuri, după-amiază, m-au aflat nişte plutaşi, într-o groapă, sub o stâncă, treaz ori dormind, nu ştiu. Ei m-au întrebat cum am venit eu acolo şi nu le-am putut răspunde. M-au îmbiat cu mâncare şi n-am putut deschide gura.

*

Coborând, de la Colbu, alţi pădurari de-ai noştri, m-am dus cu ei, până la bourie („stâna” de vite – n. n.), pe muntele Creţele, unde am ajuns seara şi m-am întâlnit cu domnii mei, fără să le aduc ceva din cele cumpărate. Sâmbătă, în 12 august, m-au trimis domnii, cu un pădurar şi cu un lucrător de zi, acasă, unde abia am ajuns, duminică, dimineaţă, în 13 august, la 8 ore. În aceeaşi zi, la 2 ore după-amiază, a venit părintele Orest Tarangul şi mi-a citit rugăciuni. Luni, în 14 august, m-am dus la Dl. Dr. Ştefanovici, da m-a vizitat, dar nu mi-a dat nici un semn de viaţă, n-avea el adecă nădejde că voi scăpa.

După ce am ieşit de la Dl. Dr. Ştefanovici, m-au întâmpinat doi deputaţi comunali şi m-au dus la doctorul sătesc Mehlmann. Acesta, încă cu alţi doi doctori, m-au vizitat şi mi-au băgat o maşină în gură, pe unde îmi lipsesc două măsele, şi atât au învârtit, până ce s-a rupt dreva, dar nu mi-au putut deschide gura. Zicând ei să merg la spital, i-am înţeles, din vorbă, că mă vor hrăni prin nas sau mi-or tăia dinţi, ca să mă hrănească. Înţelegând această tristă veste şi fiind nesigur de viaţă, am alergat la doctorul cel ceresc, sfătuindu-mă la aceasta şi răposatul primar comunal Andrii Flocea.

*

Marţi, în 15 august, în ziua de Sfânta Maria Mare, am ajuns la mănăstirea Sfântului Ioan cel Nou din Suceava. M-am dus aproape de sfânta raclă şi soţia mea a voit să plătească, ca să-mi citească. Ieromonahul Traian leşan m-a cunoscut, că eram, odată, amândoi elevi la şcoala poporală din Câmpulung. El m-a întrebat ce-mi lipseşte şi nu i-am putut răspunde, şi lacrămile mi-au acoperit fata. Atunci m-a îmbărbătat cu cuvinte îmbucurătoare, să pun nădejdea în Domnul şi în Sfântul Ioan cel Nou, de la care nimeni nu iese nemângâiat, şi a început a-mi citi molitvele Sfântului Marelui Vasile. Aşa mi-a citit, până opustul liturghiei de trei ori. După aceea, mi s-a făcut sfânta ungere şi ieromonahul Ieşan a luat agheasmă şi un burete curat, a spălat dinţi Sfântului mucenic Ioan şi mi-a dat să beau, cum puteam.

Şapte zile, am găzduit degeaba la numitul ieromonah. În fiecare zi, mi se citeau rugăciunile Sfântului Marelui Vasile şi mi se făcea sfânta ungere. Miercuri, în 16 august, a doua zi după Adormirea Maicii Domnului, citindu-mi-se, după obicei, rugăciunile şi făcându-mi-se sfânta ungere, am ieşit afară şi, cum mergeam spre chilie, mi-am simţit gura slobodă. Iute, m-am întors îndărăt, în biserică, şi le-am arătat părinţilor că pot deschide gura, dar încă nu puteam vorbi. Mi-au zis, atunci, să dau laudă lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Ioan, mulţămind şi ei lui Dumnezeu, împreună cu mine.

*

De la mănăstire, am plecat, în 21 august, acasă şi, în 26 august, am pornit iarăşi la Sfântul Ioan, ajungând acolo duminică, în 27. Părintele Ieşan nu era acasă, dar am aflat scut la părintele Ilarion Serota. M-am dus la biserică şi mi s-au citit, ca şi altă dată, rugăciunile Sfântului Marelui Vasile, în trei răstimpuri. După sfânta liturghie, mi s-a făcut sfânta ungere. La sfârşit, când a început părintele Pancratie Sidorovici: „Binecuvântaţi, părinţi sfinţi, şi mă iertaţi pe mine, păcătosul!”, am deschis gura şi am zis, după el. Repetând cuvintele acestea, a doua şi a treia oară, m-au înecat lacrămile şi nu puteam zice de bucurie. Săltând ca un copil mic şi dând mulţămită lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan, căci am scăpat de năprasnica moarte, m-am întors în chiliile părinţilor şi ei m-au întrebat de întâmplarea mea, şi le-am povestit din început, după cum le spun şi aicea.

Mare mângâiere au avut şi părinţii amândoi, văzându-mă sănătos. Peste noapte, am mas tot la ei şi, luni, în 22 august, am cânta în biserica Sfântului Ioan, la strana stângă, şi am luat parte la prohodul întru pomenirea răposatei împărătese Elisaveta. Venind acasă, s-au strâns, marţi, în ziua Tăieri Capului Sfântului Ioan Botezătorul, mai mulţi vecini şi le-am istorisit, cu lacrămi în ochi, ce pătimisem. Duminică, în 3 septembrie, am mers la sfânta biserică Naşterea Maicii Domnului din Câmpulung şi, după sfânta liturghie, părintele Orest Tarangul a făcut rugăciuni de mulţămire, cu plecarea genunchilor, şi a spus o predică foarte frumoasă. În 14 septembrie, fiind acuma deplin sănătos, m-am dus iarăşi la Sfântul Ioan, mulţămind lui Dumnezeu pentru vindecarea mea / Petrea Hopincă numit şi Tiţă m/p” (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 28, duminică 7/20 iulie 1924).

*

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

George Marcu, ţăran din Bulai, un cătun ce se ţine de parohia Bosanci, în districtul Sucevii, a zăcut, un an, în pat, de umflare a ficatului şi a fost tratat de medicii din Suceava. Făcându-i-se tot mai rău, după sfatul altora avea să meargă la spitalul ţării, din Cernăuţi, dar nu mai era transportabil. Cu toate acestea, s-a hotărât să meargă. Însă, în noaptea după care avea să se pornească la Cernăuţi, a visat că a venit, la dânsul, Maica Domnului şi i-a spus să meargă ia biserică aceea, la preotul cel negricios, „că acolo ţi-i leacul!”. George a întrebat: „La care biserică?” şi Maica Domnului i-a răspuns: „Acolo ai mai fost!” (adică la Sfântul Ioan).

Trezindu-se din somn, el a istorisit visul soţiei sale, Smaranda, şi i-a spus să meargă, repede, la Suceava şi să-l cheme pe părintele Sidorovici, ca să-i citească. Aceasta s-a întâmplat în luna februarie 1902. Soţia lui George a şi alergat la priorul mănăstirii Sfântului Ioan, anume la răposatul Emanuil Ciuntuleac, i-a istorisit visul soţului ei şi l-a rugat să-l lase pe părintele Sidorovici, să meargă şi să-i citească bărbatului ei bolnav. Priorul i-a răspuns să aducă, mai întâi, încuviinţarea de la parohul din Bosanci. Aducând Smaranda încuviinţarea cerută, părintele Sidorovici s-a dus la bolnav, i-a citit rugăciuni, i-a dat şi ceva unsori şi, după o săptămână, repetând rugăciunile şi unsorile, omul s-a vindecat pe deplin şi, azi, e chiar foarte sănătos.

*

George al lui Nicolae Hubca. Acest George e ţăran din comuna Cuciurul Mare, districtul Cernăuţilor. După ce părintele Sidorovici mi-a istorisit păţania lui, l-am rugat şi pe dl cantor bisericesc Lazar Lazurcă, din Ciciurul Mare, să-mi dea desluşiri despre el şi iată, ce răspuns am primit:

*

„Mărturisesc, pe legea ce o am, că totul este adevărat, după cum va urma: Omul, care a fost mut, se cheamă George al lui Nicolae Hubca. El este născut aici, în Cuciurul Mare, la 15 noiembrie 1869, şi căsătorit cu Leontina, fiica lui Anton al lui George Mintenco, tot din Ciciurul Mare. George a amuţit din cauza că, în ziua Pogorârii Sfântului Spirit, din anul 1905, s-a dus, după sfânta liturghie, la socrul său, ca să-şi cheme nevasta acasă, care îl părăsise, de mai mult timp, şi socrul, cu un fecior al său şi cu nevasta sa, aşa l-au bătut, încât l-au lăsat mai mult mort decât viu.

A doua zi, un frate l-a dus pe George la spitalul ţări din Cernăuţi, unde bolnavul a stat 5 săptămâni şi jumătate. Medicii l-au vindecat trupeşte, dar graiul nu i l-au putut da şi aşa l-au trimis acasă. După mai multe săptămâni, m-am dus la bietul om, să văd ce face, şi, văzând că el vrea să-mi spună ceva şi îmi arată semn cu mâna, eu i-am spus: „Poate vreai să mergi la Suceava, la Sfântul Ioan?”. Atunci, el a început a plânge şi a-mi arăta, cu mâna, semne că da.

*

În 2/15 noiembrie 1905, într-o miercuri, dimineaţă, ne-am pornit, cu trenul de 8 ore, şi am ajuns la Suceava, aproape de 12 ore. Ne-am dus la mănăstire şi părintele Ieşan, auzind despre omul cel mut, îndată a venit în biserică, lângă Sfântul Ioan, i-au făcut sfinţirea apei şi i-au citit mai multe rugăciuni. Apoi ne-am dus în chilia de repaos, unde l-am lăsat pe bietul om, iar eu am mers la colegul meu, cantorul Coroliuc, care mi-a spus că e bine de făcut bolnavului sfânta ungere. După vecernia din aceeaşi zi, părinţii Sidorovici, Ieşan şi Serota i-au făcut şi sfânta ungere, şi când a zis părintele Sidorovici „Spune după noi: Binecuvântaţi, părinţi sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine păcătosul!”, atunci, o minune, mutul a început a spune cuvintele acestea, fără nici o greutate, iară eu am ridicat mâinile şi am picat înaintea raclei Sfântului, jos, în genunchi, şi m-au umplut lacrimile, căci, de la Pogorârea Spiritului Sfânt şi până în ziua aceea, nimeni n-a auzit, vocea acestui om nenorocit.

*

Mutul de mai înainte a început, apoi, a istorisi toată păţania lui, de la amuţire, încoace. A doua zi, joi, dis de dimineaţă, am fost iar la biserică şi, după sfânta liturghie, ne-am luat rămas bun de la prea-cuvioşii părinţi şi ne-am pornit spre Cuciurul Mare, cu trenul de amiază. Fiind George Hubca în proces cu socrul său, pentru bătaie, cum am ajuns acasă, am mers la dl Dr. ştefanovici şi i-am istorisit minunata vindecare. Dl doctor tot şi-a notat şi a dat la judecătorie, şi bietul George a câştigat procesul minunat de bine. Lazar Lazurcă m/p”.

*

O femeie din Vatra Moldoviţei. Bucuros aş fi scris, mai pe larg, despre femeia aceasta şi soţul ei, dar părintele Teofilact Dimitrovici, parohul din Vatra Moldoviţei, m-a înştiinţat că ei numai sunt în viaţă. Dau, dar, aici, numai istorisirea părintelui Sidorovici: Cam înainte cu 6 ani, o femeie căsătorită, din Vatra Moldoviţei, de statură mică, a venit, împreună cu soţul ei, la Sfântul Ioan. Femeia era legată cu poştoroance şi aşa de îndrăcită, încât soţul ei şi încă doi oameni abia o puteau înfrâna şi, după sfântul maslu, ea aşa şi-a încleştat mâna în barba ieromonahului Eusebie Popovici, încât cei de faţă abia i-au descleştat-o, cu mult păr într-însa. După sfântul maslu, nu i s-a fă­cut bine, deodată, şi soţul a luat-o acasă, zicând, înaintea preoţilor, că nu vrea s-o ştie în veci şi prăpădească-se prin pustiu şi păduri. Aceasta s-a întâmplat într-o marţi.

În duminica următoare, aceeaşi femeie, tot cu saţul ei, a venit iarăşi la Sfânt, dar, acum, teafără şi sănătoasă. Părintele Sidorovici a zărit-o frumos şi curat îmbrăcată, pe când cădea la sfânta liturghie, şi n-a voit să creadă ochilor săi, că aşa ceva se poate întâmpla, în decurs de 5 zile. A întrebat-o, deci, ori de-i ea aceea care, înainte cu 5 zile, a fost bolnavă, şi femeia a răspuns: „Da, şi acum-s sănătoasă deplin!”. Spre mai bună încredinţare, părintele Sidorovici, văzându-l, lângă Sfânt, şi pe soţul acelei femei, care era un bărbat de statură foarte mare, l-a întrebat şi pe dânsul, şi el a adeverit că aceea este soţia sa, vindecată de cumplita boală şi, acum, se bucură.

*

Domnişoara Aglaia Apostoliu, din Burdujeni. Despre întâmplarea numitei domnişoare mi-a istorisit tot părintele Sidorovici. În ziua de Sânziene, 24 iunie vechi 1906, m-am întâlnit, în locuinţa părintelui paroh Mihai Sârbul, din Suceava, cu părintele Alexandru Râşca, din Burdujeni-sat, şi l-am rugat să binevoiască a-mi mijloci ştirea lipsă despre domnişoara Aglaia. Cu epistola din 7 septembrie 1906, Sfinţia sa mi-a trimis următoarea scrisoare, alcătuită de însuşi dl Ioan Apostoliu, părintele domnişoarei Aglaia:

*

„Subsemnatul loan Apostoliu, din comuna târg Burdujeni, judeţul Botoşani, prin aceasta vă aduc la cunoştinţă următoarele: În anul 1898, luna august, fiind primar la comuna Salcea, în una din nopţi, copila mea, Aglaia, cum dormea singură în pat, s-a sculat, pe la miezul nopţii, mută, neputând vorbi nimica, şi, cu mâna dreaptă în nesimţire, neputând-o mişca de loc.

A doua zi, am dus-o la preotul Ioan Filipescu, din Siminicea-Balş, de i-a citit, şi, a treia zi, am dus-o la Sfântul Ioan din Suceava de i-a citit şi făcut sfinţirea apei, de unde m-am reîntors acasă, pe la 2 ore după-amiază. Mergând copila în grădina cu flori, s-a culcat şi a dormit ca o jumătate de oră. Sărind un câne în grădina cu flori, dânsa s-a deşteptat din somn şi a strigat la câine: „Ţibă!” şi a început a vorbi. Am întrebat-o, pentru ce nu vorbea? Dânsa mi-a răspuns că nu a putut vorbi de loc. În acelaşi timp, a început a mişca şi mâna şi s-a făcut sănătoasă, cum era şi cum este şi astăzi.

Aceasta este ştiinţa mea, de minunea făcută de Sfântul Ioan de la Suceavă. Burdujeni, 1906, iunie 28 / Apostoliu m/p” (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 31, duminică 28 iulie / 10 august 1924).

1923: Suceava, cetatea Voievozilor

Cetatea, spre Suceava

*

Am lăsat trenul la Iţcani, graniţă veche între Austria şi Moldova. Spre Suceava mă duce un birjar evreu, cu cai slabi, amărâţi. E cald peste măsură şi mă învăluie nori de prav. Uneori, când vine vânt de către dealuri, volbura duce norii de praf şi pot să văd, înainte, oraşul, cu turnuri multe de biserici şi cu ziduri vechi ruinate pe, altă muche. Sunt urmele cetăţii voievozilor moldoveni de demult. Ruine măreţe şi pline de graiuri străvechi.

Calea, pe care mă duce trăsura urcă, la deal, printre case hardughite cu evrei mulţi. Ba mi se pare că sunt numai evrei, rău îmbrăcaţi şi soioşi. Copii desculţi, răpănoşi, se joacă pe la porţi, iar în uşi răsar jupâni cu bărbi încâlcite. Sărăcia strigă din toate casele. Şi mai strigă urâte firme, cu limba românească schimonosită.

*

*

Oraşul Suceava geme şi el de evrei. De evrei şi de avocaţi. Tot a treia-patra casă are unul, doi. Nicăieri, în ţară, n-am văzut atâtea firme de avocaţi ca în Suceava. Se vede că au din ce trăi. Una însă nu ştiu: trăiesc ei pe spatele gospodarilor români, din satele din jur, ori pe spatele negustorilor evrei din oraş? Cine ar pute a să ne-o spună? E adevărat că Suceava are un mare tribunal, în laturea căruia am văzut, peste ziduri înalte, ferestre mărunte de temniţă. Poate că avocaţii cu nume străine se trudesc să mântuie pe nenorociţii de acolo. Ori să-i înfunde şi mai tare. Nu ştiu.

Mă desfac repede de asemenea gânduri şi urc spre ruinele cetăţii de pe deal. Cărarea mă poartă printre brazi tineri, care par o oaste de şcolari sprinteni, silitori şi ei, ca şi mine, să ajungă, odată, pe culmea cu măriri trecute. Îmi răsar, deodată, în faţă, ziduri foarte înalte, cu piatra sură, golaşă. Ocolindu-le, ies în faţa porţilor, care nu mai au decât susţiorii din mari stânci cioplite. Apoi mă învârt, un ceas aproape, printre ziduri dărâmate, prin şanţuri adânci, mute, care sunt însă atât de grăitoare în mu­ţenia lor! Uite, colo, ruinele marelui turn, de lângă poartă, care păstrează încă urmele unei mici biserici, în care se va fi închinat, de atâtea ori, creştinul Domn Io Ştefan Voievod. Mai la vale sunt straşnice arcuituri de cerdac şi cămăruţe, care vor fi adăpostit pe căpitanii şi pe ostaşii unui Luca Arbore, de pildă. Mai la o parte, spre oraş, se ridică, pe coasta prăpăstioasă a văii Cacaina, temeliile rotunde ale turnului Neboisa. Trup nu mai are, decât piciorul oţelos, înfipt cu străşnicie în glia bogată. E un biet schelet, în care se cuibăresc, zgomotoase, vrăbiile.

*

*

Urc pe un vârf de ţanc şi, lăsându-mi privirea să străbată spre valea întinsă a râului Suceava, caut să depăn firul întâmplărilor de demult, aşa precum ni-l povestesc hârtiile vechi.

Cetatea Sucevei merge, îndărăt, până la Voievozii Iurg Koriatovici (1373-1375) şi Petru Muşat (1375-1391), al treilea şi al patrulea dintre Domnii Moldovei. Ei au întărit, mai cu seamă, muchea de deal, pe care au locuit, poate, şi vechii legionari ai Romei. Însă cetate cu străluciri şi cu tărie mare pentru războaie a făcut, din Suceava, numai Ştefan cel Mare (1457-1504), care îşi avea rosturile statornic aici. Sub domnia lui, a văzut Suceava oastea cumplită a vicleanului Albert al Poloniei (1497), care a bătut, trei săptămâni în şir, zidurile grele ale cetăţii, fără să le poată clinti. Şi avea tunuri mari acest Albert ticălos; unul nu putea fi urnit din loc decât de 40 de cai, iar celălalt, de 50. Şi Suceava nu s-a plecat, ci polonul a trebuit să-şi întoarcă oştile spre casă, ca să le piardă de iznoavă în codrii Cosminului. Polonii au tras, atunci, în juguri, ca vitele, şi pe urmele plugăriei lor a răsărit vestita Dumbravă Roşie. Aşa ştia Ştefan cel Mare să umilească trufia vrăjmaşilor săi.

*

O mare ruşine păţiseră, sub zidurile cetăţii de la Suceava, chiar şi groaznicii turci, care, la 1476, căutau să cuprindă cetatea, conduşi de însuşi Sultanul Mohamed  al  III-lea. Dar ceea ce izbutise el să facă la Valea Albă, zdrobind pe Ştefan, n-a putut să facă la Suceava. Vestitul Sultan a plecat ca un nemernic de sub Suceava, ale cărei ziduri nu s-au înspăimântat nici de dânsul.

Mai târziu, urmând voievozi moi la braţe, Suceava cade, într-un rând, pradă osmanlâilor. Sub Petru Rareş, în întâia domnie (1527-1538), o atacă Soliman şi preafrumoasa cetate a Sucevei se supuse turcilor „şi o batjocoriră ca pe roaba cea din urmă”, spune un bătrân cronicar. Vremuri mai bune o ridică, iarăşi, la glorie şi moldovenii o ţin tot neînfrântă, ca înainte.

*

Sub Despot Vodă (1561-1563), Suceava e bătută de hatmanul Tomşa, doritul ţării şi al norodului. Grecul Despot, care luase scaunul Moldovei cu viclenii şi cu tertipuri, îşi pierde capul, sub zidurile Sucevei, pocnit în creştet de buzduganul Tomşii. El, Despot, împlântase, mai înainte, sabia în căpitanul său secui, Petru Devai, iar la urmă a căzut însuşi jertfă minciunilor sale.

Prin Suceava a trecut ca o furtună şi Mihai Viteazul (600), însă pe scurtă vreme, căci, pierzându-şi capul la Turda, se pierde şi Suceava în mâinile duşmanilor săi.

*

Mai mare zarvă a fost, la Suceava, în anul 1653, când Gheorghe Ştefan, Domnul Moldovei, a cărui carte de rugăciuni se păstrează în Biblioteca Centrală din Blaj, căuta să scoată din Suceava pe Doamna lui Vasile Lupul. Atunci au apărat-o cazacii iui Timuş, care apăra e soacră-sa. Cazacii s-au luptat vitejeşte, dar o sfărâmătură de tun ucise pe Timuş, bărbat urât al unei domniţe prea frumoase, dintre fete lui Lupul, şi Suceava căzu, cu Doamnă, cu tot, în mâinile lui Gheorghe Ştefan. Acesta avea nemţi la tunuri şi îi bătea foarte tare pe cazacii lui Timuş, „încât şi prin găuri îi nimerea”.

Apoi steaua Sucevei începe să apună. Unii Domni i-au mai dres zidurile, dar fiind un spin veşnic în ochii turcilor, la porunca lor, Dumitraşcu Vodă Cantacuzino, la 1675, a umplut-o cu paie, cu lemne şi a ars-o. Ce n-a putut mistui focul a zdrobit praful de puşcă, pus sub ziduri şi sub turnuri. Aşa că, astăzi, Suceava e un morman de pietre, peste care fluieră vântul şi plutesc ulii, în zile senine. Austriecii (primarul Sucevei, Franz Ritter Des Loges – n. n.) au făcut parc, în jur, pentru plimbările orăşenilor, după ce un arhitect al lor (Karl Adolf Romstorfer – n. n.) a scormonit de printre ruine tot ceea ce se putea găsi (timp de un deceniu, pentru comemorarea, în 1904, a lui Ştefan cel Mare – n. n.), ca să se păstreze în muzee. Şi au ieşit, atunci, la iveală multe pietre cioplite frumos, arme şi unelte, comori pentru istorici.

*

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Încălzit de lumina soarelui, care se pleacă domol spre dealuri, ochii mi se închid şi mă fură visul. Clipele de faţă se topesc şi grăieşte nestingherit trecutul. În văzduh, pluteşte lin dangăt de clopote şi, în jurul meu, prind viaţă umbre de demult. În poarta cea mare, stau smirnă străjerii cei vechi, orheieni cu căciuli cât baniţele. În fruntea lor, oţelitul Pârcălab al cetăţii. Unul duce la buze un corn de bour şi sunetele de bucium fac să tresară zările, până spre Siret şi mai departe. Cetatea forfoteşte de boieri, cu săbii lungi şi cu mantale grele. Copii de casă, înşiraţi frumos, în faţa scării domneşti, se desfac pe două rânduri şi şoptesc înseninaţi: „Stăpânul!”. Pe scări largi, coboară Voivodul. Moşneag mărunt, cu mustaţa căruntă, cu haine numai fir de aur. Păşeşte greu. Rana de la Cetatea Albă, din tinereţe, tot îl mai doare, dar se ţine drept şi strânge, cu tărie, mănunchiul spadei. Se opreşte, o clipă, în cap de scară, şi îşi cuprinde, cu ochi bucuroşi, curtenii, care stau ca în faţa unui sfânt. Apoi face semn, cu mâna, şi grăieşte blând:

– Dă veste, pârcălabe, să toace la Mirăuţi, că purcedem Ia închinare!

*

Cornul sună prelung, pătrunzător, o rugăciune şi, în curând, îi răspunde toaca, pe dealul din faţă, la Mitropolie. Voivodul îşi face semnul crucii şi, alături de dânsul, Curtea toată . Apoi, se deschide poarta de la Neboisa, spre gârlă, şi Ştefan Voievod păşeşte rar, pe podal ce leagă, ca în poveştile minunate, Mirăuţii de Cetate. Puntea de piele se leagănă uşor, sub pasul Voievodului şi al câtorva curteni mai mari, iar jos, în vale şi pe coaste, norodul priveşte, cu capul descoperit, cum flutură vântul haina şi pletele cărunte ale moşneagului Domn creştin. Priveşte şi strigă:

– La mulţi ani, Măria Ta, Ştefane!

*

*

Ostaşii şi greul curţii se avântă pe cai, să ajungă, peste vale, pe Domn. Duduie tălpile de stejar ale porţilor. Şi se sperie şoimii de pe vârful turnurilor.

La Mirăuţi, trag clopotele cele mari. Mitropolitul îmbracă odăjdiile cele de praznic şi aprinde smirnă în cădelniţe. Voievodul intră în ctitoria lui Petru Muşat, Ia închinare… E soare mult în văzduh. E pace şi fericire în ţară; Domnul îngenunche în faţa altarului. Moldova-i tare, Moldova-i nebiruită!…

Clopotele sună, iarăşi. De astă dată, nu mai e vis. Îmi trec mâna peste gene şi mă îndrept şi eu, cu sufletul plin de amintiri, spre biserica Mirăuţilor, din faţă. Mă turbură o clipă gălăgia copiilor, care pasc gâşte, jos, la gârlă, dar Mirăuţii (reconstruită de acelaşi Romstorfer, după ce fusese transformată în cocină pentru porci – n. n.), cu strălucirea ei, mă înalţă, iarăşi, în lumea de frumos vis a trecutului. / A. Melin (Unirea Poporului, Anul V, Nr. 30, duminică 5 august 1923).

1936: Metode levantine, în pașalâcul Sucevei

*

Până acum, eram obişnuiţi să credem că dreptul de proprietate e drept sacru şi respectat, de voie, de nevoie. Cu alte cuvinte, ştiam că ce-i al meu e al meu, şi ce-i al tău e al tău. Iar dacă cineva contesta cuiva dreptul la ceva, lua calea legii, pentru lămurirea chestiei şi stabilirea adevărului. Şi mai ştiam şi aceea că evidenţa-i evidenţă. Şi cea mai evidentă realitate, împotriva căreia nu se poate lupta cinstit şi normal, e faptul real: obiectul, omul vizibil, tangibil şi, ca atare, uşor de constatat şi de prins în conscripţii fidele şi controlabile. Împrejurare de care s-a şi ţinut şi se ţine seamă în cercurile care se respectă, odată ce „contra facta non valent argumenta”, oriunde ne vom fi aflând snb soare.

*

Afară de paşalâcul Sucevei, unde s-a încercat şi ceea ce nimeni n-ar fi crezut că ar fi cu putinţă, într-o lume civilizată şi creştină, cu o simplă trăsătură de condei au fost trecuţi în nefiinţă sute de credincioşi uniţi, numai şi numai ca să iasă un număr mult scăzut, sub cel prevăzut de lege, pentru îndrituirea unei parohii la subvenţie de la stat şi, deci, la existenţă. Tentativa aceasta incalificabilă a găsit răsunet la Ministerul Instrucţiunii Cultelor şi Artelor, care, la 13 august 1936, adresându-se eparhiotului de Maramureş, îi scrie:

*

       „Prea Sfinţite, Prefectura județului Suceava, cu adresa Nr. 9262/1936, ne face cunoscut că parohia greco-catolică ruteană din Suceava are o populaţiune de 121 suflete, deci mult mai puţine ca să poată justifica existenţa unei parohii, plătită din bugetul statului.

Faţă de numărul insuficient de credincioşi, ne cere a dispune desfiinţarea acestei parohii şi alipirea lor la parohia greco-catolică ruteană din comuna Cacica.

Avem onoare a vă ruga să binevoiţi a dispune să ni se comunice hotărârea Prea Sfinţiei Voastre în această chestiune.

Primiţi, Vă rugăm, Prea Sfinţite, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni.

p. Ministru, / ss. Șt. Brădișteanu, / p. Director, / ss. G. Illoniu”.

 *

Aşa sună scrisoarea ministerială, ticluită în temeiul informaţiilor domnului prefect Cojocariu, de la Suceava. Care-i însă adevărul adevărat, în cazul de faţă? Acela că, pentru a se dinamita o aşezare bisericească unită, s-a recurs, în hârtii oficioase, la păcătoase falsuri ordinare. Răspunsul dat scrisorii ministeriale, de Prea Sfințitul Alexandru, stabileşte, fără chip de replică, acest fapt, pe cât de odios, pe atât de nedemn. Scrie înaltul Ierarh:

*

       „Domnule Ministru, / Adânc mâhniţi de cuprinsul adresei domniei voastre Nr. 116.090/14.366/1936, din care ni s-a dat să cunoaştem noul atentat, pus la cale de Prefectura judeţeană Suceava, împotriva bisericii noastre de acolo, ne grăbim a vă răspunde următoarele:

1. Noua descoperire a domnului prefect Cojocariu, că parohia noastră din Suceava ar avea numai 121 suflete, contrazice flagrant, învederând nemernicia temeiului, cifrei de peste 200 suflete („70 de familii, cu 132 suflete, la care se mai adaugă populaţia flotantă de servitori, de circa 50-80 persoane”) arătată, „pe baza listelor de naţionalitate”, în adresa ce ne-aţi trimis, la 17 iulie curent, sub Nr. 116.519/13.665.

2. Ea cotrazice însă mai ales realităţii, pe care v-am prezentat-o, încă la 31 iulie curent, sub Nr. 4.134/1936, când ne-am permis a vă arăta, în temeiu de coale familiare, purtate, din ordin, la zi, că avem, în Suceava, 451 suflete, cărora se mai adaugă 203 suflete din filia Iţcani şi 188 suflete din filia Sf. Ilie, un total, deci, de 847 suflete.

3. Întemeiată pe un neadevăr patent şi lipsită, cum se ştie, de orice temei de lege, cererea Prefecturii Suceava nu este, deci, decât o dovadă mai mult a duşmăniei ce ne poartă şi o nouă încercare de a slăbi temeiul de drept, care va trebui să ne repună în posesiunea integrală a averii ce ni s-a răpit la Suceava.

4. Menţinem, deci, drepturile ce avem asupra parohiei Suceava, fiind hotărâţi să luptăm, din toate puterile, pentru apărarea acestora şi vă rugăm să respingeţi această nouă încercare de atentat la adresa bisericii noastre.

5. Insistăm, din nou, pentru cele ce v-am cerut în adresa noastră, pomenită mai sus (Nr. 4.134/1936), care vi s-a trimis recomandat, şi, astfel, deşi adresa domniei voastre de acum, ce nu ţine seamă de cele ce vă scrisesem în ea, pare a spune contrarul – nu se poate să nu o fi primit şi să nu o cunoaşteţi.

În nădejdea etc. / ss. Dr. Alex. Rusu Episcopul Maramureşului”.

 *

Îi stă omului mintea în loc: acolo am ajuns, încât slujbaşi de stat să se preteze la măsluiri de felul acesteia? Şi pentru ce? Pentru ca să sugrume o comunitate creştină, care are „păcatul de moarte” că nu mărturiseşte crezul Bizanţului, ci al Romei, deşi enoriaşii parohiei năpăstuite nu sunt latini, ci slavi. Ştim că Prea Sfinția Sa chiriarhul Alexandru al Maramureşului a dezvăluit, la vreme, Ministerului de resort toată meschinăria atentatului, pus la cale împotriva parohiei unite din Suceava. Măsuri de îndreptare a răului săvârşit, până acum, şi de prevenire a altor rele, plănuite pe viitor, nu ştim să se fi luat. Şi nici nu legăm mari nădejdi de aşa ceva. Cel puţini nu de la Ministerul pe care-l priveşte, în primul rând, „barbaria negrăită şi adânc păgubitoare intereselor ţării”, cum timbrează Ierarhul eparhiot, într-altă scrisoare (din 7 iulie 1936), procedura autorităţilor de la Suceava. Tare ne este însă credinţa că justiţia va da câştig de cauză dreptăţii, care-i indiscutabil de partea noastră, şi va spăla pata de ruşine, aruncată în obrazul ţării de metodele levantine, ce vreau să se încetăţenească şi la noi. Fără să izbutească, însă, până în cele din urmă. Pe lângă toate binecuvântările bizantine ce are. Şi chiar şi iadul de le-ar fi aliat. Pentru că, altfel, ar fi de disperat, cu atmosfera otrăvită, în care s-au putut plămădi atentate ca cele demascate, în legătură cu biserica şi parohia unită din Suceava atâtor amintiri de glorie şi cinste românească, de altădată (Metode levantine sau cum se încearcă nimicirea parohiei unite din Suceava, Unirea, Anul XLVI, Nr. 34, 22 august 1936).

Pe curtea Ruginoasei, pecetea unei fatalităţi

Ruginoasa, 1892

*

Curtea boierească, altădată şi palat domnesc, astăzi Ruginoasa este aşezământ filantropic şi criptă voievodală. A fost ceea ce, cândva , a fost Vasluiul lui Ştefan şi este ceea ce este Putna Bucovinei. Ruginoasa este legată de numele lui Cuza Vodă, ca Mirceştii de numele lui Vasile Alecsandri, pentrucă a fost moşia lui şi pentru că acolo se află mormântul lui.

*

În vremea de demult, mult înainte de 1800, Ruginoasa era una dintre cele mai întinse şi mai frumoase moşii boiereşti din Moldova de sus. Când a cumpărat-o Cuza Vodă, pe Ia 1862, ea se mai întindea, în judeţul Roman, până pe apa Siretului, în judeţul Botoşani, până în hotarul Delenilor şi până în hotarul judeţului Iaşi. Mai era încă acoperită, în mare parte, de bătrânele păduri neumblate, dar nu mai era ceea ce fusese pe vreme a logofătului Săndulache Sturdza, care zidise, în stil gotic, palatul care se vede şi azi şi sădise, în spatele lui, un parc minunat. Tot Săndulache Sturdza a zidit, din piatră, şi biserica de lângă curte, după creştineasca datină a boierilor noştri, şi în care, astăzi, este mormântul lui Cuza Vodă. Deoarece inscripţia de la intrarea în biserică spune că „Acest sfânt şi Dumnezeiesc locaş…. s-au zidit DIN NOU…”, înseamnă că, pe acelaşi loc, a fost, mai înainte, o biserică veche şi, desigur, de lemn; după cum, a trebuit să fie şi o curte veche, ca din vremurile când boierii moldoveni încă nu veniseră în atingere cu Apusul euro­ pean. Căci, înainte de a fi fost cumpărată de Vodă Cuza, moşia Ruginoasa era Sturdzească.

*

Moşia părintească a lui Vodă Cuza (care s-a născut la Huşi) era Bărboşi, în ţinutul Fălciului, pe vale a Elanului. Dar, deşi n-a înstrăinat, ca alţi boieri, moşia şi aşezarea părintească de la Bărboşi (moşia Bărboşi, pe care Vodă Cuza o moştenise de la tatăl său, a lăsat-o, prin testament, împreună cu Ruginoasa, fiilor săi, Alexandru şi Dimitrie. După sinuciderea lui Dimitrie Cuza, Bărboşii şi Ruginoasa au rămas în proprietatea exclusivă a lui Alexandru A. Cuza, care, la rândul său, a lăsat moşia Bărboşi şi Ruginoasa soţiei sale Maria, născută Moruzzi, şi care, la 1912, a vândut Bărboşii doamnei Elena Volenti din Iaşi, care, apoi, a vândut-o Casei Rurale – n. a.). Vodă Cuza nu s-a statornicit în leagănul copilăriei, ci a cumpărat, pe când era Domnitor, moşia Ruginoasa, de la clironomii logofătului Costache Sturdza, fiul logofătului Săndulache Sturdza şi socrul lui Alecu Sturdza de la Miclăuşeni, un unchi al soţiei sale. Când Vodă Cuza a cumpărat Ruginoasa, a găsit palatul gotic al lui Săndulache Sturdza în stare de cumplită dărăpănare, parcul cel minunat de altădată în paragină, iar moşi a rămas de izbelişte în prada arendaşilor.

*

Strălucirea Ruginoasei din vreme a marelui logofăt Săndulache Sturdza asfinţise, odată cu moarte a lui şi cu intrarea în stăpânirea fiului său, logofătul Costache Sturdza. Acesta ducea, prin străinătăţi şi la Iaşi, o viaţă de risipă, de lux nesocotit şi de petreceri, împreună cu prea frumoasa lui soţie Marghioliţa (născută Ghika-Comăneşti – n. a.), după care mulţi boieri mai tineri se înnebuneau, şi nici nu mai dădea pe la Ruginoasa. Nevoit de bani, ipotecase moşia şi o arendase. Nu-şi oprise decât parcul şi palatul, ca reşedinţă de vară. Dar nici atunci Costache Sturdza şi frumoasa lui Marghiolită nu veneau să se bucure de minunata lor aşezare de ţară, astfel încât ea zăcea în părăsire.

*

O împrejurare a dat viaţă, dar numai o clipă, palatului care, de ­ mult, nu-şi mai revăzuse stăpânii şi care părea sortit pustiului. A fost atunci când tânăra şi frumoasa Marghiolită s-a hotărât, spre uimirea vrâstnicului ei soţ, să meargă, să se odihnească la Ruginoasa, singură. Costache Sturdza, cu toată gelozia care îl chinuia, nu i-a putut înfrânge ciudata dorinţă şi nici n-a putut s-o însoţească (Costache Sturdza era mare logofăt, adică un fel de ministru de interne, al vărului său, Mihalache Sturdza Vodă – n. a.). A lăsat-o să plece la Ruginoasa, dar i-a dat, ca „eunuc” şi tovarăş, pe Săndulache, fiul său mai mare, din prima căsătorie, şi fiul ei vitreg. Pregătirile pentru primirea stăpânei au trezit Ruginoasa din lunga ei amor­ţire…

*

*

Dar bucuria acestei neaşteptate reîntoarceri de viaţă între zidurile părăsitului palat avea să fie curmată, tot pe atât de neaşteptate, de acea întâmplare romantică şi tragică totodată, care a pus, parcă pentru totdeauna, pe curtea Ruginoasei pecetea unei fatalităţi. Cu toată feeria alaiului de masalale şi facle aprinse, cu care sutele de ţărani le ieşiră întru întâmpinare, luminându-le calea, căci Marghioliţa şi fiul ei vitreg, Săndulache Sturdza, au ajuns la Ruginoasa în puterea nopţii, şi cu toate onorurile date de garda de plăieşi şi arnăuţi, înarmaţi cu flinte, care păzeau curtea, sosirea aceea, a Marghioliţei, în noapte, la Ruginoasa, avu o notă lugubră…

*

Ca o prevestire, parcă, de ceea ce avea să se întâmple. Într-adevăr, nu trecuseră decât câteva zile, de când stăpâna se aşezase în palatul în care, atâta vreme, domnise tăcerea şi pustiul, readucând viaţa în încăperile lui, până atunci deşarte, când, pe neaşteptate, într-o bun ă zi, Ruginoasa se trezi călcată de o ceată de oameni înarmaţi şi călări, în frunte cu vreo zece arnăuţi zdraveni, înarmaţi şi ei până în dinţi! Până să se dezmeticească slugărimea şi oamenii de pază, din curte, şi plăieşii de veghe, la meterezele zidului înconjurător, palatul Ruginoasei fu asediat de agresori, care, în scurt, înfrânseră orice încercare de împotrivire a celor dinăuntru. O luptă disperată se dădu pe scara cea mare a palatului, între năvălitori şi Săndulache Sturdza, care, în cele din urmă, căzu mort, luptând vitejeşte în capul scării…

*

Ca în romanele lui Walter Scott şi în romanticele vremi de „chevalerie”, asediatorii curţii de la Ruginoasa numai trecând peste cadavrul lui Săndulache Sturdza, care, cu preţul vieţii, apărase onoarea tatălui său, frumoasa Marghioliţă putu fi răpită… Oamenii Roznovanului (Nicolae „Numuţă” Rosetti-Roznovanu. Castelul de la Stânca, lângă Iaşi, este şi azi proprietatea urmaşilor lui – n. n.), căci acesta era răpitorul, o duseră, ca pe un ou, la Stânca, lângă Iaşi, unde era aşezarea boierului lor. Această romantică şi tragică întâmplare, după care iarăşi palatul Ruginoasei a stat închis şi părăsit, căci Costache Sturdza n-a mai dat pe acolo, a rămas de pomină şi a lăsat, între zidurile lui, un duh de blestem şi fatalitate.

*

*

În mândrul palat de odinioară, ridicat de bătrânul logofăt Săndulache Sturdza, după chipul şi asemănarea castelului de la Miclăuşeni al vărului său, se statornicise pustiul şi dărăpănarea, iar minunatul parc de altădată se sălbăticise şi se părăginise. După moarte a lui Costache Sturdza, clironomii lui, neînvrednicindu-se să păstreze moşia părintească şi s-o gospodărească, pentrucă era prea încărcată de sarcinile ipotecare, cu care o grevase părintele lor, când se însurase cu frumoasa şi costisitoarea Marghioliţă, au fost siliţi s-o vândă. Şi au vândut Ruginoasa lui Vodă Cuza.

*

Cu noul ei stăpân, Ruginoasa n-a ieşit, totuşi, cu desăvârşire din neamul Sturdzesc, fiindcă Elena Doamna, soţia lui Cuza, era şi ea, după mamă, din neamul Sturdza (mama Elenei Cuza, născută Rosetti-Solescu, era Catinca Rosetti, născută Sturdza – n n.) şi rudă cu foştii proprietari ai Ruginoasei. Se părea că, după o atât de îndelungată vreme de paragină şi pustiu, Ruginoasa avea să renască la o nouă viaţă, sub noua stăpânire. Vodă Cuza şi, mai ales, Elena Doamna, care, în copilărie, fusese la rudele ei Sturdzeşti, la Ruginoasa, s-au străduit să readucă frumoasa şi senioriala aşezare de curte la strălucirea ei din vremea bătrânului Săndulache Sturdza. Astfel, în anii 1864-65, s-au făcut mari lucrări de reparaţie palatului care cădea în ruină şi meşteri grădinari au fost aduşi, din străinătate, ca să redea vechiului parc splendoarea lui din trecut. S-a adus, de la Paris, un mobilier cu totul nou şi luxos, aşa cum se cuvenea pentru un palat domnesc. Şi când totul fu gata, pe dinlăuntru şi pe dinafară, se inaugură palatul printr-o sărbătorire strălucită, în martie 1865, când veniră la Ruginoasa, de sfintele Paşti, Domnitorul cu Doamna şi numeroşi musafiri şi rude.

*

Elena Cuza

Ţăranii, pe care Cuza i-a iubit sincer, întotdeauna, nu lipseau niciodată de la petrecerile şi bucuriile lui şi au fost chemaţi, în mare număr, la palat, unde au luat parte la sărbătoare şi s-au strâns, acolo, nu numai cei din partea locului, ci şi de prin alte părţi ale Moldovei, ca să vadă şi să preaslăvească pe binefăcă­torul lor. A fost singura şi, desigur, cea mai strălucită zi de sărbătoare, pe care a văzut-o Ruginoasa. Dar, cu toată strălucirea nouă, pe care noii ei stăpâni i-o dădură, cu toată viaţa nouă care se înfiripase la Ruginoasa, ea a rămas sub pecetea destinului. Alexandru Cuza n-a mai avut parte de Ruginoasa. Puţină vreme după inaugurarea palatului, au venit evenimentele care l-au ţinut departe de locurile dragi şi pe care nu le-a mai revăzut niciodată.

*

S-a întors, mai târziu, din străinătate, numai trupul său, ca să doarmă somnul de veci în biserica ctitorită de Săndulache Sturdza. După înmormântarea fostului Domnitor, curtea de la Ruginoasa adăposti, un timp, pe Elena Doamna, care trebui să îngrijească de rânduielile moşiei, arendată Smărăndiţei Docan, o rudă a lui Cuza Vodă, şi din partea căreia avea multe nemulţumiri, cu neplata, la vreme, a câştigurilor. Timp de doi ani, a reînceput viaţa la Ruginoasa, ca pe vremurile de altădată, înainte de abdicare a principelui. Cu darul ei minunat, de bună gospodină şi organizatoare, Elena Doamna a creat, de dragul celor doi copii ai soţului, pe care îi adoptase şi ea, un cămin cald şi familial. Cultivând cu stăruinţă amintirea celui dispărut, ea ştiu să creeze, la Ruginoasa, o viaţă plăcută şi tihnită celor doi băieţi, Alexandru şi Dimitrie, pentru a că­ror creştere şi educaţie se devota.

*

Ca să le facă şi mai plăcută viaţa la ţară băieţilor Cuza, ea aducea la Ruginoasa, pe timpul verii, pe nepoţii ei, Lambrino (sora Elenei Doamna, Zoe, era măritată după Iordache Lambrino, care avea Banca în judeţul Fălciu, şi au avut trei copii: Alexandru Lambrino – generalul, Dimitrie Lambrino – căpitanul de jandarmi, şi Elena Râşcanu. Aceştia erau nepoţii de soră ai Elenei Doamna – n. a.). Partide de călărie, plimbările cu trăsura, în pădurea Vlădicii, partidele de pescuit, în iazul cel mare, din parc, erau obişnuitele plă­ceri ale vieţii de ţară, la Ruginoasa, ca la toate conacele boiereşti. Mai veneau şi fraţii Elenei Doamna, Roseteştii, şi alţi musafiri. Palatul, în care era, iarăşi, lume şi viaţă, nu mai şedea posomorit şi trist, cum stătuse de atâtea ori, iar parcul renăscuse sub îngrijirea celor doi grădinari nemţi, pe care Elena Doamna îi adusese de la Viena.

*

Când băieţii Cuza trebuiră să meargă la studii, în străinătate, Ruginoasa a mai văzut, iarăşi, un răstimp de absenteism al stăpânilor; Elena Doamna era dusă cu ei şi nu mai venea, pe vară, la ţară. Dar în vara anului 1879, familia fostului Domnitor se reîntoarse la Ruginoasa şi, apoi, în toate verile următoare.

*

Prin testamentul său, Vodă Cuza lăsase Ruginoasa fiilor săi, după majoratul lor, iar soţiei sale, uzufructul unei treimi din venitul total al averii sale. Fiul cel mai mare, Alexandru , luase pe mână îngrijirea moşiei Ruginoasa, dar, fiind pasionat jucător de cărţi şi foarte cheltuitor, încurcă treburile. Fiul cel mai mic, Dimitrie, îndrăgise Parisul şi o femeie, de care Elena Doamna făcu tot chipul să-l despartă. Reuşi să-l readucă la Ruginoasa. Boala de piept îl rodea, văzând cu ochii, de altfel ca şi pe fratele său, Alexandru, căci amândoi duceau o viaţă dezordonată.

Dimitrie Cuza

*

Într-o zi din toamna anului 1888, Ruginoasa fu iarăşi zguduit ă de o nouă nenorocire. Deprimat de neurastenie şi copleşit de nostalgia Parisului, unde îşi lăsase iubita, Dimitrie Cuza îşi zbură creierii, în odaia sa, în care se retrăsese după dejun, ca de obicei. Fu înmormântat în curtea bisericii de lângă palat, la dreapta mormântului tatălui său.

*

Ruginoasa deveni, astfel, proprietatea Principelui Alexandru Cuza, care, la 1890, abia după şase luni de la căsătoria sa cu Principesa Maria Moruzzi, muri la Madrid, răpus de ftizie. A fost adus la Ruginoasa şi îngropat, şi el, în curtea bisericii, în stânga mormântului tatălui său. Astfel, la Ruginoasa, s-a stins neamul lui Cuza Vodă, căci, din căsătoria Principelui Alexandru cu Maria Moruzzi, n-a rezultat nici un copil (neamul Cuzeştilor s-a stins, mai pe urmă, prin moartea, fără urmaşi de sânge, a verilor şi nepoţilor lui Vodă Cuza – n. a.).

*

Prin testamentul ce l-a lăsat, Ruginoasa trecu în proprietatea soţiei sale, Maria Cuza, care, însă, după o căsătorie şi un divorţ, a redevenit Moruzzi. Elena Doamna, căreia fiul adoptiv (mama lui Alexandru şi a lui Dimitrie Cuza era Maria Obrenovici – n. n.) nu i-a întors dragostea de mamă, cu care îl crescuse şi-l iubise, a ieşit, pentru totdeauna, de la Ruginoasa. Alexandru Cuza nu-i făcuse nici un loc la Ruginoasa, pe care ea o îngrijise şi o înfrumuseţase. Ruginoasa neamurilor ei Sturdzeşti, Ruginoasa soţului ei, mai apoi, devenise Moruzească!

*

Alexandru Cuza, fiul Domnitorului

Şi, atunci, s-au împletit două ciudăţenii ale destinului istoric, care are, uneori, amare ironii: un strămoş al Moruzeştilor a tăiat capul unui strămoş al Cuzeştilor şi văduva fiului lui Cuza Vodă s-a căsătorit cu fiul lui Ion Brătianu, care a participat la abdicarea lui Cuza. Blestematul destin al Ruginoasei a făcut ca nici acolo, nici chiar acolo, nici tocmai acolo!, nici chiar în mormântul său, Vodă Cuza să n-aibă odihnă din parte a Brătianului.

*

Se construia linia Iaşi-Paşcani şi staţie chiar la Ruginoasa, devale, nu departe de castel, unde văduva Principelui Alexandru Cuza trăia în singurătate. Fiul cel mai mare al Brătianului cel mare, cel care detronase pe Cuza, era inginer clasa a III-a şi lucra la linia Iaşi-Paşcani. Astfel, a cunoscut-o pe castelana de la Ruginoasa, principesa Maria Cuza. Destinul blestemat al Ruginoasei a vrut ca fiul Brătianului să intre în casa lui Cuza Vodă. Şi, atunci, acolo, între zidurile care au văzut atâtea drame şi între care dăinuia duhul marelui Domnitor, şăgalnicul Cupidon, nesocotind locul şi Istoria a săgetat inima tânărului inginer…

*

“Destinul blestemat al Ruginoasei a vrut ca fiul Brătianului să intre în casa lui Cuza Vodă”

*

Ciudăţenia destinului Ruginoasei a dat mult de vorbit, atunci, opiniei publice şi presei, în frunte cu „Adevărul” („Adevărul” îi zicea, atunci, „Ruşinoasa” – n. a.), mai ales că, tot pe atunci, Elena Doamna fu silită să facă un proces principesei Cuza, atacând testamentul principelui Alexandru Cuza, care o dezmoştenise. Deoarece opinia publică se interesa, la acest proces, care nu putea decât să fie câştigat de Elena Doamna, interveni o tranzacţie, iar Elena Doamna înzestra spitalul „Caritatea” din Iaşi, care era opera ei, cu partea ce i se recunoscuse din veniturile Ruginoasei, iar curtea Ruginoasa, la care Principesa Maria Cuza, devenită, între timp, Brătianu şi, apoi, Moruzi, renunţase, a fost transformată în spital de copii, pendinte de „Caritatea”, aşa cum este şi azi.

*

Astfel, curtea de la Ruginoasa a devenit aşezământ filantropic, încheind un destin de fatalitate şi blestem. Ruginoasa n-a mai revăzut-o pe Elena Doamna, decât în două împrejurări: când osemintele Domnitorului au fost dezgropate din curtea bisericii, spre a fi aşezate înăuntrul ei; şi când, la 1909, s-a sărbătorit jubileul celor 50 de ani de la Unire. Cu prilejul reînhumării osemintelor domneşti în biserică, au fost aduse acolo şi osemintele unchiului său, Grigorie Cuza (Grigore Cuza a fost şi unchiul lui Teodor Râşcanu, de la Holm, în Drăguşanii Vasluiului, bunicul scriitorului acestor rânduri – n. a.), care fusese îngropat, sub un nuc bătrân, în curte a conacului moşiei sale Ghergheleul, din judeţul Vaslui. Th. RÂŞCANU (Ruginoasa, în Universul Literar, Anul XLVII, Nr. 32, sâmbătă 24 septembrie 1938, pp. 6, 7).