1904: Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos

*

Trenul se oprește și călăuza ne dă de știre c-am sosit la Hatna, de unde linia ferată se ramnifică în două părţi. O linie o ia spre Vatra-Dornei, alta spre Hadikfalva. Noi „ai lui Ştefan”, ţinem linia din urmă, înmulţiţi, de la Hatna, cu lumea care venise dinspre Dorna-Câmpulung-Gura Humorului. Mergem noi, mergem şi iarăşi mergem mersul țiganului la spânzurătoare şi, trecând prin Milişăuţi, ajungem la Istensegits şi, apoi, la Hadikfalva, două localităţi de ciangăi, pentru care se varsă atâtea lacrimi fripte în „fericita” Ungarie, dar care, pentru aceea, nici cu spatele nu se gândesc să treacă graniţa şi să se oploşească şi fericească în țara nouă. Au adoptat şi ei, să vede, principiul românului: „Се-i în mână nu-i minciună”.

*

*

La Hadikfalva, linia ferată iarăşi se desface în două. Una o ia spre apus, către Putna, şi alta, spre miază-noapte, către Cernăuţi. Maşinistul nostru o coteşe la stânga, spre Rădăuţi, domolind mersul locomotivei, care, şi până aici, te făcea să disperi că vei mai vedea, în anul acesta, Putna într-atâta, încât, când am trecut prin Rădăuţi aveam impresia că merg călare pe un melc…

*

*

Rădăuţii au peste 15.000 de locuitori. E un oraş frumuşel şi curăţel, situat lângă râuleţul Topliţa. Se zice că ar fi fost întemeiat de Domnul Moldovei, Bogdan I, pe la anii 1349-1370. În anul 1402, întemeia, aici, Alexandru cel Bun o episcopie. În Rădăuţi se află un gimnaziu superior, o şcoală agronomică şi mai multe școli poporale. Mult contribue la ridicarea acestei localităţi herghelia statului, înfiinţată deja la anul 1812, cu un renume universal. Trecând prin Rădăuţi (trenul trece pe străzile oraşului!), îţi atrage atenţia o biserică veche, acoperită cu şindrile, în care multe capete încoronate îşi dorm somnul de veci.

*

*

Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovu de Jos şi, de aici, de-a lungul râului Suceava, spre Karlberg, de unde, continuând-o spre miază-zi, într-o jumătate de oră ajungem la atât de mult dorita Putna.

Satul Putna, care are peste 1.500 de locuitori, e aşezat lângă râul cu acelaşi nume şi e înconjurat cu păduri de brad. De pe tren, deja îţi bate la ochi sumedenia de scânduri şi joagărul cel mare al baronului Popper. Nu mi-a scăpat, vale, coastă şi muchie de deal din vedere, gândindu-mă, cu jale, la vremurile când voinicii lui Ştefan erau stăpânii lor, la vremurile când potecile acestor păduri scăpărau de copitele tari ale cailor pieptoşi, care adulmecau urma duşmanului nesăturat, tabărât, fără de veste, asupra bietei ţări. Locuri sfinte sunt acestea, sfinţite de osemintele unor oameni sfinţi!

*

*

La gară, ne-au întimpinat o colonie de ovrei, care aveau să-şi conducă oaspeţii. Norocul nostru că ne înştiinţaserăm din vreme, căci, altcum, puteam dormi pe stradă. Cât ce ne-am dat jos și ne-a luat în primire gazda, un ovrei ceva mai spălat decât cei care-i văzusem până aici, şi, cu el în frunte, o pornim spre locuinţa dumnealui. Parcă ne ducea la puşcărie, aşa ploaţi eram, văzând că nici aici n-avem parte de un creştin. Singur Itzig mergea înainte cu o faţă radioasă, mândru de oaspeţii lui, pe care şi-i arăta semenilor, în dreapta, şi-n stânga. Odaia ce mi se rezervase, deşi era a unui ovrei, era curată şi prietenoasă. Ne spălăm repede şi ne gătim, ca să putem şi noi ajunge la parastasul ce se servea la mănăstire. Luarăm haine negre şi mănuşi albe, ca să ne pomenim, la mănăstire, cu mănuşi negre şi haine albe. Colbul de-o şchioapă, de pe drum, răscolit de-atâtea mii de picioare, ne primenise a doua oară.

*

*

Apropiindu-ne de curtea mănăstirii, un cor grozav de voci discordate, înlăcrimate şi tânguitoare, ne luă auzul. Zeci şi zeci de schilavi, de nenorociţi, înşiruiţi pe amândouă părţile drumului, mai cu seamă ruteni, te făceau să-ţi astupi ochii şi urechile şi, dându-le ceva pomană, o luai îngrozit înainte, să mai aud şi să nu mai văd atâta nefericire. Mă mir foarte mult cum de li s-a permis acestora să se aşeze tocmai acolo, pe unde avea să treacă toată lumea!… Nu s-a găsit un loc mai retras ceva?

*

Intrând în curte, uiţi repede tabloul de mai înainte. Tabloul miilor de românaşi, care mişunau în toate părţile, cu pieptarele lor de piele cu blană, cu pălăriile cu păreţii îndoiţi în sus, cu pletele negre, care le bat umerii laţi şi cu ochii vioi plini de viaţă, e de toată frumseţea. Îi privesc cu respect şi admiraţie: sunt urmaşii vitejilor Marelui Ştefan! Mă apropii de sfânta biserică, din mijlocul spaţioasei curţi, de biserica în care-şi doarme somnul veșnicii Ştefan cel Mare. Mă apropii cu pietate, cu evlavie rară, cum îşi apropie creştinul buzele de lingura cu sfânta cuminecătură, cum trebue să se apropie fiecare român de un lăcaş de două ori sfânt: sfânt, ca lăcaş dumnezeiesc, şi sfânt, ca lăcaş de odihnă al celui mai mare Domn român / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 179, 22 septembrie / 5 octombrie 1904).

*

* 

Nu-i modru de-a întra omeneşte. Aranjeorii zbiară răguşiţi, oameuii se-ndeasă ghiontuiţi şi striviţi. Nimeni nu vrea să se depărteze, înainte de a săruta piatra sfântului mormânt. Eu încă eram dintre aceştia. M-am vârât, dar, în vârtej. Ce-a mai fost, apoi, nu-mi mai pot da seama curat. Ştiu atât că, după o jumătate de oră bună, de presat straşnic, m-am pomenit în tinda bisericii, fără să fi făcut un pas măcar; şi, după altă jumătate de oră şi mai bine de adeverată inchiziţie spaniolă, din care ma-am pomenit cu un cap mai mare față de cum era, m-am trezit în a doua încăpere a bisericii. Mai era una, cea de la altar, unde era şi mormântul, dar nu-mi mai permiteau oasele şi atletul din uşă, ca să răzbat mai departe. Am mulţumit lui Dumnezeu că am ajuns până aici, fără să-mi dau sufletul, şi m-am retras, la o parte, din vârtejul din dreapta uşii. Nu vedeam nimic, ce e drept, din cele ce se petreceau la altar, dar auzeam tot. Auzeam vocea blândă a preoţilor şi răspunsul teologilor, care cântau, în cor, voci late şi puternice, dar lipsite de fineţe, care dă şi o gingăşie oareşcare cântării. Care striga mai tare, acela plăcea mai mult, după cât am observat.

*

*

Uitându-mă împrejur, observai că aici nu e înmormântat Ştefan singur, ci mai are vreo zece tovarăşi: episcopi, domnitori şi membri de-ai caselor domnitoare române. La spatele meu, auzii un oftat adînc, stors ca de un rău ascuns. Mă-ntorc. Era un ţăran, în genunchi, care, cu faţa plină de lacremi, săruta lespedea plină de ţărână a bisericii, bolborosind dintre buzele-i tremurătoare o rugăciune ferbinte către cel de sus, că l-a învrednicit şi pe el, păcătosul, de a vedea acest praznic mare şi această sfântă biserică. Îmi dădură lacrimile. Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, din neam în neam, că popor de aur ne-ai dat nouă nevrednicilor!, gândii în mine.

*

Vârtejul, de-odată, amuţeşte, descleştându-se în părţi şi făcând loc celor ce veneu dinspre altar. În frunte mergea corul teologilor, după care urma Î. P. S. Mitropolitul Repta, cu asistența sa. Ieşiau ca să ocolească biserica. Mitropolitul, un bătrân simpatic, împarte binecuvântarea arhierească, în dreapta şi în stânga. Se zice că ar avea o inimă foarte românească, dar ar fi, însă, prea timid faţă de cei mai mari.

*

M-am folosit de ieşirea unei bune părţi a publicului din biserică şi m-am strecurat şi eu la mormântul lui Ştefan. Când s-a reîntors procesiunea, eram lângă grilajul mormântului, ascuns în dosul uriaşei cununi a regelui Carol; cu gândul pierdut în vremurile apuse, încununate de aureola Marelui Ştefan, cu ochii pironiţi la locul lui de odihnă, încordându-se să străbată parcă prin lespedea cea groasă, şi cu nepreţuita şi nemărginita mângâiere în suflet de a fi văzut, de a mă fi rugat şi de a fi vărsat o lacrimă, izvorâtă din adâncul inimii, la mormântul celui mai mare român, ce l-a cunoscut vreodată istoria. O, mângâierea aceasta să nu o dai pentru o lume întreagă!

*

*

După terminarea serviciului divin, valurile mulţimii se puseră în mişcare spre partea unde avea să-şi ţină dizertaţiea prof. univ. Dimitrie. Cu multă pricepere şi cu multă căldură românească, înfăţişă profesorul Onciul figura măreaţă şi faptele şi mai măreţe ale Marelui Domnitor. Păcat, însă, că nu s-a căutat un loc mai potrivit, căci arşiţa dogoritoare a soarelui te topea pe picioare. După terminarea dizertaţiei, domnii cei mari se duseră la banchet, iar noi, minorum gentium, cu biletul într-o mână şi cu pălăria în cealaltă, o luarăm spre baraca cea mare a mulţimii. Poporul, pentru care se făcuseră barăci pe coasta unui deal, se-ndreaptă într-acolo. Zece – șasprezece mii de oameni se zice că ar fi fost la Putna. Multe noroade văzut-am şi eu, dar nu prea aveau ce să roadă. Arătat-am noi biletele, care te îndreptăţeau la mâncare, şi lui Stan, şi lui Bran, dar „papa”, ca-n palmă. Abia ne-a şterpelit o cocoană, Dumnezeu s-o ţină!, nişte rămăşiţe de la alţii, cu care ne-am înşelat, o leacă, foamea. Când s-au început vorbirile, s-a sculat toată lumea, ce era să facem?, ne-am sculat şi noi, cu biletele întregi şi cu maţele chiorăind / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 180, 23 septembrie / 6 octombrie 1904).

1867: Alegerile pentru dieta ţării s-au săvârşit

*

Rezultatul lor este următorul:

*

       pentru comunele săteşti, s-au ales ţăranii Georgi Kruczko, Dumitraş Illaszczuk, Grigore Iliuţ, Vasile Croitoru şi Simonu Tracz, pretorii losif Prokopovicz şi loan Woinarovicz, secretarul comitetului ţării: Orest de Renney, proprietarul Anton Kovats, secretarul consistorial Anton Schönbach şi Doxachi de Hurmuzachi, care fu şi este căpitan al ţării;

       pentru oraşul Cernăuţi: primarul oraşului, Dr. Anton Kochanowski, şi George de Hurmuzachi;

       pentru oraşul Siret: Dr. Ph. Pompe;

       pentru oraşul Rădăuţi: adjunctul preturii, Trompeteur;

       pentru oraşul Suceava: proprietarul Alexandru baron Petrino;

       pentru Camera Comercială a Bucovinei: preşedintele ei, Wilhelm de Alt şi avocatul Dr. Fechner;

       pentru moşiile Fondului religionar bucovinean: Arhimandritul consistorial Teofil Bendella şi consilierul consistorial Samuil Andriewicz;

       pentru celelalte proprietăţi: marii proprietari Iacob de Petrino, Otto Petrino, Nicolai de Vasilco, Eugen de Stîrcea, Lupul, Ferro, Alexandru de Hurmuzachi şi procurorul substitut Iacob de Symonowicz.

*

*

Dintre toate numitele alegeri, face mare sfară în ţară alegerea în ţinutul Gura Humorului şi al Solcii, care descoperă deosebit de nefavorabila situaţie a referinţelor noastre. Pentru ţinutul acesta s-a ales, ca deputat, secretarul consistorial Anton Schönbach, un bărbat mult stimat de popor, pentru a sa nefăţarnică purtare, statornicie şi credinţă, în toate afacerile sale (Nu aşa îl cunoaştem de la ceilalţi domni corespondenţi –Redacţia „Albina”). Acest bărbat sta ca candidat rival pretorului din Gura Humorului, Victor Tustanowski, pentru a cărui reuşire s-au întreprins felurite mijloace atrăgătoare, care însă, în urmă, s-au dovedit de nimica, stându-le împotrivă mintea cea sănătoasă a unor ţărani bravi ai noştri.

*

*

Pe adunarea de 68 de bărbaţi alegători a cuprins-o o surprindere înfiorătoare, văzând pe un ţăran, cu numele Mihail Florea, din Solca, care, ca alegător, venind la rând să voteze, a pus pe masa comisiunii alegătoare cartea de legitimaţie, împreună cu 30 de florini v. a. (vienezi – n. n.), zicând cum că ar fi fost îndemnat a lua banii aceştia de la neguţătorul Chaim Schieber, în Gura Humorului, spre acel scop, ca să voteze pentru pretorul Tustanowski, dar el nu poate să însărcineze cugetul său cu păcate pentru bani şi, de aceea, îi dă în mâna comisiunii. A venit şi alt ţăran, cu numele Nicolae Ştir, din Arbore, înaintea comisiunii şi i-a pus pe masă o asemenea de mare sumă de bani, cu aceleaşi cuvinte.

*

*

Pretorul Tustanowski, de faţă fiind, ca comisar al guvernului, n-a lăsat pe aceşti bravi acuzatori ca să voteze, ci i-a tras la răspundere, a pus să-i privegheze, dându-le, cu totul, calea abia după săvârşirea alegerii.

*

*

Anunţându-se, cu strigări de bucurie „Să trăiască!”, numele deputatului ales cu majoritatea voturilor, adică Schönbach, au sărit asupra mădularilor comisiunii alegătoare, în odaia alegerii, partida îmbătată a pretorului, pentru care stăteau deschise popinele (distileriile de alcool – n. n.) evreieşti, fără plată, încât au trebuit ei să părăsească atât localul, cât şi locul de alegere şi să fugă, ca să scape de vreo nenorocire.

*

*

Numitul pretor Tustanowski este aceeaşi fiinţă, despre ale cărei fapte, la ocaziunea alegerii pentru dietă, în anul 1861, era vorba în numărul 5 al foii noastre din 11/23 ianuarie 1867. Precum auzim, se află toate faptele pomenite în cercetare criminală, despre a cărei rezultat voim să împărtăşim, la timpul cuvenit (Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867).

*

1898: Fundaţiunea „Vasile Cocârlă”

*

În unul din numerele din urmă ale acestei foi, am amintit şi noi, în rând cu toate foile noastre naţionale, de nobila donaţie, de 20.000 florini, ce a făcut-o preotul din Ruşi-Moldoviţa, acum protopresbiter Vasile Cocârlă, la Societatea „Şcoala română” din Suceava, pentru înfiinţarea, în timp, a unui internat, în care să se adăpostească şcolarii români de religie ortodoxă din Bucovina. Fapta generoasă, aplaudată de toată presa noastră, merită ca, deşi, la prima vedere, s-au părea de însemnătate mai mult locală, să ne ocupăm de ea ceva mai de aproape; căci este un ce foarte lăudabil, ba dovadă de cea mai cu­rată iubire, nu numai către fraţii săi cei mai de apropiere, ci către tot neamul său, ca cineva să se despartă de toată agonisita unei vieţi pline de osteneli şi să depună acea agonisită pe altarul naţiunii sale, ca din aceea să se dea pâine celor flămânzi şi să se îmbrace cei goi, şi să înveţe cei doritori de învăţătură.

*

Din biografia nobilului donator, precum o descrie compatriotul său, dl Vasile Bumbac, în „Gazeta Bucovinei”, însemnăm că preotul Vasile Cocârlă s-a născut, la 22 martie 1836, în comuna Costâna, partea Berindeşti (sat dispărut – n. n.), din părinţi ţărani, a învăţat şcoala elementară în sătul natal, apoi a continuata la Suceava, a terminat studiile gimnaziale în Cernăuţi, şi tot acolo şi cursul clerical, în toate clasele cu diligenţă rară, purtare bună, economie lăudabilă. Deose­bit talent arată tânărul student pentru muzica vocală şi instrumentală, pe care le cultiva cu bun succes.

*

La 1866, se căsători, la 1867 se hirotoni întru diacon şi presbiter şi se rândui preot la Costişa, apoi administrator parohial, şi, la 1870, paroh la Ruşi-Moldoviţa, unde, ca preot model, păstoreşte poporul până în prezent. La 1873, pierdu, prin moarte, pe soţia sa, iar la anul 1882, moartea îi răpi şi pe unica fiică, ce avea. Cât pentru fundaţiunea, de care ne ocupăm, satisfacem cu plăcere apelul ce îl face Comitetul „Şcolii ro­mâne” către toate foile noastre, de a publica procesul verbal al şedinţei ei respective, cu atât mai vârtos, căci fapta nobilă semnalează un nou îmbucurător progres în viaţa fraţilor noştri bucovineni, şi, ca atare, merită a fi inclusă în ana­lele istorice ale poporului nostru. Iată acel proces verbal:

 *

„Nr. 11 ex 1893.

Proces verbal

din şedinţa comitetului „Şcoala română”, ţinută în 23 august (4 septembrie) 1893.

*

Prezenţi: Toţi membrii comitetului şi, ca oaspe, dl protoprezbiter Samuil Pietroschi.

Vicepreşedintele I, dl Constantin Cosovici, comunică următoarele:

*

„Chemaţi fiind de protoprezbiterul, dl Vasile Cocârlă, ca să-l vizităm la Solca, unde se afla spre restaurarea sănătăţii sale, am plecat, Iuni, în 16/28 august 1893, dimpreună cu membrul co­mitetului, dl adjunct Epaminonda Voronca, prin Rădăuţi, unde ni s-a asociat dl adjunct Emilian Isopescu, la Solca, unde am fosta întâmpinaţi de către dl protoprezbiter Vasile Cocârlă. Nesimţindu-se Prea Cucernicia Sa în puteri, ne-a comunicat că, având toată încre­derea în comitetul Societăţii „Şcoala română”, vrea să predea întreaga sumă juruită acestei instituţiuni filantropice, în mâinile comitetului actual, drept ai cărei reprezentanţi ne-am înfăţişat noi.

*

Primind, deja, în două rânduri, suma de 2.000 florini, pe care am înmânat-o casierului Societăţii, d-lui Animpodist Daşchevici, Prea Cucernicia Sa ne predă, în cărticele de ale casei parcimoniale din Cernăuţi (casa de economii – n. n.), sumă enormă pentru împrejurările noastre de azi, este menită se formeze baza pentru un internat, în care să afle adăpost studenţii ro­mâni care frecventează gimnaziul din Suceava, aflând aici cu, ba chiar şi fără plată cortel (cazare – n. n.), vict şi privegherea recerută.

*

Administrarea acestei sume o predă Venerabilitatea Sa co­mitetului Societăţii „Şcoala română” din Suceava, îşi rezervă, însă, numai cât dreptul uzufructului, pe timpul vieţii sale.

Pentru scopurile viitorului internat, ne împuterniceşte Pă­rintele Vasile Cocârlă să finalizăm negocierile privitoare la cumpăra­rea tuturor realităţilor (terenurile şi construcţiile – n. n.), aşa numite ale lui Volcinschi, care se află, în prezent, în posesia dlui proprietar mare din Stroieşti, George cav. de Popovici, şi anume cu suma de 13.000 florini v. a. (florini vienezi – n. n.), să reparăm şi se adaptăm edificiile de pe acele realităţi şi să le închiriem, până ce se vor afla vrednici imitatori ai Prea Venerabilităţii Sale, care vor strânge un fond atât de mare, ca să poată înfiinţa un internat pe o bază solidă.

*

Predându-ne suma numită, faţa Prea Cucerniciei Sale s-a în­veselit şi, surâzând, ne-a comunicat: „Mi-e uşor la inimă, ca şi când mi-aş fi înzestrat copiii”. Multe virtuţi eroice am văzut, am fost prezenţi când bravii noştri români şi-au vărsat sângele pentru ţară şi împărat; ca să se despartă, însă, cineva în viaţă de întreaga sa avere, depunând-o pe un altar sfânt, precum este acela al „Şcolii ro­mâne”, astfel de natură eroică nu am văzut încă.

*

Depunem această sumă în mâinile casierului Societăţii şi ru­găm comitetul de a lua act despre primirea sumei de 20.067 florini şi a o întrebuinţa conform îndegetărilor (indicaţiilor – n. n.) mărinimosului filantrop, care a urmat cuvintelor Mântuitorului: „De voieşti să fii desăvârşit, mergi şi vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer; şi vino şi urmează mie” (Matei, cap. 19, v. 21).

Profesorul, dl Vasile Bumbac, seniorul comitetului Societăţii „Şcoala română” şi prieten, din pruncie, al mărinimosului filantrop, face următoarea propunere:

*

Comitetul Societăţii „Şcoala română” primeşte, în administrare şi posesiune, suma depusă din partea Prea Venerabilului domn Vasile Cocârlă, promiţând şi obligându-se de a satisface tuturor dorinţelor exprimate din partea Prea Venerabilităţii Sale, cât şi ale acelora care se vor ivi în viitor. Societatea „Şcoala română” ia asupra-şi chivernisirea conştiincioasă a averii depuse în mâinile ei şi a o fructifica astfel încât să o poată întrebuinţa, în scurt timp, pentru acel scop, pentru care este menită. Internatul, care se va deschide la timpul său, va purta numele urzitorului, numele „Internatul protoprezbiterului Vasile Cocârlă”. Această propunere se primeşte unanim.

*

Spre a arăta atât consimţământul la toate dorinţele exprimate, iar mai ales spre a mulţămi generosului bărbat pentru încrederea ce o are în comitetul actual al Societăţii „Şcoala ro­mână”, cât şi spre a manifesta devoţiunea tuturor acelor tineri studenţi, care vor avea, la timpul lor, parte de instituţiunea Prea Venerabilităţii Sale, dl Vasile Bumbac propune, mai departe, ca membrii comitetului, încântaţi de atâtea impresiuni măreţe, sculându-se, să ureze mult preţuitului bărbat mulţi ani. Sub o emoţiune generală, se corespunde şi acestei propuneri.

*

Spre a demonstra, că românii pricep a fi mulţămitori, membrul comitetului, dl Simion FIorea Marian, propune ca procesul verbal al acestei şedinţe, care cu greu va alia semenii, să se publice în „Gazeta Bucovinei”, din care îl vor reproduce toate gazetele care ne sunt binevoitoare. Fiind spiritele mişcate, se suspendă tratarea tuturor celor­lalte agende pentru şedinţa memorabilă din 23 august 1893.

Suceava, în 23 august (4 septembrie) 1893.

*

Dimitrie Costin m. p., Constantin Cosovici m. p., Dr. Vasile Tarnavschi m. p.,  

Emanuil Ciuntuleac m. p., Gheorghe Buliga m. p., Vasile Bumbac m. p.,

Ştefan Stefureac m. p., Simion FIorea Marian m. p., Dr. Animpodist Daşchevici m. p.,

Lazăr Vicol m. p., Epaminonda Voronca m. p., Alexandru Paşcan m. p.”.

*

Cu drept cuvânt, „Gazeta Bucovinei” aduce, în Nr. 74 al anului curent, portretul generosului binefăcător, precum şi un însufleţit articol de fond întru preţuirea fundaţiei întemeiate de dânsul. Meritul l-a încununat Înalt Prea Sfinţitul mitropolit Silvestru Morariu, când a donat pe fiul său spiritual cu hirotonia de protoprezbiter. Din inima poporului nostru a vorbita toată presa română, aducând elogiile sale vrednicului bărbat, care, cu aşa „dragă inimă”, a depus toată avuţia sa pe altarul luminării iubitului său popor.

*

„Mi-e uşor la inimă, ca şi când mi-aş fi înzestrat copiii!”, a zis venerabilul preot, când a pus tot avutul său în mâinile comitetului „Şcolii române”. Fie ca generosul dăruitor să ajungă a vedea, cu ochii săi, fructele acestei „înzestrări a copiilor săi” şi ca exemplul cel luminos, ce ni l-a dat preotul Vasile de la Moldoviţa, în toate părţile locuite de poporul nostru să afle preţuitori şi imitatori! / Zaharia BOIU (Transilvania, Anul XXIV, Nr. 12, 15 decembrie 1893).

Viaţa, moaştele şi minunile Sfintei Paraschiva

*

Cuvioasa Paraschiva s-a născut din părinţi vestiţi şi de bun neam, pe la începutul veacului al XI-lea în satul său, cum îl numesc alţii, târguşorul Epivate, de pe malul Mării Negre, din Tracia, la depărtare de 12 ore de la Constantinopole. Epivate era moşia părinţilor ei şi ea avea şi un frate, care a fost episcop. Şi sora, şi fratele aveau, de mici, foarte mare plăcere pentru viata cu adevărat creştinească. Paraschiva, fiind numai de 10 ani, nu o dată şi-a dat hainele de pe sine săracilor, îmbrăcându-se, în schimb, cu hainele lor cele zdrenţuroase. De aceea, părinţii o ocărau şi o pedepseau; ea, însă, a rămas neschimbată, până ce, într-o zi, a părăsit în taină casa părintească, rudele şi cunoscuţii şi s-a dus în pustie, apoi la Constantinopole, unde s-a închinat pe la toate locurile sfinte şi a petrecut, 5 ani, într-o mănăstire a Maicii Domnului. De la Constantinopole, Sfânta Paraschiva s-a dus la Ţara cea Sfântă sau Canaan sau Palestina, s-a închinat, şi acolo, pe la toate locurile sfinte şi a trăit, apoi, în post şi în rugăciuni, într-o mănăstire din pustia Iordanului, până la vrâsta de 25 ani.

*

Într-o noapte, pe când se ruga, i s-a arătat un tânăr strălucit şi i-a zis: „Lasă pustia şi întoarce-te în patria ta, că acolo trebuie să laşi tu pământului trupul tău!”. Sfânta s-a şi întors la Epivate, fără să se dea, acolo, cuiva de cunoscut şi, după doi ani de trai lângă biserica Sfinţilor Apostoli, a murit şi a fost înmormântată de creştini pe malul Mării Negre. Cam 200 de ani după aceea, fiind aruncat pe mal un corăbier, mort de o boală molipsitoare şi oameni din Epivate săpând pentru el mormântul, au dat de un trup omenesc neputrezit. Săpătorii însă n-au băgat de seamă, ci, împreună cu trupul neputrezit, au îngropat şi trupul cel împuţit al corăbierului. În noaptea următoare, unui om evlavios, anume George, care ajutase la îngroparea corăbierului, i s-a arătat în somn o împărăteasă, pe un tron strălucit, şi încunjurată de mulţime de ostaşi străluciţi, dintre care unul l-a prins pe George de mână şi i-a zis: „Pentru ce voi într-atâta aţi dispreţuit trupul cuvioasei Paraschiva? Nu întârziaţi a-l lua din mormântul cel puturos şi a-l pune într-o raclă luminată, căci împăratul a voit a o preamări pe pământ!”.

*

*

Atunci, şi împărăteasa de pe tronul cel stră­lucit a grăit către înspăimântatul George: „Grăbeşte-te a scoate moaştele mele, de lângă cadavrul acela împuţit; patria mea este Epivate, unde şi voi trăiţi!”. Arătându-se aceeaşi vedenie, în aceeaşi noapte, şi unei femei evlavioase, cu numele Eutimia, epivatenii au dezgropat moaştele sfintei Paraschiva şi le-au aşezat, cu cinste, în biserica lor, cu hramul Sfinţilor Apostoli, unde s-au făcut multe minuni. Ei au mai zidit, cum se spune, pe locul unde fusese casa părinţilor sfintei Paraschiva, o biserică, cu hramul numelui ei. Fericitul episcop Melchisedec din Roman zice că o minune mai nouă, povestită de epivateni arhimandritului Serafim, fost egumen, în anii trecuţi, al mănăstirii Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, când a fost el prin satul epivatenilor, în luna lui martie, este aceasta:

*

„La anul 1311, februarie, în 6, s-a făcut, pe mare, furtună mare, suflând vânt de miază-noapte, cu mult omăt, şi s-au pierdut corăbii multe pentru covârşirea viforului. O corabie mare din Chios ancorase, în liman, cu trei ancore, în dreptul bisericii Cuvioasei, ridicase două ancore şi rămă­sese numai liftă. Acesteia, rupându-i-se funia, rămăseseră una sau două viţe sănătoase. Iară corăbierii, văzând primejdia prea învederată şi deznădăjduindu-se pentru mântuirea lor, au chemat în ajutor pe Cuvioasa Paraschiva, plângând din toată inima, şi, după puţin, s-a arătat Cuvioasa, pe pupă, adică pe partea dindărăt a corăbiei, îmbrăcată în negru şi ţinând cinstita cruce, pe care au văzut-o aievea atât căpitanul, cât şi cârmaciul, fiind ei în partea de dinainte a corăbiei, şi era ca la al 8-lea ceas din noapte. Şi le-a zis Cuvioasa: Nu vă temeţi, că conteneşte viforul degrabă. Şi, îndată, o minune!, a încetat. Iară făcându-se dimineaţa, au ieşit corăbierii la uscat şi au venit la biserica Sfintei, să facă paraclis, şi, văzând icoana Cuvioasei, de departe, a zis cârmaciul căpitanului: „lată muierea ce ţinea crucea: Aceasta e cea ce a venit, noaptea, în corabie!”. „Aşa e, a zis căpitanul, acesta e, de bună seamă!”.

*

*

Şi au făcut amândoi mătănii, cu lacrimi şi, îmbrăţişând icoana, o sărutară. Şi un turc, corăbier din cei din corabie, văzând icoana, zicea şi el: „Aceasta era femeia, pe care am văzut-o, noaptea, în corabie![. Deci, făcând paraclis ş. m. d., de la Epivate moaştele Sfintei Paraschiva au fost strămutate la capitala Bulgariei, Târnovo, unde au stat cam la 160 ani; de acolo, la Valahia sau Ţara muntenească, dăruindu-le Sultanul Baiazid Voivodului Mircea cel Mare, în anul 1393, de unde, în 1396, acelaşi Sultan le-a luat şi le-a dăruit văduvei Anghelina, mama despotului Ştefan al Serbiei, care le-a aşezat în biserica casei sale, din capitala Belgrad, unde ele au stat 124 de ani. În anul 1520, Sultanul Suleiman I le-a strămutat, din Belgrad, la Constantinopole, dăruindu-le, cum spune un scriitor, iară cum spune altul, vânzându-le patriarhului de acolo, cu 12 mii de galbeni, şi, stând ele la patriarhie, timp de 120 de ani.

*

În anul 1639, Voivodul Moldovei, Vasile Lupu, sfârşi zidirea şi înfrumuseţarea vestitei sale biserici a Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, în 1641 a adus, cu cheltuieli de peste 300 mii de Iei, moaştele sfintei Paraschiva, de la Constantinopole, la Iaşi, şi le-a aşezat în biserica numită, unde ele se află şi astăzi. Hotărând guvernul României să repare mănăstirea Sfinţilor Trei Ierarhi din Iaşi, moaştele Sfintei Paraschiva s-au aşezat în o capelă, din lăuntrul mănăstirii, pe un catafalc din lemne de brad. În seara de 26 decembrie 1888, făcându-se, în acea capelă, vecernia, făclia din sfeşnicul de lemn, de lângă racla cu sfintele moaşte, din nebăgare de seamă, a rămas aprinsă şi, topindu-se, a căzut pe sfeşnic, care a luat foc. O noapte întreagă, au ars toate lemnele de brad, pe care sta racla cu sfintele moaşte, s-a topit şi o parte din argintul ce îmbrăca racla şi a ars şi capacul raclei. Abia a doua zi, în ziua Sfântului Ştefan, la 7 ore dimineaţa, focul a fost văzut de nişte şcolari. Dându-se alarma, lumea a alergat la locul primejdiei şi s-a uimit, văzând că sicriul cu sfintele moaşte nu se mai vedea din flăcări şi jăratic.

*

*

Arseseră toate lemnele, stranele de prin prejur şi alte lucruri; se prefăcuse în cărbune sicriul de lemn, în care se aflau sfintele moaşte, topindu-se şi corojindu-se groasele table de argint de pe el; puterea focului fusese aşa de mare, încât se topiseră sticlele, cu care erau acoperite portretele ctitorilor, ce se aflau atârnate pe un părete al capelei; la o depărtare mare de la foc, se coşcovise catapiteazma şi se înfierbântase policandrul până la gradul de a fi şi el topit. Şi totuşi, sfintele moaşte fură scoase din acea movilă de jăratic cu totul nevătămate, neatinse fiind de foc nici chiar stofele, cu care sunt înfăşurate, ba fără să miroase măcar a fum şi fără să fi pierdut Sfânta din podoabele ce le are la coroană, având şi oasele aceeaşi faţă şi fiind netopite nici peceţile de ceară, cu care este pecetluită de la Vasile Lupu Vodă.

*

Episcopul Melchisedec ne spune că l-a rugat pe un prieten din Iaşi, vrednic de toată credinţa, atât pentru evlavia sa, cât şi pentru judecata sa sănătoasă, să-i scrie despre focul întâmplat, şi iată cum îşi încheie acel prietin răspunsul său:

*

*

„Lumea… proslăveşte pe Sfânta (Paraschiva) pentru minunea prea slăvită ce a arătat, rămânând nearsă de un foc aşa de mare! Pentru sceptici însă nu este nimic minunat, în cazul de faţă; pe dânşii nu-i interesează minunile dumnezeieşti, fiindcă ei n-au Dumnezeu, nici suflet nemuritor, nici aşteaptă altă viaţă după aceasta de aici. Acei puţini dintre dânşii, care sunt provocaţi a vorbi despre această minune mare, se silesc a explica fenomenul în felurite moduri ale priceperii lor, în marginile legilor firii, fiind lipsiţi de cultură în cele dumnezeieşti. Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac, nici pentru ce trăiesc!” / Constantin MORARIU (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 24, duminică 7/22 iunie 1924).

*

Moaştele Cuvioasei Paraschiva au fost ridicate, de la Iaşi, din calea bolşevicilor, şi duse, cu mare cinste, la Ciorogârla. Au fost mutate, însă, şi de aici, la altă mănăstire. Populaţia Iaşilor, având pentru Cuvioasa Paraschiva un cult deosebit, după cum spun ziarele, a ridicat un fel de protest împotriva acestei mutări. Cu toate acestea, forurile bisericeşti cu răspundere n-au putut ţinea seamă de dorinţa mulţimii, înţelegând să ferească moaştele de pângăriri păgâne (Unirea, Anul LIV, Nr. 26, 24 iunie 1944).

Vindecări la moaştele Sfântului Ioan cel Nou (II)

*

Uiazdovschi. Între anii 1596-1606, a domnit în ţara Moldovei Voievodul Ieremie Movilă şi fratele său, George, era, pe atunci, mitropolit. Un nepot al acestor fraţi, anume Petru Movilă, născut chiar în anul 1596, adică atunci când unchiul său se suise pe tronul Moldovei, a fost, de la 1633-1647, vestitul mitropolit din oraşul Kiev, în ţara muscălească. Lată, acum, ce istoriseşte mitropolitul Petru: El scrie că, la curtea unchiului său, Ieremie, era în slujbă şi un paharnic polon, anume Uiazdovschi, care, odată, a venit, cu stăpânul său, în ziua de sfântul Ioan cel Nou, la Suceava, şi au întrat în sfânta mănăstire. Văzând acolo Uiazdovschi închinarea atâtor oameni, la moaştele Sfântului, l-a hulit pe Sfântul Ioan, înaintea întregului popor, rostind către tovarăşii săi nişte cuvinte nebuneşti, ce nici nu se pot spune aici, măcar că ele au rămas scrise de fericitul mitropolit Petru şi se ştiu şi acuma.

*

Atunci, fiind de faţă şi Ieremie Vodă, a intrat, cum zice mitropolitul Petru, duhul cel necurat în paharnicul Uiazdovschi, l-a trântit ia pământ şi l-a muncit foarte, iară el striga aşa de tare, încât spaima îi cuprinse pe toţi. Scoţându-l pe paharnic afară, din sfânta biserică, diavolul a început a-l munci şi mai tare, Tovarăşii hulitorului s-au dus deci la mitropolitul George, au căzut la picioarele lui şi au cerut să se roage pentru Uiazdovschi, iar mitropolitul, înţelegând vina, le-a zis: „Lăsaţi-l, puţin, să se chinuiască, căci a hulit pe sfinţii lui Dumnezeu şi credinţa noastră drept-măritoare!”. După sfârşirea sfintei liturghii, mitropolitul a poruncit să-l întindă pe hulitorul îndrăcit pe pământ, lângă racla Sfântului, şi preoţii au început să cânte rugăciuni, iar la urmă, mitropolitul a citit, asupra îndrăcitului, rugăciunile Sfântului Vasile, şi a ieşit dintr-însul diavolul şi a rămas sănătos.

*

Uiazdovschi s-a rugat, apoi, lângă racla Sfântului, zicând: „Iartă-mă pe mine, Dumnezeul meu, şi nu-mi socoti acest păcat, căci, de acum, nu voi huli şi nici nu voi grăi de rău credinţa drept măritoare, ci ca pe o credinţă adevărată şi dreaptă voi mărturisi-o înaintea tuturor. Şi tu, sfinte al lui Dumnezeu Ioane, iartă-mă pe mine, că, de acum, înainte, tuturor şi în tot locul te voi mărturisi ca pe un sfânt şi făcător de minuni al lui Dumnezeu!”. Ieşind, apoi, Uiazdovschi din sfânta biserică, toţi oamenii au mărit pe Dumnezeu şi cinste au adus sfântului Ioan, pentru certarea şi pedeapsa cea dată hulitorului. Mitropolitul Petru Movilă zice că a auzit această minune de la părinţii săi, care au fost de faţă, în biserica sfântului Ioan cel Nou din Suceava, când ea s-a întâmplat, şi mai zice că pe acel Uiazdovschi l-a văzut şi el singur. La sfârşitul istorisirii acestei minuni, iată ce cuvinte mai adaugă mitropolitul Petru: „Am scris aceasta ca şi hulitorii de acum ai credinţei celei sfinte şi ai sfinţilor lui Dumnezeu, văzând această minune întâmplată şi temându-se de pedeapsa cea mare a lui Dumnezeu, să înceteze de a mai huli, ştiind că, deşi este Dumnezeu îndelungat răbdă­tor şi un grabnic în răsplătirea vinei, El, odată, tot pedepseşte, şi cât este de cumplit a cădea în mâna Dumnezeului celui viu!”.

*

* 

Un ecleziarh. Tot mitropolitul Petru Movilă istoriseşte că a auzit, de la ieromonahul Varlaam, minunea aceasta: în anul 1620, miercuri, după Dumineca mare (Pogorârea Duhului Sfânt), când s-a serbat pomenirea sfântului Ioan cel Nou din Suceava, oamenii, ca de obicei, au adus multe daruri la sfânt şi, sărutând sfintele moaşte, au dat şi mulţi bani. Atunci, ecleziarhul, fiind învăţat de diavolul, a luat o parte din banii ce erau pe talgerul de la racla Sfântului şi i-a ascuns în punga sa. Dar abia a închis punga şi a întrat Satana într-însul şi la trântit la pământ, înaintea raclei Sfântului, strigând şi curgându-i balele. Cei ce erau de faţă i-au dat de ştire despre aceasta mitropolitului, care, venind şi văzându-l pe ecleziarh muncindu-se de cel rău, a zis: „Ori din moaştele Sfântului a luat, ori din banii aceştia, fără binecuvântare, s-a încumetat a face furare de cele sfinte!”. Şi îndată a poruncit să-l caute şi, căutându-l, au găsit nu puţini bani în punga lui. Deci, părându-i rău mitropolitului, când îl vedea pe dânsul că se muncea foarte de cel rău, a început să-i citească rugăciunile de blestem şi îndată a ieşit duhul necurat şi, sculându-se, a căzut la picioarele arhiereului, mărturisind greşeala sa şi rugându-se de iertare. Iar el, mult mustrându-l şi dându-i oprire, l-a învrednicit de iertare / Constantin MORARIU (Biserica şi Şcoala, Anul XLVIII, Nr. 25, duminică 16/29 iunie 1924).