1912: O victimă a pedagogiei moderne

*

Sărmana noastră Bucovină! Departe a ajuns! Vrei, odată, să iei condeiul în mână şi să scrii ceva din viaţa de aici, te pui şi scrii şi, apoi, dacă reciteşti ceea ce ai scris, deodată te trezeşti că din pană ţi-a ieşit o cronică scandaloasă. Numai de bine nu auzi.

În corespondenţele mele anterioare, am scris despre tâlhăriile democratice şi despre subjugarea totală a presei locale şi, astăzi, cu durere trebuie să tratez un capitol nou, şi anume să aduc o pildă de tot faină si frumoasă de pedagogie modernă, cum se îndeletniceşte ea la gimnaziul din Suceava.

*

Acest gimnaziu, până nu demult, a fost singurul gimnaziu românesc în toată Bucovina. La început, au servit la el profesori străini, care au prigonit, din gros, elementul românesc. După aceea, însă, fură, cu timpul, înlocuiţi de profesori români. Aceştia îşi dădeau, acum, toată silinţa să ridice mereu inteligenţa românească din ţară, crescând o generaţie nouă, care să fie contrabalanță pentru străinii ce au cucerit ţara. Da, aşa era pe atunci, când erau activi încă profesorii cei vechi, bunii bătrâni, care parte nu mai sunt în viaţă, parte, din cauza bătrâneţilor, au trebuit să se retragă, spre durerea elevilor. Cu retragerea acestor profesori s-a finit şi epoca pedagogiei vechi, al cărei caracter era creşterea serioasă, ştiinţifică şi morală, îmbinată cu dragoste părintească pentru elev. De acolo vine faptul că noi, foştii elevi ai acestor buni bătrâni, şi astăzi, cu iubire fiiască şi respect gândim la foştii noştri profesori şi ne simţim pururea ca şi când am fi, mai departe, învăţăceii acestor bărbaţi vrednici.

*

Astăzi e cu totul altfel. Au venit, vezi Doamne, pedagogi din lumea nouă, cu idei moderne, cu reforme peste reforme, una mai genială decât alta, dar, lucrul de căpetenie, creşterea inimii şi a caracterului, care se poate câştiga numai prin o purtare părintească faţă de elev, zic lucrul de căpetenie s-a uitat cu totul. Aşa pedagogii moderni au introdus, în Suceava, sportul, în cea mai extinsă măsură, încât în adevăr nu poţi pricepe de unde mai au vreme elevii să înveţe ceva din obiectele prescrise pentru învăţământul ordinar, după ce, ziulica întreagă, aleargă pe cele dealuri şi văi, ba cu „Rodel”, ba cu dracul, ba cu tatăl său. Aceste sporturi toate n-au satisfăcut postulatelor „pedagogiei moderne”, de aceea s-a născocit un sport mai cu coarne, anume tragerea la ţintă cu puşca de foc. Că acest sport este cu totul de prisos, la un institut de creştere, care produce aproape exclusiv numai teologi, jurişti, medicinişti şi filosofi, iar numai în parte minimală militari, la aceasta pedagogia modernă nu s-a gândit, ba nici nu s-a gândit nici măcar la aceea că elevii, la acest sport, se joacă nu numai cu puşca, ci şi cu viaţa. Nu o doresc, dar mă tem foarte că, peste scurt timp, se va întâmpla vreo nenorocire, şi apoi cine va răspunde?

*

Dar ce să vezi! Nici măcar acest sport destul de gogonat n-a putut să mulţumească „pedagogia modernă”! Deci, reprezentanţii acestei direcţii de creştere hipermodernă s-au pus pe gânduri şi au gândit, şi gândit, şi gândit, nu şagă, până ce celor două lumini dintre ei, profesorilor Burduhos şi Antonovici, le-a trăznit o idee nouă prin cap, o idee înaintea căreia Comenius, Pestalozi şi toţi pedagogii vestiţi din lume s-ar băga în pă­mânt de ruşine! Anume, amândoi pedagogii moderni, sus numiţi, s-au hotărât să pună capac reformelor şi să introducă, în gimnaziu… duelul! A fost mare discuţie şi ceartă, în corpul profesoral din Suceava, dar introducerea duelului n-a reuşit, se vede, pentru că, în acel corp didactic, se află încă prea mulţi pedagogi retrograzi, care le-au stricat hazul acestor doi pedagogi, smântânei pedagogiei moderne!

*

Dar gimnaziul din Suceava a căpătat, nu de mult, şi un catihet nou. Acesta, văzând atâta râvnă la pedagogia modernă, n-a putut să rămână şi el în urmă şi, deci, şi-a frământat lung creerii, ce să înceapă. Şi iată rezultatul acestei clociri: să se uniformizeze elevii gimnaziului din Suceava! Straie albastre, bumbi de aur, comanac englezesc sau turcesc – nu ştiu, e greu de cunoscut. Până acum, fiecare elev se purta îmbrăcat cum putea: majoritatea elevilor, fiind de la ţară, poartă haine româneşti ţărăneşti, ceea ce foarte mult uşurează părinţilor, adesea foarte săraci, să-şi trimită copiii la şcoală, deoarece hainele produse de industria casnică sunt, pe cât de trainice, pe atât de ieftine, ba pe ţărani aproape nu-i costă nimic. Acum, însă, era cât pe ce să se schimbe treaba, căci, introducându-se acea uniformă şugubeaţă, ţăranii ar fi fost nevoţi să se bage în datorii, de dragul catihetului, sau să nu trimită deloc copii la şcoală. Însă, mulţumită lui Dumnezeu, uniforma a păţit-o, ca şi duelul sus pomenit: astăzi mai poartă uniformă numai fiul catihetului şi… doi evrei!

*

Dar trebuie să mai amintesc încă un truc „pedagogic” memorabil. În despărţiturile româneşti, crescând numărul elevilor, pe zi ce merge, de la o vreme clasele trebuiră împărţite. La început, alfabetul servea ca normă pentru împărţire, aşa, bună-ooară, o despărţitură cuprindea elevii cu iniţialele numelui A-L, iar a doua, pe cei cu iniţialele M-Z. Acuma, însă, s-a introdus altă normă: împărţirea după feciori de domn şi feciori de ţăran. Cine a venit la această idee genială nu ştiu, atâta numai pot constata că începutul datează cam de atunci, de când catihetul din Suceava a devenit nobil de valea Uței!

*

Pe vremea mea, când studiam în Suceava, era cu totul altfel. Atunci nu ştiam ce era fecior de domn ori de ţăran. Eu însumi, ca fecior de ţăran, locuiam, în gazdă, la un loc cu un fecior de preot, care, în studiu, era cu doi ani înaintea mea. El era de la munte şi avea sprijin de acasă, eu eram de la ţară şi n-aveam nimic, deci trebuia să mă susţin cu lecţii. El nu avea nevoie de lecţii și, de aceea, lucra cu atât mai intens ale sale pentru şcoală. Seara, când mă vedea obosit de munca pentru pâinea zilnică şi înţelegea că trebuie să mai lucru și pentru şcoală, îndată se aşeza lângă mine şi, peste scurt timp, mă trezeam pregătit, pe mâine, pentru şcoală. Aşa, eu, feciorul de mojic, aveam instructor de casă gratuit pe un fecior pe popă! Dar de câte ori n-am mâncat din blidul lui, când întârziau părinţii să-mi aducă mâncarea de acasă! Astăzi, amândoi suntem persoane cu stare şi, deşi locuim în depărtare, fiecare cu grijile familiei sale, totuşi căutăm să ne întâlnim, măcar de vreo două ori pe an, ca să ne reamintim viaţa cea frumoasă, ce am dus-o, odinioară, fiind copii. Aşa era pe vremurile acelea şi, de aceea, nu e de mirare că, până astăzi, nimenea nu m-a putut îndupleca să mă asociez partidului democrat provizoriu, să nu fiu rău înţeles, căci, la noi, cuvântul „provizoriu” are două sensuri, şi anume: 1) provizoriu, adică nu definitiv, cum, bunăoară, este George Tofan, care va fi provizoriu în vecii vecilor, Amin!; 2) provizoriu, adică cel care ia provizii pentru toate, cum, bunăoară, corifeii democraţilor, Florea Lupu şi Aurel cavaler de Onciul, care, până acum, au luat provizii cu sutele de mii.

*

Până acum, am vorbit, aşa-zicând, de „paedagogia extra muros”, care, la drept zis, fiind numai o donquijoterie, n-ar cauza elevilor altă daună, decât numai că i-ar împiedica să se ocupe mai intens cu obiectele şcolare, pierzându-se timpul pe cele văi şi dealuri. Dar vine alt soi de pedagogie modernă, pe care voim să o numim „paedagogia intra muros”, şi aceasta este direct periculoasă, atât pentru elev, cât şi pentru profesor. Norma acestui soi de pedagogie este şicanarea până la sânge, şi în Suceava sunt, acuma, o mulţime de pedagogi, care sunt însufleţiţi pentru această metodă. Cel mai terorist dintre toţi este actual vestitul Mocrenschi. Acesta este abia de un semestru numit profesor la Suceava. Studiile şi le-a făcut în Cernăuţi, fiind membru „activ” şi „zelos” al societăţii bătăuşe „Bucovina”. Cu ciupiță roşie şi ţigla (Bratspieß) în mână, întru bătăi veșnice, beţii etc., nobilul Mocrenschi şi-a cultivat inima taman cum trebuie pentru metoda pedagogică teroristă. După ce a mai dăinuit, pe la unele gimnazii, cu groaza băeţilor, în fine a ajuns la Suceava, unde s-a excelat tocmai în 16 ianuarie 1912 stil nou, cu un efect pedagogic care va rămâne o pată de sânge neştearsă în istoria gimnaziului din Suceava. Iată ce a fost:

*

De când a venit Mocrenschi la Suceava, s-a pus pe şicanare sistematică, neîncetând nici măcar un moment. îndată la început se iscă o revoltă între flevi. aceasta însă fu suprimată, fără ca Mocrenschi în urma să-şi schimbe tactica. În preseară anului nou 1912, căzură chiar câteva împuşcături, prin fereastră, în locuinţa lui Mocrenschi, care, din norocire, rămase nevătămat. Însă Mocrenschi rămase tot Mocrenschi. Şicanele sale deveniră din ce în ce tot mai acute, până ce, în 16 ianuarie, se întâmplă catastrofa, şi anume aşa: între elevii din clasa a V-a, despărțitura română, era şi un elev, cu numele Vichenti Greciuc, un băiat sârguincios şi blând ca o copilă, după mărturia celorlalţi profesori ai săi. De acasă, era copil de ţăran, fiul unei văduve sărmane ca vai de ea. Băiatul era conştient că, odată, va trebui şi el să fie sprijnul mamei sale şi de aceea, se sârguia, din răsputeri, să ajungă la o bucăţică de pâine. Dar, trudă zadarnică!

*

Vine Mocrenschi şi iarăşi Mocrenschi! Se pune pedagogul, numaidecât, pe aceea, să rupă gâtul băiatului şi mi ţi-l şicanează, încontinuu, cu o consecvuenţă vrednică de un lucru mai bun. Băiatul, cu blândeţea lui, a răbdat toate şicanele, cugetând că se vor întoarce spre bine. Dar s-a înşelat. Semestrul este, acum, spre sfârşit şi Mocrenschi avea să-i dea ultima lovitură lui Vichenti Greciuc şi, aşa, să-i facă imposibil să urmeze mai departe studiile gimnaziale. Vezi Doamne, şi un vierme se zvârcoleşte, dacă îl calci, necum un om! Aşa şi băiatul, în fine, s-a revoltat! În ziua sus pemenită, Mocrenschi avea să-şi desvolte talentele pedagogice, în clasa a V-a, la ora dintre 12 și1, ora de matematică. Îndată, la începutul orei, elevul Vichenti Greciuc ceru permisiunea să iasă din clasă. Mocrenschi îi încuviinţă; iar băiatul ieşi şi se întoarse, chiar îndată, înapoi, cu o scrisoare închisă, neadresată, în mână. Această scrisoare o dădu lui Mocrenschi, zicând, că e de la profesorul V. M., şi stătu înaintea catedrei.

*

Pe când Mocrenschi deschidea scrisoarea, ca să o citească, Vichenti Greciuc scoase un revolver şi trase cinci focuri asupra lui Mocrenschi, care, uşor vulnerat, fugi în cancelaria directorului. Îndată după fuga profesorului, băiatul puse revolverul la tâmplă şi, cu ultimul glonte, îşi spulberă creierii. Se născu o mare panică în gimnaziu. Îndată veniră mai mulți medici şi orânduiră transportarea elevului la spital. Pe drum, către spital, muri Vichenti Greciuc. Se înţelege că această întâmplare produse o senzaţie grozavă. Simpatiile întregii lumi, aduse la expresie şi în ziarele locale, au fost şi sunt pe partea victimei. Dar martirul, nici după moarte, nu avu odihnă, ci şi acum urmară şicane, din partea direcţiunii. Anume, textul anunţului funebru al colegilor defunctului fu confiscat, supus unei cenzuri aspre şi redactat literal de cătră direcţiunea gimnazială. Îţi vine a crede că gimnaziul din Suceava este sfânta mămucă Rusia, iar directorul este ţarul, tătucul tuturor ruşilor pravoslavnici!

*

A doua şicană: rămăşiţele victimei aveau să fie transportate, pe strada principală, pe lângă Tribunal, ca să fie duse în locul natal al defunctului (Mitoc – n. n.), unde aveau să fie depuse spre odihna veșnică. Se adunară colegii răposatului şi o mulţime de popor, ca să privească la cortegiul funebru. Atunci, tătucul tuturor ruşilor pravoslavnici, temându-se ca sfânta mămucă Rusia să nu facă revoluţie, poate chiar cu bombe de dinamită, lucră într-acolo ca acel conduct funebru să ia, de la spital, alt drum, anume peste câmpuri, înconjurând orașul, şi aşa făcând un drum îndoit, până la locul natal al victimei. Şi aceasta s-a întâmplat în 18 ianuarie 1912, într-o zi când, la noi, temperatura arăta 20 grade Celsius! Întocmai, o temperatură muscălească! Oare n-am dreptate, dacă spun că ne aflăm în zodia muscalului?

*

Inspectorul şcolar român al ţării, imediat ce a aflat despre catastrofă, a plecat la Suceava şi a îndrumat o cercetare disciplinară severă, la care vor fi audiaţi atât profesorii, cât şi elevii. Ştiu bine că, la această ocazie, se vor descoperi lucruri destul de frumoase şi de încântătoare la gimnaziul din Suceava. Dar acuma este ocazia să se asaneze acele neajunsuri atât de funeste, care corup generaţii întregi. Pedagogi ca Mocrenschi trebuie, o dată pentru totdeauna, eliminaţi din corpurile didactice ale şcolilor noastre şi, de aceea, aşteptăm ca inspectorul ţării să procedeze cu rigoarea cuvenită la cercetarea disciplinară, iar consiliul şcolar al ţării îl va alunga peste hotare pe acel tiran blestemat, crescut în şcoala societăţii ultrademocrate studenţeşti „Bucovina”, care are, între membrii ei onorari, şi nişte tâlhari vrednici de puşcărie, cum e Florea Lupu şi Aurel cavaler de Onciul.

*

Acum, încă un cuvânt serios, către directorul gimnaziului din Suceava! Toată lumea ştie că acest gimnaziu odinioară a fost o mostră vrednică de imitat, sub conducerea mult regretatului director Ștefan de Repta. După retragerea sa, veni un director, drept că român bun, dar slăbănog, şi atunci începu anarhia. Acel director se retrase, după scurt timp, în urma bolii sale, şi era de aşteptat că noul director va restabili timpurile de aur, de sub Ștefan de Repta. Ţi-ai găsit! Astăzi e şi mai rău, decât sub directorul intermediar! Actualul director se teme şi de umbra sa. Dacă se întâmplă ceva în corpul didactic – şi acolo se întâmplă foarte multe ce n-ar trebui să se întâmple – directorul pe toate le muşamalizează, în loc să se străduiască pentru îndreptarea răului. El se teme că autorităţile superioare vor pune vina pe el, dacă va fi tras la răspundere vreunul dintre profesori. El crede că, atunci, autorităţile superioare îl vor ţine de un conducător rău, sub care se întâmplă neajunsuri, iar pe de altă parte, se teme de fiecare supleant, ca să nu-l denunţe cumva. De aceea, acea destrăbălare totală, la gimnazul din Suceava!

*

Ştiu că directorul va obiecta că acel gimnaziu, având cred că vreo 24 de clase, este, aşa zicând, un gimnaziu triplu şi, de aceea, conducerea sa cere o muncă uriaşă. Bine! Însă, dacă cineva nu se simte apt să presteze acea muncă, atunci să nu se apuce de ea! Să nu sărute toate pragurile şi tălpile cinovnicilor, ca să ajungă director, şi apoi să lase ca să se întâmple aşa nişte grozăvii sub conducerea sa! Directorul unui gimnaziu trebuie să fie un apărător de granit al institutului său, să-l scutească de atacuri de sus şi de jos! Aşa era Ștefan de Repta! Astăzi, dacă guvernul ar porunci introducerea limbii ucraine în gimnaziul din Suceava, directorul îndată ar face-o! Un cuvânt prin telefon ar ajunge! Directorul îndată ar grăbi la telefon, s-ar închina adânc, căci aşa o face, când vorbeşte, prin telefon, cu autorităţile din Cernăuţi şi, apoi, îndată ar da ucaz să se vorbească ruseşte în gimnaziu. Aşa o figură este directorul actual! Vai de gimnaziul din Suceava! Dacă va merge aşa mai departe, se duce de râpă! Aici e o pildă eclatantă pentru ceea ce înseamnă o conducere rea. Cine nu ştie conduce să nu se prindă la aşa un lucru plin de răspundere! „Qui episcopatum desiderat, bonum opus desiderat”, zice Sfântul Apostol Paul, dar el nu-şi gândeşte, sub „episcopat”, o sinecură cu multă cinste, multe parale şi puţină muncă, ci un oficiu greu, plin de răspundere, care cere o muncă uriaşă, curaj, prudenţă, cumpătare, pe scurt – toate virtuţile pe care trebuie să le aibă un general iscusit!

*

Directorul din Suceava a ajuns la acel „episcopat”; bine, deci, că și-a satisfăcut ambiţiei sale! Acum, însă, dacă este el un om conştiincios, trebuie să purceadă astfel: sau cu mână de fier să prindă cârma gimnaziului şi să-l aducă la acea înflorire, în care era sub Ștefan de Repta sau, dacă vede că are mâini de ceară, să lase cârma altuia mai destoinic, să grăbească la telefon, să se închine adânc şi să vorbească spre Cernăuţi: „Domnilor, văd că nu pot, văd că nu merge; deci, având eu, acuma, anii de serviciu pe deplin, vă rog să-mi daţi pensia cuvenită şi să vă căutaţi pe altul!”. Dacă directorul are numai un pic de simţ al onoarei în sine, aşteptăm că el aceasta va face-o, cât de curând, şi aşa îşi va salva cinstea înaintea lumii şi va ră­mâne, şi mai departe, acel profesor iubit de toţi eleviii săi, „Domnul” cel bun ca un tată!

*

 Sfârşesc cu cuvintele: Dumnezeu să-l ierte pe Vichenti Greciuc şi să dea ca el să nu fi căzut degeaba ca jertfă! / Cornelius a Lapide (Românul, Anul II, Nr. 8, miercuri 11/24 ianuarie 1912).

1912: Tragedia din Suceava

*

Nu spusesem cândva că Suceava a devenit, de un timp, celebră? Mai ales aşa va şti întreaga lume că există, şi acolo, un liceu român. Niciodată, de când există acest institut, nu s-au petrecut fapte de necrezut, ca în anul acesta. Recapitulăm: Greva abiturienţilor, uniformizarea elevilor şi atentatul unui elev. Ca fulgerul s-a răspândit, pretutindeni, groaznica întâmplare. Ziarele cotidiane nu mai sfârşesc cu interviurile şi detaliile corespondenţilor lor. Dar, îndeosebi, domneşte în Suceava o panică deosebită, din cauza accidentului petrecut cu câteva zile înainte.

*

E vorba de elevul de liceu al clasei a V-a, Vichenti Greciuc, care a tras cinci focuri de revolver asupra profesorului său da matematică, Grigori Mocrenschi, în clasă, în prezenţa colegilor săi, şi s-a sinucis, apoi. În jurul acestei întâmplări nemaipomenite, s-au născut legende întregi. După informaţii pozitive, primite din sursă sigură, s-au petrecut lucrurile astfel: de la 12, la 1, erau matematicile, în clasa a V-a. Profesorul cu pricina intrase, imediat după semnul clopoţelului, înlăuntru. Îndată părăsi silitorul elev Greciuc, cu învoirea profesorului său, clasa. După câteva minute, se întoarse, cu un plic în mână, pe care-l dădu profesorului, ca din partea dirigintelui clasei. Pe când desfăcea profesorul Mocrenschi plicul, scoase Greciuc, din buzunar, revolverul şi ţinti asupra profesorului, care se afla la depărtare de câţiva paşi. Dintre cele cinci împuşcături, nimeriră pe profesor una în mâna stângă, iar alta, în umărul stâng. Un plumb se opri în carnetul din partea inimii, iar altul, în fierul de la brăţele. Al cincilea foc nu avu nici un efect. Numai prin minune a scăpat, deci, profesorul cu viaţă, reuşind să iasă, în grabă, pe uşă.

*

A urmat încă o detunătură de revolver şi Greciuc zăcea într-un lac de sânge. Ultimele sale cuvinte au fost: „Ora răsplătirii a sosit”. Imediat, s-a înştiinţat poliţia, consiliul şcolar, tribunalul şi prefectura. Din partea acestor autorităţi au început cercetările cele mai riguroase contra profesorului Mocrenschi, fiind ascultaţi profesori şi elevii. Cauza acestui atentat pare să fi fost stricteţea exagerată a profesorului faţă de elevii săi. Greciuc, fiul unei văduve din Mitoc (districtul Suceava), era un băiat sârguincios şi foarte plăcut colegilor săi. Corpul defunctului a fost înmormântat în satul său natal, până unde l-au însoţit mulţi studenţi. Dormi în pace, fiu al cruntei soarte!

*

Ca şi în anii trecuţi, s-a săvârşit, şi acum, sfinţirea apelor, cu mare pompă, în Cernăuţi. După serviciul divin, celebrat de Excelența Sa mitropolitul dr. Vladimir de Repta, împreună cu clerul mitropolitan, s-a format o impozantă procesiune, care s-a dus la locul sfinţirii. Era ger cumplit afară, dar pe stradă se mişca multă lume. Trei coruri au cântat imnuri religioase, atât la mers, cât şi la întors. Şi de astă dată, am admirat vioiciunea mitropolitului, care, deşi a trecut de 70 de ani, păşeşte bărbăteste, ca un bărbat căruia bătrâneţa nu-i pregăteşte nici o greutate. Nu e lucru uşor de a sta, jumătate de zi, în picioare.

*

Contele de Meran, care a sosit în Cernăuți, a asistat şi dânsul la serbare. Desigur că-i vor fi părut curioase datinile noastre. Dânsul era obișnuit să vadă cortegii compuse din germani blonzi, din pitorescul Tirol.

*

Adeseori, s-au plâns foile bucovinene despre faptul cum ştie „Tribuna” să informeze publicul cetitor. Mai ales, din Bucovina primeşte, pe lângă unele corespondenţe bune, şi lucruri oribile. Nu ştii cine poartă vina. Respectivul corespondent, care nu-şi face datoria conştiincios, sau redactorul, care nu-şi dă seama de ceea ce se scrie în ziarul său. Citind unele lucruri, izbucneşte în hohote de râs, fiiindcă nu corespund realităţii. Citesc, de exemplu, în numărul 4, pagina 7, următoarea notiţă:

*

„Atentatul unui elev. Din Suceava, se telegrafiază ziarelor ungureşti că un elev de pe clasa a V-a gimnazială (admiraţi frumoasa şi plastica limbii literare! Aşa-i că-i zice bine? –Nota Autorului), cu numele Gorcim (numele nu importă; faptul ca atare e însemnat. Să-i zicem, însă, greşeală de tipar – N. A.) a împuşcat asupra prof. de matematici (trebuie să fi fost un savant, dacă era profesorul unor matematici. E, orişicum, o deosebire între matematice și „matematici”. Nu? – N. A.) Makusaski (Dar asta ce o fi? Fie greşeală de tipar! – N. Aut.), care a tratat rău cu el (Se vede că s-au sfădit matematicii între olaltă – N. A.). Pe urmă s-a sinucis. Profesoral a murit şi el în spital (Dar dacă trăieşte poate? – N. Aut.).

S-a terminat cu toate. Despre negrii din Africa s-ar scrie mai bine şi mai exact, decât despre fraţii din Bucovina. Comparaţi lucrurile din fruntea corespondenţei, expuse de mine, cu fantastica notiţă a „Tribunei” şi cred că nu va îndrăzni nimeni să-mi arunce vreun cuvânt greu în faţă. Rog, pe viitor, pe „Tribuna” să redacteze mai precis ştirile din Bucovina. Atâta, pentru cei ce iubesc adevărul (Românul, Anul II, Nr. 10, miercuri 13/26 ianuarie 1912).

1904: Dacă ai avut fericirea să te naşti român

*

Dacă la noi, românii din Ungaria, sentimentul naţional e atât de dezvoltat şi revoltat, avem s-o mulţumim numai politicii nesocotite a ungurilor, care te izbesc în ce ai mai scump pe lume: în limbă, şcoală, în sentimentele de justeţe, de dreptate, de pietate, chiar, faţă de memoria eroilor tăi naţionali etc. Acolo unde înfunzi puşcăria, dacă cutezi să pui o cunună pe mormântul unui erou, care a luptat pentru tron, necum să aranjezi serbări, în stilul cum s-au aranjat la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare; acolo unde tot de puşcărie ţi se face parte, dacă îndrăzneşti să te duci la capul încoronat, ca să te jeluieşti (Procesul Memorandului); acolo unde, în şcolile statului, susţinute şi de tine, eşti hulit şi batjocorit, dacă ai avut fericirea să te naşti român şi să vorbeşti limba maicii tale; acolo unde eşti ameninţat să fii esclus de la toate universităţile, dacă ai cutezat să te duci şi tu, să-ţi depui prinosul admiraţiei tale la mormântul celui mai mare erou al neamului tău şi a unuia dintre cei mai mari ai întregii creştinătăţi (ucazul rectorului universităţii din Budapesta); acolo unde rectorul unei universităţi se-ncumetă a declara, înaintea lumii, că, până ce va fi el rector al universităţii, cutare profesor român nu va căpăta diplomă de profesor, şi duiumul atâtor şi atâtor cazuri revoltătoare încă; acolo, într-o astfel de ţară, zic, sentimentul naţional va fi, totdeauna, revoltat, în fierbere şi necontenită oţelire; acolo, ura faţă de cei care tind să-ţi înăbuşe, cu cele mai drastice mijloace, orice licărire de naţionalism, e natural ca aceasta să crească, să se înăsprească.

*

*

De unde ies cei mai mari şi mai aprigi naţionalişti ai noştri? Din puţintelele şcoli româneşti poate?… Nu! Din şcolile dumnealor ungureşti ies cu toţii! De ce? Fiindcă numai acolo are bietul român ocaziune să-i cunoască până-n rărunchi, să se frece zilnic de ei, să înghită la noduri din partea profesorilor, care nu scapă nici o ocaziune de a le batjocori istoria, de a le împroşca cu noroi pe toţi câţi s-au înălţat, vreodată, în istoria şi conştiinţa neamului românesc, pe toţi câţi şi-au câştigat dreptul la cunoştinţa şi admiraţiunea ălor săi, fiindcă acolo sunt bruscaţi necontenit în cele mai plăpânde şi mai scumpe sentimente ale lor, acolo se revoltă în ei sufletul, acolo se coace în ei dorul de a se vedea, odată, ieşiţi din cătuşele şcolii, ca să-şi poată descărca povara sufletească.

*

*

Dar cum stăm în viaţa publică? Suntem, poate, acolo mai favorizaţi şi mai consideraţi?… Feritu-te-a sfântul! Poţi fi model de zel şi de exactitate, căci, dacă ai nenorocirea să ai, de rival la ocuparea vreunui post, în vreun oficiu de stat, pe vreun secui sau pe vreun evreu, pripăşit, de ieri, de alaltăieri, pe aici, dichisit, însă, în haina vreunui nume neaoş ropogos, poţi lua frunza-n buză, că de tine nu i se rupe inima nimănui. Reneagă-ţi, însă, sentimentele, calcă-ţi în picioare numele ce ţi l-au lăsat, cinstit şi nepătat, părinţii şi strămoşii tăi, şi… poţi face carieră. Şi-apoi ungurii se miră că românii ieşiţi din şcolile lor, care au studiat numai şi numai ungureşte, urăsc şi limba lor, pe care, deşi o vorbesc perfect, n-o întrebuinţează deloc, ba o dispreţuiesc şi o urăsc chiar. Eu nu mă mir de aceasta, ci mă mir de mirarea lor!

*

*

E doar lucru vechi şi natural ca fiecare acţiune să trezească reacţiune. Poftiţi, domnilor maghiari, în Bucovina, rotiţi-vă, o lecuţă, privirea împrejur şi trageţi cu urechea, şi vă veţi convinge despre un lucru foarte trist pentru noi, românii, nu pentru dumneavoastră, anume că şi cei mai buni români de acolo, din pătura cărturarilor, vorbesc bucuroşi limba germană, nicidecum limba maternă, pe care nici nu o cunosc sau, dacă o cunosc, o mutilează grozav în vorbire. Şi acolo nu se promovează limba germană nici cu biciul, nici cu „teremtette”, nici cu „kisdedóv”-uri („teremtette kisdedóv” înseamnă „crearea de pepiniere” – n. n.)! Şi dumneavoastră, care vă folosiţi de toate mijloacele, ce le poate inventa un cap înfierbântat de cel mai detestabil şovinism, aţi ajuns, după atâţia amar de ani, la genunchii broaştei! / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 178, marți 21 septembrie / 4 octombrie 1904).

*

* 

Care o fi, oare, cauza? Ia-n spargeți-vă toată capadochia cu dezlegarea acestei enigme!… De aceea ziceam, mai sus, că, dacă la noi primează sentimentul naţional atât de viu, avem să mulţumim maghiarilor, care se îngrijesc, aproape în fiecare zi, de alimentarea şi oţelirea acestui sentiment, pentru ceea ce trebuie să le fim foarte recunoscători, căci, dacă urmau şi ei politica cu mănuşi a nemţilor din Austria, faţă de românii din Bucovina, inevitabil trebuia să ajungem şi noi acolo unde au ajuns românii din Bucovina. Dar sus e Dumnezeu, care se îngrijeşte de toţi şi le orânduieşte pe toate!… Cu cât se va da mai aprig „cu Bánffy”, cu atât are să ne pese mai puţin de slăbirea sentimentului naţional şi de maghiarizare!

*

*

Am cam deraiat. Dar nu-i mirare! Trenul, că merge pe şine de fier bine fixate, şi tot deraiază, dar apoi pribeagul de gând, căruia nu-i poate pune nimenea căpăstru, să nu deraieze?… / S. TAMBA (Tribuna, Anul VIII, Nr. 179, miercuri 22 septembrie / 5 octombrie 1904).

1902: Vestea morţii lui Mihai Teliman

*

Mihai Teliman, ziarist din Bucovina, a decedat. „Deşteptarea” îl prezintă în următorul chip: „I-a căzut pana. Mort e acum şi el, sărmanul, după o lungă suferinţă. Prin un deceniu a răspândit surâsuri şi hohote de râs în jurul său şi prin toate casele româneşti din Bucovina. Pana lui cultiva, cu măiestrie neîntrecută, umorul, ironia şi satira. Pentru ea, stilul elegant şi spiritual era un idol.

*

Pe la 1892, Mihai Teliman a început a scrie foiletoane la „Gazeta Bucovinei”, validându-se, din capul locului, ca un stilist şi scriitor de frunte. Chiar „Convorbirile literare” au devenit atente la scrierile lui şi au reprodus o parte din foiletonul „Dimitrie Bunduşca”, tipărit, la 1897, în „Patria”. Cine nu a râs, din tot sufletul, când a citit „Victima lui u mut”, „Cazacul Nencu”, „Siretul”, „Ziua lui Probus” şi aşa mai departe, un şir întreg de foiletoane scăpărătoare de sarcasm şi de spirit!

*

Mihail Teliman – Studiu

*

Impresionabil ca un copil, acum râdea, glumea şi se gândea la poznă, şi un cuvânt, o trăsătură a feţei puteau să pună frâu voii bune, spre a-l abate către melancolie, din care cu nespusă dezinvoltură izbucnea în veselie. În contact, îi plăcea harţa vorbei spirituale; provoca cu drag conflicte, spre a le sfârşi în hohote de râs. Era un om original, în felul său. Individualitatea lui pretindea răsfăţarea copilului. Nu putea suferi sclavajul intelectual, mai ales când tutela era de ordine prea inferioară. Se răzbuna prin şozenii şi prin glume, cu toată bunătatea sufletului său. Era satiric şi ironic, dar cinismul, soţul egoismului, era departe de el. Uşor se lăsa răpit de însufleţire. Pentru exprimarea ei, găsea nu accente, ci acorduri întregi.

*

A luat parte şi la politica militantă, ca redactor în ziaristica română bucovineană, mai întâi la „Gazeta Bucovinei”, al cărei şef-redactor a fost, din toamna anului 1895, până în primăvara anului 1896; după apunerea ei şi fundarea „Patriei”, la 1897, a stat ca redactor la acest ziar, mai multe luni; a fost, apoi, şef-redactor al foilor „Sentinela” şi „Timpul”, care ambele au trăit numai câte puţine luni. Spre sfârşit, a colaborat la „Deşteptarea” şi la „Bukowinaer Journal”, unde şi-a scris ultimele foiletoane, în limba germană.

*

De trei ani, încoace, s-a încuibat în el tuberculoza. Încet, încet, a început a i se tăia firul vieţii şi, vineri (19 decembrie n. n.), la 2 ore p. m, şi-a dat sufletul, la Siret, unde petrecea sub îngrijire frăţească.

*

Vestea morţii lui Mihai Teliman, deşi nu era neaşteptată, va fi primită cu regrete pretutindeni, unde el şi scrierile lui au fost cunoscute. Scrierile lui, îndată ce vor fi pătruns în cercuri mai largi, îi vor cuceri, între scriitorii noştri moderni, locul unuia dintre cei mai buni stilişti români. Fie-i ţărâna uşoară! Doarmă în pace!” (Tribuna Poporului, Anul VI, Nr. 230, miercuri 11/24 decembrie 1902)

1867: Sfântul Ioan cel Nou salva bugetul României!

*

Numai din dulcele târg al Folticenilor putea veni o astfel de gogoaşă persuasivă, care prindea teribil, pe la începutul anului 1867, aşa cum cred că mai prinde şi astăzi, în cea mai curmezişă epocă a bigotismului idolatru, în care Tatăl şi Fiul nu mai înseamnă nimic pentru închinătorii la oase. Dar minunile îs minuni, aşa că poate îşi mai exercită Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, încă o dată, măreţia metafizică, pentru a salva definitiv şi bugetul României, şi pe cel al judeţului Suceava. Precizez, dacă tot am ocazia, că materialele din presa veche mă interesează ca mărturii, pe cale de a se pierde pentru totdeauna, dar pe care mi-am propus să le salvez, pagină cu pagină, şi să le încredinţez viitorului, în câteva volume de memorie românească recuperată.

*

De lângă frontiera de la Fălticeni. Ne aducem prea bine aminte de un articol, din prea stimatul jurnal „Albina”, din anul trecut, în care s-a descris tânguincioasa stare a locaşului Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou din Suceava. Acel articol se tipări, apoi, şi în unul din numerele gazetei de Focşani, spre a aduce, cu grăbire, urgenţa necesitaţii reparaţiilor şi a zidirilor la cunoştinţa înaltului guvern român, care, acuma, după secularizarea bunurilor mănăstireşti, a luat asupra-şi sarcina cea onorantă a drepturilor patronale la locaşul amintit. În acel articol, se pronunţa şi prorocea că, numai ce în România vor fi devenit trebile statului durabil organizate, guvernul de acolo va şi întreprinde realizarea dorinţei comune a coreligionarilor români, şi, iată!, aşa şi este.

*

*

În 12 faur nou 1867, telegrafia prea nobilul deputat al ţinutului Folticenilor, dl G. Ghiţescu, de la Bucureşti, către prea demnul proistos al sfintelor moaşte din Suceava, dl Darie Farnovietici, cum că Camera a votat, în ziua numită, două mii de galbeni, spre acoperirea bisericii Sfântului Ioan, neputând, de astă dată, mai mult a semna pentru deficitul bugetului din acest an. Un pas gigantic a făcut, cu aceasta, înaltul guvern al României spre împlinirea dorinţei obşteşti.

*

Prin mijlocirea Sfântului Ioan s-a făptuit că trebile, în România, s-au regulat, într-un timp atâta de scurt, spre mulţămirea naţiunii, şi avem credinţa neclătită că, prin mijlocirea acestuia-şi ales al lui Dumnezeu, în scurt şi starea financiară se va regula, spre mulţămirea ţărilor unite şi spre înfrumuseţarea definitivă şi demnă de locaşul osemintelor Sfântului Ioan, care, neîncetat, se roagă către părintele ceresc, pentru ferirea de boli, de foamete, de venirea, asupra-ne, a altor nemuri şi de războiul cel dintre noi (Albina, Anul II, Nr. 16/123, miercuri 8/20 februarie 1867).