ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 80

Unirea: Triumful României, nicidecum al Bucovinei

Casă Bucovineană - Biblioteca Naţională a României

Casă Bucovineană – Biblioteca Naţională a României

*

Odată cu începerea Primului Război mondial, cei mai mulţi dintre locuitorii români ai Bucovinei considerau că, „pentru noi, Românii Bucovineni, soarta Austriei este şi soarta noastră; aceasta este convingerea nestrămutată nu numai a lumii noastre intelectuale, ci şi a întregului Neam Românesc din Bucovina, până în păturile cele mai largi ale poporului”[1], iar afirmaţia aceasta este susţinută de numărul incredibil de mare al românilor bucovineni, care mor, pe fronturile habsburgice, pentru apărarea Austriei.

*

Un regiment românesc în marş - Biblioteca Naţională a României

Un regiment românesc în marş – Biblioteca Naţională a României

*

În tranşeele României Mari luptă doar Iustin Breabăn, Lascăr Luţia, Ambrozie Micuţariu, Silvestru Micuţariu, Dumitru Mihalaş, Vasile Popescu şi Teodor Turturean, lor alăturându-li-se şi câţiva cărturari, precum Ion Grămadă, căzut la Cireşoaia, în 27 august 1917, Dimitrie Marmeliuc, rănit la Oituz, Alexandru Bocăneţu, rănit la Mărăşeşti, iar ca necombatanţi, Ion I. Nistor, George Tofan, Aurel Morariu, Vasile Liţu, Dr. Sluşanschi, toţi consideraţi, în Bucovina vremii, „dezertori de frica războiului”, „elemente obscure şi indivizi înzestraţi cu diferite defecte morale, care au preferat să se îndosească pentru a-şi salva viaţa împreună cu păcatele lor”[2]. În vremea asta, confruntându-se cu „muscalul (care) a intrat în ţară şi voeşte să răpună Împărăţia”, „bravii ostaşi din Regimentul 41 s-a luptat cu neasămănată bravură. 62 de feciori români au fost distinşi de Maiestatea Sa Împăratul cu medalia pentru vitejie”[3], „Regimentul 41 de infanterie din Cernăuţi, în majoritate Români, a stat în luptă neîntreruptă 54 de ore”[4], femeile împleteau mânecari de lână pentru ostaşi, pe care îi colecta „Cornelia Tarangul, în Suceava, str. Sf. Niculae, de unde se vor trimite pe câmpul de răsboi”[5], iar în întreaga Bucovină era „mare lipsă în unele soiuri de alimente”[6].

*

Cernăuţi, incendiat de ruşi - Biblioteca Naţională a României

Cernăuţi, incendiat de ruşi – Biblioteca Naţională a României

*

Intraţi în Bucovina, ruşii pradă şi ard mahalaua Storojineţului, locuită doar de români, castelul Budineţ al fruntaşului român de Volcinschi, conacul lui Ianoş din Panca şi, în vreme ce luptele din împrejurimilor Cernăuţilor se dădeau cu încrâncenare, principalele instituţii se mută, vremelnic, la Suceava, acolo unde, în 22 noiembrie 1914, Aurel Onciul şi un comitet de ţărani, format din câmpulungeanul George Hutu, dornenii Ştefan Forfotă şi George Boncheş, stroieşteanul Ştefan Bârtoi, horodniceanul Zaharie Zub (unchiul lui Em. Grigorovitza) şi Alexandru Buburuzan, din Mănăstirea Humorului, adună câteva mii de ţărani, pentru a semna un apel de intrare a României în război de partea Austriei („căzând Austria, cade cu ea şi întregul neam românesc”): „De aceea, noi, ţăranii Români din Bucovina, am fost şi rămânem pururi credincioşi Împărăţiei” şi „le spunem răstit domnilor de la Bucureşti că noi nu ne clintim în credinţa noastră pentru Împărăţie, că ne împotrivim oricărui amestec în treburile noastre şi că dorim din suflet ca oastea românească să lupte alături de feciorii noştri din oastea împărătească”[7].

*

Cumplitele zvârcoliri ale războiului, pe pământ bucovinean, au produs numeroase fapte de eroism în beneficiul Austriei. „Ruşii au reocupat, în 28 noiembrie 1914, capitala Cernăuţi. De aici, ruşii au înaintat pe teritoriul cuprins între râurile Prut, Ceremuş şi Siret, concentrându-se în mase considerabile pe malul Prutului, la Zalucea, în dreptul oraşului Sniatin, şi pe malul drept al Siretului, la Berhomete şi Hliboca… Populaţia capitalei Cernăuţi, cel puţin în două părţi din trei, s-a refugiat în părţile de sud ale ţării sau peste Ronina şi Ungaria, în provinciile vestice”[8], apoi, „pe la sfârşitul lunii Decemvre, Ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului”, sub comanda generalului Şîşkin, ajungând, „vineri, în ajunul anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiazăzi” la Iţcani, la Costâna şi la Mihoveni, şi, de acolo, în Suceava, pe care au ocupat-o în 2 ianuarie 1915. „Urgia războiului s-a dezlănţuit ca o straşnică cumpănă asupra ţerişoarei noastre. Ea şi-a aflat culmea în ocupaţiunea rusească, când duşmanul a cuprins întreg teritoriul dintre albia Siretului şi valea adâncă a Moldovei, tăbărând în număr de zeci de mii în comunele resfirate între Gurahumorului şi Valeaputnei, până adânc în Fundu-Moldovei şi Ciocăneşti. Înaintarea falnică a Ruşilor s-a sdrobit, lovindu-se de stâncile Mestecănişului, pe care le-au scăldat într-un potop de sânge. Pe urma duşmanului au remas numai jale şi cea mai adâncă mizerie. 74 mii de locuitori români din părţile muntelui au îndurat cele mai mari neajunsuri”[9]. Retragerea ruşilor a continuat până în vară, când, în ziua de joi, 10 iulie 1915, au părăsit şi Cernăuţii. În 22 iunie 1915, a fost recucerit şi Lembergul, noua victorie habsburgică prilejuind sucevenilor, încă din ziua următoare, 23 iunie, o nouă ocazie de a petrece patriotard, printr-un „conduct festiv până înaintea palatului administrativ, unde directorul liceului greco-ortodox, d. C. Procopovici, şi catihetul aceluiaşi institut, Dr. Orest Tarangul, nobil de Valea Uţei, au ţinut alocuţiuni înflăcărate, la care a răspuns prefectul districtului, d. Dr. R. Korn”, manifestarea durând două zile, cu suspendarea activităţilor şcolare, căci „cu urale puternice pentru gloriosul Monarh Francisc Iosif I şi pentru credinciosul şi viteazul tovarăş de arme, Împăratul Wilhelm, s-a sfârşit această serbare”[10].

*

Pe fronturile Austriei se afirmă în luptă, dobândind medalii de vitejie, George Dan, Ilarion Grosar, Teodor Pomohaci, Alexandru Hrincu, Ştefan Corlaţan, George Colibaba, Iulian Zus, Samuil Persic, Silviu Iliuţ, Gavril Rotar, Ioan Cocârlă, Grigorie Pătrăucean, Ioan Repta, George Rusu, Stan Nicolae, Claudiu Isopescul, Teodor Ihnatuş, Constantin Chifan, George Iurescul, Nichifor Porcu, profesorul sucevean Vasile Burduhos, locotenent colonelul Teodor Cernăuţan etc.

*

Şi mor pentru Austria, dar şi pentru un mod de viaţă şi de civilizaţie, care caracteriza Bucovina ultimelor decenii, Pavel Scripcar din Tereblecea, Constantin Petruc, fiul preotului din Vilaucea, Ioan Maghior, fiul preotului din Horecea, Constantin Tarangul, fiul directorului de poliţie din Suceava, George Prelipcean, fiul învăţătorului din Gălăneşti, gimnazistul sucevean Ioan Tărâţă, precum şi alte mii de tineri bucovineni.

Zamfir Nicoară

Zamfir Nicoară

*

Doar doi tineri din Rus-Plavalari, proaspeţi absolvenţi ai gimnaziului din Suceava, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, mor fără glorie, împuşcaţi de plutonul bucovinean de execuţie şi aruncaţi în gropile pe care au preferat să le sape, numai să nu tragă în fraţii lor români.

*

„În vara anului 1916, armata română, răzbind prin trecătorile Carpaţilor, înaintă fulgerător spre inima Ardealului, visul de atâtea veacuri al energiei româneşti.

*

În luptele din jurul Braşovului, ostaşii români au întâlnit un regiment bucovinean, în cari doi soldaţi au refuzat să tragă împotriva fraţilor lor de sânge. Condamnaţi la moarte, ei au fost constrânşi să-şi sape singuri mormintele, la o margine a cimitirului din Satulung, au fost executaţi, fiecare pe marginea mormântului său, şi acoperiţi cu ţărna primitoare a pământului ardelenesc.

*

Preotul din Satulung, în care s-a întâmplat groaznica executare, părintele Zenovie Popovici, aducându-şi aminte de eroica moarte a celor doi Români bucovineni, a hotărât să dezgroape, după zece ani, chinuitele lor oase şi să le dea, împreună cu osemintele altor opt ostaşi români, la loc de cinste, în faţa bisericii din mijlocul cimitirului în care martirii bucovineni au fost executaţi.

Dumitru Catană

Dumitru Catană

*

Acest pios act de recunoştinţă faţă de amintirea lui Zamfir Nicoară din Rus-Plavalar şi a lui Dumitru Cătană, a cărui comună de obârşie nu se ştie încă, s-a petrecut în ziua de 7 octombrie 1928, cu onoruri militare pe care le-au dat Vânătorii de munte din Bucovina, sub comanda colonelului Savu…

Pe Troiţa ridicată la căpătâiul martirilor bucovineni, înfrăţiţi în pământul Săcelelor cu opt viteji răpuşi şi ei de moarte, în avântul lor ostăşesc, s-au săpat următoarele cuvinte:

În amintirea vitejilor ostaşi căzuţi pe aceste locuri pentru întregirea neamului românesc şi pentru preamărirea jertfei eroilor martiri, învăţătorii români bucovineni Dumitru şi Ioan (în timpul săpării inscripţiei, încă nu li se cunoşteau numele), foşti în armata austro-ungară, executaţi, în Octombrie 1916, şi aruncaţi în gropile săpate de ei, neprimind să lupte împotriva fraţilor români“[11].

*

În vremea războiului, Bucovina a avut şi un erou popular, pe „Victor Rusu, spaima ruşilor”, pe capul căruia se stabilise o recompensă de 25.000 de ruble. „Absolvent al Academiei Militare înfiinţate încă pe vremea Mariei Tereseia, Rusu îşi făcu o admirabilă poziţie în armată, ajungând aghiotant al şefului de stat major austro-ungar, baron von Hotzendorf. Înainte de a ajunge, însă, acolo, a colindat Bosnia şi Herţegovina şi Serbia, organizând temutul serviciu de spionaj împotriva bandelor sârbeşti ce nelinişteau populaţiunea paşnică din cele două provincii, pe atunci numai ocupate de Austro-Ungaria. De multe ori s-a bătut şi prin Muntenegru… Astăzi (n.n.: în 1916), numără aproximativ 50 de ani.

Victor Rusu

Victor Rusu

*

Demisionând, din motive necunoscute, din armată, a intrat în presă şi a lucrat, multă vreme, în redacţia Partidului Naţional Român din Budapesta, „Lupta”, colaborând regulat la „Reichspost”, la organul socialiştilor creştini din Viena şi la „Danzers Armee-Zeitung”.

A mers, apoi, în România, unde a luat parte, ca ziarist, la mai multe manevre, publicând în gazetele din Austria câteva articole cu bune aprecieri cu privire la calităţile şi defectele Armatei Române.

În timpul din urmă, avea o baie de piatră lângă Turnu-Severin, când veni ştirea despre isbucnirea răsboiului. Victor Rusu, deşi nu mai figurează în cadrele armatei austro-ungare, a alergat imediat să-şi apere ţara. S-a prezentat voluntar, i s-a dat comanda unei companii de cercetaşi, compusă din glotaşi români, aleşi de el din ţinutul Solnoc-Dobâca şi Năsăud, cu care a operat, aşa-zicând, desfăcut de celelalte trupe.

În Bucovina şi Galiţia, de-a lungul Carpaţilor, se povestesc lucruri minunate despre această mână de eroi”[12].

*

Contrapus românilor bucovineni care luptau, deja, în Armata Română, Victor Rusu, personaj real, de altfel, conducea 200 de voluntari, „oameni cu familie, toţi între 36-40 ani”, special antrenaţi pentru războiul de gherilă („acest viteaz comandant ajunge până acolo că-şi obişnuieşte oamenii să umble desculţi pe la Crăciun, pe un frig de 24 grade”), cu care a dat 27 de lupte, cele mai multe prin surprindere, dar, dincolo de victoriile sale reale împotriva ruşilor, el a avut parte de legendare şi datorită nevoii generale de speranţă, într-o Bucovină ruinată de război şi terorizată de lipsuri şi foamete, toate aceste violenţe încheind, de fapt, ce-a de-a treia perioadă a Bucovinei istorice.

*

Cernăuţi - Biblioteca Naţională a României

Cernăuţi – Biblioteca Naţională a României

*

Bucovina îşi vede şubrezite visele europene odată cu sfârşitul războiului, începând de „luni, în 7 Mai 1918, în ziua de Sf. George, (când) s-a încheiat pacea între Puterile Centrale şi România”, cu rectificările de frontieră, niciodată puse în practică, prin care Bucovina câştiga, în defavoarea României, „un teritoriu de 1.800 chilometri. În colţul dintre Transilvania şi Bucovina, noua frontieră duce, de pe muntele Ceahlău, peste Bistricioara şi muntele Bivol, înspre Cornul Luncii. Ea cuprinde satele Borca, Drăgoiasa, Şarul Negri, Şarul Dornei, Arenii, Broştenii, Găineştii ş.a.

Înspre est, noua frontieră o ia, mai în jos de Sirete, la punctul numit „La Ţară” şi duce spre Cândeşti, dincolo de Herţa, la Lunca de lângă Nouasuliţă. Localităţi mai însemnate pe acest teritor sunt: oraşele Mihăileni şi Herţa, apoi Mamorniţa şi Molniţa”[13].

*

Acestui eveniment i se adaugă, într-o provincie cu tradiţie duplicitară şi ezitantă, „dislocarea de trupe ucraine, şi anume de legionari ucraini, la Cernăuţi şi, de aice, până în sudul Bucovinei”, iar atitudinea acestor ostaşi, care încercau „smormârea populaţiei româneşti de a cere unirea cu statul ucrainean, care era vorba să se înfiinţeze în Galiţia de est”[14], dezmorţeşte planturosul elitism bucovinean, care începe să se întrebe ce se va întâmpla cu Bucovina. „Această întrebare agită din nou jurnalele din Capitala ţării şi trebuie să mărturisim că întrebarea este îndreptăţită. Dacă dorinţa naţională a Polonilor şi făgăduielile ce li s-au făcut ajung să se împlinească prin înfăptuirea unui stat polon, care să cuprindă şi întreaga Galiţia, Bucovina atunci rămâne fără legătură directă cu cealaltă parte a imperiului. Situaţia ajunge şi mai încurcată dacă se realizează aspiraţiunile Ucrainilor din Galiţia, cari cer cu toată stăruinţa ca din teritoriul ucrain din estul monarhiei să se formeze o provincie curat ucraină.

*

Compatrioţii noştri ucraini doresc şi ei, precum nici nu s-ar putea altfel, să facă parte din această nouă provinţă, „Ucraina Austriacă”, numai că nu voiesc să se mulţămească cu frontiera firească, care se sfârşeşte pe malul stâng al Prutului şi al Ceremuşului, ci arată pofta de a coborî hotarul până dincoace de apa Siretului, ceea ce, în urmă, ar încăpea în concepţia modernă a paşnicelor rectificări de frontieră. Oricum, noi vom sta de pază şi ne aşteptăm că deputaţii noştri din parlament vor şti să prevadă şi să prevină.

*

Alipirea teritoriului ucrain al Bucovinei, însă numai al acestuia, cătră Noua Ucraină n-ar micşura întru nimică vitalitatea provinţei Bucovina, care, sporită cu noile teritorii din Moldova, cuprinse în noile rectificări de frontieră, ar întruni toate condiţiunile ca, rămânând neîmpiedicată în desvoltarea sa, să se rădice, aice, în estul monarhiei, la asemenea valoare culturală şi materială ca şi ţările mai înaintate din vestul imperiului”[15].

*

Rămas ţap ispăşitor în faţa istoriei, Aurel Onciul exprima, de fapt, ceea ce alţii doar gândeau, apoi, când au avut de ales între două rele (în noaptea de 12 octombrie şi, mai ales, după ce s-a spulberat visul din 25 octombrie 1918, de realizare a unui stat românesc, în cadrul Confederaţiei Statelor Dunărene, în care stat românesc să intre Bucovina, Ardealul şi ţinuturile româneşti din Ungaria), bucovinenii de frunte s-au adunat în casa ardeleanului Isidor Boda din Cernăuţi, unde celălalt „înţelept ardelean”, Sextil Puşcariu, urma să-i sfătuiască asupra răului mai mic şi, drept consecinţă, de asumat.

*

Etnii bucovinene - Biblioteca Naţională a României

Etnii bucovinene – Biblioteca Naţională a României

*

Între timp, populaţia bucovineană „trecea printr-o mare nelinişte” şi avea „nevoie de ocrotire, întrucât jefuitorii începuseră a se deda la prădăciuni”, aşa că trupa de grăniceri români din Burdujeni, Vereşti şi Buneşti, condusă de maiorul Anton Ionescu şi de locotenenţii Chiuşlea şi Borş, a intrat în Suceava, chipurile în sprijinul jandarmilor austrieci, în noaptea de marţi spre miercuri, 5 spre 6 noiembrie 1918 (de asta se numeşte o stradă din Suceava „6 Noiembrie), fără aprobarea, dar cu gloria de după a generalului Iacob Zadik, comandantul Diviziei a 8-a a Armatei Române de la Botoşani.

*

Anton Ionescu

Anton Ionescu

 

În vreme ce fruntaşii românilor bucovineni o scăldau dintr-una în alta, voluntarii bucovineni ai Armatei Române, trecuţi în rezervă, între timp, căutau soluţii pentru realizarea visului lor, acela al Reîntregirii Neamului. Un vis sfinţit cu jertfă şi cu sânge, despre împlinirea căruia mărturisea unul dintre acei sfinţi jertfelnici ai românilor, profesorul Dimitrie Marmeliuc, rănitul de la Oituz, care va ajunge, în primul deceniu românesc al Bucovinei, şi primar al Cernăuţilor, cum că „pentru refugiaţii ardeleni şi bucovineni, mulţi dintre ei proaspăt demobilizaţi de guvernul Marghiloman, Basarabia deveni o a doua patrie, în slujba căreia aceştia îşi puseseră toate forţele spirituale, ajutând la consolidarea noii vieţi româneşti în provincia dintre Prut şi Nistru”, aşa că, „la 6 octombrie, refugiaţii şi voluntarii bucovineni se întruniră la Chişinău şi aleseseră un comitet, în frunte cu Ion I. Nistor, hotărând trimiterea unei telegrame M.S. Regelui Ferdinand I, la Iaşi, prin care îşi exprimau voinţa ca Bucovina întreagă să fie unită cu trupul Moldovei, din care fusese detrunchiată…

*

La 21 octombrie, ziua în care, cu un an înainte, s-a proclamat autonomia Basarabiei, Consiliul Naţional al refugiaţilor şi voluntarilor ardeleni şi bucovineni a ţinut, la Chişinău, prezenţi fiind ambasadorul Statelor Unite ale Americii şi consulul Franţei, acel impozant meeting, în care s-a luat, cu însufleţire nesfârşită, rezoluţia ca „întreg teritoriul din monarhia habsburgică, revendicat de statul român, recunoscut şi garantat prin tratatele de alianţă încheiate de România cu puterile Înţelegerii (Antantei), să fie liberat şi unit cu patria mamă”.

*

La 27 octombrie, se întruni, în Cernăuţi, Adunarea constituantă a românilor bucovineni şi hotărî „unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti (din imperiul austriac – n.n.) într-un stat naţional independent”, alegând, în scopul înfăptuirii acestei hotărâri, un Consiliu Naţional de 50 membri.

*

Generalul Beethelot, în Ardeal - Luceafărul, 15 ian. 1919

Generalul Beethelot, în Ardeal – Luceafărul, 15 ian. 1919

*

Când generalul Berthelot trecu Dunărea, în fruntea trupelor aliate de la sud, marele rege Ferdinand I decretă a doua mobilizare a armatei române (9 noiembrie 1818)”, iar refugiaţii bucovineni au primit ordin de mobilizare, „în ziua de 14 noiembrie, la Iaşi”, de unde au fost trimişi, de generalul Artur Văitoianu, ministru de interne, pe atunci, şi de generalul C. Coandă, preşedintele Consiliului de Miniştri, „pentru o misiune importantă în Bucovina”, deja condusă de ezitantul Iancu Flondor. „După scurte tratative între d-nii Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu”, au urmat evenimentele ştiute, adică proclamarea unirii Bucovinei cu România, textul celebrei proclamaţii fiind scris, într-o cameră a hotelului „Pajura Neagră”, de Iancu Nistor şi de Dimitrie Marmeliuc. Numai că, fără prezenţa trupelor româneşti în Chişinău, în Cernăuţi şi în Budapesta, Unirea nu s-ar fi făcut niciodată, patriotismul majoritar al românilor fiind cât se poate de oportunist.

*

Defilarea trupelor române în Kolomea - Biblioteca Naţională a României

Defilarea trupelor române în Kolomea – Biblioteca Naţională a României

Intrarea trupelor române în Csegled - Biblioteca Naţională a României

Intrarea trupelor române în Csegled – Biblioteca Naţională a României

Trecerea Tisei

Trecerea Tisei

Hrănirea budapestanilor - Biblioteca Naţională a României

Hrănirea budapestanilor – Biblioteca Naţională a României

Găniceri români la Ceremuş - Biblioteca Naţională a României

Găniceri români la Ceremuş – Biblioteca Naţională a României

Trupe române în Budapesta

Trupe române în Budapesta

*

„Ce frumoasă a fost acea zi de 28 noiembrie 1918! Se bucura parcă şi cerul de fericirea noastră, trimiţându-ne, în acel început de iarnă, raze calde de soare. Veniseră soli din toate părţile locuite de români: din Moldova, din Muntenia, din Oltenia, din Ardeal şi din Basarabia, iar din Bucovina sosiră, la Cernăuţi, tot ce intelectualitatea şi ţărănimea românească aveau mai curat şi mai bun. Şi, pe când mulţimea, încă dis-dimineaţă, se îndrepta, pâlcuri-pâlcuri, spre reşedinţa metropolitană, în sala de marmură a căreia era convocat Congresul…

*

Când am intrat în sala istorică a reşedinţei, o privelişte impunătoare ni se prezentă înaintea ochilor. Sala, ticsită de lume, avea aspectul unei alese adunări, chemată să întoarcă destinul unui neam. Primele rânduri erau ocupate de membrii Consiliului Naţional şi de reprezentanţii minorităţilor etnice. La dreapta mesei prezidenţiale, era masat corpul ofiţeresc, la stânga – autorităţile şi magistratura.

La masa de la mijloc, luară loc Dionisie Bejan, venerabilul preşedinte al Consiliului Naţional, şi Iancu Flondor, preşedintele guvernului bucovinean. Masa din dreapta o ocupă dl Ion I. Nistor, cu fruntaşii refugiaţilor, iar masa din stânga – generalul I. Zadik, ca şef al statului major al Diviziei a 8-a.

*

În aclamaţiile puternice, Iancu Flondor a fost ales, la propunerea lui Dionisie Bejan, preşedinte al Congresului. Lui i-a fost dat să pronunţe verdictul reparaţiei istorice a nelegiuirii din 1774, cetind moţiunea de unire necondiţionată şi veşnică a Bucovinei cu România.

Ropote de aplauze acoperiră ultimele cuvinte ale moţiunii, rostite, cu glas emoţionat, de Iancu Flondor, în ochii căruia se iviră două lacrimi mari, prinos al nesfârşitei sale iubiri de neam. Iar când dl Ion I. Nistor se ridică, cu faţa transfigurată, şi, cu glas în care răsunau suferinţele unui veac şi jumătate, rosti motivarea istorică a reparaţiei, care trebuia să se facă în acea zi, în toate sufletele se furişă fiorul mândriei noastre de neam, care, ca şi stânca viforită de atâtea furtuni, a rămas neatinsă, înfiptă în soclul ce i l-a hărăzit destinul”[16].

*

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 noiembrie 1918

*

Întoarsă la sânul patriei mumă, cum adoră istoricii să spună, Bucovina, care nu se unise chiar atât de necondiţionat cu ţara, ci şi cu „prevederea”[17] ca vechile legi şi ordonanţe să rămână în vigoare, neputând fi schimbate decât pe cale administrativă, se trezise, dintr-o dată, cu fructul discordiei în braţe, iar „gerarea administraţiei moşiilor bisericeşti”[18] ispitea pe toată lumea ecleziastică şi laică, disputa dintre „îndreptăţiri” generând un talmeş-balmeş legislativ, care începe, în 2 aprilie 1919, cu trecerea administrării acestor moşii, din voinţa lui Iancu Flondor, „sub conducerea Mitropolitului Vladimir de Repta”, continuă, în aceeaşi lună (26 aprilie 1919), cu trecerea administrării averilor naţionale ale românilor bucovineni sub autoritatea Ministerului de Agricultură şi Domenii de la Bucureşti, apoi, din 31 martie 1921, moşiile revin sub controlul Mitropolitului, pentru a fi subordonate, apoi, prin Înaltul Decret Regal Nr. 838, din 14 februarie 1922, Ministerului de Agricultură şi Domenii, stare de lucru care durează, până la reconsfinţirea acestui statut, şi prin Legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, din anul 1925[19].

*

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

Mitropolitul de Repta şi generalul Zadic, în 10 mai 1919

Mitropolitul de Repta şi generalul Zadic, în 10 mai 1919

*

Între timp, datorită eforturilor lui Iancu Nistor, începe împroprietărirea ţăranilor bucovineni, gestul acesta reparator debutând în 21 septembrie 1924, la Bivolărie, satul natal al tribunului bucovinean, „pe lanurile foste împărăteşti”, de primele titluri de proprietate, înmânate în prezenţa episcopului Rădăuţilor, Ipolit Vorobchievici, şi a deputatului englez Sir Harry Brittain, beneficiind şi sătenii din Vicovu de Sus, din Straja, din Gura Putnei şi din Putna. În 5 octombrie 1924, au fost împroprietăriţi ţăranii din Bosanci, cei din Litenii Bucovinei, din Măzănăieşti, Corlata, Berchişeşti, Brăieşti şi Capu-Câmpului. Peste tot, împroprietărirea se făcea în mod festiv, cu primiri „cu adevărat grandioase”, în care „şiraguri de călăreţi cu steaguri, pompieri comunali în mare ţinută” şi câte o horă „înfrăţită”, care să ţină loc de vechiul „jurământ cu brazda în cap”, marcau „opera cea mare şi frumoasă a împroprietăririi ţăranilor cu pământul strămoşesc… în colţul nostru de ţară”[20].

Împroprietăririle acestea, care se bazau pe o ştiinţă a organizării şi exploatării gospodăriei ţărăneşti, o ştiinţă dobândită în mai bine de jumătate se secol „habsburgic”, au avut eficienţă în înflorirea satului bucovinean, dar şi în dezvoltarea mişcării cooperatiste, şi aceasta întemeiată în vremuri deja hulite.

*

"Vesela grădină", Bucovina - Biblioteca Naţională a României

„Vesela grădină”, Bucovina – Biblioteca Naţională a României

*

Încă din mai 1921, când Regele Ferdinand vizitează Bucovina, „vesela grădină” se transformă într-un itinerariu glorios pentru familia regală şi pentru puzderia de ofiţeri regali, care păşesc pe pământ bucovinean ca pe Câmpiile Elizee, ba în 11 noiembrie 1924, când Monumentul Unirii din Cernăuţi marca, prin dezvelire, „şase ani de când soldaţii viteazului Rege Ferdinand au pus piciorul pe pământul Bucovinei, rupând pentru totdeauna lanţurile de robie pe care Românii din acest pământ scump al nostru le-au purtat un secol şi jumătate”[21], ba în 14 iunie 1924, când Prinţul Carol, însoţit de Nichifor Crainic, vine la Cernăuţi, pentru a asista la „matchul de fotball Dragoş Vodă – Polonia, care a fost câştigat de echipa românească”, pe terenul „Jahn”, ba în 28 martie 1926, când „Domniţa Ileana veni, pentru prima orară, în Bucovina”[22] şi aşa mai departe, mai festiv şi mai nesemnificativ.

*



[1] VIAŢA NOUĂ, nr. 139/1914, p. 1

[2] VIAŢA NOUĂ, nr. 156/1915, p. 1

[3] VIAŢA NOUĂ, nr. 140/1914, p. 2

[4] Ibidem, p. 2

[5] Ibidem, p. 2

[6] VIAŢA NOUĂ, nr. 145/1914, p. 4

[7] VIAŢA NOUĂ, nr. 149/1914, p. 4

[8] VIAŢA NOUĂ, nr. 151/1914, p. 4

[9] VIAŢA NOUĂ, nr. 153/1915, p. 3

[10] VIAŢA NOUĂ, nr. 156/1915, p. 4

[11] MARMELIUC, DIMITRIE, Unirea Bucovinei, Calendarul „Glasul Bucovinei”, pp. 146-148

[12] VIAŢA NOUĂ, nr. 174/1916, p. 3

[13] VIAŢA NOUĂ, nr. 1/1918, p. 7

[14] VIAŢA NOUĂ, nr. 7/1918, p. 4

[15] VIAŢA NOUĂ, nr. 2/1918, p. 2

[16] MARMELIUC, DIMITRIE, Amintiri răzleţe din Timpul Unirii, broşură

[17] DECRETUL-LEGE No. 3745, din 18 decembrie 1918

[18] MONITORUL BUCOVINEI, Anul 1919, fasc. 10, p. 3, coloana I

[19] MITROPOLIA BUCOVINEI, Averile bisericeşti din Bucovina, pp. 34, 35

[20] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI”, pp. 104-107

[21] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1925, pp. 143-148

[22] CALENDARUL „GLASUL BUCOVINEI, 1925, pp. 132, 135


Ion Grămadă: Jurământul Ţării, la 1777

Jurământul Bucovinei, la 1777 - Viaţa Românească, X, 7/1908

Jurământul Bucovinei, la 1777 – Viaţa Românească, X, 7/1908

*

„S-a ales o lună de toamnă” pentru depunerea jurământului, „pentru că pe atunci avea să fie strânsă pâinea de pe câmp, iar boierimea, clerul şi ţăranii aveau timp destul pentru zăbavă şi, afară de asta, şi vremea era încă frumoasă, încât soldaţii puteau să doarmă pe pământul gol, cu cerul deasupra”, dar evenimentul a fost pregătit, cu rigoare nemţească, încă din vară, sub directa coordonare a generalului Spleny. „În Cernăuţi, precum şi în celelalte părţi ale ţării, se aflau numai bolţi şi nici un birt sau han mai mare; de aceea, Spleny îngriji de conace, de mâncare şi de băutură îmbelşugată pentru oaspeţii aşteptaţi. Necontenit soseau în târg care încărcate cu fân şi cu ovăz pentru cai. Pentru ca oaspeţii să fie pe deplin mulţumiţi cu ospăţul dat de împărăţie, s-au trimis ofiţeri în Galiţia, până la Iaroslav, Brody şi Liov, ca să cumpere farfurii, şervete, pahare, cuţite şi alte tacâmuri trebuincioase. Locotenentul Rolling avea să cumpere, în Liov, tacâmuri de zinc, vinuri străine şi alte băuturi spirtoase; Rauschel  a târguit, în Brody, pahare, lămpi şi drugi de fier. Colonelul Furstenberg a trimis scaune cu spătar din Stanislau, apoi un croitor şi un cizmar ai regimentului său; tot aşa, Spleny a adus, din Horodenca, bucătarul şi toate tacâmurile sale, fabricate la Danzig, furculiţe, sfeşnice, policandre, un cal pentru tambur şi gornişti. Un sergent major din Hussiatin a trimis soţia sa ca bucătăreasă, ba chiar din tabăra din Czortkow a sosit, în Cernăuţi, bucătarul colonelului Fernier, dimpreună cu cele mai bune tacâmuri din bucătărie. Ofiţerii statului major au adus, tocmai din Liov, covoare, candelabre şi scaune cu spătar. Mănăstirea din Horodenca a împrumutat baldachinul, trâmbiţele şi muzicanţii săi. Un alt baldachin a fost adus din Liov, precum şi o mulţime de dulgheri, măsari şi bodnari, care aveau destul de lucru pentru toată vara…

 

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

*

Cernăuţii erau, pe vremea aceea, mai mult un sat, decât un oraş, tăiat în două de uliţa jidovească, unde se aflau bordeie de lut şi nuiele, care, pe timp de ploaie năprasnică, erau în primejdie să se prefacă în noroi şi să fie spălate de pe faţa pământului de apele Prutului. Nicăieri nu aflai o locuinţă mai de Doamne-ajută”, aşa că „s-a ales, înaintea reşedinţei legatului împărătesc, o bucată de loc, care s-a netezit pe o suprafaţă de 36 de stânjeni lungime şi 18 lăţime. Înaintea locuinţei guvernatorului se ridică un arc de triumf, de 6 metri lărgime şi tot atâţia lăţime, ţinut de patru stâlpi dorici. Deasupra arcului se afla un balcon, împodobit cu vase şi cu pajure împărăteşti. În dreapta şi în stânga arcului de triumf, s-au ridicat două piramide de câte cinci stânjeni înălţime, pe vârful cărora stăteau chipuri de vulturi, cu aripile gata de zbor. În firidele celor patru stâlpi dorici se aflau statuile Dreptăţii şi Bunătăţii, care arătau cu degetul numele împăratului Iosif al II-lea şi al maicei lui, Maria Teresia, ale căror chipuri, înconjurate de nouri, erau zugrăvite deasupra statuilor… Ca să se poată adăposti şi ospăta musafirii, s-au pus la îndemâna lor cele 20 de case mai bunişoare din Cernăuţi, precum şi casele din Sadagura; afară de aceasta, s-au zidit galerii, de ambele părţi ale locuinţei guvernatorului, având fiecare galerie câte patru arcade, împodobite cu vase şi cu arme… În Cernăuţi se aflau, pe vremea aceea, numai patru bisericuţe „moldoveneşti”: Sf. Nicolae, Sf. Paraschiva, Sf. Treime şi Adormirea Maicii Domnului. Pentru slujba dumnezeiască a fost aleasă, de episcopul Dositei Herescu, bisericuţa de lemn a Sfintei Treimi, zidită, în anul 1773, de dânsul şi de fratele său, boierul Ilie Herescu, care era mare medelnicer. Ca să aibă lumea adăpost pe vreme rea, s-a ridicat o galerie largă prinprejurul bisericii, iar pe lângă pereţii galeriei s-au pus bănci şi scaune de şezut. Şi pentru „prostime” s-au făcut pregătiri: pe patru schele înalte aştepta câte un poloboc de câte 150 de vedre ca să fie desfundat, apoi boi fripţi în frigare, dar care s-au fost stricat din pricina vremii celei umede.

*

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Piaţa menită pentru serbare era înconjurată cu bănci, cu masalale şi cu brazi, înalţi de şapte stânjeni, pe care avea să se caţere mulţimea.

Pentru ca să nu se întâmple vreo nenorocire, în decursul serbării, s-a dat poruncă straşnică fiecare casă să aibă o bute cu apă, două cofe, o cange şi scări la îndemână, la vreme de primejdie. Târgoveţii şi oaspeţii trebuiau să ia seama cum umblă cu focul şi cu fumatul. Din Stanislau s-a adus o tulumbă (pompă), care s-a încredinţat, dimpreună cu alte unelte pentru foc, sublocotenentului Schmiedebauer, fost şef de birou”.

Cei mai importanţi oaspeţi proveneau din Galiţia („magnaţii poloni, muiaţi în aur”), „boierii din ţară, dimpreună cu jupânesele lor” („23 de boieri din Cordon şi 2 din Moldova; 88 de mazili din ţară şi 10 din Moldova; 109 ruptaşi şi 142 şleahciţi, toţi din Bucovina; tot astfel, 9 mădulari ai clerului înalt şi o mulţime de preoţi de la sate”), iar „fiecare boier era însoţit de un taraf de lăutari, robi ai săi, care începură să cânte îndată ce intrară în Cernăuţi”. „În fruntea tuturor, sosiră vornicul Vasile Balş, vornicul Anghelachi şi marele medelnicer Ilie Herescu; dintre clerici, erau sosiţi episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii Iosif, Calistrat şi învăţatul arhimandrit Vartolomei Măzăreanul, „mădular academineştii teologii Chievului şi îndreptător şcoalelor domneşti”, precum şi cinci protopopi… De la munte şi de pe văi, veneau, călări pe cai mărunţi, preoţi bătrâni, îmbrăcaţi ţărăneşte, cu desagii pe şa, vornicii şi sfetnicii lor, tot aşa şi o mulţime de ţărani şi ţărănci, care voiau să vadă pe noii lor stăpânitori de la Beci (Viena), precum şi veselia ţării cumpărată pe bani…

*

Cernăuţi, intrarea în oraş – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, intrarea în oraş – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În dimineaţa zilei de 12 Octombrie, la ceasurile 6, s-a ţinut, în locuinţa guvernatorului şi în tabără, o liturghie pentru credincioşii catolici. Pe la orele 8, porniră ostaşii şi târgoveţii la locurile pe care aveau să le ocupe în decursul serbării, iar trupele Regimentelor „Thierheim” şi „Durlach”, dimpreună cu fanfara Regimentului „Nugent”, se postară în faţa schelelor… Pe balconul arcului de triumf se aflau postaţi gorniştii lui Esterhazy şi vreo câţiva tamburi. Gorniştii lui Hadik, cu alţi toboşari, se postară la intrarea în magazin. Acolo se aflau – nu departe, pe un dâmb – vornicii şi sfetnicii, sub comanda mazilului Palade. Orăşenii se aşezaseră înaintea locuinţei lui Schmiedebauer. La dreapta lor, stăteau slujbaşii de la judecătorie, apoi breslele, Armenii şi, în sfârşit, Jidovii. Fiecare stare şi naţiune avea steagul ei nou şi câte un taraf de lăutari; Jidovii purtau cele 10 porunci.

În vremea aceasta, se rânduiră şi celelalte stări, anume episcopul Dositei Herescu, arhimandriţii, egumenii şi ceilalţi călugări; boierii, mazilii, ruptaşii şi şleahciţii se aşezară în sala cea mare, la stânga şi la dreapta, aşa cum aveau să meargă cu convoiul. Erau de faţă şi trei generali, patru colonei, doi locotenenţi-colonei şi trei maiori, care, după ce se salutară, în cerdacul sălii, intrară, împreună cu nobilii cei străini, în locuinţa guvernatorului.

La 9 ceasuri, se deschiseră uşile de la reşedinţa guvernatorului şi, în cântecul tuturor muzicilor, apăru pe prag legatul împărătesc, Gabriel baron de Spleny, în mare ţinută şi însoţit de 12 lachei, în livrele strălucitoare, cu care intră în sala cea mare, unde-l aşteptau stările. Înaintea lui păşeau ofiţerii Hanisch şi Dorbat, care erau maeştri de ceremonii, iar îndărăt veneau magnaţii cei străini.

*

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

*

Iată că, pe la portalul de triumf, trâmbiţele dădură un semnal, care se auzi în tot oraşul, până departe, în valea Prutului, şi convoiul începu să se mişte încet. În frunte, călărea Regimentul de cavalerie „Thierheim”, a cărui fanfară cânta un marş sărbătoresc. Cam la douăzeci de paşi mai în urmă, veneau moldovenii Dămian şi Mihalache, ceilalţi doi maeştri de ceremonii, iar în mijlocul lor păşea crainicul Calmuţchi. Aceştia formau fruntea convoiului. Îndărătul lor, se întindea lanţul cel lung al oaspeţilor, tot de câte doi oameni: boiernaşii şi ruptaşii, ca cei mai mici în boierie; după aceştia, urmau mazilii şi, în sfârşit, boierii cei mari, îmbrăcaţi în anterie şi încinşi cu şaluri de mătase, toţi perechi şi cu capul descoperit. La o distanţă mai mică, înapoia boierilor, mergeau preoţii, iarăşi câte doi şi îmbrăcaţi în strălucitoare odăjdii, ca florile de câmp. După dânşii, urmau călugării şi egumenii, mai departe – dichii şi arhimandriţii, iar la urmă – bătrânul şi slăbănogul episcop Dositei. După episcop, păşeau maeştri de ceremonii Hanisch şi Dorbat, apoi baronul de Spleny, în haine de gală şi urmat de cei 17 ofiţeri, care au fost trimişi să jure pe târgoveţi şi pe ţărani. Înapoia ofiţerilor, mergeau magnaţii, cei din Galiţia şi din Ardeal. Un despărţământ de oaste încheia convoiul cel lung. Ca să ţină ordine în mulţimea cea numeroasă, care nu mai văzuse asemenea minune, se aşezară soldaţii, târgoveţii şi ţăranii pe amândouă părţile drumului, câte doi în şir. Muzicile cântau, iar steagurile se plecau ca şi înaintea împăratului, iar soldaţii prezentau, pe rând, arma, la apropierea guvernatorului.

*

Spleny

Spleny

Magazinul, în care avea să se ţină jurământul, era înconjurat de o mulţime de lume. Pe pereţi atârnau chipurile împăratului şi împărătesei, iar în mijlocul clădirii, sub un minunat baldachin, se ridica un tron, acoperit cu atlas roşu, pe care se aşeză Spleny, cu capul descoperit. După ce intrară şi se rânduiră toţi cei invitaţi, crainicul ridică toiagul ca să se facă tăcere în mulţime, iar credinciosul boier Ilie Herescu luă locul unui logofăt şi citi, cu glas tare şi răspicat, manifestul împărătesc şi jurământul, în limba moldovenească, pe care-l ascultă poporul în tăcere. După aceea, ţinu episcopul Dositei o frumoasă cuvântare către mulţime, îndemnând-o la credinţă şi supunere către casa împărătească şi arătând cât de vajnic e jurământul acesta. Încheind episcopul cuvântarea, frate-său citi, iarăşi, jurământul răspicat, iar poporul repetă fiecare cuvânt, ridicând în sus trei degete de la mâna dreaptă. Când isprăvi logofătul de citit jurământul, poporul strigă de trei ori: „Să trăiască!”.

Ostaşii Regimentului „Thierheim” dădură o salvă întreită, iar tunurile bubuiră de 36 ori, anunţând lumii că Bucovina a trecut pe veci în stăpânirea Austriei! Muzicile militare şi toate tarafurile de lăutari ale boierilor şi mănăstirilor, precum şi o meterhanea turcească, începură să cânte; valurile mulţimii se clătinară, orăşenii şi oastea îşi schimbară locurile şi porniră încet spre biserica Sf. Treime, formând o îndoită linie, pe ambele părţi ale drumului, pe care mergea convoiul la sfânta liturghie.

În uşa bisericii, îl primi pe Spleny episcopul Dositei, îmbrăcat în odăjdii şi înconjurat de preoţi, stropindu-l cu aghiazmă şi cădelniţându-l.

Dositei Herescu

Dositei Herescu

*

În biserică încăpură numai oaspeţii cei mai aleşi, căci locul era de tot strâmt. În decursul serviciului dumnezeiesc, Spleny îngenunchease sub un frumos baldachin, pe un scăunaş acoperit cu atlas roşu. La începutul sfintei liturghii, împuşcă trupa Thierheim, înaintea bisericii, şi 36 de tunuri se descărcară, iar după liturghie se strânse toată boierimea şi prostimea în piaţa de dinaintea sălii celei mari ca să salute pe Spleny şi să i se ploconească. Tot în piaţă se afla şi o masă cu două lumânări de ceară, cerneală roşie şi hârtii, pe care era scris jurământul. Spleny luă, din mâna celor 17 ofiţeri, listele cu jurământul şi chemă pe cei mai aleşi dintre boieri şi preoţi ca să-l iscălească. Şi ceilalţi fură chemaţi în Cancelaria ţării pentru acest scop…

Vestea despre omagiu a fost răspândită în toată ţara şi, de aceea, a venit o mulţime mare de oameni la Cernăuţi. Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat, de pe balconul arcului de triumf, bani noi galiţieni, de câte 15 creiţari, în sumă de 720 coroane, iar ca să nu se işte scandaluri, fură depărtaţi Jidovii cei lacomi. După aruncarea banilor, începu să cânte muzica şi să se împartă poporului vin şi mâncare. Pe dâmbul pe care se afla magazinul, se înălţau patru schele, cu câte patru stâlpi ascuţiţi, împodobiţi cu cordele, iar deasupra, pe schele, erau două antale mari, de câte 150 vedre, de vin moldovenesc, cărora li s-a dat cep. Curgea vinul ca dintr-un izvor, iar lumea îl lua cu cofele, cu cănile, cu ulcelele şi cu pumnii.

Tot în vremea asta, se împărţi, de starostele măcelarilor, Valentin Marşal, şi de calfele sale, pe celelalte două schele, 40 de oi fripte, gâşte, raţe, gobăi şi 1.500 franzele, pe care le aruncau doi aruncători, „fără să se întâmple vreo primejdie”, după cum povesteşte raportul.

Nu departe de cele patru schele, se aflau trei copaci, de câte 5 până la 7 stânjeni înălţime, cojiţi de scoarţă şi unşi cu ulei. În vârful lor fluturau panglici de mătase, năframe, în ale căror colţuri erau legaţi bani, brâie moldoveneşti etc. Cu toate că unele încercări nu au reuşit, totuşi, cei mai sprinteni dintre ţărani şi munteni au izbutit să ia jos toate lucrurile de acolo. Era mare râsul şi hazul mulţimii de cei care cădeau.

Muzica cânta, poporul mânca şi bea, juca sau se căţăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii de ţară şi clericii băteau din palme şi încurajau pe „mojici” ca să-şi arate iscusinţa.

*

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – desen de I. Schubirsz

*

Pe la două ore şi jumătate, după-amiază, răsunară trompetele şi duruiră tobele de pe balconul arcului de triumf, dând de ştire boierilor că şi pentru dânşii e gata masa.

La guvernatorul împărătesc ospătau boierii cei mari, clericii şi străinii cei aleşi, aşezaţi la zece mese. În magazia cea nouă, de care se ţineau cele opt bucătării, se aşezară, pentru mazilii şi pentru preoţii de rând, 17 mese, dintre care una numai cu bucate de post. Pentru fiecare două mese serveau un stolnic, dimpreună cu şase servitori şi servitoare.

Numărul oaspeţilor ajungea la opt sute. Mâncarea bună era din belşug, vinuri moldoveneşti şi ungureşti – după pofta inimii, iar muzica răsuna în amândouă sălile, înveselind cu de-a sila inimile…

După masă, începură boierii moldoveni, în chiote vesele, să joace, în piaţă, într-un mare cerc, bătrâne şi frumoase jocuri moldoveneşti, cum nu mai văzuseră străinii prin ţările lor…

Seara, pe la 6 ceasuri, când se îngâna ziua cu noaptea, începură să licărească cele dintâi lămpi şi să răsune goarnele de pe foişor; fanfara Regimentului „Nugent” cânta un marş, iar afară, în tabără, unde ardeau focurile, se desluşeau sunetele înăbuşite ale meterhanelei. Vinul curgea din belşug, iar poporului i se împărţi, din nou, carne friptă şi pâine.

*

Cernăuţi, Văzuta Cernăuţilor – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Văzuta Cernăuţilor – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Arcul de triumf, cele două intrări din faţă, copacii pentru căţărat şi îndoita îngrădire a pieţii de serbare străluceau în lumina copleşitoare a 5.000 de lămpi, iar la locuinţa lui Spleny ardeau 30 de felinare de tinichea, vopsite în roşu şi alb, şi toată strada principală, începând de la arcul de triumf şi până la cele patru schele, era luminată cu 60 de felinare şi masalale.

Cernăuţiul era împodobit sărbătoreşte. Înaintea caselor se ridicau arcuri, iar deasupra uşilor atârnau frunzare şi ghirlande de flori, pajuri duble sau inscripţia „Trăiască Maria Teresia şi Iosif al II-lea!”.

Ceva mai târziu, începu să curgă lumea spre podurile cu mâncare şi băutură, căci aici se aprinse un foc de artificii pentru desfătarea mulţimii bete de bucurie, de cântece şi de vin.

Nici jocul nu a lipsit în seara aceea: în locuinţa guvernatorului împărătesc era bal pentru magnaţii poloni şi ardeleni. Boierii moldoveni, despărţiţi de subţiraticii străini, jucau jocuri de-ale lor în sala cea mare, unde puteau să-şi facă cheful după obiceiul ţării, sărind şi chiuind în voie.

Mazilii şi ruptaşii petreceau în magazinul cel nou, iar prostimea – afară, pe când jidovii se învârteau şi ei într-o colibă de crengi, făcută anume pentru dânşii. Abia aici li s-au împărţit şi lor bani.

*

Veselia cuprinse toată lumea, încât nici hoţii nu s-au atins de avere străină, deoarece şi ei erau ameţiţi de-a binelea. Sus, pe deal, în tabără, ardeau focuri, trâmbiţau goarne sau cântau muzici, iar jos, în orăşel, se plimba mulţimea pe uliţi, cu tarafuri de lăutari, de la casă la casă.

Pe la miezul nopţii, se potoli totul: luminile şi masalalele se stinseră, numai felinarele mai ardeau în noapte. Rar unde mai auzeai vălmăşagul mulţimii, căci poporul se culcase prin birturi şi conace, pe drumuri sau în casele târgoveţilor cernăuţeni…

Astfel s-au veselit Bucovinenii şi străinii, acum o sută patruzeci şi nouă de ani, costând acel praznic uriaş la mormântul ţării 20.312 coroane şi 20 bani”[1].

*


[1] GRĂMADĂ, ION, Cartea sângelui, pp. 196-209 (fragment)


Ion Grămadă: Cum ne cunosc străinii

Monument realizat de Cezar Popescu

Monument realizat de Cezar Popescu

*

Niciodată nu am descoperit un material publicistic vechi mai actual decât acest „Cum ne cunosc străinii”, publicat de Ion Grămadă în „Românul”, în timpul experienţei lui arădene, din 1912. Nici o diferenţă faţă de acum, când doar analfabeţii şi slugoii politrucilor,  başca nişte jalnici folcloroşi, reprezintă identitatea românească în lume.

*

Se toacă miliarde pe tot felul de broşuri şi pliante, pe care le duc trepăduşii prin Europa drept „logistică” a suficienţei lor, şi ne mai mirăm că omenirea ne priveşte după chipul şi asemănarea derbedeilor care ne reprezintă, pentru că noi şi numai noi avem responsabilitatea de a-i fi ales şi îi vom alege mereu (cumplit masochism, din partea acestui neam, totuşi, inteligent!).

*

Cultura română, îmbrâncită spre statutul de asistat social, sufocată de festivismul electoral neîntrerupt, în care deciziile aparţin neghiobilor, nu mai are nici măcar viitor, pentru că politica analfabetizării de la cap se răspândeşte şi îmbolnăveşte, grav şi definitiv, un popor nostalgic, predispus spre introspecţii, deci şi spre tentative identitare.

*

Reproducând scrierea lui Ion Grămadă, tare mi-aş dori ca toţi cei care o citesc, inclusiv eu, să încerce evadări din adevărurile dureroase în care se vor regăsi, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, adevărul e o chestiune care ne cuprinde pe toţi.

*

Dacă ne comparăm cu alte popoare, în privinţa aceasta, trebuie să constatăm că noi suntem prezentaţi de către străini într-o lumină foarte nefavorabilă, deoarece informa­ţiile lor despre neamul, cultura şi arta româ­nească sunt insuficiente sau, de cele mai multe ori, tendenţioase.

Străinii care vin să facă studii prin ţările noastre se opresc, pe o săptămână, în Bucureşti, petrec zilnic la „Capşa”, vizitează bibliotecile franţuzeşti ale boierilor şi, apoi, se întorc în ţara lor: francezii, încredinţaţi că România e a doua patrie a limbii şi culturii franceze, iar germanii convinşi că regatul de la Dunăre e un debuşeu excelent al industriei germane şi un satelit politic al Triplei Alianţe.

*

Capitaliştii străini privesc România ca un teren bun de exploatare şi tot astfel e prezentată şi de conferenţiarii străini din oraşele mari din lume, de câte ori vine vorba de statul românesc. E ca şi când ar vorbi de cutare stat african sau din America, bun numai de exploatat, de a face pe teritoriul lui lucrări industriale ori plantaţii – cu ajutorul sclavilor negri.

Că are poporul acesta o cultură deosebită a lui, o artă naţională, un suflet creator, care nu seamănă cu al altor neamuri, de asta nu se interesează decât foarte puţini.

*

Dar, dacă cei mai mulţi călători şi economişti străini ne cunosc aşa de unilateral şi aşa de insuficient, informaţiile ce le dă presa şi literatura străină despre noi, sunt în adevăr revoltătoare. Suntem priviţi printr-o prismă exclusiv iudaică, ştiind că aproape toată presa mondială e condusă de evrei, care grijesc ca la tot pasul să ne înnegrească şi să ne înjosească în faţa străinilor. Foiletoanele jurnalelor străine, cu pretenţia de a fi „literare”, mişună de români criminali şi beţivi, de oameni extravaganţi ca în romanele lui Sherlock Holmes – să ne aducem aminte de drama lui Brociner, „Nunta din Văleni” –, care trăiesc într-un desfrâu revoltător. Infamiile scrise pe socoteala noastră sunt nenumărate ca şi autorii lor.

Pe cât de temerari sunt, însă, detractorii noştri, pe atât de optimişti şi nesuferiţi sunt vânătorii de medalii şi distincţii, care ne descriu într-o lumină romantică, ne exagerează calităţile la extrem, ne ridică în slăvi, şi toate acestea numai pentru că au avut fericirea să stea de vorbă, câteva minute, cu Majestatea Sa Regina României, care-i de tot binevoitoare cu orişice străin care-i cere o audienţă. Nesuferiţi ne sunt, însă, şi cei care ne înjură, dar şi acei care ne omoară cu laudele lor nedrepte. Adevărul acesta voim să-l vedem şi să-l auzim din partea străinilor, iar dacă nu vor să-l spună, atunci să ne cruţe cu platitudinile lor!

*

Bineveniţi vor fi, însă, toţi acei străini, care se apropie cu dragoste de noi, cu înţelegere pentru cultura şi sufletul nostru şi, de aceea, sunt drepţi în judecata lor. Un studiu temeinic, în limba germană, despre scriitorul Sadoveanu, scris de fostul profesor universitar din Cernăuţi, Mathias Friedwagner, acum la Universitatea din Frankfurt, sau altul, de acelaşi autor, despre „Cântecul românesc”, conferinţele profesorului I. Urban-Jarnik, din Praga, sau novelele scriitorilor români, traduse în nemţeşte de către regretatul filo-român Kramerius – ceh de origine –, comunicările interesante ale dlui M. Montandon, în „Mercure de France”, despre literatura românească, ale dlui Benedetto de Luca, în ziarele şi revistele italiene etc., sunt contribuţii cu mult mai serioase la răspândirea literaturii româneşti şi a cunoştinţelor despre neamul nostru, decât toate articolele ocazionale, pline de laude searbăde la adresa noastră. În urma acestor lucrări conştiincioase, nu numai noi, ci şi străinii vor profita.

În raport cu fraţii lor din regat, ardelenii şi bucovinenii sunt descrişi într-un mod şi mai nedrept şi înjositor, de către duşmanii lor etnici, ungurii şi rutenii, care nu se sfiiesc, cu toate acestea, să prezinte, la toate expoziţiile internaţionale de artă casnică, lucruri româneşti, dându-le drept ale lor.

*

Într-o privinţă, suntem şi noi de vină, ba încă într-un grad foarte mare: prea ne lăsăm ca străinii să scrie despre noi, fără ca să lucrăm înşine. N-avem reviste şi ziare româneşti, scrise în limbi străine, ca să ne apărăm cauza şi cultura noastră cu mai mult succes. Dispunem noi, de exemplu, de reviste ca „Revue d’Hongrie” a ungurilor, ca „Ukrainische Rundschau” a rutenilor etc.? Revistele noastre de acest fel, de exemplu „Rumänische Revue” a dlui Diaconovich şi „Revue de Roumanie” a dlui V. Arion, au dispărut, ca să facă loc unei publicaţii slabe, scrisă de Macedonsky şi Caion în limba franceză. Până nu de mult, chiar şi istoria noastră naţională era un fel de „terra incognita” pentru străini, azi, însă, după ce avem o istorie a românilor de dl Xenopol, în limba franceză, una de dl Iorga, în limba germană, şi alta, tot de domnia sa, în cea italiană, putem zice că stăm chiar foarte bine în privinţa aceasta. Un pas spre mai bine sunt, desigur, şi seminarele de limba şi literatura noastră, pe care le susţine statul românesc, la universităţile din Viena, din Lipsca, din Berlin şi, înainte de câteva luni, la Paris.

*

În timpul din urmă, e o tendinţă tot mai vădită de a repara greşelile din trecut, de a ieşi din apatia în care zăcuseră antecesorii noştri. Azi, un savant de talia lui Xenopol ţine cursuri la Sorbona, doamna Bacaloglu ţine conferinţe despre români prin oraşele Italiei, părintele Lucaciu rosteşte, la congresul raselor din Londra, o importantă conferinţă despre neamul şi trecutul nostru, domnişoarei Văcărescu, membră a Institutului Franţei, i se joacă, la opera din Paris, o operă românească, „Cobzarul”, iar în Viena, la toate balurile elitei, costumul şi jocul românesc e căutat, dându-i-se întâietate faţă de ale străinilor.

*

De aceea, n-am putut decât să ne bucurăm, când am cetit, în jurnalele străine, că zilele acestea, la Viena, cu ocazia unui concurs de cântece poporale ale tuturor popoarelor din monarhia noastră – un fel de „Musikwoche” – va fi reprezentat, cu demnitate, şi cântecul românesc, printr-o compoziţie a dlui Gheorghe Dima, „Mândruliţă de demult”. Sperăm că, alături de stridentele sunete ale ceardaşului unguresc şi alături de jalnicele cântece ale slavilor, cântecul românesc, cu toate particularităţile sale distinse, va fi un testimoniu ales şi nobil al artei noastre româneşti, o bucată ruptă din sufletul nostru (Românul, Anul II, nr. 126 din 9/22 iunie 1912).


Ion Grămadă: Chestiunea ruteană

Chestiunea ruteana ROMANU 121 16 iunie 1912

*

Obstrucţia rutenilor din parlamentul austriac şi în special oraţiunea de 13 ceasuri a deputatului Baczinsky aduce, din nou, chestiunea ruteană în discuţie.

Acum, când reformele militare au fost votate, într-un mod aşa de violent, în camera ungară, şi când se credea, aproape cu siguranţă, că acest e reforme vor trece foarte lesne prin parlamentul austriac, iată că vin „loialii” ruteni, „tirolezii” din estul monarhiei, cum le place lor să se numească, şi încep obstrucţia tehnică împotriva unor reforme de cea mai mare însemnătate pentru monarhia întreagă.

E bine ca, în aceste momente, să le controlăm puţin loialitatea noilor ,,tirolezi” şi să o reducem la adevărata ei valoare . Din anii 1848 şi 49, când deputatul rutean din Bucovina Cobiliţă se răsculă împotriva împăratului, ca să sfârşească, apoi, prin spânzurătoare, şi până în zilele noastre, când un criminal celebru, de talia lui Siczinsky, îl împuşcă pe contele Potocky, reprezentantul împăratului în Galiţia, nelegiuirile rutenilor, dar şi dovezile de făţarnică credinţă faţă de tronul habsburgic, se ţin lanţ. Înainte cu câţiva ani, studenţii ruteni din Lemberg, închişi pentru demonstraţiile lor nedrepte, proclamă un nou fel de grevă, greva foamei, punând, cu eroismul lor, în uimire lumea străină, care nu ştia că rutenii sunt… adevăraţi maeştri în… răbdarea de foame, deoarece-s deprinşi cu acest fel de cură chiar din frageda lor copilărie. În 1910, cu prilejul altei demonstraţii, studenţii ruteni din Lemberg ucid, din greşeală, pe colegul lor, Kócko, şi pun vina în cârca studenţilor poloni, pe care îi prezintă în faţa lumii ca pe nişte sălbateci.

*

Când liceanul rutean Czerny cutează, anul acesta, să vândă colegilor săi ilustrate cu chipul criminalului Siczinsky şi-i dat afară din toate şcolile, el se sinucide, într-o pădure, iar poporul rutean ţine doliu naţional şi deputaţii săi ţin oraţii, la mormântul unui patolog, pe care-l glorifică întocmai ca pe un erou.

Atâta perversitate n-am întâlnit la nici un popor, care să ridice crima la cinstea unei fapte eroice!

*

Antidinasticismul şi antimilitarismul rutenilor au ieşit însă la iveală, mai ales în şedinţa din 15 martie a. c. a parlamentului austriac, când deputatul lor, Petrycky, a spus, în plină şedinţă, că în mijlocul poporului rutean începe o mişcare antidinastică şi antimilitaristă, iar în caz de război, soldaţii ruteni îi vor împuşca mai degrabă pe superiorii lor, decât pe duşmani. Pre a târziu, abia după o lună, a venit protestul celorlalţi deputaţi, şi anume când au văzut că francheţa involuntară a lui Petrycky era cât pe ce să-i facă să piardă universitatea ruteană la care aspiră.

În Bucovina, deputaţii ruteni au declarat, în timpul din urmă, război guvernului bucovinean, iar în parlamentul din Viena, încep obstrucţia tehnică împotriva reformelor militare, într-un timp aşa de critic, când toată lume a se pregăteşte de război, neştiind ce poate să aducă ziua de mâine. Şi aceasta să se cheme loialitate? Aceştia-s „tirolezii” din estul monarhiei? U n Jacyiszyn şi Götz din Galiţia, care au făcut spionaj pentru Rusia împotriva Austriei?

Ei nu se dau îndărăt nici în faţa celor mai drastice mijloace, numai ca să facă senzaţie şi să alarmeze lumea. Înainte de Paşti, un deputat rutean, fost vagmistru la jandarmerie, ştiind că suferă de inimă şi că-i cu un picior în groapă şi cu unul afară, a început să obstrueze, în parlamentul austriac, sperând că-l va lovi damblaua în decursul vorbirii sale şi prin senzaţia ce va stârni acest caz, că guvernul va fi silit să le creeze universitate la Lemberg.

*

Dar Austria merită să-i aibă aşa cum sunt; ea i-a crescut în felul acesta. Chestiunea ruteană, ba chiar poporul rutean, e o creaţiune a politicii externe austriece, la care au contribuit, în primul rând, polonii, iar în al doilea, despotismul moscovit. În jumătatea întâia a secolului trecut, se ivi, în Rusia sudică, în Ucraina propriu-zisă, o mişcare literară frumoasă, din care a răsărit – ca şi din cercul literar al „Junimii” de la Iaşi – o mişcare politică, dar cu tendinţe prea democratice pentru Rusia ţarismului despotic. Urmarea a fost că întreaga mişcare a fost oprimată de guvernul moscovit: poetul Taras Şevcenko a fost închis într-o fortăreaţă din Ural, filosoful Dragomanow a trecut în Galiţia, iar ceilalţi aderenţi ai noului curent s-au împrăştiat în alte părţi.

Polonii ştiură să profite de nemulţămirea ce începuse să crească în Rusia sudică, din pricina acestei opresiuni samavolnice. După răscoala neizbutită din 1863, cei din Galiţia se alipiră mai strâns de Austria, iar cei din Rusia, văzând că nu-i pot învinge pe moscali, încercară să-i submineze pe aceştia, să-i slăbească, şi, din mişcarea politică a rutenilor sau maloruşilor, ei formară, pe nesimţite, o sciziune etnică, susţinând că maloruşii nu sunt moscali, ci un popor nou, aparte.

*

Pe de altă parte Austria, îndată după anexarea Galiţiei, văzu că a păţit ca şi cocostârcul din fabulă, care, deodată cu friptura aflată, mai luă şi nişte cărbuni, aşa că cuibul era cât pe ce să-i ia foc. Terenul Galiţiei e politiceşte un teren vulcanic. Ruşii de acolo sunt fraţi buni cu moscovi­ţii din Rusia şi aceasta putea să se amestece, în orice moment, în chestiunile interne ale Austriei, pe motiv că-şi apără conaţionalii. Şi atunci, Austria, ajutată de poloni, fu nevoită să inventeze un popor nou, să-i boteze pe ruşii din Galiţia şi Bucovina cu numele de ruteni, voind, pe de o parte, să abată de la graniţele ei, poftele Rusiei, iar pe de alta, să-i creeze acesteia, la dânsa, acasă, o chestiune de naţionalităţi, o rană internă, de care să sufere veşnic, ca şi Austria. Minunată trăsătură de şah, în adevăr genială! Şi lucrul nu era aşa de greu de realizat.

Ruşii mici (maloruşii sau rutenii) din sudul imperiului moscovit, ca şi cei din Galiţia, vorbesc o limbă care-i numai un dialect al celei moscovite, mult mai asemănător cu aceasta decât, bunăoară, dialectul germanilor din Pomerania cu cel al bavarezilor, decât jargonul şvabilor din Banat cu cel al saşilor din Ardeal, care formează, cu toate acestea, un singur popor.

Afară de aceasta, deosebirile între ruteni şi ruşi erau uşor de aflat: cei dintâi au stat, sute de ani, sub dominaţiunea polonă, limba lor, venind în contact cu o limbă înrudită, a suferit schimbări, ei au acceptat ritul greco-catolic – şi religia, înainte vreme, era aproape identică cu naţionalitatea – posedau deci întrucâtva o mentalitate deosebită de a moscoviţilor greco-ortodocşi, aşa că, după împreunarea lor cu aceştia din urmă, ei se simţeau aproape străini faţă de aceştia, religia şi separatismul de veacuri formau o prăpastie. Aromânii din Turcia vorbesc alt dialect decât noi, unii sunt chiar de confesiune mohamedană, dar, cu toate acestea, ei se simt fraţi cu noi, deşi au avut o istorie deosebită de a noastră.

*

Această răceală, apoi momentele induse mai sus, favorizară şi mai mult propaganda austriacă pentru înfiinţarea artificială a unu i popor nou, pentru separatismul etnic al rutenilor de ruşi, şi, de aceea, cu drept cuvânt, putem afirma că poporul rutean a fost zămislit în cancelaria ministerului de externe austriac, într-o vreme când chestiunea naţională nici nu exista în Europa.

În seminariile teologice greco-catolice din Galiţia, guvernul pregătea, în mod sistematic, preoţi care să dezvolte mai departe, în popor, propaganda ruteană împotriva ruşilor mari, a moscoviţilor. În scriere, fu acceptată o ortografie nouă, cea fonetică, spre deosebire de cea etimologică a ruşilor; se tipăriră gramatici şi alte cărţi în dialectul rutean, cu această ortografie, arătându-le rutenilor, în tot momentul, că ei se deosebesc de ruşi.

O parte din ruteni rămaseră, şi mai departe, credincioşi naţiei lor vechi, ruseşti, şi aceştia sunt ruşii bătrâni sau rusofilii, pe care guvernul austriac îi persecută, de o bucată de vreme, mai ales de când rutenii îi denunţă necontenit.

O dovadă că rutenii nu sunt un popor nou, ci ruşi, e şi faptul că ei niciodată n-au fost admişi ca naţiune deosebită, la congresele panslaviste ale celorlalţi slavi, iar cel mai mare slavist din ziua de azi, Jagici, susţine că limba ruteană e un dialect al celei ruseşti şi nu o limbă de sine stătătoare.

Politica Austriei este, din motive de ordin superior, foarte rezonabilă. Scopul ei este bine definit: pe de o parte, persecuţia ruşilor bătrâni, ca să stârpească această buruiană rea din imperiu, pe de altă parte, însă, menajarea, cu orice preţ a rutenilor, deoarece aşa-i dictează raţiunea de stat. Ea voieşte să slăbească Rusia, creând, în Austria, şi pentru poloni, şi pentru ruteni, puncte de gravitaţie şi centre culturale la Lemberg şi la Krakovia, scăzând, prin aceasta, în mod simţitor, însemnătate a celorlalte centre, ca Varşovia şi Kievul.

*

Austria ştie că, în cazul unei mari conflagraţii europene, simpatiile polonilor şi ale rutenilor din Rusia vor fi pe partea Austriei, ceea ce-i de mare însemnătate pentru politica ei în estul Europei. Iar în caz că s-ar înfiinţa, cândva, un stat naţional rutean – ei numără, în Rusia, Galiţia, Bucovina şi Ungaria vreo 30 de milioane de suflete – Rusia ar primi, prin aceasta, o lovitură de moarte şi peste trupul ucrainenilor ea n-ar putea trece niciodată, la Constantinopolul atât de mult visat. Austria loveşte, deci, cu rutenii sau, mai bine zis, cu ruşii în ruşi.

Cine a ştiut să tragă mai multe foloase din hermafroditismul acesta au fost rutenii, care, ştiindu-se ca naţie balansând între cer şi pământ ca şi sicriul lui Mohamed , au creat necontenit încurcături guvernului austriac, fără teamă de urmări, căci, în cazul acesta, ameninţau că se vor arunca în braţele Rusiei. O dovadă de acest pericol e numita oraţiune a lui Petrycky, în parlamentul austriac.

Acordarea de drepturi rutenilor, în Galiţia, se poate face însă numai în dauna polonilor, care sunt copii alintaţi ai guvernului austriac şi, de aceea, a trebuit să se caute un „modus vivendi” pentru ambele părţi, şi atunci li s-a deschis aspiraţiunilor rutene o portiţă în Bucovina, nedreptăţindu-i pe români şi inventând, pentru motivarea acestui procedeu, fantoma daco-romanismului.

Or, cum însă interesele Austriei în Bucovina se lovesc cap în cap cu cele ale României, a aliatei ei credincioase, care doar atâta doreşte de la Austria, în schimbul unei alianţe ofensive şi defensive, ca conaţionalii ei din Bucovina să aibă depline libertăţi politice şi culturale şi să nu fie jertfiţi pentru avantajele utopice ce le aşteaptă Austria „ad calendas graecas” de la simpatiile rutenilor din Rusia.

*

Acest joc diplomatic al guvernului austriac e, deci, deosebit de greu, căci, în cazul acesta, diplomaţii din Viena nu se mai pot scuza, ca în Ungaria, zicând că în chestiile interne ale acesteia ei nu se amestecă. Şi atunci, ca să împace şi opinia publică românească, guvernul bucovinean le acordă românilor drepturi numai cu ţârâita, le ia îndărăt drepturile ce le au şi, în urmă, le dă iarăşi; un guvernator închide şcolile particulare româneşti din nordul Bucovinei, ca urmaşul său să le deschidă, din nou, şi să-i împace pe români. Aceştia-s deci victima raţiunii de stat!

Ce măsuri ia însă Rusia împotriva politicii austriece? Spionajul rusesc din Galiţia, rublele date rusofililor din Austria şi propaganda moscovită între rutenii din nordul Ungariei, pentru trecerea la biserica greco-ortodoxă, iar de câtăva vreme, agitaţia prin presă pentru o apropiere între români şi moscali, între miei şi lupi, şi aceasta mai ales de câte ori se află monarhia noastră într-o încurcătură externă sau internă, sau când românii sunt nedreptăţiţi, fie cu legea şcolară a lui Apponyi, fie cu proiectul votului plural al lui Andrássy, cu chestiunea episcopiei greco-catolice sau cu ocuparea postului de vicar în Bucovina.

*

În aceste momente critice pentru noi, se aude, de la Petersburg, glasul de sirenă al fostului ministru Durnowo, care propune o împărţire a Austriei. În zadar, însă, căci românii de sub sceptrul habsburgic îşi astupă urechile ca şi marinarii legendarului Ulysse şi nu vreau să audă, ci aşteaptă, cu răbdare şi cu credinţă către tron, că li-se vor recunoaşte, şi în Austro-Ungaria, în deplină măsură, toate drepturile politice şi culturale care li-se cuvin.

*

Ion Grămadă

(Românul, Anul II, nr. 121 din 3/16 iunie 1912)


I. Grămadă: Societatea arheologică română din Cernăuţi

Jurământul Bucovinei, la 1777 - Viaţa Românească, X, 7/1908

Jurământul Bucovinei, la 1777 – Viaţa Românească, X, 7/1908

*

Călătorind în timp, îl tot întâlnesc, la răscruci, pe Ion Grămadă, doctor în istorie al Universităţii din Viena, formidabil prozator român şi, desigur, Eroul Bucovinei, cel care s-a prăbuşit, la Cireşoaia, în 27 august 1917. Lui Ion Grămadă i-am mai lucrat o carte, cu titlul pe care el îl premeditase, „Cartea sângelui”, dar se pare că mai am datorii de împlinit, pentru că gazetăria lui din primele două decenii ale veacului trecut înseamnă şi mărturie, dar şi vocaţie de istoric şi de prozator de primă mână.

Ion Grămadă

Ion Grămadă

*

În „Viaţa Românească”, am întâlnit şi o naraţiune istorică ştiută, cuprinsă şi în „Cartea sângelui”, „Jurământul Ţării la 1777”, naraţiune datată „Cernăuţi, în Februarie 1908” şi  scrisă, conform notei de subsol, prin folosirea următoarelor izvoare: „1) Wienerisches Diarium, No. 91, anul 1777; 2) Copia raportului căpitanului de cavalerie de Linken către generalul conte de Siskowics, comandantul armatei din Galiţia, cu data din Zalesczyki, 15 Octombrie 1777. Acest act, scris într-un stil militar scurt şi sec, a fost publicat de Dr. Daniil Verenca, în „Romänische Revue” (anul V, 1889, p. 690). Cel mai însemnat şi mai detailat act e Rapotul Baronului Gabriel de Spleny către comanda generală c. r. din Galiţia, respectiv Consiliului de Război i. r. din Viena, datat 31 Octombrie 1777. Originalul se află în Archiva i. r. de război (Sign. X, 19-11) şi a fost publicat de Dr. I. Polek, în „Jahrb. d. Landesmuseums” (Cernăuţi, 1902” (Viaţa Românească, Anul III, Iaşi, vol. 10, nr. 7, 1908, pp. 60-70).

*

Informaţiile acestea sunt importante şi voi vedea spre ce anume conduc. Dar, deocambată, folosind fotografii cu începuturile Muzeului de Artă Naţională din Bucureşti, preluate din „Viaţa Românească”, adaog în arhivele bucovinene ale sufletului, cu gândul la o viitoare carte cu ineditele lui Ion Grămadă, studiul publicat în rubrica „Viaţa românească în Bucovina”:

*

*

Societatea arheologică română din Cernăuţi

*

Cu prilejul Expoziţiei generale române din anul 1906, apăru în Cernăuţi o carte, cu titlul „Românii din Bucovina”, care a fost, la timpul său, aspru, dar pe drept criticată în „Viaţa Românească”, anul I, No. 6, de către un tânăr profesor bucovinean, sub pseudonimul Văleanu.

*

În această carte sunt înşirate toate societăţile culturale şi economice din Bucovina românească, fără să se amintească, cât de cât, şi despre rodnica activitate a Societăţii arheologice române din Cernăuţi, care a contribuit mult la cunoaşterea istoriei românilor din Bucovina. Cauza uitării vom istorisi-o mai pe urmă.

Societatea arheologică română din Cernăuţi s-a înfiinţat în iunie 1886, de vreo câţiva români cu interes şi dragoste pentru istoria ţării lor. Sufletul acestei societăţi erau prezidentul Dionisie O. Olinescu, concepist la finanţe, şi secretarul Constantin Morariu, actualul paroh din Pătrăuţi pe Suceava, un preot vrednic şi român ales. Toţi membrii erau profani în ale arheologiei, dar, cu toate acestea, au răspândit numele societăţii lor şi printre străinii din Apus.

*

Societatea arheologică română din Cernăuţi avea de gând, în sensul paragrafului 2 din statute: 1) să lucreze printre români la deşteptarea interesului pentru antichităţile lor naţionale, bisericeşti şi seculare în genere, precum şi a contribui, pe cât va fi cu putinţă, la răspândirea ştiinţelor arheologice printre ei; 2) a aduna, a descrie şi a conserva orişice antichităţi bisericeşti sau seculare, aflate în Bucovina sau pe aiurea; 3) a stărui pentru conservarea zidirilor, monumentelor şi ruinelor istorice; 4) a face cercetări (explorări) arheologice[1].

Colecţia de antichităţi era, la început, mică, dar, prin intervenţia dlui Dionisie O. Olinescu, soţia decedatului conservator din Siret, Iosif cavaler de Gutter, a dăruit societăţii o colecţie însemnată de antichităţi din diferite timpuri. Colecţia spori prin mai multe daruri, făcute de unele persoane binevoitoare societăţii, mai ales domnii Dimitrie Bucevschi, Vasile Morariu, Zaharia Voronca, părintele paroh Sbiera, din Siret, V. Vasiloschi, Diomed Nosievici, Onofrei Mironovici, W. Wikenhauser, Emanuel Ciuntuleac, Emil Cozub, Mihail Dracinschi, Dionisie O. Olinescu şi alţii[2].

Astfel înavuţită, a expus Societatea arheologică română colecţia sa de antichităţi la Expoziţia oraşului Cernăuţi, în septembrie 1886, în localul Şcolii c. r. de meserii de acolo.

*

Casa lui Antonie Mogoş din Gorj

Casa lui Antonie Mogoş din Gorj

*

După lista din catalogul expoziţiei[3], Societatea arheologică română avea, în anul 1886, un total de 47 obiecte felurite.

Societatea arheologică română a fost premiată la această expoziţie cu Medalia de argint pentru merite şi i s-a făcut elogii meritate în foi române şi străine, precum în „Tribuna”, „Voinţa naţională”, „Revista politică” din Suceava, „Neue Freie Presse” etc. Încurajată, chiar la început, într-un mod atât de măgulitor, tânăra societate dezvoltă o activitate febrilă, sub conducerea neobositului ei preşedinte, care nu cruţa nici timp, nici bani, ci necontenit năzuia să răspândească, printre românii din Bucovina, cunoştinţe arheologice, prin publicaţii diferite şi conferinţe publice, spre a stârni un interes mai viu pentru scopurile societăţii[4].

Părintele Constantin Morariu, autorul opului „Culturhistorische und etnographische Skizzen uber die Romänen der Bukowina”, spune că societatea ar fi stârnit interes pentru arheologie prin publicaţii. Poate Sfinţia Sa se gândeşte la rapoartele anuale ale societăţii, din „Gazeta Bucovinei”, anul I, 1891, No. 64, şi anul II, 1892, No. 3, precum şi la cel din „Romänische Revue”, căci alte publicaţii de ale dlui Dionisie O. Olinescu nu-mi sunt cunoscute, afară de studiul dumisale „Tezaurul de la Pietroasa”, despre care nu mai ţin minte unde a fost publicat.

*

Societatea arheologică română poseda şi un registru cronologic despre toate descoperirile arheologice din ţară şi străinătate. În No. 3 din „Gazeta Bucovinei”, anul 1892, se mai vorbeşte că „Darea de seamă despre mersul general al ştiinţei arheologice la Români, care se cere în înţelesul paragrafului 18 al statutelor, va urma mai târziu”. Această dare de seamă n-am aflat-o nicăieri; probabil că nu s-a făcut nici una.

Comitetul societăţii n-a lăsat să treacă nici o ocazie, când a aflat despre vreo descoperire arheologică, fără să se fi adresat persoanei de încredere, de la care spera să capete descrierea obiectelor, precum şi obiectele înseşi. La ce vază a ajuns Societatea arheologică română în ochii lumii străine, pe baza descrierii obiectelor ei, în feluritele foi, aceasta o dovedesc unele corespondenţe ce le-a primit de la alte societăţi arheologice. Aşa, de pildă, a cerut renumitul Muzeu central germano-roman din Mainz ca Societatea arheologică română să-i trimită obiectele ei de bronz, spre copiere; şi Societatea arheologică din Spalatto s-a adresat Ministeriului de culte să-i mijlocească publicaţiile arheologice ale societăţii româneşti. Mai amintim că Societatea arheologică română e citată şi în cartea „Handbuch der archäologischen-und Kunstvereine in Österreich”, editată sub egida Ministeriului de culte.

*

Ceramică românească

Ceramică românească

*

Părintele Morariu, secretarul societăţii, mi-a comunicat personal că şi Muzeul din Turin avea legături cu Societatea arheologică română din Cernăuţi.

Nu poate fi trecută cu vederea şi o altă împrejurare, care face onoare Societăţii arheologice române: În anul 1888, fu delegat căpitanul c. r. Heinrich Himmel, de către Societatea antropologică din Viena, de a face studii etnografice asupra feluritelor poporaţiuni ale Bucovinei şi, spre acest scop, el fu strămutat la Regimentul 41 de Infanterie din Cernăuţi. Domnul Himmel îşi compusese nişte chestionare, într-o mulţime de exemplare, şi le trimisese pe la toate societăţile, ba chiar pe la persoane particulare, rugindu-le să răspundă la întrebările etnografice formulate în ele[5].

*

Atunci se puse pe muncă straşnică părintele Constantin Morariu, secretarul societăţii, care era, pe atunci, administrator la biserica Sf. Paraschiva din Cernăuţi, cerceta şi studia toate teancurile de acte, ce zăceau, colbuite, prin arhivele capitalei bucovinene, şi dădu, în scurt timp, la iveală valorosul său op în limba germană, retipărit din „Romänische Revue”, „Culturhistorische und etnographische Skizzen Ober die Romänen der Bukowina”. Această carte e prima istorie temeinică a românilor bucovineni; ea făcu mult zgomot, pe vremea aceea, căci i se făcură recenzii chiar în reviste din Londra. În Bucovina, bântuia, atunci, o nemaipomenită prigoană în contra a tot ce-i românesc şi, de aceea, cartea Sfinţiei Sale, care a zvârlit în faţa asupritorilor adevărurile cele mai crude, a făcut mult sânge rău prin cercurile înalte din Bucovina şi imperiu. Cartea aceasta e şi un product al Societăţii arheologice române; păcat numai că Sfinţia Sa n-a publicat şi partea a doua, etnografică, ce-o are în manuscript, şi care conţine preţioase date despre obiceiurile românilor din Bucovina.

Cercetările şi dezgropările arheologice, întreprinse de Societatea arheologică română din Cernăuţi, pe moşiile Fondului religionar greco-ortodox., precum şi de conservatorul Iosif cav. de Gutter, pe la Hatna şi Dănila, atraseră atenţia Comisiunii centrale c. r. din Viena pentru artă şi monumente istorice asupra descoperirilor arheologice din Bucovina şi, de aceea, îl trimise Comisiunea pe exploratorul Szombathy în ţara noastră. Acesta povesteşte că dl Olinescu proiectase o hartă arheologică a tuturor locurilor din Bucovina, cu rămăşiţe preistorice şi romane, de pe care hartă a luat Societatea antropologică din Viena o copie. Această hartă îi înlesni foarte mult lui Szombathy cercetările sale[6].

*

Porturi româneşti

Porturi româneşti

*

Societatea era în toiul activităţii sale, când căpătă fatalul act de la Curatorul pentru înfiinţarea unui Muzeu al Ţării, prin care act se cerea, cu împrumut, colecţia de antichităţi a Societăţii arheologice române. Iată, în traducere românească, actul care, nevrând, a pus capăt Societăţii, şi pe care l-am copiat din arhiva Muzeului c. r. al Ţării:

*

„Onorabile Comitet al Societăţii,

Subsemnatul, Curator al Muzeului Ţării din Bucovina, roagă pe onorabilul comitet al Societăţii arheologice române din Cernăuţi să-i împrumute Muzeului Ţării din Bucovina colecţiunea sa arheologică, spre a lăţi şi propaga interesul pentru istoria ţării. Aceasta (colecţiunea) va fi expusă în localul Muzeului; iar mai ales faptul că actualul director al Societăţii arheologice române, dl Dionisie O. Olinschi-Olinescu, a fost ales, în şedinţa Curatorului din 6 Mart a. c., custode pentru secţia arheologică a Muzeului Ţării, garantează că obiectele vor fi expuse într-un mod sigur şi corespunzător.

Secretar. N. N.

Cernăuţi, în 12 Mart 1892.

Pentru Curatorul Muzeului Ţării din Bucovina.

Preşedinte, N. N”.

 *

În arhivele Muzeului c. r. al Ţării, am aflat următorul act, din partea Societăţii arheologice române, prin care răspunde Curatorului:

*

„Onorabile Curator,

Subsemnatul Comitet are onoarea să răspundă preţiosului act, cu data de 12 Mart 1892, No. 80, că colecţiunea Societăţii arheologice române se va împrumuta Muzeului Ţării din Bucovina numai cu învoirea adunării generale, care se va ţine cât de curând.

Cernăuţi, în 26 Iunie 1892.

Preşedinte. N. N.”.

*

Întreaga colecţie, care-i o avere naţională nepreţuită, se află şi acuma, de 14 ani, în Muzeul c. r. al Ţării, fără să-i fi trăsnit cuiva prin cap să o reclame.

Fiindcă guvernul Bucovinei persecuta, pe atunci, pe cei mai înverşunaţi luptători ai românilor şi deoarece Societatea arheologică română nu era privită cu ochi buni de către cei de la putere, s-au împrăştiat mai toţi membrii societăţii prin diferitele colturi ale ţării, unde nu le prea venea să facă arheologie. Stâlpii societăţii, Dionisie O. Olinescu, a părăsit ţara, din cauza vântului pustiirii, ce bătea, atunci, în Bucovina, şi a trecut în regat, şi acuma se află, pare-mi-se, în Caracal; iar pe părintele Constantin Morariu, cel mai cerbicos dintre aşa-zişii „iredentişti”, l-au trimis în satul Pătrăuţi, lângă Suceava, ca să-i treacă pofta de arheologie şi de a scrie cărţi ca „Schiţele” şi altele.

Societatea există numai pe hârtie.

*

Sculptură românească în lemn

Sculptură românească în lemn

*

Dl Dr. Polek, bibliotecar al Universităţii din Cernăuţi şi membru în Curatoriu, precum şi dl Stupnicki, secretar la Muzeul c. r. al Ţării, mi-au comunicat, personal, că o adunare generală nu s-a ţinut, iar colecţia s-a împrumutat aşa, de la mână, la mână (kurzer Hand), fără formalităţi. Părintele Constantin Morariu, însă, ne spune: „Ca să poată vedea fiecare lucrurile Societăţii arheologice româneşti, societatea a hotărât şi a dat (prin urmare trebuie să fi fost o adunare generală a societăţii), aceste lucruri, în 14 Mai 1893, ca să se păstreze, cu totul deosebit, în Muzeul Ţării din Bucovina[7]. Dl profrsor universitar dr. R. Fr. Kaindl, care a descris obiectele societăţii, după rapoartele Comisiunii centrale c.r. din Viena pentru artă şi monumente istorice şi după scrierile părintelui C. Morariu, zice că colecţiunea s-a predat încă înainte de deschiderea Muzeului[8]. Dar asta puţin ne interesează.

Societatea nu mai există, averea societăţii nu se ştie pe ale cui mâini a ajuns, iar actele sunt pierdute, afară de vreo trei, care se află încă în posesiunea fostului ei secretar, părintele C. Morariu, dimpreună cu sigilul societăţii. În statute se spunea apriat că, în cazul dizolvării societăţii, trece toată averea, dimpreună cu colecţiunea de antichităţi, în mâna Mitropoliei gr. or. din Bucovina, care singură are un Muzeu de antichităţi bisericeşti, ce stă veşnic închis pentru orişicine. Dar să nu se uite că mitropolia este greco-orientală, adică a românilor şi a ruşilor, şi, în caz când ar face pretenţii la colecţia de antichităţi, ar trebui să vedem, iarăşi, cum, din cauza cuvântului „greco-ortodox”, atât de fatal pentru românii din Bucovina, vor pune ruşii mâna pe averea noastră, strânsă cu atâta cheltuială. În cazul unei reactivări a societăţii, va fi de lipsă, deci, să se schimbe acest punct din statute.

*

Dovadă că, totuşi, se mai păstrează măcar amintirea despre Societatea arheologică română este că, la toate adunările generate ale Curatorului Muzeului c. r. al Ţării, se invită şi consilierul de la Curtea de Casaţie din Viena, dl Vasile Morariu, ca reprezentant al Societăţii arheologice române. Însă domnia sa nu apare nicicând şi, de aceea, nemţii noştri dispun de colecţie după plac, bunăoară cazul cu Expoziţia din 1906, când obiectele Societăţii arheologice române n-au fost expuse sub o etichetă proprie, ca să ştie şi ceilalţi români că muncim şi noi, ci au fost orânduite sub eticheta Muzeului.

Un fapt caracteristic pentru indiferenţa românilor bucovineni este că, la predarea colecţiunii, nu s-a scris nici un act, din partea Muzeului, că a primit sau nu colecţia; ba, ce-i mai mult, nu s-a făcut nici măcar o listă completă şi o descriere amănunţită a obiectelor predate, ci s-a luat totul la hurtă: „100 de numere, 450 de bucăţi şi 300 de monete”! Ce fel de bucăţi ş monete sunt acelea, habar n-au.

*

De aceea, m-am decis să compun eu o listă completă, după indicările din scrierile părintelui C. Morariu, din „Romänische Revue” (1890, an VI, pp. 362, 363) şi după „Părţi din Istoria Românilor bucovineni” (Cernăuţi, 1894, pp. 307 şi 308); rapoartele anuale din „Gazeta Bucovinei” (1891, No. 64; anul 1892, No. 3); Catalogul Expoziţiei din Cernăuţi (1886, p. 80) şi cartea dlui Dr. R. Fr. Kaindl, „Der rumänische archäologische Verein in der Bukowina” (Czernowitz, 1894). Acesta din urmă a întrebuinţat şi descrierea obiectelor, după rapoartele Comisiunii centrale c. r. din Viena pentru artă şi monumente istorice. Definiţia obiectelor nu-i totdeauna adevărată.

*

Iată, deci, din ce constă colecţia de antichităţi a Societătii arheologice române din Cernăuţi:

 

1) Patru urice de la Constantin Mihai Racoviţă Vodă, dtto 14 Mai 1756, şi celelalte, de la Voievodul Grigore Ioan, dtto 14 Iunie 1763.

2) O Evanghelie armenească, cu 9 icoane, şi o psaltire română, ambele cărţi în manuscript.

3) 12 copii de pe pietre mormântale.

4) 9 bucăţi de felurite unelte, anume cuţite, topoare, ciocane etc., doi idoli de lut din epoca de piatră.

5) 43 obiecte de lut din epoca preistorică.

6) O garnitură de obiecte pentru cusut; constau din oase de peşti, coarne de animale, ciocuri de păsări etc.

7) 3 obiecte fosile.

8) Un inel de argint de construcţie foarte primitivă.

9) 39 obiecte paleontologice.

10) 16 obiecte din epoca de bronz, anume lanţuri, lăncii, vârfuri de săgeţi, inele etc.

11) O urnă pentru cenuşă, două cărămizi, 6 monete de argint, una de alamă, 11 de aramă (la Kaindl, No. XI, mi se pare că-i o greşeală de tipar, căci, în loc de 11, se află 1 monetă de aramă), toate din timpul Romanilor şi aflate pe pământul Bucovinei.

12) 101 obiecte din epoca de fier, între care se află încuietori din secolul al XI-lea sau al X1I-lea, apoi vârfuri de săgeţi, săbii, lăncii, bucăţi de zale, cuţite, aparate pentru signaluri, furculiţe, zăbale de la cai, ancore, cuie, pinteni etc.

13) Un inel antic de argint.

14) O cheie de aramă.

15) O cersală (perie de cai) împietrită, de lemn, de pe timpul mongolilor.

16) O cruce de piept, care, după cum se pare, aparţinea unui prelat.

17) 15 obiecte din timpul mai nou: anume săbii, vârfuri de săgeţi, arcuri, straturi ornamentate de puşcă, gloanţe de piatră de felurite mărimi, pistoale, cuţite, furculiţe etc.

18) Două obiecte de argint şi două de aramă, anume pinteni sigilii.

19) 12 monete româneşti de aramă şi 8 de argint, din timpul ocupaţiunii ruseşti; altele de ale lui Petru Muşat (1375) şi ale voievozilor Ilie (1433-1434), Alexandru, Ştefan, Bogdan, cele mai multe cu inscripţii latine.

20) 18 monete polone de argint şi 29 de aramă.

21) 21 monete germane de diferite tipuri.

22) 15 monete austriece de argint şi 54 de aramă.

23) 15 monete turceşti.

24) 9 monete ruseşti.

25) 1 monetă grecească, una spaniolă, una italiană şi una suedeză.

26) 5 monete de origine necunoscută.

27) 10 medalii.

28) 10 bucăţi bani de hârtie din diferite timpuri[9].

*

Dacă comparăm articolul părintelui Constantin Morariu, din „Romänische Revue” (1890, anul VI, pp. 362 şi 363) cu acel al dlui dr. Kaindl, din 1894, vedem că colecţiunea de antichităţi a Societăţii arheologice române s-a înmulţit, în decurs de 3 ani, cu 8 obiecte de lut. Ar fi foarte bine dacă Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina ar pune mâna, cât mai degrabă, pe această bogată colecţie şi ar aşeza-o în una din sălile Palatului Naţional din Cernăuţi, ca să o poată cerceta şi studia oricine, sau să o dăruiască Muzeului Naţional din Bucureşti.

*

Ion Gramadă

(Viaţa Românească, Anul III, Iaşi, vol. 8, nr. 1, 1908, pp. 125-131)



[1] Gazeta Bucovinei, 1891, No, 61.

[2] Raport despre activitatea Societăţii arheologice române din Bucovina, în răstimpul de la Iunie 1886 până în Decemvre 1891. Gazeta Bucovinei, Cernăuţi, 1892. No. 3.

[3] Katalog der Ausstelung, Cernăuţi, 1886, p. 80.

[4] Romänische Revue, 1890, anul VI, p. 363.

[5] Gazeta Bucovinei, la locul citat.

[6] Szombathy, Die erste präthystorische Recognosci erungstour nach der Bukowina, im Iahre 1893, p. 4.

[7] Constantin Morariu, Părţi din istoria Românilor bucovineni, Cernăuţi, 1894, p. 308.

[8] Dr. Raimund Friedrich Kaindl, Der rumänische archäologische Verein in der Bukowina, Cernăuţi, 1891, p. 3.

[9] Multe din obiectele citate pe lista Expoziţiei din 1886 nu se află acuma. Ce s-a făcut cu dânsele?


Pagina 80 din 99« Prima...102030...7879808182...90...Ultima »