ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 8

1899: Vicovanul Nicolae Chifan, în garda Împăratului Franz Josef

 

„Acum, până ce se deschide anul şcolar, e bine să prospectăm folosul ce ni-l aduce şcoala, apoi sârguinţa şi purtarea cea bună. Vremile sunt grele şi amarnic traiul, dar dacă eşti om mare şi pe lângă aceea eşti şi sârguincios şi cu purtări alese, apoi Dumnezeu îţi ajută să reuşeşti mai bine şi mai cu folos. Iată, bunăoară, unde-l vedem ajuns cu învăţătura, cu voinţa şi cu purtarea cea bună pe dl Nicolai Chifan, al cărui chip l-am pus, cu dragă inimă, în fruntea gazetei noastre.

 

Dl Chifan îi român şi se trage din Chifănenii din Vicovul de Jos. Ca copil de gospodar, a îmblat la şcoala din sat, ca şi alţi băieţi; dar în anul 1858 a fost luat la cătane şi a slujit, mai întâi, la Regimentul de Infanterie 41 şi, apoi, la Regimentul de Infanterie 63. Fecior isteţ şi voinic, cum era, nu şi-a pierdut timpul degeaba la oaste, ca alţii, ci a învăţat, mai departe, cât ce a putut. Timpurile erau grele, pe atunci. În Talia se aprinsese bătălie crâncenă şi, Doamne, mult sânge de român s-a mai vărsat în bătălia aceea. Şi dl Chifan, ca ostaş curajos, a luat parte la bătăliile din Italia, înfrângând, cu ceilalţi fraţi de luptă, puterea duşmanului, şi anume în bătăliile de la Castelnedolo şi de la Como. Şi, în bătăliile acesta crâncene, şi el s-a ales cu o rană la piciorul cel drept, dară şi cu medalia de vitejie pe vitejescu-i piept.

 

Împlinind, în anul 1864, şapte ani de cătănie, dl Chifan a trecut la garda Curţii împărăteşti din Viena. Se ştie că în garda Curţii îm­părăteşti întră numai ostaşii cei mai frumoşi şi cei mai voinici şi ei sunt puşi se stea pururea de pază la curtea preaînălţatului Împărat, de aceea îi şi aleg dintre ostaşii cei mai cu credinţă.

 

Şapte ani de zile, după olaltă, a fost dl Chifan gardist împărătesc, dovadă, că era om foarte cu credinţă prea luminatului nostru Împărat. În anul 1871, a ieşit dl Chifan, de bună voie, din garda împărătească şi s-a făcut portar la Grădina împărătească din Viena, cu numele „Augarten”. Cei ce nu cunosc rândul prin Viena, vor socoti că portăria aceea nu-i nici de o seamă; dară nu-i aşa, căci ea e slujbă de mare onoare şi încredere.

 

După aceea, a întrat dl Chifan portar la Ministerul de Externe, adică într-un serviciu mai greu, dară şi mai bine plătit, şi în care a rămas, apoi, până în ziua de astăzi. Pentru purtarea cea vrednică, ca portar împărătesc şi ca ostaş voinic, dl Chifan a căpătat, până acum, şapte medalii de laudă, de la Împăratul nostru; dară tot pe atâtea a căpătat şi de la împăraţi şi regi străini, bunăoară de la Împăratul rusesc şi de la Împăratul german, apoi de la regele României şi de la regele Serbiei, şi de la alţii. Pieptul cel lat al dlui Chifan e parcă anumea făcut pentru atâta decorare.

 

Dl Chifan s-a născut în Vicovul de Jos, în anul 1837, şi acuma îi în vârstă de 62 de ani. Putem zice, dară, că şi-a petrecut mai toată viaţa între străini. Dară, cu toate că dl Chifan şi-a petre­cut viaţa departe de vatra părintească, dumnealui tot a rămas, şi până în ziua de azi, român adevărat, pentru că dumisale îi e scumpă limba cea mămească ca ochii din cap şi o vorbeşte tare cu drag, cu câţi români numai se poate întâlni. Aşa a venit, odată, la Viena, marele român Ioan Brăteanu, ministru al României şi, necunoscându-l pe dl Chifan, a început a vorbi, la dânsul, franţuzeşte; iară dl Chifan, ştiindu-l că-i român, nu i-a mai răspuns franţuzeşte, ci curat româneşte. Ce nu s-a mai bucurat mi­nistrul că a dat de român tocmai în Viena şi încă într-aşa un serviciu!

 

Aşa ar trebui să facă fiecare român bucovinean, să-şi iubească limba şi să o vorbească cu drag, ori şi cu cine, iară nu să se apuce îndată la încurcat pe rusie ori în altă limbă, îndată ce dă faţă cu un om necunoscut. Foarte mulţi şcolari români, de pe la şcolile cele mari din Viena, se întâlnesc cu dl Chifan şi dumnealui se bucură tare de întâlnirea lor, pentru că ştie că sunt români ca şi dânsul. Mul­tor din aceşti şcolari li-i dl Chifan ca şi un tată şi-i ajută şi cu bani la învăţătura lor, căci dumnealui e şi om cu avere, tare bun de inimă şi nu cruţă unde vede că-i de dat.

 

Dlui Chifan tot aşa îi e de dragă şi de scumpă şi legea ce şi-a moştenit-o din moşi strămoşi. Măcar că trăieşte acolo, în Viena, între fel de fel de oameni, de altă lege, dumnealui tot a rămas statornic şi neclintit în legea noastră cea dreaptă şi, de intri în casă la dumnealui, afli şi cărţi sfinte pe masa lui, cum sunt în bisericile noastre. Apoi mai ţine şi gazetele noastre cele romaneşti din Bucovina, căci nu-şi poate uita neamul şi ţara, şi totdeauna e îngrijit de ursita ei. Şi numai Dumnezeu ştie câte lacrămi a vărsat, de câte ori i s-a întâmplat să capete veşti rele din ţara unde s-a născut, din leagănul scump al copilăriei sale, din frumoasa Bucovina.

 

Dl Chifan, cu purtarea lui cea bună şi cu sârguinţa lui a ajuns să fie om avut, cinstit şi tare băgat în seamă de toţi câţi îl cunosc, nu numai de români, ci şi de străini. Iată, iubiţi cetitori, ce poate purtarea cea bună, sârguinţa şi în­văţătura! Mai zică acum cineva,că nu e bine să-ţi trimiţi copiii la şcoală! Priviţi la portretul din fruntea „Deşteptării” şi vedeţi la cât bine şi la câtă laudă a ajuns un fiu al poporului no­stru românesc din Bucovina”[1].

 

 

[1] Deşteptarea, Nr. 14, Anul VII, Cernăuţi 15/27 iulie 1899, pp. 1, 2


1912: Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina

 

Dieceza arhiepiscopală ortodoxă a Bucovinei e împărţită, pentru o administrare bisericească mai uşoară, în 12 protopresbiterate ; această împărţeală însă nu trebuie confundată cu cea a judeţelor, care sunt în număr de 11 şi care au în vedere administraţia autonomă şi politică a ţării. După „Şematismul diecezei arhiepiscopale ort. or. din Bucovina pe anul 1911” (şematismul pe anul 1912 încă n-a apărut), patronatul în biserica ort. din aceste 12 protopresbiterate, respectiv din parohiile ataşate acestora, se împarte în: bisericesc şi laic.

 

Patronatul bisericesc e exercitat în Bucovina de 1). Mitropolia ortodoxă a Moldovei şi Sucevei din Iaşi, la mănăstirea de la biserica Sf. Gheorghe a fostei biserici mitropolitane din Suceava, şi 2). de Arhiepiscopul Cernăuţilor şi mitropolitul Bucovinei şi al Dalmaţiei, în acele parohii de pe moşiile private, ale căror proprietari sunt jidani. El adică îi substituie pe aceştia.

 

Patronatul laic se împarte în un patronat public, exercitat de către fondul religionar, şi un patronat privat, executat, în prezent, de un mare număr de patroni privaţi, adică proprietarii de moşii private, şi pe care îi împărţim iarăşi în: a). români; b). creştini de naţionalitate străină, ca: poloni, armeni etc., şi e). jidani. Fondul religionar, ca cel mai mare proprietar de pământ din Bucovina, este, după cum reiese din tabela de mai jos, patron în 122 parohii. Dar afară de aceasta, tabela de mai jos are, conform şi scopului ei, o importanţă cu mult mai mare, căci ea ne prezintă, cu cifre concrete, încă o icoana fidelă a referinţelor triste în care se află de prezent Bucovina. Dar să vorbească mai întâi cifrele. Pentru lămurirea tabelei însă trebuie să mai adaug că, sub-împărţeala celor trei clase de 1, 2, 3, etc., arată câte parohii sunt deodată patronate de unul sau mai mulţi patroni, deci:

 

 

sau în cuvinte:

 

I). Fondul religionar e patron în 122 parohii!

 

II). 76 români patroni în câte 1 parohie.

10 români patroni în câte 2 parohii.

4 români patroni în câte 3 parohii.

 

III). 75 creştini de altă naţionalitate patroni în câte 1 parohie.

20 creştini de altă naţionalitate patroni în câte 2 parohii.

2 creştini de altă naţionalitate patroni în câte 3 parohii.

1 creştin de altă naţionalitate patron în 4 parohii.

1 creştin de altă naţionalitate patron în 10 parohii.

 

IV). 44 jidani patroni în câte 1 parohie.

10 jidani patroni în câte 2 parohii.

6 jidani patroni în câte 3 parohii.

3 jidani patroni în câte 4 parohii.

 

Ca să fie tabela completă, trebuie să mai adaug:

 

a). Comuna (să zicem!) românească Volcineţ e patron, în trei parohii (Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ), toate 3 în protopresbiteratul Vicovelor.

b). Centrala Însoţirilor Economice Române din Bucovina e patron în 3 parohii (Pătrăuţii de Jos pe Siret, Romaneşti şi Danila).

c). „Seljanska Kassa” (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) e patron în 2 parohii (Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni).

d). Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii e patron în o parohie (Baiaşeşti).

 

Avem, prin urmare: 92 (90 + Volcineţ + Centrala) patroni români.

100 (99 + Seljanska Kassa) patroni creştini de altă naţionalitate.

64 (63 + Asociaţia) patroni jidani.

 

Ce nu spun aceste cifre? Deci nici nu pot să trec mai departe fără ca să nu întru puţin în amănunte şi să nu fac puţină comparare între cantitatea şi calitatea celor patru feluri de patroni.

 

Fondul religionar, după cum am afirmat odată, e cel mai mare proprietar de pământ din Bucovina; deci e şi natural dacă e patron în 122 parohii. Din tabelă e mai evident că latifundiile fondului religionar sunt situate, în cea mai mare parte, în regiunile locuite de români (Câmpulung, Rădăuţi, Humor, Vicovele etc.) şi numai puţine în cele rutene (Nistru, Ceremuş, Putila etc.).

 

Români. Din cei 92 patroni români, sunt 76 patroni în câte o parohie, 10 patroni în câte 2 parohii şi 6 patroni în câte 3 parohii. Aceştia din urmă sunt : Gheorghe baron Vasilco (Ceremuş), Constantin şi Ioan de Baloşescu (Storojineţ), Dimitrie cav. de Niculiţă-Popovici (Suceava), comuna Volcineţ, şi Centrala română. Cei mai numeroşi români se află în protopresbiteratul (aş putea zice judeţul) Storojineţului, citadela nobilimii noastre. Aci aflăm familii ca: Flondor, Goian, Grigorcea, Hurmuzachi, Stârcea, Vasilco etc., care au jucat şi joacă şi astăzi un rol preponderent în mişcarea noastră politică şi naţională. Cred însă că nu greşesc, dacă afirm că o bună parte dintre patronii români o formează mazilii şi răzeşii; aşa vedem la Ceremuş, Coţmani, Nistru şi, întru câtva, Storojineţ şi Şiret.

O mică observare: În Câmpulung şi Rădăuţi n-avem nici un patron român. De ce? Nu poate pentru că acolo nu s-ar afla români destul de avuţi şi vrednici ca să fie patroni ai bisericilor noastre, ci numai din simpla cauză că, fiind acolo fondul religionar, mai avut decât românii noştri avuţi (mai toţi munţii româneşti sunt proprietatea fondului), şi patronul parohiilor e fondul. În Câmpulung, spre exemplu, afară de patronatul fondului, nu există alt patronat. Dar ce s-a spus aici de Câmpulung şi Rădăuţi nu se poate spune şi despre Putila, cu toate că nici aici nu aflăm măcar un singur patron român, în realitate nici n-ar putea să fie, fiind numărul românilor în această parte a ţării aproape disparent. Aflăm însă, aici, 3 patroni mari, puternici, se înţelege străini, care par să fi pus monopol pe instituţiunea patronatului. Despre aceştia, în cele următoare.

 

Patroni creştini de altă naţionalitate. Aceştia sunt, relativ cei mai numeroşi, 100 (99 + teljauska), numai în majoritate covârşitoare sunt poloni, apoi vin armeni, ruteni şi nemţi. Dintre aceşti 100 patroni, sunt patroni în câte o parohie chiar 75, apoi 21 (20 + teljauska) în câte 2 parohii, 2 în câte 3, 1 în câte 4, şi 1 chiar în 10 parohii. Acei 2 patroni în câte 3 parohii sunt polonul Roman Frejtag (prin succesorii săi), în Ceremuş, şi armeanul Andreas Botuschan, în Siret; cel 1, ca patron în 4 parohii, e armeanul românizat Varteres cav. de Pruncul, în Humor; iar acel 1, ca patron în nu mai puţin decât 10 parohii (din 17 câte, le are întreg protopresbiteratul Putilei) e contele polon Ludislaus Baworowski! Acesta a bătut recordul.

 

Nu trebuie să uităm, însă, că mai ales numărul nobilimii polone creşte în Bucovina în mod îngrozitor. Latifundiile lor din Galiţia nu-i îndestulează mai mult. Astfel, întâlnim azi o mulţime de conţi şi prinţi poloni, şi în Galiţia bancrutaţi, ca antreprenori, apoi posesori ai mai multor fabrici din ţară (Jucica, Hliboca etc.) şi, în fine, ca latifundiari multipli (de exemplu, Baworowski) şi nu arareori se poate citi, prin ziarele străine bucovinene, că cutare şi cutare „graf”, pe lângă un Kalman, Hersch, Chaim etc., a cumpărat, de la acela şi acela, o moşie, cu atâtea şi atâtea sute de mii sau milioane! Dar ai noştri, cum nu cumpără? Nu, ei vând!!!

 

În fine, ajungem la jidani. De toţi, avem noi, la biserica noastră ortodoxă din Bucovina, 64 (63 + asociaţia) ca patroni jidani, şi anume: 45 (44 + asociaţia) ca patroni în câte o parohie, 10 ca patroni în câte 2, apoi 6 în câte 3 şi, în fine, 3 în câte 4 parohii. E bine de ştiut şi de nu uitat niciodată cine-s acei 6 jidani patroni în câte 3 şi acei 3 patroni jidani în câte 4 parohii. Iată cine sunt. Întâi, cei 6: Mochi Fischer (Ceremuş), Hersch Weissglas (Cernăuţi), losef Blum (Coţmani), Mordko Korn (Nistru), Jankl Fischer (Rădăuţi), şi Isig Fränkel şi succesorii (Storojineţi). Iar cei 3 jidani, patroni în câte 4 parohii, sunt: Kalman Fischer (tot în Ceremuş, unde-i şi Mochi) şi Leib cu Chaim Schärf şi succesorii (Putila).

Latifundiarii cei mai mari, şi cu toţii străini, îi găsim deci în nordul Bucovinei, care-i, aşa zicând, monopolizat de câţiva jidani şi poloni venetici, proaspeţi la noi în ţară! Dar şi partea de sud a Bucovinei e ameninţată, şi anume de 2 armeni şi o odraslă a lui Fischer! Îţi place, iubite cetitor? Şi aşa că te îngrozeşti, când citeşti, negru pe alb, că Fischereştii, Moki, Kalman şi Jankl (Iancu, cum îşi zice el şi cum îi zicem noi, românii de aici!), apoi un Hersch, un Mordko, un Leib şi Chaim, frate-său, un Ízig şi un Iosef (recte Iosel), la un loc cu 2 poloni şi 2 armeni şi cu mai mulţi alţii mai mici (mici deocamdată!) au pus ghearele pe ogoarele noastre mănoase şi au devenit patronii bisericilor noastre, unde, în genunchi, cu mâinile înălţate, cu inima împietrită şi cu ochii scăldaţi în lacrimi, implorăm mila şi ajutorul celui de sus, în luptă cu nevoile şi asupritorii noştri?! Şi totuşi, e realitate. Pe când abia 4 boieri români sunt patroni în câte 3 parohii, venetici sunt chiar 6, apoi 4 în câte 4 şi 1 în 10 parohii!! În Palestina ne aflăm, clar, nicidecum în Bucovina, muzeul trecutului românesc! Cum de s-a întâmplat această schimbare, nu o spun: o ştie fiecare, chiar şi „alianţa izraileană”. Atât numai pot să amintesc că ea (schimbarea) formează cea mai tristă pagină din istoria românilor bucovineni!

 

Comuna Volcineţ. Dobândind patriarhatul din Ierusalim, pe cale procesuală, proprietatea moşiilor Văşcăuţi pe Siret şi Dimca, trecu la dânsul şi patronatul acestor comune. Tot pe această cale a dobândit mănăstirea Barnovschi a sf. mormânt al lui Cristos proprietatea şi patronatul comunei şi bisericii clin Volcineţ. Amintitele proprietăţi, fiind închinate din vechime, de domnitorii ţării, amintitelor biserici din orient, însă, înstrăinându-se ele, cu timpul, de arendatori, au fost reclamate de aceste institute, pe cale judecătorească, şi aşa redobândite (Dimitrie Dan, Patronatul în bis. ort. din Bucovina, p. 10). Comuna Volcineţ însă, răscumpărând, acum câţiva ani, moşiile susnumite, a dobândit totodată şi patronatul comunelor Volcineţ, Bahrineşti şi Baineţ.

 

Centrala Însoţirilor Economice Române din Bucovina a cumpărat, înainte cu câţiva ani, moşiile Milişăuţi şi Pătrăuţii de Jos pe Siret (cu ele era împreunat şi patronatul din parohiile Pătrăuţii de Jos pe Siret, Româneşti şi Danila), cu menirea ca ele să fie parcelate şi vândute, în loturi mai mici, ţăranilor români din aceste comune. Cu cât a cumpărat Centrala aceste moşii şi dacă le-a obţinut ieftin sau prea scump, aceasta ne-o spun îndeajuns gazetele noastre din Cernăuţi, „Foaia Poporului şi „Viaţa Nouă”, care nici azi n-au picat de acord, şi cu greu vor şi pica, întru stabilirea adevărului. Dar şi „Seljanska Kassa” (Centrala Însoţirilor Economice Rutene din Bucovina) a cumpărat tot 2 moşii, în Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, şi iarăşi cu menirea ca să fie parcelate şi vândute, dar nu ţăranilor ruteni, ne-existenţi în părţile acelea, ci ţăranilor români rutenizaţi din cele 2 comune „mixte” (nu mixte, ci inundate!) din valea Sireţelului! Dar pe când Centrala română a cumpărat moşii, ca să ferească sate româneşti de o invaziune galiţiană (!), „Seljanska Kassa” a cumpărat moşiile amintite, cu scopul ca să facă prozeliţi în rândurile noastre şi să propage lăţirea galiţianismului veşnic flămând cât mai departe, înspre miazăzi. Dar aceasta nu se ţine întocmai de patronatul bisericesc din Pătrăuţii de Sus pe Siret şi Davideni, care, prin cumpărătură, a trecut la „Seljanka Kassa”.

 

Asociaţia silvică jidovească din Cornu Luncii a dobândit patronatul din Baiaşeşti, în urma cumpărării unei moşii în acea comună. Am finit cu compararea patronilor bisericii ortodoxe din Bucovina şi pun acum întrebarea: Faptul că, pe lângă 92 patroni români (patronatul fondului nu vine aici în considerare), avem încă 100 patroni creştini de altă naţionalitate şi 64 jidani, deci 164 patroni străini, are încă şi altă însemnătate regretabilă ori numai aceea că aproape două treimi din moşiile private din Bucovina se află în mâni străine? Da, zic, când ştim ce datorii, dar mai ales ce drepturi îi acordă legea de stat austriacă unui patron. Dintre datoriile multe ale patronului, amintesc numai una, care, nefiind împlinită de patron, dă cauză la neînţelegeri şi plângeri: „Patronul bisericesc e obligat să contribuie cu o cotă anumită la restaurarea şi susţinerea bisericii patronate şi a casei parohiale, fără ca să se poată sustrage acestei obligaţiuni prin demiterea patronatului”. Iar dintre drepturile patronului, amintesc încă numai unul: dreptul prezentării a unui candidat, în vederea ocupării parohiei patronate. Şi mai ales proprietarii de moşii private, care, având dreptul patronatului în biserică, interpretează după referinţe acest drept, conform intereselor sale, fac imposibil ca instituţia patronatului să se prezinte întocmai cum ar trebui mai bine. Fiind chestiunea patronatului în Bucovina sub forma în care ni se prezintă el în prezent, de o importanţă extraordinară, voi să întreb ori de s-a gândit cineva la un început de îndreptare în privinţa aceasta ? Da. Primul a fost părintele Dimitrie Dan de la Straja, care a publicat, în „Candela” din 1903, un studiu întitulat „Patronatul în biserica ortodoxă din Bucovina”, iar al doilea, şi mi se pare că şi ultimul, e dl Dr. Nicu Cotlarciuc (viitorul mitropolit Nectarie Cotlarcoic – n. n.), care i-a răspuns părintelui Dan, întâi prin „Viitorul” din 1904. Amândoi ajung la concluziuni diferite, contrare una, alteia. N-am intenţia să mă ocup cu mersul ideilor din ambele lucrări, ci voi numai să constat că reformei patronatului, în biserica ortodoxă din Bucovina, i se acordă prea puţină atenţiune din partea forurilor mai înalte. Abia viitorul congres bisericesc să se ocupe cu ea! Dar e prea viitor acest congres, dacă luăm în considerare referinţele politice actuale din Bucovina. Un lucru însă e constatat: moşiile româneşti se înstrăinează tot mai mult, iar numărul patronilor străini creşte pe zi ce trece! Aşa e la noi! / Cernăuţi, 1 martie 1912 / Ilie Dugan[1].

 

 

[1] Dugan, Ilie, Patroni şi patronat în biserica ortodoxă din Bucovina. Date şi reflexii,  în Românul, Nr. 98, Anul II, Arad, joi 3/16 mai 1912, pp. 8, 9


1914: Karl Franz Josef, moştenitorul de tron al Austro-Ungariei în Bucovina

 

Se ştie că ţinuturile de sus ale Bucovinei, cu oraşul Cernăuţi, sunt în mâna ruşilor, în partea de jos însă, înspre hotarele Ro­mâniei, nu s-au băgat ruşii nici la întâia lor înaintare, nici acum, când a doua oară au reu­şit a străbate până la culmile Carpaţilor. Aşadar, partea de jos a Bucovinei, locuită în cea mai mare parte de români, şi azi e în stăpânirea armatei austro-ungare, şi trupele noastre, de la începutul războiului, nu şi-au părăsit aici, nici pe-o clipă, aşezările întărite. Aceste trupe şi pe locuitorii acestei părţi a Bucovinei le-a cercetat, acum, de curând, din 17, până în 19 decembrie 1914, noul Moştenitor de tron, Karl Franz Josef, cu care prilej populaţiunea ţării i-a făcut o pri­mire din cele mai călduroase. Iată ce se scrie despre vizita, de 3 zile, a moştenitorului de tron în Bucovina:

 

Viena (Vatra Dornei) 20 decembrie 1914. Arhiducele Carol Francisc Iosif a vizitat, între 17 şi 19 decembrie stil nou, Bucovina şi a inspectat trupele de aci. Arhiducele s-a dus pe frontul de răsărit şi apus, până la primele şanţuri, şi a salutat pe ofiţeri şi pe soldaţi, exprimându-le recunoştinţa sa şi lăudând ţinuta lor vitejească.

 

La Câmpulung, Gura Hu­morului, Rădăuţi etc., arhiducele a primit pe trimişii diregătoriilor, clerului, şcolilor, corporaţiilor şi a mulţu­mit, în limbile germană şi ro­mână, pentru dragostea cu care se alipesc bucovinenii, în aceste zile grele, către îm­părat şi patrie. Arhiducele a fost pretu­tindeni primit cu însufleţire. La 19 decembrie, arhiducele s-a întors la Vatra Dornei, fiind primit călduros de de­legaţia autorităţilor şi populaţiunii. Arhiducele a mulţumit, în limba germană şi română, pentru manifestaţiunile patri­otice ce i s-au făcut. A pri­mit, apoi, în audienţă pe mi­tropolitul Repta, arhiepiscopul greco-oriental, şi consistoriul greco-oriental, pe vicarul ge­neral catolic, delegaţii Crucii Roşii şi delegaţia israelită.

 

A părăsit Bucovina, fiind frenetic aclamat de populaţiune. Şi-a exprimat bucuria, văzând că populaţiunea din Bucovina, fără deosebire de naţionalitate, este cuprinsă de aceleaşi sentimente de devo­tament şi credinţă pentru îm­părat şi casa domnitoare.

 

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Budapesta, 20 decembrie 1914. Moştenitorul tronului, arhidu­cele Carl Franz Iosef, a făcut o vizită de trei zile în Buco­vina. Arhiducele a fost sa­lutat, cu însufleţire şi entu­ziasm, de populaţia din loca­lităţile prin care a trecut. Po­pulaţia din Câmpulung a or­ganizat o retragere cu torţe. La sosirea arhiducelui în Vatra Dornei, a fost întâmpinat de primarul român, ţă­ranul Forfotă, în fruntea tu­turor reprezentanţilor comunelor din sudul Bucovinei. Primarul a ţinut o vorbire, asigurând pe arhiduce de credinţă nestrămutată faţă de casa domnitoare.

 

„Populaţia românească – a zis oratorul – a primit cu bucurie şi recunoştinţă hotărârea moştenitorului tronului de a face greaua şi marea călătorie în Bucovina. Năvă­lirea duşmanului în Bucovina a făcut multe pagube şi a adus multă mizerie populaţiei. Aceasta din urmă a rămas însă credincioasă pământului pe care s-a născut, patriei şi dinastiei glorioase şi aşteaptă cu încredere ajutorul neîntârziat şi liberarea de inamic”. La sfârşitul discursului său, primarul şi-a arătat dorinţa ca Austria să iasă învingă­toare, pentru a libera ţara de duşmani.

 

Arhiducele moştenitor a răspuns, în limba românească, mulţumind pentru primirea călduroasă ce i s-a făcut. Apoi arhiducele a stat de vorbă îndelung cu cetăţenii de faţă. În „Kurhaus” a avut loc o reprezentaţie. Au luat parte şi toate autorităţile bucovinene aflătoare acum în Vatra Dornei, precum şi diferite aso­ciaţii. Arhiducele s-a întreţi­nut cu prietenie cu cei de faţă. Interesant a fost schim­bul de vorbe cu ajutorul de primar din Cernăuţi, Dr. Dori Popovici. Acesta a povestit arhiducelui starea din Cer­năuţi, în timpul năvalei ruseşti.

 

Arhiducele a declarat că a căpătat o impresie minu­nată şi neuitată de la poporul român din Bucovina şi şi-a arătat admiraţia pentru frumuseţea şi inteligenţa românu­lui, precum şi mulţumirea pentru primirea călduroasă pe care i-a făcut-o pretutin­deni populaţia românească.

 

Dl Dr. Popovici a răspuns că declaraţia moştenitorului asupra românilor îl bucură nespus de mult şi a cerut voie să comunice această declaraţie şi poporului român. Însufleţirea mulţimii, care a venit în masă, din toate părţile, este cu atât mai demnă de remarcat, cu cât sosirea arhiducelui n-a fost vestită dinainte.

 

În Rădăuţi, primirea ce s-a făcut arhiducelui moştenitor a fost atât de călduroasă încât arhiducele a fost mişcat până la lacrimi”[1].

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

[1] Libertatea, Nr. 76, Anul XIII, Orăştie, luni 15/27 decembrie 1914, p. 4


1888: De-a curmezişul Bucovinei

 

Cernăuţi – Siret – Rădăuţi – Suceava. Pe când iarna începea a-şi trimite solii ei vâjâitori şi neînduraţi, ca să ne anunţe cu câtă furie ne va izbi, în stagiunea sa din 1887-88, eu eram într-o birjă cu patru cai şi plecam, de la Dorohoi, pe la Mihăileni, spre Cernăuţi. Săturat de colindarea mai tuturor oraşelor şi orăşelelor din România, ar­deam de o dorinţă prea vie să păşesc graniţa şi să mai cercetez cum trăiesc şi cei din fraţii de sânge, ce, fiind sub o dominaţiune străină, vor fi având ne­greşit, de voie sau de nevoie, alte moravuri, alte principii de viaţă, alte idei realiste ca şi idealiste. Curiozitatea-mi negreşit era un ce natural, căci care individ, mai mult sau mai puţin tocit în judecata sa, nu doreşte să afle ceva nou, ceva necunoscut, ori ceva ce ar putea să-l intereseze prin formă sau prin fond?

 

Diligența Dorohoi-Herța

 

Mai călătorisem, acum câţiva ani, la Cer­năuţi, însă scurtul timp, cât am stat acolo, nu mi-a îngăduit să-mi fac o idee justă şi fondată de tot ceea ce am văzut în 2-3 zile. Ca cronicar conştiincios şi pentru ca ma­teria cronicii să fie mai voluminoasă, ar trebui să vă dau o descripţie a locurilor pe unde am trecut, a persanelor cu care am fost în contact… Mă mărginesc a vă spune că, de la Dorohoi, orăşelul mai de importanţă ce-am întâlnit în drum, a fost Mihăilenii, un târg cu vreo 2-3.000 locuitori, cu câteva clă­diri frumoase, dar nu de speriat, apoi graniţa, cu funcţionarii vamali foarte de treabă, atât cei români, cât şi cei austrieci, apoi, în depărtare, zărirăm un târguşor numit Siret, de care se vorbea mult bine, apoi un sat mai mărişor, numit Tătărăşenii (sau, pe nemţeşte, Tarascheny), în care se vorbea mult jidoveşte, şi, după un drum mai fără popas, de vreo zece ceasuri, intrarăm, pe la grădina publica, în Cer­năuţi.

 

În general, impresiunea ce face acest oraş unui vizitator din România nu e prea curioasă. E un fel de Botoşani ori Craiova, cu deosebire că are trei-patru clădiri mai impozante prin stilul or mărimea lor. Centrul oraşului e forte europenesc, laturile însă sunt tot de măsura şi eleganţa mahalalelor Calicimii din Iaşi ori a Broscăriei din Folticeni. Ca şi în mai toate oraşele României, firmele ce-ţi sar întâi în ochi sunt cele jidoveşti, apoi, ca de leac, două-trei nemţeşti, două-trei leşeşti, una ori două româneşti… Mai pe fiecare uliţă sau la fiece capăt de drum, icoane şi sfinţi răstigniţi în mare număr… dar împrejurul fiecărui sfânt sau icoană, câte 5-6 per­ciunaţi, ce se scarpină de lemnul crucii sau îşi aşează coşarca cu beighele ori usturoi „cuşer” pe piedestalul „trif” al icoanei Maicii-Domnului.

 

Mitropolitul Silvestru Morariu, pictat de Eugen Maximovici

 

Din uniformele noi, ce le zării în drumul meu, una singură mă impresionă mai mult: aceea anume care consista numai… dintr-o şepcuţă, în formă de chitie de noapte, roşii unele, albastre alte, şi cu câte un mic cozoroc rotund… Şi cei ce le purtau erau toţi tineri flăcăi… Întrebai şi mi se răspunse că flăcăii ce purtau asemenea acoperişuri erau toţi studenţi universitari şi că aceasta e uniforma lor… La noi, în necivilizata Românie, asemenea uni­formă se portă, câte-odată, într-adevăr, dar numai de studenţii… din clasele I-a sau a II-a primară, şi atunci numai când ei, preparându-şi viitorul lor cu­raj războinic, organizează batalioane potrivnice şi ies pe locuri deşerte, să facă asalturi vitejeşti… cu turci sau muscali închipuiţi…

 

Dar este ceva acolo, în Cernăuţi, care poate impresiona pe un străin, fie chiar din apusul Euro­pei, mai mult decât şepcuţele în chestiune. E vorba de admirabilul Palat mitropolitan, aşa numit „Rezidenţa”. Într-adevăr, înaintea acestei clădiri, vrând-nevrând, trebuie să rămâi, un bun sfert de oră, cu gura căscată, ca să admiri măiestria arhitectonică, cu care e zidit acest monument creştinesc şi românesc!… (conceput de un arhitect ceh![1]). Stilul mauresc-spaniol, în care e de­senat acest măreţ edificiu, ce cuprinde în sine, pe lângă casele mitropolitane, seminarul, o capelă impozantă, atelierele tipografiei arhidiecezane şi toate cancelariile relative ale cultului ortodox, îţi im­pune cel mai mare respect, unit, pentru unii ca mine mai ales, cu bucuria sufletească de a vedea cum, acolo unde mă aşteptam mai puţin la aşa-ceva, văd dimpotrivă ceva mai mult decât în propria-mi ţară. Cele două biserici româneşti ce le-am vizitat, cate­drala şi cea de lângă Hotel Moldavie (i-am uitat pa­tronul), sunt încă nişte locaşuri sfinte prea demne de cultul nostru şi de meritoşii lor fondatori şi susţinători.

 

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan

 

Autorităţile austriece, mai toate instalate în clădiri măreţe, îţi dau respectul cuvenit unor astfel de instituţii; şi puzderia de funcţionari din ele încă îţi insuflă un asemenea respect, numai – cer de la Domnul sfânt să nu am afacere niciodată prin aşa locuri – formele lungi şi nenumărate, uşile multe şi nedumerite, ce trebuie să înduri sau să deschizi, te fac să verşi trei rânduri de sudori, până să zici c-ai ajuns acolo… unde, la autorităţile noastre din România, nici n-apuci bine să-ţi descoperi tigva şi ai şi sfârşit afacerea. Întrebând pe un mic funcţionar (leah de origine), care mi se arătase foarte obligator, de ce atâtea hârtii şi para-hârtii, rezoluţii şi para-rezoluţii?, acesta îmi răspunse: „Aşa iest la noi, nemţili, vrem forma mult; la nevostr rumun faci tot, fara nici un form”.

 

Mă păcălise leahul, dar şi eu, cuminte, am tăcut şi înghiţit. Cât despre orăşenii cernăuţeni, n-aş putea să vă spun de ce naţie, de ce credinţă, de ce culoare sunt; căci ei sunt de toate şi de niciuna. Vrei nemţi?, găseşti nemţi; vrei unguri?, găseşti unguri; vrei ro­mâni?, leşi?, ruteni?, jidani?… şi mai ales jidani?, găseşti de tot soiul şi nici de un soi, în ma­joritate. Jidanii s-ar părea totuşi că prevalează asupra tuturora; un cetăţean austriac m-a asigurat că nu e aşa; pe răspunderea lui! Destul e să spun că lupta de elemente etero­gene e mare acolo, atât în politică, cât şi în comerţ, industrie, litere (?), totul. Balanţa cumpăneşte când într-o parte, când în alta; şi nemţii, care de drept ar trebui să fie cei dominanţi, sunt totdeauna mai puţin colţoşi decât celelalte elemente ce au inundat, în ultimele timpuri, în Bucovina.

 

Despre români voi spune atât, că ei se despart în două clase… compuse una, deie-mi voie s-o nu­mesc din… cei cărora le e ruşine să mai ateste origi­nea lor, alta din omeni ce, din contra, se fălesc cu neamul lor, cu opinca din care se trag, şi aceştia chiar sunt şi mai stimaţi de străini, căci sunt cel puţin recunoscuţi ca sinceri. Am avut ocaziunea, în scurta mea şedere acolo, să constat, în multe persoane, frumoase simţăminte de îmbrăţişare fraternă şi de propagarea luminii pe ca­lea ştiinţelor şi a frumoaselor arte; unul din cei mai viguroşi promotori ai luminii şi primul, negreşit, e I. P. S. Sa mitropolitul Silvestru[2], care, cu toată vârsta-i înaintată, e neobosit la postul său şi neîntrecut în misiunea sa sfântă; nu mai puţin interesaţi în pro­gresul şi dezvoltarea culturii am văzut pe domnii Eudoxiu Hurmuzachi[3], Vasile Morariu[4], Eugeniu Meşederiu[5], părintele Procopovici şi o întreagă pleiadă de tineri cu senti­mente din cele mai frumoase.

 

Dar misiunea mea nu eră să fac mult colb prin Cernăuţi; trebuia să plec şi să cutreier şi alte oraşe – nu în vreo misiune diplomatică ori cel puţin . . . arheologică – ci într-un fel de… artistică-mercenară.

 

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Şi de la Cernăuţi, cu o brişcă jidovească, de astă dată numai cu trei cai, ajunsei la… Siret, pe lângă care, v-am spus că am trecut. Siretul e com­pus din… o piaţă, o biserică românească şi una ca­tolică, 3-4 case mari, restul tupilături. Râul Siretul trece pe lângă o margine şi dă numele său târgului. Români au mai rămas vreo 5 familii în totul. Un club nemţesc, dar ocupat cu leşi, jidani şi alte amestecături, şi…

 

 

Trecui la Rădăuţi. Aci, cel dintâi lucru ce-mi atrase privirile fu piaţa colosală din centrul târ­gului, cum nu avusem încă ocazia de a vedea o altă asemenea prin toate oraşele în care mă oprisem; apoi, frumoasa clădire a gimnaziului cezaro-regesc, o havră cu două turnuri înalte, vite de tot soiul multe şi hotelieri puţini, dar jupuitori la culme. Mai im­portant lucru, în acest târg, e iarmarocul, ce se face în fiecare vineri şi la care se adună nenumăraţi ne­gustori şi producători, atât de vite, cât şi de producte câmpeneşti ori casnice. Poporaţiunea ţărănească e în majoritate română; puţini ruteni şi ungureni; cea târgoveaţă e jidovească. Printre cei mai de frunte din Rădăuţi, am avut ocazia a face cunoştinţă cu domnii Elie Cărăuş[6], şi părintele Kelariu, ambii profesori, băr­baţi foarte merituoşi şi instruiţi, care reprezintă acolo elementul românesc.

 

Suceava, strada Regele Ferdinand

 

A te pune, sâmbăta, spre înserat, în trăsură, pe un ger de… (nu ştiu la câte grade se fac ţurţuri pe mustăţi, chiar şi la cei ce n-au mustăţi), a trece, prin vad, Suceava, şi a răzbate drumul până la oraşul Suceava, în timp de 6 ceasuri, iată ceva ce nu cred să fie tocmai poetic. Şi cu toate acestea, aşa fu! Dar mai trecură alte 6 ceasuri, după ce ajun­serăm în Suceava, după ce intrarăm chiar într-o cameră (cu foc în sobă) de la hotelul Langer, şi tot ţurţurii de pe buze nu ni se mai topiră. Noroc numai de-un camarad, a cărui înnemurire cu Bachus îl făcu să descopere îndată şi să ne prezinte o bu­telie cu o licoare roşietică, ce ne vărsă în vine mai mult foc decât un ţentner de lemne, ce ardea, cu pălălaie mare, în sobă.

 

Multe-ţi reaminteşte acest târg, ce astăzi pare aşa de morocănos, aşa de sărăcăcios şi aşa de puţin poetic: Ici, urmele unei cetăţi, ce se zice a fi fost reşedinţa lui Ştefan cel Mare, colea o biserică, zidită de acelaşi, dincolo nişte ruine legendare… Şi-n faţa tuturor, un jandarm, ce-ţi zice cu multă politeţe: „Was wolst du hier, mein bub?” („Ce cauţi aici, băiatul meu?” – n. n.).

 

Românii aici abundă în număr mai mult de­cât în toate celelalte oraşe ale Bucovinei. Gimnaziul e mai mult românesc, în profesori şi elevi; tribunalul e, în cea mai mare parte, compus din judecători români; avocaţi, consilieri comunali, agenţi poliţieneşti încă sunt în mare parte români; un însemnat număr de cler, foarte inteligent, în capul căruia pot cita pe distinsul literat-academician S. Fl. Marian[7]. Literatura şi ştiinţele încă sunt bine reprezentate aici, prin persoane de mare merit, ca domnii dr. Lupu[8], Th. V. Stefanelli[9], Procopovici, Daşchevici (profesori la gimnaziu şi autori de manuale şcolare – n. n.) şi alţi bărbaţi distinşi.

 

Un Club Român forte bine organizat, sub inteli­genta conducere a domnului Casovici; Societatea „Şcoalei române”, administrată de domnul Stefurea[10]; în fine, un buchet întreg de dame, soţii, rude sau fiice ale frun­taşilor români suceveni, care, oriunde se adună, contribuiesc a înveseli şi frunţile cele mai obosite, cele mai pesimiste.

 

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Ce să vă mai spun de impresiunea generală, produsă asupră-mi, în cele 40-50 de zile, cât am zăbovit prin întreaga Bucovină? Când ieşeam, însă, pe peronul gării Iţcani, ca să mă urc în tren, am simţit că-mi umblă pe buze, fără de voie, nişte vechi versuri, ale unui poet dispărut: „Dulce Bucovină, / Veselă gradină” / Iassiensis[11].

 

Josef Hlavka (15.02.1831, Plzen – 11.03.1908 Praga) – desen de Radu Bercea

 

[1] Josef Hlavka (15.02.1831, Plzen – 11.03.1908 Praga), specializat la Universitatea Tehnică din Praga şi la Academia Artelor Frumoase din Viena, care are în palmaresul de constructor şi clădirea Operei şi a Catedralei Votive din Viena, şi Spitalul Maternal Regional din Praga, precum şi o puzderie de construcţii civile în Praga, Viena şi Cernăuţi, a înfrumuseţat şi contemporaneizat european Bucovina, ca arhitect şi constructor, cu Palatul Metropolitan şi cu Catedrala din Cernăuţi – n. n..

[2] Silvestru Morariu-Andrievici (14.11.1818, Mitocu Dragomirnei – 03.04.1895, Cernăuţi), tulburătoare personalitate culturală şi religioasă bucovineană; a lăsat după sine 28 lucrări teologice, cele mai multe dintre ele publicate, începând cu „Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă, lăcustă, răsboi şi choleră în vara anului 1848“ şi terminând cu „Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bucovina“ (1890). A publicat, în primele calendare bucovinene, numeroase fabule, cea mai frumoasă fiind „Cucoşu curcănit” (1864) – n. n.

[3] Renumit prin colecţia de documente care îi poartă numele, „cea dintâi de felul acesta“ (Loghin) şi prin „Istoria Românilor“, scrisă în limba germană ca mai toate scrierile lui, Eudoxiu Hurmuzachi (29.09.1812, Cernauca – 29.01.1874, Cernăuţi), „omul providenţial, care a salvat Bucovina“ (Balan), obţinându-i autonomia, a publicat şi „Nothund Hilferuf des Câmpulunger Ocols” (Viena, 1861), dar şi o suită de povestiri istorice, „Fragmente zur Gheschichte der Rumanen von Eudoxius Freihern von Hurmuzachi. Dritter Band.” (Bucureşti, 1884) – n. n.

[4] Fiul Mitropolitului Silvestru şi, prin urmare, un fel de „beizadea”, cum îl caracterizau Ciprian Porumbescu şi Epaminonda Bucevschi; l-a ajutat, totuşi, cu nişte certificate false, pe Eminescu. Vasile Morariu nu a prea lăsat urme prin deceniile în care şi-a trăit răsfăţul – n. n.

[5] Probabil că e vorba de Eugen Neşciuc, născut în 9 noiembrie 186i, autorul calendarelor bucovinene ale vremii. „Călindariul poporului Bucovinean“, „redigeat de Eugeniu Neşciuc“, cuprinde, de-a lungul timpului, şi încercări literare ale editorului, precum „Archiepiscopului / ARCADIE / la serbarea iubileului de 50 ani de preuţie”, dar şi pagini antologice, semnate de Nicu Gane, V. A. Urechia, Ioan Pop-Reteganul, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, George Coşbuc etc., dar şi o mulţime de sfaturi pentru gospodari, toate scrise de Eugen Neşciuc.

[6] Ginerele lui Simion Florea Marian – n. n.

[7] Simion Florea Marian (01.10.1847, Ilişeşti – 24.04.1907, Suceava) a publicat „Poezii poporale din Bucovina“ (vol. I-III , 1869, 1873, 1875), „Tradiţiuni poporale române“ (1878), „Chromatica poporului român“ (1882), „Ornitologia poporană română“ (vol. I-II, 1883), „Descântece poporane române“ (1886), „Nunta la Români“ (1890), „Naşterea la Români“ (1892), „Vrăji, farmece şi desfaceri“ (1893), „Răsplata, poveşti din Bucovina” (1897), „Poezii poporale despre Avram Iancu“ (1900), „Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor“ (1903), „Botanica populară română“ (manuscris) etc. – n. n.

[8] Medicul sucevean Teofil Lupu (06.06.1869, Tărăşeni – 07.07.1935, Suceava), susţinătorul tuturor gazetelor bucovinene care au apărut, iniţial, la Suceava („Junimea Literară”, în 1904, „Făt-Frumos”, în 1926) şi ctitorul Băncii Sucevene, a reluat, în 1910, „Revista Politică”, întemeiată, în 1885, de medicul Matei Lupu, activitatea lui publicistică desfăşurându-se, mai ales cu subiecte care vizau cultura, într-o arie mult mai largă. În 1935, a publicat broşura „Soluţii la câteva probleme bucovinene” – n. n.

[9] T. V. Stefanelli (18.10.1849, Siret – 23.07.1920, Fălticeni), magistrat de vază al Bucovinei şi politician adeseori neinspirat, a publicat „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc“ (1915) şi statutul de prieten mărturisitor al lui Eminescu constituie principalele glorii ale lui Stefanelli, dar magistratul bucovinean a publicat şi schiţe umoristice, şi câteva „novele“, „Comoara lui Pintea“, „Hasan Călugărul“, „Moara Dracului“, „Uitutul“ sau „George Fulgerul“, şi „adaptări“ în proză, precum „Un omor“, dar şi multe traduceri, inclusiv din Carmen Sylva („Pietrele Doamnei“, „Cum culegea Alecsandri balade“) – n. n.

[10] Ştefan Ştefureac (24.02.1845, Pridie-Ceahor – 15.11.1893, Suceava), prietenul nedezminţit al lui Eminescu, a cărui operă a introdus-o în manualele şcolare. Debutând cu o elegie în „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesor Arune Pumnul” (1866), remarcabil autor de manuale şcolare pentru primele patru clase gimnaziale, Ştefan Ştefureac a publicat studiile „Einige Suffixe zur Bildung des Substantivs und Adjectivs im Romanischen“ (1880, 1881), „Eine Recension der neuen. Auflage der Gammatik von Pumnul“ (1883) – n. n.

[11] Familia, Nr. 26, Anul XXIV, Oradea-Mare 26 iunie / 8 iulie 1888, pp. 296, 297


1867: Şcoala normală şi cea de fete din Siret

Piața din Siret

 

Sub consistoriul din Cernăuţi stă şi şcoala normală din Siret. Starea şcolii acesteia s-a mai îmbunătăţit, de când au intrat într-însa învăţători: Lucescul, Palievici, Botezatu şi Petraş. Aici este şi şcoala de fetiţe şi damele instruitoare sunt Proticichievici şi Pischi. Pe când cea dintâi e o învăţătoare cât se poate de bravă, de asta din urmă nu putem zice nimic de bine. Pe lângă aceea că-i lipseşte rutina învăţătorească, ea e încă şi o femeie preocupată, crede adică să se fi încredinţat, de când e învăţătoare, cum că copilele de origine română n-ar fi talentate şi n-ar merita locurile cele dintâi în şcoală, chiar într-acest an… din nişte case nemţeşti şi polone, pe care le cercetează ea mai mult şi mai regulat decât şcoala. Zic mai mult decât şcoala, dară, nu numai cât aşa, ca să fie zis, ci serios, căci învăţătoarea aceea umblă la şcoală foarte neregulat; fiind ea măritată, sunt unele răstimpuri când copilele nu o văd în şcoală, nu zile, nici săptămâni, ci luni întregi. Ce o caracterizează însă mai mult e ura cea neîmpăcată, ce o nutreşte către tot ce e român.

 

Aşa, nu e mult timp de când nu s-a sfiit ea a se declara, în public, înaintea unor persoane destul de respectabile, în privinţa limbii noastre, în limba ei de predilecţiune, cu cuvintele: „ver-… romanische Sprache, wer T… soll sich mit ihr noch den Kopf brechen” (în traducere aproximativă: „Vor limba română… cineva ar trebui să fie totuşi îngrijorat” – n. n.). Cu toate acestea, ea figurează ca învăţătoare română, pentru că e aşezată la o şcoală susţinută cu spesele românilor, adică ale urzitorilor fondului religionar. Scăderile ei, dacă le cunoaşte toată lumea, cu atâta mai vârtos căutase să le cunoască inspectorul de district şi cel de şcoli, adică părintele Seleschi şi domnul Bozdech. Noi nu suntem chemaţi a-i trage la răspundere pe domnii aceştia, ce au întreprins ei spre a repara răul cauzat în şcoală, prin purtarea învăţătoarei amintite, dară ştim că plânsori şi arătări asupra ei au ajuns până la consistoriu, şi încă foarte multe, fără însă ca să fi avut ele vreun răsunet. De aici deduce publicul, cu drept cuvânt, cum că consistoriul o ocroteşte, adică susţine răul în permanenţă în şcoala aceea. Astă greşeală a consistoriului am număra-o între greşelile cele mici ale lui, dacă ţara ar avea abundenţă în şcolile de fetiţe stătătoare sub povăţuirea lui; căci atunci răul din şcoala de fetiţe din Siret s-ar recompensa, în câtva, prin bunătatea şcolilor de fetiţe de aiurea. Dară fiindcă sub consistoriul din Cernăuţi stă numai şcoala de fetiţe din Siret, de aceea cu atâta mai mare-i este îndatorirea de a face din şcoala asta o şcoală de model. Şi astă îndatorire cuprinde în sine şi osânda consistoriului pentru purtarea lui cu Pischi”[1].

 

Vila Amelia din Siret

 

[1] Albina, Nr. 84-191, Anul II, Viena, duminică 30 iulie / 11 august 1867, p. 2


Pagina 8 din 117« Prima...678910...203040...Ultima »