ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 79

Eroul Necunoscut Nicolae N. Varvaroi

Decretul Regal de conferire a Medaliei "Serviciul Credincios"

Decretul Regal de conferire a Medaliei „Serviciul Credincios”

*

Am văzut şi am fotografiat prost un decret regal, semnat de Regele Mihai, privind conferirea Medaliei „Serviciul Credincios” caporalului Varvaroi N. Nicolae, din Berchişeşti, om care ţinuse şi un jurnal de front, dar care a fost pierdut de Arhivele Militare din Piteşti.

*

Cum ştiu că mulţi dintre conjudeţenii noştri posedă documente vechi, pe care toată lumea şi, mai ales, instituţiile de profil le ignoră, vă propun să le scanaţi şi să ni le trimiteţi în copii, ca să ne facem datoria de a le încredinţa memoriei veacurilor care vor urma.

 


„Cât a fost vara de lungă”

 

o proză de Gabriela TEIŞANU

o proză de Gabriela TEIŞANU

*

Se lasă noaptea. În răcoarea binefăcătoare a cerdacului, străjuit de via bogată, părintele Vasile îşi bea licoarea dulce-parfumată, ceaiul cel din toate serile, pregătit cu dichis de presbitera Maria, pentru a alunga până şi amintirea arşiţei de peste zi. Munca la fân l-a sleit de puteri, dar mulţumirea lucrului bine făcut i-a adunat în tihna casei parohiale şi le-a desenat în obraji ruje diafane de mulţumire. Sporovăiau încetişor, printre clinchetul vesel al linguriţei, ciocnindu-se de porţelanul ceştii, minunându-se de parfumul reginei-nopţii. Îi vorbea cu drag, chemând-o cu numele de alint, pe care doar el i-l spunea: „Maria Mică!”. Îi plăcea să-i spună aşa, în loc de Maricica, cum o strigaseră toţi cei de-acasă, din Tereblecea natală. Fire de argint le mângâiau tâmplele, dar sufletele lor se străduiau să rămână fragede în curgerea zilelor.

*

Părintele se uita amuzat la firul mierii, care se prelingea spre buza cănii, când, deodată, s-a oprit, a ridicat fruntea înaltă, cu părul des, şi ochii ascunşi sub ochelarii cu rame mici, aşezaţi temeinic pe nasul robust. Dinspre drum, venea un cântec duios, glăsuit cu patimă. Deasupra foşnetului cosaşilor şi al melodiei graseiată monoton a greierilor, se ridica, prin dulceaţa glasului omenesc, o doină bănăţeană de toată frumuseţea: „Cât o fost vara de lungă, / Păi, n-am iubit ca să-mi ajungă” şi, imediat, pe un ton scăzut ca intensitate, dar catifelat în melismele unduioase, aproape plângând: „N-am iubit ca să-mi ajungă / Toată varaaa…”.

*

– Maria Mică, ia auzi! Să ştii că şi aseară l-am ascultat! De o bucată de vreme, tot trece, cântând, de la crâşmă. Seară de seară.

– Îşi cântă durerea săracul! Nu ştii cine-i?… Mihai al Ulianei? Nu ştiu ce păcate trage, băiatul ăsta. Şi pentru ce s-o fi dus în lume Mărioara lui, lăsându-l cu un copil în leagăn. Cât de câinoasă trebuie să fii, să părăseşti un om aşa de bun şi un copil de câteva luni! Lumea spune că a vrut să se răzbune pe Uliana, că a fost o soacră rea, lăsându-i pe cap şi feciorul, care, de atunci, s-a făcut frate cu paharul, şi nepotul, mic şi neajutorat. O fi greu pentru Uliana, nu zic, dar Mihai e pe drumul pierzaniei.

– Mare păcat, Maria Mică! Auzi ce glas are, dragă! Da de unde ştie, oare, cântecul, că e cântec bănăţean? L-o fi auzit la radio săracul…

*

Părintele asculta fermecat Şi inima i se umplea de o emoţie caldă. Îl năpădeau aduceri-aminte din anii primei lor tinereţi, greu încercate de întâmplările tragice, prin care au trecut, de refugiul din calea ciumei roşii, când înşişi fraţii lor, românii, i-ar fi forţat să se întoarcă în satul lor, aflat acum sub ocupaţie rusească, dacă nu ar fi fugit, să se adăpostească tocmai în celălalt colţ de ţară, la Lugoj. Oameni buni – bănăţenii! I-au găzduit şi i-au ocrotit, până când au putut să facă, din nou, cale-ntoarsă în Bucovina. Doinele, doinele bănăţene l-au încântat peste măsură pe părintele Vasile. Ba, îşi aminteşte amuzat cum, la unele clăci, vecinii hâtri ai gazdei lor, au învăţat-o pe coana preoteasă să joace „Ardeleana” şi „De doi”, de numa-numa. Venea îmbujorată lângă soţul ei, care îşi înfigea, cu un zâmbet strâmb, ochii în ai ei: „Să-ţi fie de bine, coană preoteasă! Încă de la Cernăuţi te-am bănuit de preacucernică, dar parcă la asta nu mă aşteptam!”.

Preoteasa Maria îşi şterge, pe furiş, o lacrimă şi se ridică, să strângă masa.

*

– Ai dreptate, Vasilică, dumnezeieşte cântă copilul ăsta…

– Mihai al Ulianei…Stau eu de vorbă cu el. Am să-i spun prin câte am trecut noi. Dar tare îmi mai place cum îşi cântă aleanul, drept să-ţi spun. ..

*

            Aşa cum se întâmplă adesea, vara a trecut foarte repede şi tot ce şi-a propus părintele să-i spună lui Mihai nu a mai fost să se înfăptuiască. Nici nu s-ar fi putut prea uşor, atâta timp cât Mihai nu călca pe la biserică. Şi-a spus părintele, de multe ori, că o să meargă pe la el, pe acasă, dar amânarea, această atât de perfidă armă a diavolului, îl făcea să lase pe altădată întrevederea. Se bucura, însă, adesea, de plânsetul doinit pe care Mihai îl revărsa pe uliţele cufundate în noapte, când se întorcea de la băut. Lăsa totul baltă, întrerupea până şi rugăciunea, când îl auzea trecând pe la poartă, şi asculta până când glasul, stins, se pierdea în depărtări…

Vestea a picat ca un trăsnet!

*

Într-o dimineaţă rece de toamnă, i-au intrat în curte vecinele Ulianei, alarmate:

– Părinte, e mare nenorocire pe capul Ulianei! Mihai s-o spânzurat. L-o aşteptat toată noaptea, cu lampa aprinsă şi cu mâncarea caldă, pe marginea plitei. L-o găsit bărbatul meu, azi, dimineaţă, în nucul din fundul grădinii. S-o omorât ticălosul, nu s-o gândit la copilaşul acela, că îl lasă al nimănui…

*

Părintele Vasile a ridicat mâna, instinctiv, să croiască gura care a rostit cu obidă cuvântul „ticălos”. Şi-a strâns degetele imediat în pumn şi a intrat furtunos în cancelarie. S-a prăbuşit în genunchi, a împreunat mâinile strâns şi a început să se roage cu glas puternic. Lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraji şi nu îi suna în cap decât un singur gând: „Am să îl bag în biserică. Am să iau asupra mea păcatul acesta, că el m-a mângâiat, cu cântecul lui, o vară întreagă, şi eu nu mi-am găsit un ceas să stau de vorbă cu el. Tu, Doamne, Părinte bun şi milostiv, tu ştii că, dacă atât de dulce a cântat, tot atât de groaznic a suferit; din zdrobirea inimii lui a înălţat spre stele cântecul acela de jale. Îngăduie, Domnul meu şi Dumnezeul meu, să nu îl las să plece aşa…”.

*

În zadar l-a implorat prezbitera Maria, în zadar au încercat să îl convingă consilierii bisericeşti, părintele Vasile a rămas neînduplecat: l-a băgat pe Mihai în biserică şi i-a făcut toată slujba de înmormântare, după tipic. Nimeni nu l-a înfierat atunci; toată lumea din sat era încremenită în durere de mila Ulianei şi a pruncului mic, rămas orfan (şi blestemata aceea de fugară, nici la înmormântare n-a venit!). Doar câte un bătrân mai şoptea pe la colţuri: „Să vezi ce urgie o să se abată peste sat! O să plătim toţi, cu vârf şi îndesat, nebunia popii”…

*

Şapte ani, vară de vară, a bătut Dumnezeu cu „piatră” ogoarele şi grădinile satului. Cu precizie de ceasornic, din iunie şi până după Sântămăria Mare, grindina se aduna în nori negri şi pisa totul, de la vegetaţie, până la acoperişuri, geamuri, boboci şi pui de găină, lăsând în urmă grădinile însângerate verde în miros de frunze tocate. Sătenii obişnuiau, atunci, să spună că „pentru asta trebuie să-i zicem bogdaproste părinţelului, că bună pomană şi-a mai făcut, băgând în sfânta biserică un spânzurat”.

*

Nemulţumirile s-au adunat şi au mocnit până când au cântărit greu în hotărârea „mai-marilor” de a-l împinge, înainte de vreme, pe părintele Vasile spre o „binemeritată odihnă”, la pensie.

*

După mulţi ani, dacă era întrebat, părintele obişnuia să spună că, dacă ar da timpul înapoi, la fel ar proceda! Că nici acum nu poate să uite cât de frumos doinea Mihai „Cât o fost vara de lungă”, cât de milă şi cât de necaz i-a fost de tinereţea şi de cântecul lui, îngropate în pământ. Că oricât de multă gheaţă s-ar fi prăbuşit din cer, nu ar fi reuşit să astupe gurile rele ale celor grei de cap şi pestriţi la maţe, care nu înţeleg că sufletul e mai presus de pântece. Că nu trece săptămână din viaţa lui, să nu-şi amintească cu drag de el, bărbatul bolnav de dragoste, şi să nu rostească spre pomenirea lui: „Iartă-l, Doamne, că mult a iubit!”.


1914-1917, porturi populare în „Galizien und Bukowina”

La Şerbăuţi, în Bucovina

La Şerbăuţi, în Bucovina, în 1915

*

O carte despre „Războiul Naţiunilor”, scrisă şi publicată de Franz Zach, în timpul războiului (în 1917, la Klagenfurt), „Galizien und Bukowina”, oferă numeroase mărturii iconografice despre Galiţia şi despre Bucovina de acum, o sută de ani în urmă. Printre altele, deşi indirect, şi mărturii despre portul popular al românilor, ucrainenilor şi polonilor din Bucovina şi din Galiţia, mărturii pe care le reproduc, în tentativa mea necontenită de a convinge autorităţile publice şi culturale din judeţul Suceava că nu e demn să ne batem joc de spiritualitatea tradiţională ucraineană şi faţă de cea polonă prin admiterea de contrafaceri stupide, precum cele ale pseudo-ansamblurilor de la Siret, Negostina, Şerbăuţi, Bălcăuţi sau Soloneţ (nu întâmplător am început acest material de la o fotografie, din 1915, cu sătenii din Şerbăuţi, în portul lor de duminică).

*

Voi posta fotografiile în ordinea: portul tradiţional ucrainean, portul tradiţional românesc şi portul tradiţional polon din Galiţia şi din Bucovina, precizând provincia din care provin cei fotografiaţi.

*

Sat rutean langa Przemysl, în Galiţia

Sat rutean langa Przemysl, în Galiţia

*

Ţărani ucraineni din Galiţia, săpând tranşee

Ţărani ucraineni din Galiţia, săpând tranşee

*

Ruteancă din Bucovina

Ruteancă din Bucovina

*

Ruteni din Bucovina

Ruteni din Bucovina

*

Românce din Bucovina

Românce din Bucovina

*

Jubileul Împăratului în Bucovina anului 1915 (15 august)

Jubileul Împăratului în Bucovina anului 1915 (15 august)

*

Soldaţi împeriali, între bucovineni

Soldaţi împeriali, între bucovineni

*

Ultimele două fotografii, care adună, în mulţimi, şi români, şi ucraineni, le-am trecut la români bucovineni (mai multe românce sunt în a doua fotografie, dar mai mulţi ucraineni, în prima), doar pentru a nu adânci confuzia (pe care o făcea şi primul guvernator al Bucovinei, generalul Spleny) referitoare la micile diferenţe dintre cele două porturi naţionale, care diferă doar prin cromatică (pastelată – la ucraineni, alb-negru-roşu cărămiziu – la români) şi prin motive (florale – la ucraineni, dreptliniare – la români).

*

Polonezi din Galiţia

Polonezi din Galiţia

*

Polonezi şi casă polonă ţărănească în Galiţia

Polonezi şi casă polonă ţărănească în Galiţia

*

Interior de casă ţărănească polonă, în Galiţia

Interior de casă ţărănească polonă, în Galiţia

 


Porturi populare bărbăteşti în Bucovina

Porturi populare ale principalelor etnii bucovinene

Porturi populare ale principalelor etnii bucovinene

*

Un site interesant (http://ehpestesto.wordpress.com/page/8/) prezintă, printre altele, şi câteva fotografii ale portului bărbătesc la diverse etnii bucovinene. În fotografia de mai sus, de pildă, românul şi ucraineanul, în prim plan, au costumaţii aproape identice. Nici vorbă, la ucraineni, de şalvari şi cămăşi viu colorate, aşa cum poartă, astăzi, falsele ansambluri ucrainene din judeţul Suceava.

*

Pentru cei (care ar trebui să fie) interesaţi, postez fotografiile realizate de domnul Dvorak, atrăgând, încă o dată, atenţia asupra asemănării dintre portul românilor şi ucrainenilor din Bucovina.

*

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

*

Portul popular al românilor bucovineni

Portul popular al românilor bucovineni

*

Portul huţulilor din Bucovina

Portul huţulilor din Bucovina

*

Portul lăutarilor ţigani din Bucovina

Portul lăutarilor ţigani din Bucovina

*

Portul lipovenilor din Bucovina

Portul lipovenilor din Bucovina

*

Portul unguresc în Bucovina

Portul unguresc în Bucovina

 


Mărturia lui Pilat despre Iisus Hristos

Pilat, arătându-l pe Iisus, biciuit, mulţimii

Pilat, arătându-l pe Iisus, biciuit, mulţimii

*

Un raport către împăratul Tiberiu

*

„Deja anul trecut (1898 – n.n.) s-a făcut mare zvon, în presa din lumea întreagă, că învăţatul englez Dr. G. Mahon ar fi descoperit, în arhiva Vaticanului, un manuscris original, care cuprinde raportul pe care Pilat din Pont l-a făcut împăratului Tiberiu despre patimile, moartea şi învierea lui Iisus Hristos. Acest raport n-a fost publicat, până acum, oficial. Din New-York, însă, i s-a trimis, de curând, unei foi („Bud. Hir.”, Nr. 91/1899) o copie de pe un act original, ce ar cuprinde des amintita relatare a lui Pilat, şi se zice că însuşi nunţiul papal Martinelli nu se îndoieşte de autenticitatea actului. Evident că nu s-a constatat încă pe deplin dacă relatarea lui Pilat, pe care o reproducem, corespunde întru toate originalului sau că e numai apocrifă. Oricum ar fi însă, credem de interes a o reda aici. Iat-o:

*

Liber, şi în lanţuri - desen de Radu Bercea

Liber, şi în lanţuri – desen de Radu Bercea

Împăratului Tiberiu,

*

Salutare Ţie, Maiestate! Evenimentele ce s-au petrecut în zilele din urmă în provincia ta, Iudeea, au fost de aşa natură încât cred necesar a le face cunoscute în toate amănuntele lor, ţie Cezare maiestate; căci deloc nu m-aş mira dacă ele ar abate în altă direcţie istoria poporului roman şi pentru că mi se pare că Zeii noştri s-au întors de către noi. Mai că aş putea zice: blestemată să fie ora în care am luat locotenenţa Iudeii de la Gratus Valerius!

*

Când am sosit în Ierusalim, cel dintâi lucru mi-a fost să dau un ospăţ de gală, la care am invitat pe tetrarhul din Galilea, pe arhiereu şi alte multe persoane de distincţiune. La ora prânzului, însă, nu s-a prezentat nici unul. Acest mod de refuzare a vătămat adânc demnitatea locţiitorului puternicului Cezar. Peste câteva zile, m-a vizitat arhiereul. Purtarea lui a fost serioasă, ce-i drept, însă fariseiască. Şi-a scuzat absenţa cu aceea că religia lor le opreşte a şedea la o masă cu Romanii, a mânca şi a bea cu ei. Am luat aceasta drept scuză suficientă, însă am văzut, pe de altă parte, îndată, că cei cuceriţi sunt duşmanii juraţi ai cuceritorului.

*

Golgota Românilor - desen de Radu Bercea

Golgota Românilor – desen de Radu Bercea

*

Aşa se pare că, între toate oraşele cucerite, Ierusalimul va fi mai greu de guvernat. Poporul era atât de neliniştit, încât mă temeam de revoluţie, pentru a cărei suprimare însă nu dispuneam decât de o centurie şi de o mână de soldaţi. Am cerut ajutor de la locţiitorul din Siria, însă m-a informat că abia dacă are şi el destulă armată ca să susţină ordinea din provincia proprie.

*

Între diferitele evenimente care mi-au venit la cunoştinţă, unul, mai ales, mi-a înlănţuit atenţiunea. A apărut, adică, un om tânăr, în Galilea, care vesteşte nişte învăţături noi şi susţine că el este trimisul lui Dumnezeu. La început, gândeam că vrea să aţâţe poporul în contra Romei, însă m-am convins, în curând, că acest Iisus Nazarineanul vorbeşte mai mult pe partea Romanilor, decât a Jidovilor.

*

Într-o zi, mergeam pe dinaintea palatului Siloe şi, în mijlocul unei mulţimi, am văzut un tânăr, care vorbea liniştit către popor. „Acesta este Iisus Nazarineanul”, îmi ziseră însoţitorii mei. M-am şi gândit la aceasta îndată, atât de mare era deosebirea între vorbitor şi ascultătorii săi. Părul blond-auriu şi barba îi dădeau o apariţiune din altă lume. Părea cam de treizeci de ani. Niciodată n-am văzut o ţinută mai plăcută, mai vitală şi mai liniştită la un om.

*

N-am voit să-l conturb şi mi-am continuat calea, însă am dat ordin substitutului meu, Manlius, care ştie perfect limba ebraică, să rămână în mijlocul mulţimii şi să-mi raporteze despre cele întâmplate.

*

Isprăvindu-mi lucrul, când m-am întors în palatul guvernatorului, am aflat deja acolo pe Manlius, care mi-a raportat amănunţit asupra vorbirii tânărului.

*

Între Iiisus şi Barabas

Între Iiisus şi Barabas

*

Niciodată n-am auzit despre lucruri asemenea acestor învăţături, nici n-am citit aşa-ceva. Unul dintre Jidovii cari se agitau l-a întrebat că oare să plătească împăratului dare, şi el i-a răspuns: „Daţi împăratului ce este a împăratului, şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu!”.

*

Din cauza înţelepciunii învăţăturilor lui, i-am dat cea mai mare libertate posibilă, deşi l-aş fi putut aresta şi trimite în exil în Pont, însă aceasta n-ar fi fost cuviincios Romanilor, care întotdeauna s-au distins prin dreptate. Omul acesta n-a fost nici amăgitor, nici răzvrătitor, şi eu l-am apărat, fără ca însuşi să fi ştiut, poate. Era liber să ţină adunări, a vorbi poporului şi pretorienii, pretutindeni, îi ţineau parte. Această libertate nemărginită, ce i-am dat-o, n-a făcut decât să irite pe Jidovi, dar nu pe cei săraci, ci pe cei puternici şi bogaţi. Este adevărat că Iisus le plesnea în faţă acestora toate greşelile şi păcatele lor, ceea ce, după părerea mea, a fost o cauză şi mai mult de a-i da lui cât mai mare libertate. Îi numea şerpi veninoşi şi preţuia mai mult filerul văduviei, decât elemosina lor vanitoasă.

*

Mai târziu. Mi s-a făcut cunoscut că viaţa lui Iisus se află în pericol. N-ar fi fost primul caz ca Ierusalimul să bată cu pietre pe cel ce se mărturiseşte de profet.

*

Atitudinea mea, în privinţa aceasta, a fost aprobată de Senatul din Roma, ba mi s-a promis că, după sfârşitul războiului cu Parţii, îmi va spori garnizoana. Aşa, însă, nesimţindu-mă destul de tare pentru a sugruma continua agitaţiune, am urmat modul următor.

*

Am scris lui Iisus că aş dori să-l văd, în palatul guvernatorului; l-am invitat şi el a venit.

*

Maiestate! Cezare, ştii că în vinele mele curge sânge galic şi hispanic, care nu cunoaşte slăbiciunea şi frica, însă, când omul acesta a păşit înaintea mea, picioarele parcă mi s-ar fi înrădăcinat în pământ şi m-am simţit păcătos.

*

Ziua de după Iisus - desen de Radu Bercea

Ziua de după Iisus – desen de Radu Bercea

*

Cu o linişte cerească, Iisus făcu un semn, ca şi cum ar zice: „Sunt aici”. L-am privit câtva. Crede, puternice Cezar, că renumiţii noştri artişti în pictură, care zugrăvesc zei şi eroi, n-au nici măcar idee despre caracterul unei astfel de feţe.

*

– Iisuse, i-am zis cu voce înceată, timp de trei ani de zile eu ţi-am dat libertatea cuvântului şi nu te-am supărat, fiindcă cuvântul tău e cuvântul înţeleptului. Nu ştiu, ai citit pe Socrate, pe Platon, dar ştiu că din cuvintele tale curge o simplicitate atât de mişcătoare, care te rădică sus peste ei. Aceasta o ştie şi împăratul şi eu, supusul său locţiitor, mă bucur că ţi-am putut da această libertate a cuvântului. Nu vreau, însă, să ascund dinaintea ta că, prin vorbele tale, ai ridicat împotrivă-ţi inamici puternici. Iar despre mine vorbesc că m-am întovărăşit cu tine ca să răpesc Jidovilor şi puţina libertate ce le-a mai rămas. Rugarea şi nicidecum porunca mea este să fii mai precaut, în vorbirile tale, şi să nu-i asmuţi mai departe, căci ei răscoală poporul în contra ta şi pe mine mă vor sili să procedez faţă de tine după lege.

*

Iisus îmi răspunse liniştit:

– Domnul meu, cuvântul tău nu este cuvântul înţelepciunii adevărate. Zi râului să-şi oprească cursul şi-ţi va răspunde că el se supune legilor Creatorului. Singur numai Dumnezeu ştie unde curge el. Adevăr zic ţie, înainte de a înflori trandafirul Sharonului, Sângele Adevărului se va revărsa!

*

– Sângele tău nu se va vărsa, i-am zis în tonul adâncii mişcări, căci tu îmi eşti mai iubit decât toţi fariseii care abuzează de libertatea ce li-a lăsat-o Roma, murmură în contra împăratului şi ţin provincia în continuă fierbere. Eu te voi apăra împotriva lor şi palatul guvernatorului va fi, întotdeauna, deschis ca azil pentru tine.

*

Iisus îşi clătină capul gânditor şi cu blândeţe fermecătoare zise:

– Când va veni ziua aceea, nu va fi loc de refugiu nici pe pământ, nici sub pământ. Locul de refugiu al adevărului este acolo – continuă, arătând spre cer – iar ceea ce s-a scris de către profeţi trebuie să se împlinească.

*

– Tânărule, i-am zis blând, tu mă sileşti să-mi prefac rugarea în poruncă. Aceasta o pretinde pacea provinciei. În cuvântările tale, aşadar, să fie mai multă moderaţiune. Pace ţie!

*

– Domnul meu, răspunse Iisus, eu n-am venit să vestesc război în lume, ci pace, îndurare şi iubire. Eu m-am născut în ziua când împăratul roman August a dat pace lumii. Persecuţia nu vine de la mine, ci eu o aştept de la alţii şi, din voinţa Tatălui meu, eu o voi suporta cu răbdare. De aceea, ţine-ţi ţie înţelepciunea lumească!

Cu aceasta, a dispărut ca o umbră…

*

Mântuindu-ne

Mântuindu-ne

*

În continuarea raportului său, Pilat spune că Jidovii au găsit în Irod un bun părtinitor, acesta ar fi fost gata a ucide îndată pe Iisus, însă, necutezând a se pune împotriva Senatului din Roma, s-a înţeles, mai întâi, cu Pilat. În cursul consultărilor, Pilat a declarat lui Irod că el consideră pe Iisus drept cel mai mare filosof al lumii, că în vorbirile lui nu se vede hulă împotriva lui Dumnezeu şi este aplecat a-i da şi pe mai departe libertatea cuvântului. Irod, auzind părerea lui Pilat, s-a depărtat cu un zâmbet ironic.

*

Spune, mai departe, Pilat cum prilejul sărbătorilor apropiate ale Paştelui a fost folosit pentru aţâţarea poporului, ba au răpit chiar şi din tezaurul templului. Pericolul era mare, atât de mare încât fu insultat şi un ofiţer roman. De la guvernul din Siria a cerut Pilat, de repetate ori, două companii de pedestrime şi o companie de cavalerie, dar nu i-au sosit; a fost silit, aşadar, să privească în neputinţă cele ce se întâmplă. Poporul a băgat de seamă starea strâmtorată a lui Pilat, căci Iisus fu prins şi întreg oraşul răsună de urletul: „Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!”.

*

În contra lui Iisus s-au aruncat trei partide puternice: Herodianii, Daducheii, care îl urau pe Iisus şi voiau să scuture jugul roman, şi Fariseii, cărora Iisus le-a plesnit în faţă atâtea adevăruri crude. Lângă aceştia, s-a mai alăturat vulgul neînfrânat, care totdeauna îşi află o plăcere în astfel de turburare. După aceea, raportul continuă aşa:

*

„Pe Iisus l-au dus la Caiafa, unde l-au condamnat la moarte. Apoi, arhiereul l-a condus la mine, să spun asupra lui sentinţa morţii. Eu am răspuns că Iisus, ca Galilean, aparţine competenţei lui Irod şi l-am trimis acolo. Acest laş, însă, sub pretextul că el datorează supunere locţiitorului împăratului, a pus soarta lui Iisus în mâinile mele. Astfel, a ajuns, iarăşi, la mine.

*

Se părea că întreagă Iudeea s-ar fi adunat în Ierusalim. Palatul guvernatorului era plin de mulţime, care urla şi ţipa; ea se înmulţea mereu. Am chemat pe soţia mea la mine, căci ştiam despre ea, mărite împărate, că e femeie din Galilea şi are însuşiri profetice.

*

Ea se aruncă, plângând, la picioarele mele şi-mi zise:

– Stăpâne, nu te încurca în afacerea acestui om sfânt! Ieri l-am văzut în vis. Umbla pe deasupra apelor şi zbura pe aripile vântului. Furtuna şi valurile i se supuneau. Priveşte, în apa Hebronului curge sânge, soarele jeleşte ca virgina Vesta zidită! Pilate, stăpâne, mare primejdie te ameninţă, dacă nu vei asculta de mine!

*

Am păşit în sala judecăţii, însoţit de gardiştii mei.

– Ce vreţi?, am zis mulţimii.

– Moartea Nazarineanului!, zbiera mulţimea într-un glas.

– De ce?

– Fiindcă e hulitor de Dumnezeu. A profeţit ruinarea templului! Se dă fiu al lui Dumnezeu.

– Ca Mesia! Ca regele Jidovilor!, urla mulţimea.

– Răstigneşte-l!, zbierau ei, încât pereţii palatului se cutremurau.

Numai un om era deplin liniştit în mijlocul mulţimii – Iisus Nazarineanul.

*

Un singur mod de scăpare a lui Iisus mai aveam. Am lăsat să mi se aducă apă şi, drept expresie a indignării, mi-am spălat mâinile.

În zadar. Masa de popor, răzvrătită, urla încontinuu:

– Răstigneşte-l! Răstigneşte-l!

*

Mărite Cezare! Am văzut adeseori mase de vulg, turburate şi aţâţate, dar asemenea acesteia niciodată n-am văzut. Părea că toate duhurile infernului ş-ar fi dat întâlnire în Ierusalim.

De la palatul guvernatorului, până la muntele Sionului, mulţimea se întindea, urlând şi ţipând, om în spatele omului, ca un corp negru, lung, uriaş.

*

Giulgiul lui Iisus - desen de Radu Bercea

Giulgiul lui Iisus – desen de Radu Bercea

*

S-a întunecat ca într-o noapte de iarnă, aşa cum a fost şi în ziua uciderii lui Iulius Cezar.

Stam singur înaintea palatului. Oraşul parcă ar fi murit, gardiştii mei încă au ieşit, cu cavaleria, sub conducerea unui sutaş, ca, pe cât s-ar putea, să susţină ordinea.

*

Inima mi se sfâşia de durere. Simţeam că se întâmplă un lucru cu care au de-a face mai mult zeii decât oamenii. Întreg cortegiul era acoperit de nori negri şi îngreunaţi cu furtună şi s-au auzit glasuri, pe care niciodată urechea de om nu le-a auzit.

*

În prima oră a nopţii, am mers, în taină, în oraş, către poarta Golgotei. Sentinţa nedreaptă s-a executat. Mulţimea începu să se tragă către oraş, însă nu mai urla ca în mergere, ci posomorâtă, tăcută, deznădăjduită. Mica mea gardă încă trecu tristă pe dinainte-mi. Purtătorul vulturului înveli în văl negru falnicul vultur roman şi singurateci ostaşi exprimau cuvinte pe care nu le puteam înţelege. Din când în când, unii dintre ei priveau îndărăt, către muntele Calvaria, ca şi când ar fi aşteptat semne noi.

*

Trist şi gânditor, m-am furişat iarăşi în palat. Pe scări, am întâlnit un venerabil bătrân, cu câteva femei, care, plângând, s-au aruncat la picioarele mele.

– Părinte, cine eşti?, am întrebat pe bătrân, şi care este dorinţa ta?

– Eu sunt Iosif din Arimatea, zise bătrânul bărbat, şi iată că te rog în genunchi să-mi dai voie să înmormântez pe Iisus!

–Fie după dorinţa ta, i-am zis şi îndată am dat ordin lui Manlius ca, dimpreună cu câţiva soldată, să supravegheze ca înmormântarea să nu fie conturbată.

*

Peste câteva zile, mormântul era deşert. Învăţăceii lui au vestit în provincia întreagă că a înviat, precum a profeţit.

Mie, însă, mi-a mai rămas datoria ca ţie, mărite împărate, să-ţi raportez despre toate acestea, ceea ce am şi făcut.

*

Tocmai se revarsă de ziuă, când îmi sfârşesc raportul şi, când aud glas de trâmbiţă, şi, privind spre Poarta Cezaree, văd intrând trupa de ajutor, de două mii de oameni, care, toată noaptea, au fost în marş, ca să sosească la timp. Dar au sosit prea târziu, căci, precum a zis el însuşi, deja s-a împlinit (Patria, Anul III, Nr. 282 / 4/16 Iunie 1899, Cernăuţi, pp. 3, 4).


Pagina 79 din 84« Prima...102030...7778798081...Ultima »