În Fălticeni se află încă Tribunalul Suceava

*

„Prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”, o imensă pustietate se întinde peste memoria românilor. O pustietate fără poteci, fără pâlcuri de verdeaţă în jurul unui izvor proaspăt, fără păsări cântătoare şi fără nici o rădăcină, care să-şi scoată scorburile la iveală măcar ici, colo. O pustietate şi fără pietre şi nici nu ai avea în cine şi de ce să le arunci. Dar eu ştiu că tocmai în această pustietate stau de veghe străbunii. Dacă nu pe pământ, în cer. Şi simt că e datoria mea să-i caut şi să le şterg colbul şi păienjenişul de pe nume uitate, cioplite în nicăieri, adăpostite în niciunde. E de datoria mea, pentru că sufletul meu tânjeşte după închinări fireşti, cu care să oblojesc suferinţe ignorate, pentru că am convingerea că fiecare nume aflat şi rostit va răspunde chemării şi omul cu nume regăsit mi se va aşeza, ostenit, la masă, ca să-mi povestească ce e de povestit, câte-n lună şi în stele. De asta m-am şi poposesc în perioada interbelică, în care mi s-au născut părinţii – tata în 1926, mama în 1933 –, cu convingerea că de acolo, din timpul naşterii lor, pot începe drumeţiile cu rost înspre rădăcinile noastre. Rădăcinile mele le ştiu, dar nu e suficient, dacă nu-mi va fi dat să regăsesc, trunchi cu trunchi, pădurile care i-au înveselit odinioară, dându-le puteri să păşească mai departe, dincolo de mine şi de cei care din mine se trag. Am utopiile mele, am credinţele care-mi dau putere de viaţă şi de moarte. Numai cei care nu trăiesc se tem de moarte, spunea un înţelept, dar adevărurile lui nu din scrieri le-am descifrat, ci din propriile mele rătăciri, îndelung premeditate.

*

Nu ştiu înspre unde voi răzbi, astăzi, şi nici pe cine va fi să întâlnesc în cale, dar sufletul mi-e îngreunat de gândurile abia mărturisite. Spun asta pentru mine, fără să-mi pese dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu am de dat socoteală nimănui, eu doar mă caut, eu doar ridic un colţ de cer, ca să pot zări ierburile de dincolo. Va trebui să depăşesc graniţele Bucovinei, înspre timpul judeţului meu, şi să rătăcesc pe alte holuri de tribunal, pentru că doar în memoria tribunalelor mai există memorie românească, adică istoria măruntă, de sub temelia istoriei mari, dar vitregă întotdeauna, „prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”.

*

La Fălticeni, e octombrie cu vârtejuri de frunzişuri galbene, plutind pe apele odihnitoare din megieşie. În Fălticeni se află încă Tribunalul Suceava al fostului judeţ Suceava, judeţ care înălţase perdele de fum, care să facă uitată Suceava cea adevărată, pierdută nevrednic şi fără împotrivire, odată cu cele mai însemnate morminte ale străbunilor. Lângă Fălticeni, e o moşie întinsă, Pleşeşti-Jacota, iar asupra acestor pământuri se încaieră interese ale vremelniciei care vremelniceşte doar generaţiile.

*

„Tribunalul Suceava, prin jurnalul din 4 octomvrie 1921, la cererea părţii creditoare „Obştea de arendare Olga şi Lt. Comandor C. Focşa”, prin reprezentanţii săi, Vasile Păduraru, Gh. Casandrei şi loan Petrescu, domiciliaţi în comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, sediul „Obştei”, ordonând din nou vânzarea prin licitaţie publică a moşiei Pleşeşti-Jacota, din comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, proprietatea dotală a doamnei Olga C. Focşa, cu autorizaţia soţului său, Lt. Comandor C. Focşa, şi uzufructuar dotal, ambii cu domiciliul ales în Fălticeni, la dl advocat Octav Zareau, pentru îndestularea ei cu suma de lei 40.000 capital şi procente de 7 % pe an, plus cheltuieli de urmărire şi onorariu, în baza actului de ipotecă rangul al II-lea, autentificat la Tribunalul judeţului Suceava, sub No. 1.095/921 şi investit cu formula executorie sub No. 78/921, sumă împrumutată de doamna Olga C. Focşa, cu autorizaţia soţului său, vânzare ce a fost amânată de tribunal, prin jurnalul No. 6.866 din 30 septembrie 1921, la cererea părţilor, pentru neprezentare de concurenţi.

*

A cărei descriere şi situaţie este următoarea: Moşia Pleşeşti-Jacota, din comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, situată la o depărtare de 12 km de Fălticeni, având o suprafaţă aproximativ de 200 fălci sau 286 ha, partea rămasă neexpropriată, din care aproximativ 122 ha păşune şi fâneţe, 150 arătură şi 14 ha pădure mlodă, esenţă mesteacăn, carpen în creştere, ca atenanse pe moşie, are un coşar de nuiele vechi şi o şură, la punctul numit Coşere, un hambar de scânduri, acoperit cu şindrilă şi o căsoaie veche, se mărgineşte cu moşia proprietăţii Mecleşeu, la răsărit, cu ogoarele locuitorilor şi partea expropriată, la apus, cu moşia Davidel-Tatos şi Hartof, la miazăzi, iar la miazănoapte, ci moşia Vultureşti.

*

Pentru care se înştiinţează că vânzarea şi adjudecarea prin licitaţie publică va avea loc în pretoriul Tribunalului Suceava, în ziua de 25 noiembrie 1921, ora 12 din zi, începând licitaţia publică de la suma de lei 200.000, având ca sarcini şi împrejurări până acum, cunoscute, suma de lei 31.000, datoraţi în primul rang, cu actul No. 67/86, Creditului funciar Rural Bucureşti, cum şi dările la stat şi comună, prin percepţia circumscripţiei Pleşeşti. Sunt somaţi toţi cei ce au vreun drept de arendă, chirie, ipotecă sau alte privilegii, ca, înaintea adjudecării, să arate Tribunalului pretenţiile lor, sub pedeapsa de a nu li se mai ţine în seamă. / No. 3 681 / 1921, octombrie 14” (MO, nr. 162 din 21 octombrie 1921, p. 6763).

*

Informaţii, care ţin de memorie, în afară de situaţia vremelnică a unei moşii oarecare? Davidel-Tatos. Cine nu ştie de ce, nici nu merită să ştie.

Anonimi ai vieţii şi ai istoriei

*

În 23 martie 1921, au parte de „înaintări în pesonalul secretariatului general de industrie şi comerţ din Bucovina” în ranguri funcționărești prim-consilierii de administraţie: Victor Negruş, Rosin Carol, Wolf Carol, Bonnert Emanuel, Simiginovici Emil, Palitzka Artur, Eugen Mustaţă, Lorber Eduard, Prodaniuc lancu, Luţiu Gheorghe şi Obadă Ion (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 20).  La poliţia gării din Dărmăneşti este numit „Procopovici Romeo, actual subcomisar clasa I, la poliţia gării Rădăuţi, în funcţiunea de comisar clasa I, în locul înfiinţat” (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 24).

*

În 16 aprilie 1921, Dori Popovici, urmând prorocirea lui Iorga despre antiunioniştii care vor fi recompensaţi de România Mare, a fost uns, împreună cu Dr. Petru Groza, prin Decretul regal No. 1695, „ministru de stat fără portofoliu” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 465). „Dl dr. Traian Brăileanu se numeşte profesor agregat pentru catedra de pedagogie şi sociologie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi, pe ziua de 1 martie 1921”, iar „prin înaltul decret regal cu No. 1.471 din 5 aprilie 1921, dl medic veterinar Dusceac Vasile se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 aprilie 1921, la judeţul Siret, în postul vacant” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 466).

*

„Vasile Tudan, actual notar public la Stulpicani, din judeţul Câmpulung, se permută, în aceeaşi calitate, la Coţmani, din judeţul Coţmani, în locul vacant”, iar „Lazăr Markussohn, actual candidat de notar în Cernăuţi, se numeşte notar public la Stulpicani, din judetul Câmpulung, în locul dlui Vasile Tudan, permutat.” (MO, No. 023 din 28 aprilie 1921, p. 750). „Dl. dr. Morăreanu Isac se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 mai 1921, în postul vacant de medic secundar la Spitalul central din Cernăuţi”, iar „dl inginer Leon Holca, însărcinat cu conducerea Direcţiunii Refacerii RR din Bucovina” (MO, nr. 109 din 18 august 1921, p. 4300) primeşte puteri discreţionare depline pentru a ruina cea mai frumoasă şi mai bogată provincie a României Mari.

*

Dincolo de numirile în funcţii, domeniu în care apartenenţa politică îşi spunea cuvântul decisiv, există întâmplările mărunte, singurele care mă interesează cu adevărat, pentru că individualizează, într-un context, de cele mai multe ori nefericit, anonimi ai vieţii şi ai istoriei, precum „văduva de război Ana a lui Dumitru Ţurcan, din comuna Camena, judeţul Cernăuţi, în Bucovina”, care „pierzând certificatul de înlesnire de trai No. 222, eliberat de cercul de recrutare din Cernăuţi” (MO, nr. 087 din 23 iulie 1921, p. 3325), îl declara nul, pentru a obţine un alt certificat, care să-i dea acces la raţii de alimente, pe baza sângelui vărsat pentru idealuri sublimate de istorie şi de Dumitru Ţurcan din Camena. Nu trebuie un efort serios de imaginaţie, ca să poţi zări o ţărancă desculţă, bătând „drumurile stăpânirii”, ca să obţină ţidula care să o ajute în a-şi creşte copii, pentru că Dumitru al ei nu se mai întoarce, a devenit părticică infimă în lozincile României Mari. Nu ştiu câţi Ţurcan sau Zurcan supravieţuiesc unei idile ţărăneşti, care i-a unit pe Ana şi pe Dumitru Ţurcan, dar cred în dreptul lor la demnitate şi la identitate, conturat şi de poteca pe care îşi pot descoperi străbunii, dacă îi îndeamnă sufletul să o facă. Tocmai de asta caut, prin stufoşenia „Monitorului Oficial”, repere ale identităţilor ignorate, dar cărora sufletul meu li se închină cu încrâncenare. Istoria Bucovinei nu înseamnă doar Silvestru Morariu, Iancu Flondor sau Ion Nistor, ci mai ales mulţimea tăcută, nu de alţii, ci de ignoranţa noastră şi de absenţa vocaţiei mărturisirii.

*

După război, Bucovina era stoarsă de vlagă, dar România Mare avea nevoie de carne proaspătă de tun, aşa că, prin decret regal, din supravieţuitorii ei din anii 1915-1918, se va constitui, în ordine cronologică inversă, la recrutare, Brigada 57 Infanterie (MO, nr. 089 din 26 iulie 1921, p. 3398). În 1915-1918, când copiii şi tinerii Bucovinei erau spânzuraţi de ruşi, pentru că tinerii fuseseră obligaţi să intre în legiunile de voluntari austriece, regele stupidei formule de cancelarie „La toţi de faţă şi viitori, sănătate” nu mişca un deget, deşi Xenopol găsise formula salvării Bucovinei, şi pe placul Austriei, şi pe placul Rusiei (ocupaţie românească vremelnică, pentru a scoate un teritoriu ne-strategic din aliniamentele însângerate ale războiului), iar acum tocmai tinerii aceia, care mai trăiseră un coşmar, trebuiau să îmbrace uniformele militare, abandonând brazda în grija cine ştie cărei alte văduve de război.

*

Nu am fost niciodată militantul sacrificiului pentru statalităţile care nu vor face niciodată nici cel mai mic dar, nicidecum sacrificiu, fiilor ei. O statalitate trebuie să îşi merite poporul, trebuie să se îndreptăţească, măcar prin dragoste, la sacrificii.

*

În 24 decembrie 1920, se înfiinţa, la Ciocăneşti o cooperativă de consum, „Suhard”, în baza legilor austriece „din 12 aprilie 1905, privitoare constituirea şi controlul societăţilor cooperative săteşti de producţie şi consumaţie, a legii băncilor populare săteşti din 28 martie 1903, cu modificările ulterioare, în baza legii relativă la înfiinţarea casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor” (ultima, lege românească) şi prin hotărârea Judecătoriei Ocolului Vatra Dornei (judecător: Botuşan), care aprobase „actul constitutiv şi statutele societăţii cooperative de aprovizionare şi desfacere în comun, cu numele „Suchard”, din comuna Cioăneşti, judeţul Câmpulung, autentificat de aceeaşi judecătorie la, No. 1/1920”, cu un capital subscris de 36.750 lei, acţionari şi membri ai consiliului de administraţie fiind Ţaran Ichim, Giosean Dimitrie, Giosean Nistor, Giosan Filip, Polovei Ioan, Moroşan Ioan al lui Iacob, Timu Longhin, Moroşan Dumitru al lui Ilie Lazăr şi Puiu Josif, iar cenzori, alţi trei membri acţionari, Dan Emilian, Ursacă Leontie şi Quirsfield Carol. Mai existau trei membri supleanţi, Ceapoi Emanuil, Crăciun Andrei şi Lupescu Maxim (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5669, 5670). Era, pe atunci, moda cooperativelor săteşti, care să contracareze comerţul evreiesc – la sugestia lui Nicolae Iorga (doar cooperativele orăşeneşti aveau şi evrei printre membrii lor), dar o modă care avea să se soldeze, în curând, datorită lipsei de solidaritate, nepriceperii în afaceri şi suficienţei, într-un antisemitism dur, pentru care milita ortodoxia de câteva decenii, în neostenita ei trudă de a inocula ură şi vrăjmăşie.

*

O cooperativă similară, numită „Renaşterea”, cu 57 de membri, se înfiinţa, la 1 martie 1921, „în oraşul Coţmani”, suma subscrisă fiind de doar 7.850 lei, în mâna casierului Andrei Vihneanu fiind depuşi doar 3.060 lei. Consiliul de administraţie era alcătuit din 7 membri, preşedintele Arcadie Lucescu, vicepreşedintele Oscar Josan şi membrii George Rusu, Mihai Mironovici, Simion Leviţchi, J. Procopovici şi Andrei Vihneanu, comisia de cenzori fiind formată din D. Elenbogen, O. Maer şi M. Cocea, supleanţi fiind Al. Soroceanu, Şt. Singalevici şi Ştefan Rozinschi. Cei 57 de membri ai cooperativei „Renaşterea” erau: A. Lucescu, Dr. O. Josan, O. Maer, Eugen Galenzovschi, J. Catereniuk, M. Ronguş, O. Ursuleac, A. Sorocean, J. Procopovici, E. Strişca, F. Rottenstreich, M. Hassuer, S. Eisenkraft, J. Teodor, R. Gold, C. Riber, D. Elenbogen, J. Cosinschi, N. Gelca, Z. Şefciuc, J. Coverdovici, D. Patapievici, J. Tocariuc, Gh. Rusu, M. Mironovici, J. Vasilovici, M. Cocea, Rozalie Patapievici, Filip Andriac, E. Andrievici, Şt. Petraciuc, M. Gavronschi, A. Borovici, Eugen Păunel, V. Romanovschi, Şt. Leviţchi, Vl. Grigorovici, C. Rongusz, D. Naida, S. Spatiner, J. Berejan, Nicon Scacun, Emil Flaş, Isidor Masichievici, J. Danciul, Valdemar Cratina, M. Mehler, Silviu Boianovschi, P. Ihuc, V. Racoce, Sodinie Links, Şt. Siengalevici, J. Rudich, Rubin Frimet, A. Vihneanu, E. Vlad, J. Spatinschi, Georghe Paladi şi M. Moris (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5672, 5673).

*

Între timp, Haim Scolnic, din comuna Nouă Suliţe, îşi pierduse adeverinţa de mobilizare nr. 1533 şi o declara „nulă şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi”, iar institutorii Carl Kohn şi Machle Koch îşi pierduseră paşapoartele române, cu No. 98.979 şi, respectiv, 98.987 din 12 iulie 1921 (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, p. 5683).

Mondenităţi ale vieţii cernăuţene

*

În ciuda legendărilor pe care le-a tot săvârşit istoria noastră triumfalistă, Bucovina istorică, deci Bucovina din vremea stăpânirii austriece, nu a avut nimic admirabil în ea, pentru că, datorită unei boierimi oportuniste, dominată de laşitate şi de umilinţă, nordul Moldovei se transformase într-un fel de voievodat călugăresc, în care limba română era considerată, de către însuşi marele ierarh, limbă diavolească, iar rusa, „limba pe care o înţelege Isus Cristos” şi pe care trebuia să o promoveze, prin predici, chiar şi „predi­catorului Catedralei metropolitane, Ioan Procopovici, român, care, conform concursului, predică ruteneşte, de la întocmirea lui Hakman”, după cum depune mărturie însuşi Titu Maiorescu.

*

Exista o tradiţie a panslavismului călugăresc din nordul Moldovei, căruia „Alexandru Hurmuzaki, „un tânăr blond, care tocmai îşi terminase studiile de drept la Viena, prieten al libertăţii”, i se împotrivea discret, fiind „capabil de devotament şi prevăzător”, după cum scria, în 14 mai 1848, revoluţionarul polonez Piotr Butkiewics, în Cernăuţi, adresându-se unui cunoscut scriitor polonez al vremii.

*

Relatările de mondenităţi cernăuţene, precum cele din „însemnările zilnice” ale lui Titu Maiorescu, schiţează, cu tuşe sugestive, o aristocraţie râncedă şi plictisită, târându-se pe poteca zilelor cu „mode” nemţeşti, într-un veac sărăcăcios şi primitiv, în care cărturarul I. G. Sbiera, „bolnav de reumatism, sărac şi în mizerie”, abia supravieţuieşte, cu cei 7 copii ai săi, într-o căsuţă plină de „mizerie, fără per­dele la ferestre, puţine paturi”, iar sora lui Eminescu, Aglae Drogli, joacă într-o trupă de diletanţi, împreună cu soţul ei, doar pentru a trăi cu adevărat şi a simţi că trăieşte.

*

Un Cernăuţi, capitală a unui voievodat călugăresc, vasal supus al Austriei, condus de un guvernator cu nevastă bogată, dar bolnavă mintal, cu epave ale boierimii de altădată (bătrânul baron Styrce, „alde Petrino”, „alde Christe” etc.), cu ceaiuri şi cu „souper”-uri, cu timp pierdut aiurea, într-o mondenitate pâcloasă şi greu de suportat.

*

Odată şi odată, dacă voi izbuti să adun toate mărturiile vremurilor, abia atunci voi putea scrie o carte adevărată despre Bucovina. Deocamdată, adun mărturii,  şi, deşi nu-mi amintesc dacă am mai publicat sau nu relatarea lui Piotr Butkiewics, voi face un scurt recurs sentimental la segmentele de memorie Butkiewics şi Maiorescu.

1848: Alexandru Hurmuzaki, un tânăr blond

*

Pe 13 mai 1848, am plecat de la Botoșani, cu o scrisoare de recomandare din partea domnului Ralet pentru Hurmuzaki, Pe 14, la orele 10, m-am prezentat la vama austriacă de la Sinăuți. A venit să mă întâlnească un personal numeros.

*

 Calitatea mea de francez, în împrejurările actuale, și pașaportul meu sau numele poporului francez au trezit puternic curiozitatea și bănuielile vameșilor imperiali. Am fost controlat minuțios de un om vârstnic și experimentat în meseria sa. El a fost militar, în garnizoană la Colmar (oraș în Alsacia, la granița franco-germană), în 1814, așa că, fără îndoială, s-a mirat de schimbarea limbii mele, căci eu nu vorbeam germana din Colmar, care nu este decât un dialect. Schimbarea s-a făcut datorită nevoii de a te face înțeles pretutindeni, dar, deoarece el a fost în Franța, i-am declamat o plângere asupra nenoricirii, pe care am îndurat-o, acum, cu comerțul. Într-un sfert de oră, șoarecele cel dobitoc a fost pe deplin mulțumit, cu toate că nu înțelesese nimic din ceea ce îi spusesem, pentru că trecuse drept un om învățat ca alții; toată şleahta de la vamă vorbea politică. Niciodată nu am văyut nişte oameni atât de neruşinaţi în a lua bacşişuri ca vameşii de acolo. Te obligau să fii generos, aceasta este încă o ţară a bacşişurilor.

*

Pe drumul de la Sinăuţi, la Cernăuţi, am întâlnit adesea agenţi de poliţie, fără a fi oprit. Am fost mirat de faptul că, la intrarea în oraş şi chiar în oraş, nu se cer paşapoartele călătorilor. Coborât la hotelul „Vulturul Negru” („Pajura Neagră” – n. n.), m-am grăbit să-l văd pe domnul Alexandru Hurmuzaki, un tânăr blond, care tocmai îşi terminase studiile de drept la Viena, prieten al libertăţii şi al cauzei poloneze, capabil de devotament şi prevăzător. El m-a luat, la început, drept spion rus, la fel ca şi la Botoşani. Într-un asemenea caz, pentru a te salva de la dezastru, răspunzi curiozităţii cu o parte din secretul tău; în acest fel am reuşit să-i câştig încrederea. Dar această lege a constrângerii este cam prea comodă şi, în consecinţă, periculoasă. Pentru a evita acest inconvenient, în viitor, puteţi să-i scrieţi câteva cuvinte, vă cunoaşte prin opera voastră şi este entuziasmat de literatură, scrisoarea voastră va fi bine primită; puteţi să îi scrieţi, de asemenea, domnului Dimitrie Ralet.

*

Din Cernăuţi, voiam să merg să-l văd pe domnul Artur Goluchowski; două drumuri mă duceau la el, unul prin Zalishchiki, cu diligenţa, celălalt prin Samuşeni şi Horodenka, cu vehicul particular. Dar, după ce că exilaţii polonezi au stropit, cu sângele lor, caldarâmul vechii capitale a Poloniei, în Galiţia se cer călătorilor paşapoarte şi am abandonat, pentru acest moment, proiectul, căci paşaportul meu nu era vizat decât pentru Cernăuţi. Mi s-a spus, la Cernăuţi, că trupele regale din Transilvania au tras contra românilor, că o parte a nobilimii galiţiene s-a înţeles, pe faţă, cu ţăranii, dar că poliţia caută să reanimeze vechea discordie, că la Hotin sunt 7.000 de trupeţi şi că, în preajma fiecărui ţăran, sunt cinci oameni. La Cernăuţi, de curând, a fost scandal la Kamienobrodzki, comisar de întindere; acum el este suspicios, nu iese, probabil va lua hotărârea să plece, prin demisie. Bătrânul Pinkas, evreu şi intermediar al arhiepiscopului, în acelaşi timp, al domnului Hurmuzaki, tânărul, mi-a procurat un vehicul, pentru a merge la mănăstire şi a mă întoarce în Moldova (Butkiewics, Piotr, Rapoartele către Michail Czajkowski, în Călători străini despre țările române, în secolul al XIX-lea / 1847-1851, Serie nouă, vol. V, Ed. Academiei Române, București 2009, pp. 346, 347).

1883: Titu Maiorescu, la Cernăuţi

*

Vineri, 28 ianuarie / 9 februarie 1883, după ceasul meu, la ora 3 şi 45, după prânz, am sosit la Cernăuţi. Hotel Weiss… Seara, la Nicolae Hurmuzachi (pe care îl ajuta într-un proces pentru recuperarea moşiilor din Bucovina care aparţinuseră mănăstirilor din Basarabia – n. n.). Prezentat soţiei sale, paralizată, foarte plăcută.

 *

Sâmbătă, 29 ianuarie / 10 februarie 1883. Cernăuţi. Soare, dar frig. Multă neauă. La 9 şi jumătate, dimineaţa, Nicolae von Hurmuzachi, la mine, apoi adus la mine pe Dr. Kiesler (avocat). Apoi, plecat cu el, cu trăsura, la Curtea de Apel. La ora 1, la Hurmuzachi, la masă. Acolo (deocamdată în vizită) bătrâna baroneasă Petrino (soţie a fostului ministru Alexandru Petrino, franceză), fratele baronului Styrcea, domnul von Mantz, din Cârlibaba, Iacobeni (cu soţia lui, 17 copii, între aceştia, de 4 sau de 5 ori, gemeni), baron Mustaţă (conşcolarul lui Circa), bătrân şi urât la faţă, un original viu de om entuziasmat pentru natură, contra chelnerilor, a poeziei şi a oricărei arte, pasionat vână­tor şi cutreierător prin Carpaţi. Frate-său, împuternicit al Patriarhiei din Constantinopole.

*

La ora 4, cu Hurmuzachi şi Dr. Heinrich Kiesler, cu trăsura, Ia notar, căruia i-am dat procura numai pentru Probota, ce-i drept aceasta cam generală, după formu­larul său.

De Ia 5-6 şi jumătate, dormit, băut cafea, apoi a venit iarăşi plicticosul scai Hurmuzachi, de m-a luat la teatru (începutul, Ia ora 7), unde eu aveam luat, de mai înainte, fotoliu Ia parter, dar m-am dus în loja sa. Se juca „Die Räuber”, cu Mitterwurzer, în rolul Iui Franz), ca oaspete; acesta, după actul I, bine, insuportabil melodramaticul Karl. Ceilalţi, pasabili. Dar noi am avut, totuşi, răbdare numai până Ia actul al 3-lea, şi am plecat, cu trăsura, acasă.

*

În loja vis-à-vis (loja oficială), soţia Preşedintelui ţării, Alesani, născută Haas (covoare!), milionară, dar alienată. Era cu o însoţitoare. Au un copil de 3 ani, pe care ea, adesea, deodată îl înfaşă şi-l face să asude, şi altele de acestea, din halucinaţii de boală. Din cauza asta, Alesani a devenit foarte nervos şi deprimat, neavând raporturi de societate cu lumea de aci. Pedeapsă meri­tată! El ştia asta de mai înainte, fiindcă ea, ca fată încă, fusese, câteva luni, într-un institut de alienaţi; într-o lojă de alături (tot în faţa noastră), era contele Coudenhove, un flecar blond, cu figura jumătate de pasăre, jumătate de oaie, cu bot cu dinţii mari, retezat; îşi face, la Universitatea de aici, examenul de absolvire la drept, fiindcă peste tot era silit să stea Ia o parte, de când cu sinuciderea celor două franţuzoaice, din cauza lui. Aici, însă, are relaţii cu con­tele Kielmannsegge ş. a. m. d.

*

Seara, am mâncat singur, la hotel, la ora 10 m-am dus sus, la culcare, n-am putut însă să dorm, până la 12, şi am citit geografia lui Daniel. Am adormit, la miezul-nopţii, m-am deşteptat, însă, din cauza unei ploşniţe. Şi atunci n-am mai dormit, ci am scris refacerea călăto­riei în Elveţia, până la 6 şi un sfert, dimineaţa. În sfârşit, mi-a venit somn, dar numai până la ora 8.

*

Duminică, 30 ianuarie / 11 februarie 1883. Cernăuţi. Soare foarte frumos intră prin fereastra mea, dar frig, -17° R. Cu Hurmuzachi, toată ziua. La 12 şi jumătate, cu el, la un
concert de binefacere, vizită Ia bătrânul (82 de ani) baron Styrce (care era rănit, la frunte, de la o căzătură pe scări), apoi la „România juna”, unde toţi studenţii români erau prezenţi, şi mi-au furat o scurtă cuvântare, şi mi-au făcut ovaţii, apoi prânz, la ora 2, la Hurmuzachi, tratative cu baron Nicolae Mustaţă şi acord. Seara, de la 8-11 şi jumătate, la bătrânul baron Petrino, însurat cu o soră a Hurmuzăcheştilor (unul din fiii lor era decedatul poet decăzut baron Petrino; celălalt, de 24 de ani, se zice că e bine, absolvent în drept, şi acum, la Viena, ca impiegat la tribunalul din Baden. O fiică, măritată, în întâia căsătorie, cu baronul Vasilco; în a 2-a, cu un tânăr profesor german…. O fiică a ei, deci nepoată a bătrânei Petrino, era şi ea, seara, o figură cu totul armenească). Mai era şi văduva lui George Hurmuzachi, o bătrână plăcută, al cărei fiu (Alexandru – n. n.) a fost prefect de Suceava, iar acum are o mare moşie în arendă, însurat cu o armeancă bogată, Petrovici. Mai era acolo o soră a bătrânei Carp, născută Radu, fostă măritată cu Christe, cu 3 nepoate Christe…

*

Luni, 31 ianuarie / 12 februarie 1883. Vreme posomorâtă. -11° R. La 12, tratat iarăşi cu Hurmuzachi. Scrisoare de la doamna Adina Catargi, ca invitaţie, pentru seara. Vizită la baronul Alesani, prezidentul ţării; la mitropolitul Silvestru Morariu (sală frumoasă, cu coloane de alabastru negru şi pereţii cu plăci de lemn), apoi la bă­trâna doamnă Zotta, la alde Christe, dineu Ia baronul Styrce (Ia ora 5 şi jumătate), mai înainte terminat cu Dr. Kiesler (30 de florini), seara la doamna Adina Catargi, ceai cu ea, bărbatul ei (urât, dar bun) şi cu Lucie Ghica, con­versaţie până Ia miezul-nopţii despre religie.

*

Marţi, 1/13 februarie 1883. Cernăuţi. Iarăşi soare foarte frumos, dar frig. Astăzi plec îndărăt la Bucureşti, însoţit încă, pretutindeni, de Hurmuzachi, care a prânzit cu mine, şi Ia gară. Întoarcerea vizitei de către prezi­dentul ţării, baronul Alesani. În compartiment, de la Cernăuţi, până Ia Iţcani, cu baronul Styrce şi cu bătrânul baron Mustaţă (reprezentantul Patriarhiei şi cunoscut al Iui Zizin). Sleeping întrebuinţat în ordine. Sosit în Bucu­reşti, miercuri, 2/14 februarie 1883, la 6 şi jumătate, dimineaţa. Foarte frig şi aici…

*

Cernăuţi, duminică, 13/25 februarie 1883. La gară, la ora 3 şi jumătate, primit de Hurmuzachi… Noaptea, între 2 şi 5, scris ministrului Sturdza, în afacerea vânzării moşiilor mă­năstireşti, studenţilor din Viena, pentru Almanah, celor din Cernăuţi, pentru trimiterea publicaţiilor Academiei noastre, ş. a. m. d.

*

Luni, 14/26 februarie 1883. La Hurmuzachi, Ia prânz, la 2 şi jumătate, şi supat seara. Acolo, von Umlauff, şi Victor Styrcea. Seara, cu Umlauff şi doamna Hurmuzachi citit tradu­cerea acesteia a „Legendei Rândunicăi”. După aceea, el şi Victor Styrcea ne-au citit din foarte simplele, drăguţe, nostime „Sommermärchen”, de Baumbach. La 10 şi jumătate, culcat.

*

Marţi, 15/27 februarie 1883. Dineu la baronul Petrino, de la 3-6 şi jumătate. Eternele dezbateri cu Dr. Kiesler, Dr. Roth (apărătorul lui Ciprian Porumbescu şi al lotului „Arboroasa”, care considera eliberarea studenţilor ca însemnând o „datorie de onoare”,  – n. n.), baron Ion Mustaţă şi cu slabul Hurmuzachi, care, când e să se decidă, te lasă-n drum. Seara, quartet clasic, cu V. Styrcea (violină, director Hrymala; cello – autodidact excelent – von Dusinkiewicz, funcţionar la prezidenţia ţării, dr. în drept), până la 12 şi jumătate, noaptea. Între acestea, souper.

*

Miercuri, 16/28 februarie 1883. Masa la Hurmuzachi. Tot astfel, intermi­nabilele dezbateri. Seara, la Sbiera, discutat amănunţit manuscriptul de la Voroneţ (7 copii, mizerie, fără per­dele la ferestre, puţine paturi).

I. G. Sbiera

Sbiera, bolnav de reumatism, sărac şi în mizerie, este, acum, profesor titular la Universitate, are, ca atare, 1.800 de florini pe an (din care se reduc vreo 50 de fiorini, ca impozit pe venit) + 400 de florini adaos de activitate, un fel de diurnă. Din cinci în cinci ani, ada­osul se măreşte cu câte 200 de florini, astfel încât, între al 25-lea şi al 30-lea an de serviciu, salariul său maxim este 2.800 de florini. Cu asta, după 30 de ani de activitate, salariul plin, ca profesor (alţi funcţionari, după 40 de ani de activitate. Pentru pensie se retine, în întâiul an, o treime din salariul anual, o dată, pentru totdeauna, după aceea nu se mai retine nimic) + taxele pentru curs ale stu­denţilor, şi anume: pentru o oră pe săptămână, 1 florin pe semestru. El ţine curs 5 ore pe săptămână, are, deci, de la fiecare student, 5 florini pe semestru, deci 10 flo­rini pe an. Dar toţi studenţii săi sunt săraci, deci ur­mează cursurile  Iui gratis (pe lângă el, profesori cu salariu de ministru, de exemplu rectorul Kleinwachter, 3.000 de florini).

 *

Vineri, 18 februarie / 2 martie 1883. Cernăuţi. A nins, peste noapte. Afară, din nou plină iarnă. Aseară, teatru de diletanţi al societăţii româneşti de aici, într-o sală a hotelului „Moldavia”, la etajul I. Tânărul jurist Flondor dirija orchestra (tânăr simpatic, zvelt), un frate mai mic, toba mare (nostim de tot), alţi şcolari şi studenţi, cele­lalte instrumente, vom Onciul, flaut, gentilul violoncel, un mic şi încântător băiat Isopescul, violina ş. a. m. d. Locuri, vreo 200, sala tixită (a 70 de creiţari, dar numai cu invi­taţie, nu putea intra oricine).

Era acolo toată lumea mare şi mijlocie din Cernăuţi; alde Petrino, alde Styrcea, Christe, contesele Logotheti-Popovici, arhimandritul Ciupercovici ş. a. m. d. Totul, sub conducerea predi­catorului Catedralei metropolitane, Ioan Procopovici, român, care, conform concursului, predică ruteneşte, de la întocmirea lui Hakman. S-a jucat „Drumul de fier”, aşa şi aşa; dar „Florin şi Florica”, admirabil de bine şi, în cea mai mare parte, inteligent. Remarcabil comic, un domn, care juca pe bâlbâitul Colivescu, excelentă, şi în unele pasagii de o ştrengărească drăgălăşie, sora lui Eminescu, doamna Drogli, bărbatul ei, profesor la Şcoala normală de învăţători. Un oarecare Popescu juca  pe Florin, neîndemânatec în joc, dar de-a dreptul splendid în cân­tec; întreaga reprezentaţie, admirabil de reuşită şi de plăcută. A început la 7 şi jumătate şi s-a terminat la 10 şi jumătate.

*

Eu am mâncat, seara, la hotelul meu, cu Eugen von Styrcea şi cu arhimandritul Călinescu, acesta şi Ciupercovici, aspiranţi la mitropolie; amândoi buni, mai bun Că­linescu (Maiorescu, Titu, Însemnări zilnice, publicate de I. Rădulescu-Pogoneanu, II / 1881-1886, Editura Librăriei Socec, p. 148 şi urm.).