ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 76

O biserică „taină şi revelaţie, tăcere şi rostire”

Floarea Vieţii, Arborele Vieţii, Muntele, planeta Venus - protectoarea muntelui

Floarea Vieţii, Arborele Vieţii, Muntele, planeta Venus – protectoarea muntelui

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

*

„Într-un simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună” (Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900 – moto), simbolurile fiind, în primul rând, expresii ale celor  „mai vechi ritualuri mitologice astronomice” (Legge, James, Sacred Books of the East, III, Oxford, 1879, p. 218).

*

Un simbol înseamnă un limbaj al iluminării, în care semnificaţiile sunt multiple şi în permanentă vibraţie, suprapunerea vibraţiilor determinând extazul, starea de graţie care permite intrarea în armonie. Rombul, de pildă, inclusiv cel care dă forma temeliei bisericii vechi din Fundu Moldovei, aflată, de mai bine de un secol şi jumătate, la Breaza, simbolizează Muntele Lumii (Marele Templu Soalar, din care au pornit credinţa, ceremoniile, cântecul şi dansul), dar şi Protectoarea Muntelui, adică Planeta Venus, adesea reprezentată şi ca o stea (floare), în şase colţuri (petale), de unde şi similitudinea cu Floarea Vieţii sau cu Arborele Vieţii („la popoarele vechi, frecventa reprezentare a unui copac personificarea Natura, care, sub diferite nume, şi chiar cu atribute diferite, pare, mai presus de toate, a fi întrupat, în opinia lor, concepţiile de viaţă, de fecunditate şi de renaştere universală” – D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 142).

*

Simbolul Muntelui, la temelia bisericii vechi româneşti

Simbolul Muntelui, la temelia bisericii vechi româneşti

*

Şi în reprezentările simbolice din ornamentaţia religioasă (fotografiile din primul colaj sunt de la Bogdania şi de la Moldoviţa), sunt sugerate cele două orizonturi ale lumii date, cele două cercuri mult mai sugestiv ilustrate pe ouăle încondeiate, cele două orizonturi fiind Calea (Poarta) Părinţilor şi Calea (Poarta Zeilor). Între cele două Căi se desfăşoară „Hora Vieţii”, cu tentativele spre sfinţenie şi spre pământesc.

*

Calea Părinţilor şi Calea Zeilor, la biserica din Breaza

Calea Părinţilor şi Calea Zeilor, la biserica din Breaza

*

Cele două cercuri (două acoperişuri circulare) marchează un cilindru (Hora Vieţii), în care sunt decupate ferestre (pe oul încondeiat, sunt marcate romburi).

*

În întregul ei, biserica românilor munteni din Fundu Moldovei, aflată, în prezent, la Breaza, încă mai conservă Datina primordială, în care „Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” (D’Alviella, p. 156) şi merită o cercetare amplă, ba chiar şi o adevărată dezbatere (dispută), care să atenţioneze asupra valorii ei de vestigiu târziu al civilizaţiilor începuturile, pe care istoria le numeşte boreale.


Biserica Soarelui de la Breaza

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

Străvechea biserică din Fundu Moldovei, păstrată la Breaza

*

Citisem (în Upanişade) că Sfântul Soare s-a rugat Sinelui Universal să-i îngăduie şi lui o biserică, iar Spiritul Tutelar s-a supărat, mai întâi, apoi i-a oferit Sfântului Soare muntele, pentru a-i fi biserică, forma altarului urmând să fie cea a dublei sfinţenii, rombul. De acolo, din biserica Soarelui, aveau să se reverse, ulterior, asupra lumii, şi credinţa, şi ceremonia, şi cântecul, şi dansul.

*

Biserica sub formă de romb

Biserica sub formă de romb

*

Scriind şi o monografie a satului Breaza (Breaza – satul primei iubiri a lui Iraclie Porumbescu – dacă nu mă înşel asupra titlului), am menţionat istoricul bisericuţei sub formă de romb (rombul desemnând dubla natură, cerească şi pământească a Omului Sfânt, devenind, ulterior, dar fără a pierde din semnificaţie, simbolul Sfântului Graal, deci Inima lui Iisus), dar abia acum am avut timp să o cercetez în voie (şi cu lecturi din primele cărţi sacre ale omenirii îmbunătăţite) şi să descopăr că splendida ctitorie a românilor din Fundu Moldovei, închinată Soarelui, descifrează în Iisus Soarele Dreptăţii (cum preciza Augustin).

*

Lăcaşurile jertfei

Lăcaşurile jertfei

*

Un amestec ciudat, lar logic, de religie naturală şi de religie creştină, un fel de confluenţă a miturilor este această biserică romboidală, pe care românii au păstrat-o, odată cu Datina, şi care, „aruncată” în cimitirul de la Breaza fiind (cu gunoaie dosite sub tălpi, neîngrijită, neîntreţinută) fiind, cred că se va surpa, în câteva decenii. Deşi locul ei ar fi, cu competente lucrări de întreţinere, în Muzeul Satului Bucovinean, alături de biserica veche din Vama, care mărturiseşte un timp mai târziu, dar este la fel de importantă. Nu ştiu dacă autorităţile, şi mai ales cele bisericeşti, ar putea lua în calcul o astfel de posibilitate, care să salveze un patrimoniu sacru ancestral, dar mult prea multă vreme ignorat.

*

Banalizarea unei comori a spiritului

Banalizarea unei comori a spiritului

*

Ciudate mulţimi mai suntem, noi, românii, cu veşnica noastră indiferenţă faţă de memorie şi faţă de sacralităţile identităţii noastre! De asta nu vom ajunge, vreodată, o naţiune, ba poate că nici măcar un popor.


Folclorul românesc, creaţie a lăutarilor ţigani – RESCRIS

Dansuri ţigăneşti din anul 1830

Dansuri ţigăneşti din anul 1830

*

Cum nu aud notele (de asta am şi făcut „Zicălaşii”, ca să pot auzi şi eu cântecele străbunilor), am încurcat partiturile, postând „Romanesca” din secolul XVI în locul suitei de dansuri ţigăneşti „Romanische Tanze”, publicată în anul 1830 şi readusă în auzul zilei, pe 13 aprilie 2015, la Suceava, de către zicălaşii lui Petrică Oloieru, în finalul spectacolului. În rest, afirmaţiile rămân valabile, dansul ţigănesc din vremea muşatinilor urmând să se audă, la Cetate, în 30 mai (dacă nu plouă; dacă plouă, amânăm cu o săptămână). Deci:

*

Odată cu tentativa de redescoperire a cântecelor vechi româneşti, pe care am numit-o „Zicălaşii”, aveam să pricep (şi vă rog s-o faceţi şi singuri) că folclorul românesc adevărat, cel interpretat de breslele de muzicanţi târgoveţi, a fost brutal abandonat, în favoarea folclorului ţigănesc, decretat, prin anii 1924-1938, drept folclor autentic românesc. Ce-i drept, iobagii nu apelau, odinioară, decât la tarafurile de lăutari ţigani (cel mai des format din „două scripci proaste” – după cum mărturiseau călătorii străini), dar iobagii, mai ales cei din Moldova, nu erau români, fiind aduşi din ţările vecine şi, de aceea, fiind numiţi „vecini – după cum consemna Dimitrie Cantemir.

*

Cântecele ţigăneşti defineau o parte a culturii rurale, cealaltă parte (răzeşească) fiind reprezentată de cântece breslelor de muzicanţi târgoveţi, toate consemnate separat chiar şi de Alexandru Voievidca, şi de Friedwagner. Până să mi se fi ivit în cale, prin mijlocirea lui Dănuţ Lungu, Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Constantin Irimia, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Gabriel Hurjui, nu puteam proba cele spuse mai sus. Acum, însă…

*

În finalul concertului „Walachische Tanze und Lieder„, prima premieră muzicală a ZICĂLAŞILOR, există, pe lângă cântecele profund româneşti, şi câteva melodii de dansuri ţigăneşti („Romanische Tanze„, specifice sfârşitului de secol al XVIII-lea şi începutului de secol al XIX-lea, publicate în 1830) pe care zicălaşii le-au interpretat în finalul concertului lor din 13 aprilie, în faţa bustului lui Petru Rareş. Dacă reascultaţi concertul, veţi constata că „Romanesca”, cum e notată suita pe film, pe care am redat-o ca partitură în moţul paginii, conţine fragmente ale folclorului românesc contemporan, probând că folclorul „românesc”, promovat de imbecilitatea erudită (de tip cristescu sau brăteanu), este, de fapt, folclor ţigănesc. Vechi, frumos, dezinvolt, dar creat de lăutarii ţigani şi nu de „badea Costan din Mălini şi de gospodarii din Bucşoaia”, cum tălâmb se înduhneşte de patriotism ieftin brăteanu. Ascultaţi, în finalul concertului, „Romanesca” (cum am etichetat eu „Romanische Tanze), deci dansurile ţigăneşti din jurul anului 1800, făcând click pe fotografia care urmează, şi decideţi dacă am sau nu dreptate.

*

ZICALASII 0 bis

*

Erudiţii, atâţi câţi mai există, pot verifica fidelitatea lecturării partiturii, în orchestrarea realizată de prof. Petru Oloieru, şi în concertul „Walachische Tanze und Lieder„, dar şi în cel care va urma, „Chemarea străbunilor” drept pentru care, pe lângă partitura deja „lecturată”, voi posta şi partitura dansului ţigănesc de după anul 1500 („romanesca” nu înseamnă cunoscutul stil de interpretare european, cu nume identic, ci chiar un vechi dans ţigănesc înromânizat, adică furat de ignoranţa românească deja tradiţională), cu audiţie la premiera din 30 mai, de la Cetate.

*

Partitură cu dansuri ţigăneşti de după anul 1500

Partitură cu dansuri ţigăneşti de după anul 1500

Romanesca 2

Romanesca 3

Romanesca 4

*

Nu desconsiderăm folclorul ţigănesc (dovadă că îl avem inclus în repertoriu, iar în următoarea recuperare de memorie muzicală vom include şi alte dansuri ţigăneşti, din secolul XVI, ba chiar şi un cântec al lui Stănică a lui Trifu din Horodniceni – lăutarul care i-a vândut vioara „Amati” lui Iraclie Porumbescu), dar considerăm că e o nerozie, de care numai un directoraş şuşanist ca brăteanu constantin călin se poate face vinovat, să refuzi cunoaştere, să dai cu bombeul în memorie, în patrimoniul sacru al acestor pământuri.

*

Cântecul lui Stănică Trifu

Cântecul lui Stănică Trifu

*

Şi cântecele breslelor de lăutari târgoveţi români, şi cântecele lăutarilor ţigani, şi cântecele lăutarilor evrei din Kolomeea (kolomeicile – dansurile purtând nume de naţionalităţi, şi kozak-urile – dansurile numite de moldoveni „bătute”) fac parte din patrimoniul sfânt al acestor locuri şi toate merită încredinţate, fără înnoroiri de tip zgâianu, clipa sau recolciuc, viitorimii. În fond, încă nu e prea târziu pentru dărâmarea lozincardismului cu memoria adevărată, cunoscută şi asumată cu responsabilitate.

*

Oricâţi ni s-ar pune împotrivă, noi, Ion Drăguşanul, Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Constantin Irimia, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă, Ionuţ Chitic, Gabriel Hurjui şi Dănuţ Lungu, vom realiza, volum cu volum, „FONOTECA MUZICII VECHI ROMÂNEŞTI„, pe care s-o încredinţăm viitorimii, pentru ca măcar viitorimea să nu mai poată fi păcălită de coşneguţii vreumurilor ei.


Ion Grămadă: Din amintirile unui redactor

Ion Grămadă, monument realizat de Cezar Popescu

Ion Grămadă, monument realizat de Cezar Popescu

*

Şi eu am fost redactor! Da, din păcate, şi încă de trei ori: odată, la „Hacul”, foaia umoristică a „Junimei”, care apare, totdeauna, toamna, după culesul păpuşoiului, şi a doua oară la „Deşteptarea”, revistă pentru popor, serioasă, enciclopedică.

*

Hacul” e organul tinerilor studenţi din „Junimea”, cari vin pentru prima dată la Universitate şi cari, în Bucovina, se cheamă „vulpoi”, după moda nemţeacă, în Ardeal „balici”, iar în România le zice „boboci”, o poreclă foarte potrivită, atât din pricina nivelului intelectual al acestor noi fii ai muzelor, cât şi din pricina cunoscutei vorbe româneşti că „toamna se numără bobocii!”.

*

Se zvonea printre studenţi că a fi redactor la „Hacul” e mare lucru, căci treci de mai cuminte printre ceilalţi „boboci”; de a fost cazul ăsta şi cu mine, nu ştiu, căci, pe vremea mea, nu prea apăreau glume cu spirit în „Hacul”.

*

Când îl citea lumea pe acesta, nu râdea de glumele dintr’însul, ci mă compătimea pe mine, iar de lua în mână „Deşteptarea”, credeau că glumesc şi nu-mi luau în serios tânguirile mele pentru mântuirea poporului. „Ne-nţeles rămâne gândul…”, zice poetul. Cu toate aceste, domnul prim-redactor muncea şi scria ce-i trăsnea prin minte, cu toată seriozitatea unui om ce crede că are de împlinit o misiune sfântă. Bietul!…

*

„Hacul” nu prea avea mulţi cetitori; cele mai harnice erau domnişoarele din Internatul de fetiţe şi, după cât se povestea, redactorii „Hacului” au avut totdeauna oarecare trecere la unele dintr’însele. Fuimus Troes!… Pe vremea şefiei mele la acea revistă, aveam şi un reporter feminin, un drac de copilă durdulie, ce ne trăda toate poznele colegelor ei din şcoală. Odată, se spărsese un geam la o fereastră din Internatul de fetiţe şi „bobocii” mergeau, în fiecare seară, pe uliţa armenească, se buricau în vârful degetelor şi se uitau sfioşi pe fereasta internatului… Vestea ni se comunică, o publicăm în „Hacul” şi…, a doua zi, geamul a fost pus la loc.

*

„Bobocii” nu colaborau mai deloc la „Hacul”, nici la Universitate nu cercetau regulat cursurile, ci stăteau toată ziua pe stradă, cu gura căscată, uitându-se după domnişoarele cele cu „căţel şi pacheţel”. Toată greutatea cădea pe bietul prim-redactor. La „Hacul” purtam pseudonimul Nicu Nalbă, la „Deşteptarea”, însă, mă chiemam… comitetul redacţional! Eram şi medic, şi advocat, preot, agricultor etc. şi fiecare articol îl iscăleam altfel: aveam vreo 19 nume, ca şi Avestiţa, aripa Satanei, pe care a muncit-o şi canonit-o Sfântul Sisoe, bătând-o cu sabia lui de foc.

*

Nu mă pot plânge că n-am avut noroc cu revistele mele, nu, căci ar fi păcat de Dumnezeu. Din cea dintâiu, „Hacul”, au apărut sub conducerea mea… trei numere, iar a doua, „Deşteptarea”, şi-a început existenţa c-un capital modest, de 500 coroane, şi şi-a încheiat anul şi viaţa într-un mod strălucit, cu 1.000 coroane… datorie, ca să nu se mai „deştepte”, poate, niciodată!

*

Ion Grămadă

Ion Grămadă

*

Greu ne-a fost, apoi, să găsim un titlu potrivit pentru articolul de fond al celui dintâiu număr din „Deşteptarea”, care titlu să nu fie nici prea modest, nici prea bătător la ochi. Unii îmi propuneau să scriu „Strigăt de alarmă”, alţii „Strigăt de deşteptare”, „Moartea bate la uşă” etc. Când s-a botezat „Junimea literară”, a fost un caz analog. Poeţii – speţă foarte sentimentală – cereau ca revista se se cheme „Zefirul”, „Susurul frunzelor”, „Adieri literare” etc., pe când alţii, mai energici, ţineau morţiş la vigurosul titlu „Răcnetul Carpaţilor”. La urmă, ambele părţi s-au împăcat, numind revista „Junimea literară”. Aşa mi-a povestit faptul un martur ocular.

*

Am trecut eu şi peste piedeca asta. A doua grijă mare era să public, în fiecare număr, articole ce vor cuprinde toate punctele din programul „Deşteptării”: literatură pe înţelesul poporului, igienă, istorie naţională, gospodărie, despre ale judecătoriei şi altele. Şi aşa am publicat, rând pe rând, articole foarte variate, bunăoară: „Capra lui Hadarag”, „Ştefan Vodă”, „Despre coraslă” şi alte multe bunătăţi. Ţin minte că, odată, dădusem manuscrisele la tipar şi venisem la gazetă ca să dorm, căci eram foarte obosit. Când sforăiam mai bine, numai ce aud că cineva bate la uşă: era servitorul tipografiei, care venise să-mi ceară numaidecât un manuscris de vreo câteva şire pentru pagina ultimă. Ce să-i dau eu, păcatele mele? Caut prin nişte reviste vechi şi aflu nişte sfaturi practice pentru gospodari, între cari şi unul pentru gospodine, se să deie găinelor ca să se ouă des în timpul iernii. Scriu repede notiţele şi le predau servitorului, zicându-i că culegătorii pot să şi le aranjeze ei după plac.

*

Dar am păţit-o rău, căci uitasem de „Voinţa Poporului”! Un oarecare domn, T. B. sau poate chiar P. B., specialist în ale găinelor, a început să mă critice şi să mă ieie peste picior. Şi bine mi-a făcut! Auzi, Domnia-Ta? Să îndrăznesc eu, laic, a scrie despre găini, fără să-l întreb de sfat pe Domnia-Sa, găinar get-beget?

*

De altfel, „Voinţa Poporului” ne purta Sâmbetele încă de la apariţia primului număr din „Deşteptarea”. Vecinic mă „combăteau”, zicând că-s un „cap sec” (puşchea pe limba lor!), un înfumurat etc. Prietenii mei credeau că altceva era pricina: se temeau, poate, cei de la „Voinţa” să nu candidez şi să mă fac, apoi, deputat!!! Încă aceasta îmi mai trebuia, căci redactor fusesem acum.

*

Pe lângă secăturile „Voinţei Poporului”, mai aveam şi un alt ghinion: nici o revistă din Regat nu voia să facă schimb cu noi, afară de „Convorbiri critice” ale bietului Mihalache Dragomirescu, care ne ridica în nouri, aşa ne lăuda. Noi ce puteam zice, decât: „Bodaproste!…

*

Tirajul „Deşteptării”, însă, scăzuse, cu toate aceste, în mod simţitor, de la 3.000 la 1.000 de exemplare, ba, mai târziu, chiar la 500, într’aceeaşi proporţie ca şi iluziile şi speranţele noastre! Din pricina asta am fost hotărât ca fiecare Junimean să agiteze, pe la ţeară, pentru „Deşteptarea”. Eu apăram cel mai mult ideea aceasta, dar, când m-am dus în satul meu să strâng abonamente de la ţerani, mi-am pus mânile-n cap. Intru la un vecin, căruia îi trimisesem „Deşteptarea” pe aşteptare.

*

– Vecine cutare, ai primit gazeta cea nouă?

– Primit, cum nu?!

– Dară ai şi cetit-o?

– Dă… n-am prea avut vreme cu lucrul ista; tu fumeie, unde ai pus gazeta ceea?

– Ia, aici; am acoperit cu dânsa o oală cu smântână.

*

Aşa şi era. Ridic gazeta, care era netăiată, şi mă uit la dânsa cu jale şi plin de amărăciune: articolul meu de fond era plin de smântână! Halal de dânsul! Şi tocmai în postul cel mare! Şi cât mă năcăjisem când l-am scris!

*

Un gospodar ni trimise o scrisoare în care ne judeca şi suduia, că în ce fel i-am trimis noi gazeta, pe când el nu era acasă, ci numai muierea?! Că ce ştie un cap de fumeie la ce-i bună o gazetă? Şi câte altele! Ei, vedeţi, la asta nu ne-am fost gândit!

*

Altul, de meserie agitator (era, pe atunci, în toiul alegerilor), cerea gazeta gratuit; un al treilea ne poftea să i-o tipărim pe-o parte nemţeşte, iar cealaltă pagină româneşte, pentru ca să înveţe limbă! Epistola aceasta purta următoarea adresă: Redacţia societatea academică Kerniwitz. Ne-am mirat mult cum de ne-a găsit scrisoarea asta, care era de la un american, adică de la unul ce a fost în America! Americanii ăştia fac totdeauna revoluţie în satul lor, când se întorc acasă. Cunosc pe unul – şi acesta-i cel cu scrisoarea – care s-a întors din America cu 6.000 coroane, cu papuci de lac şi cu legătoare de mustăţi! Da, fac revoluţie în obiceiuri! Să vă dau o pildă!

*

Din bătrâni se ştie că gospodarii se strâng, Sâmbătă seara, la unul dintr’înşii, care are briciu, şi se bărbieresc. Sunt câte vreo 30 la un loc, toţi plini de soponele pe barbă, aşteptând să le vie rândul. Bărbier e cel care are briciul (mai demult se întrebuinţa o custură de coasă), totdeauna, însă, unul care a fost în armată. De când se aude cu America ceea, însă, şi-au pierdut cătanele cinstea, căci, acuma, numai Americanii tund şi bărbieresc de… pomană.

*

Stau, câteodată, şi mă gândesc: zică cine ce va vrea, dar postul de redactor îţi procură, câteodată, şi momente plăcute.

*

Într-un rând, primim de la un poet (??) o poezie eroico-naţională, scrisă pe patru feţe de coală, per extensum. În poezie era, mi se pare, vorba de Leşi, de Tătari, de Turci ceapcâni şi de toate liftele ce au supt sângele Românilor în decursul veacurilor. Se înţelege că n-am publicat poezia, de care am râs cu poftă, ci i-am trimis-o înapoi autorului, care, de atunci, ne urăşte de moarte. După apariţia Nr.1 din „Junimea literară”, a primit redacţia acesteia de la un alt port (!) un manuscris ce cuprindea toată… gramatica limbei române pentru şcoalele poporale! Păcat că, fiind Domnia-Sa poet, n-a turnat-o întreagă în versuri, căci aşa mai avea haz.

*

Am băgat de seamă că aproape toate ziarele româneşti ce au apărut, cândva, în Bucovina au fost vecinic cu frica în spate din pricina cenzurii guvernului. Noi, din contra, ne rugam, în fiecare zi, lui Dumnezeu să ne confişte guvernul măcar câteva pagini, dacă nu chiar pe jumătate, ştiind prea bine că aceasta-i cea mai bună reclamă pentru o gazetă. Dar zădarnice ne-au fost toate aşteptările, căci nime nu ne băga în seamă!

*

O notiţă, însă, din gazeta noastră, totuşi, a atras atenţia multor ziare şi reviste din Ardeal şi România. Şi anume următoarea: eu auzisem, „din sorginte sigură” (cum zic redactorii), că domnişoarele românce din Cernăuţi au înfiinţat o societate, „Steluţa”, în care aveau să cultive limba românească. S-au fost obligat ca toate să vorbească, oricând între ele şi oriunde, numai româneşte.

*

Ştirea aceasta a produs mare bucurie în tineretul nostru mustăcios, care vedea cu groază cum se germanizează, pe zi ce merge, sexul nostru cel frumos, dar atât de slab. Tocmai pe atunci, se făceau, zilnic, pe scena teatrului din Cernăuţi, repetiţii pentru premiera lui Şt.O. Iosif, „Zorile”. Cum aveam şi eu un rol mititel, mă duc, într-o după-amiazi, la teatru, după apariţia numărului „Deşteptării” cu respectiva notiţă.

*

Pe scenă, pe după culise, săltau, se sbenguiau şi chicoteau frumoasele membre ale „Steluţei”. Când m-au zărit (O, moment fericit şi neuitat!)… au început să mă privească cu ochi dulci, dar şi cu mult interes, ca pe o dihanie nouă, necunoscută încă în istoria naturală a lui Pokorny, tradusă de dl Dr. Daşchevici. Eu, însă, eu rânjeam numai de plăcere şi niţică îngâmfare. Dar… deziluzie amară! Presidenta şopteşte la urechea unei colege de lângă dânsa, dar aşa că, din nenorocire, am auzit şi eu: „Weisst du, der ist der Redakteur der neuen Zeitschrift!!” (Ştii tu, ăsta este redactorul noului ziar! – n.r.). Tablou! „Va să zică, te-ai fript, măi neică!”, mi-am zis eu, atunci, muşcându-mi buzele de ciudă şi de indignare.

*

Ion Grămadă - desen de Radu Bercea

Ion Grămadă – desen de Radu Bercea

*

De-acum trebuiam să fim mai băgători de seamă cu ştirile, care, deşi nu erau multe, dar cel puţin erau alese cu îngrijire. Cu toate acestea, nu puteam mulţămi gusturile rafinate ale publicului nostru, căruia nu-i ardea atâta de articole folositoare şi actuale, cât mai ales de întâmplări: ucideri, sinucideri, atentate nereuşite, călătoriile împăraţilor şi regilor, războaie, decoraţii, cununii, logodne, crize ministeriale, divorţuri şi naşteri de prinţi şi prinţese. După dorinţele publicului poţi judeca foarte bine şi cultura ce o are el.

*

Ţăranii noştri, mai ales, cereau necontenit „să dăm la gazetă” ori de nu s-aude că s-a stârnit undeva vreo bătaie. Şi-apoi să mai zică cineva că poporul nostru nu-i războinic!

*

"Naţiunea Poeţilor", omagiindu-şi Eroul

„Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul

*

Răsboaie nu prea se auzeau să fie pe atunci în lume, doar cel dintre Marocani şi Franţuji, gospodarii, însă, nu prea auziseră multe despre aceştia sau chiar mai deloc. Ştiau, însă, una şi bună: că, dacă nu se bate Ungurul cu Neamţul, Moscalul cu Lipanul, şi Căciularul (Românul) cu Turcul, apoi n-are voie să se bată nime în lume, căci aceştia stăpânesc pe întreg rotogolul pământului. Bătaia (războiul) a „claca” lui Dumnezeu sfântul şi cine moare pe câmpul de bătaie, acela merge în raiu: asta-i credinţa poporului nostru! Când se stârneşte, undeva, o bătaie, apoi trece prin toată lumea aşa ca un vânt rău ce cuprinde oamenii, încât ei toţi trebuie să se bată întreolaltă, până şi femeile, care se înarmează cu fuse şi cu cociorve (Aşa-mi povestea bunica). De altfel, ţăranul nostru, bietul, multe lucruri le pricepe pe dos. Iată o pildă: Când au mers la Expoziţia naţională din 1906, la Bucureşti, li s-a explicat, şi pe drum, şi acolo, ce-i aceea „expoziţie” şi de ce s-a făcut aşaceva. Ei, însă, au priceput cu totul altceva şi ziceau că au fost la Bucureşti la un praznic (!!) mare, poate pentru că le-au dat, acolo, să mânânce pe degeabă, iar la întoarcere au primit, pe lângă cărţi şi icoane, şi nişte colaci mari. Mulţi ziceau, mulţumiţi fiind de primirea ce li s-a făcut: „Aferim ce ţară bogată e România! Mă rog: ţară cu bielşug, nu ca Galiţia cu belciug!”. Cum am spus, unii povesteau c-au fost la praznic, alţii, iar, că la un bal!

*

Colaboratori nu prea aveam mulţi, iar dintre prietenii mei numai puţini ştiau să poarte condeiul cum se cade. Într-o zi, vine unul dintr’înşii, Pintea, la redacţie şi-mi spune că are să-mi scrie o notiţă interesantă pentru revistă. În odăiţa redacţiei mai erau vreo doi, care-mi ajutau la corecturi. Se pune Pintea la masă, ia o coală mare de hârtie, un creion şi începe a-şi freca, cu degetele de la mâna stângă, nasul, ca să-i vie idei pentru notiţa lui. Înlăuntru era strâmt şi cald, pe bietul colaborator îl muşcau muştele, iar el încă nu scrisese măcar un şir. Îl văd că se scoală şi deschide fereasta, apoi iar se aşează la masă; din când în când, trage cu ochiul afară, unde se zăresc două fete pe gangul din faţa fereştii noastre; se mai uită la hârtie… De bună seamă că-l stinghereau fetele cele obraznice, căci numai ce-l văd că iar se scoală şi le spune, în hohotele noastre: „Domnişoarelor, vă rog fiţi aşa de bune şi părăsiţi gangul, că nu pot scrie redactorii!”. Fetele au dispărut, iar după vreo jumătate de ceas Pintea şi-a scris notiţa lui de vreo cinci şire şi a iscălit-o cu iniţialele numelui lui. A doua zi, când a apărut numărul, primul lucru ce l-a avut Pintea a fost că şi-a cetit notiţa de vreo trei ori, pe şoptite, apoi, o dată, cu glas tare ca să se încredinţeze mai bine de existenţa acelei vestite notiţe…

*

De la o vreme, „Deşteptarea” începea să tragă de moarte: abonamente puţine, de nicăiri un sprijin binevoitor, „Voinţa Poporului” ne persecuta, la Tipografie aveam datorii neplătite… Câteodată şi administratorul, şi eu stăteam la pândă, până ce mergea acasă directorul tipografiei, dl Bucevschi, ca, apoi, pe furiş, să ieşim şi noi din odăiţa redacţiei. Numerele apăreau rar de tot, încât părintele Athanasie Gherman ne spuse în glumă că ar fi bine să intitulăm revista „Aşteptarea”.

*

Prin Noemvrie 1908, „Deşteptarea”, care suferea, mai ales, de boala tuturor revistelor şi ziarelor româneşti, lipsa de parale, a adormit ca să nu se mai deştepte.

Dumnezeu s-o ierte!

*

Mai pe urmă, se zvonea că societatea „Luceafărul Bucovinei”, înfiinţată de părintele Zaharovschi, va scoate o revistă similară. După îndelungate şi zădarnice aşteptări, văzând că „Luceafărul” nu mai apare, i-am dedicat următoarele versuri parodiate:

*

„La steaua ce va răsări

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-ar trebui

Luminii să ne-ajungă…”.

*

(Ion Grămadă, Patria, nr. 76 din 29 septembrie nou 1910, pp. 1, 2; nr. 77 din 2 octombrie nou 1910, pp. 1, 2).

*

Mormântul Eroului Bucovinei

Mormântul Eroului Bucovinei


Vasile Gherasim: Vei îndrăzni, gândire omenească!

Prefaţa singurei cărticele, pe care Bucovina a zvârlit-o pe memoria lui Vasile Gherasim

Prefaţa singurei cărticele, pe care Bucovina a zvârlit-o pe memoria lui Vasile Gherasim

*

*

Muzei mele

 *

Struneşte-mi, muză, lira să mai cânt,

Porneşte-n piept orcane de simţiri;

Trezeşte iar speranţe şi-amăgiri

Şi-mi reînvie iar zeiescu-avânt…

*

Puteri îmi dă să-nfrunt nenorociri,

Aşează pe iubire-mi nimbul sfânt,

Dă-i glas de clopot la al meu cuvânt,

În mări prefă-mi stropi mici de fericiri.

*

Dă-mi ne-nfricare de antic erou,

De văd în viaţă chinuri de infern,

Deschide-i minţii mele cer şi iad

* *

Să ştiu cum sori s-aprind şi mări cum scad,
Ori de se mişcă timpul în etern:
Pe strune vechi s-adie-un cântec nou!

(Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1919, No. 80)

*

*

Simţiri de primăvară

 *

Era atâta lună

în lume astă seară ;

Şi-n noi atâta farmec,

Simţiri de primăvară!

*

Era atâta lună:

Noi auzeam cum cresc

Şi crapă micii muguri,

Cum toate se-nnoiesc.

*

Cu sete ne-mpăcată

Sorbeam în noi din plin

Viaţa fermecată

De-atâta cer senin.

 *

Şi-n ochii tăi albaştri

Eu sufletu-mi zării –

Pe-al tău simţii, iubito,

Că-n ochii mei îl ţii.

*

De ce atât de iute

Trec florile de Mai,

De ce ţi-i dat în lume

Numai atât să stai?

(Poporul, Cernăuţi, 1923, Nr. 55)

 *

Gândirea

*

Afară-n picuri ploaia cade-ntruna

Şi vântu-şi plânge jalea zdrobitoare;

Se-nvârt alene ore după ore:

Stropi mici din veşnicie, câte una…

*

Iar gându-n înălţimi tot vrea să zboare,

Să-şi ia în zborul său nebun cununa

De lauri sau de spini. Lui e totuna:

S-a stinge-aşa sau va luci mai tare!

*

Şi Icar s-a suit în zări senine,

Natura astfel vrând s-o biruiască,

Dar s-a zdrobit trufia sa în sine.

 *

Mereu afară ploaia cade-n picuri.

Vei îndrăzni, gândire omenească,

Ca Icar zborul tot după nimicuri?

(Glasul Bucovinei, 1919, No. 81)

*

Te-ai dus

 *

Şi florile sunt triste

Ce tu-n pahar le-ai pus

Pe masa mea, iubito,

Atuncea când te-ai dus.

 *

Le mângâi cu privirea

Şi zilnic le stropesc;

E în zadar, doar zilnic

Văd cum se veştejesc.

*

Şi florile acestea
De dor se vor usca…
Şi, poate, niciodată
Nu te vor mai vedea.

(Poporul, 1923, No. 35)

 *

Vasile Gherasim, primul mare eminescolog român

Vasile Gherasim, primul mare eminescolog român

*

Odată şi acum

 *

Odată, când îmi străluceai

Pe cerul azuriu al dimineţii,

Te admiram, Luceafăr sfânt,

Te admiram din ce în ce mai mult,

Cu cât credeam că eşti mai sus, că eşti învăluit

În vălul Nepătrunsului zeiesc şi mare

De care, parcă, mă temeam…

 *

Si vremea a venit

Ca să pătrund cu mintea mea

Tot mai adânc în taina ta, Luceafăr blând, şi să dezbat Misterul ce, pe vremuri, am crezut că te îmbracă…

Dar, nici o clipă, mintea mea n-a încetat

Să te admire.

Fiinţa mea

Se simte-nemurită cu lutul ce e-n tine

Şi cu puterea ceea ce te mână

Pe căi pe care nimeni, poate, nu se duce…

 *

Şi-acum – de când am început să te-nţeleg

Şi să-ţi pătrund în suflet –

Te pot iubi.

Şi te iubesc mai mult, de când o ştiu

Că nu mai ai nimic

Din Nepătrunsul

De care-odată mă temeam,

Luceafăr blând al vieţii mele.

Şi totuşi parc-aş vrea să ştiu mai mult,

Din ce în ce mai mult,

Ce e ascuns în al tău suflet.

Sunt clipe-n care-aş vrea să ştiu mai mult,

Şi să iubesc mai mult –

Să pot iubi cum nimeni n-a iubit

Sub înstelată boltă – pe pământ…

(Poporul, 1921, No. 17)


Pagina 76 din 86« Prima...102030...7475767778...Ultima »