ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 76

Ion PARANICI: Timpul, zgârcit cu Bădia

Ion Paranici

Ion Paranici

*

Printre cele mai frumoase evocări de personalităţi bucovinene, deja îmbrâncite în uitare de către suficienţa bezmetică a lumii în care trăim, sunt, fără îndoială, cele săvârşite de poetul Ion Paranici (26.03.1937, Tişăuţi), el însuşi o personalitate inconfundabilă a culturii bucovinene.

*

Om de o nobleţe sufletească benefică pentru generaţii întregi de scriitori suceveni, Ion Paranici înseamnă o necontenită vibraţie întru frumos, o trăire generoasă de continuităţi ale spiritului, pe care a ştiut şi încă mai ştie să le aşeze frumos în rafturile memoriei, adică într-un spaţiu sacru în care nici măcar aripile păsărilor nu mai răzbat, ca să îndepărteze, cu zborul lor zbuciumat, colburile suprapuse ale tradiţionalei şi condamnabilei insensibilităţi româneşti faţă de identitatea reală a românismului.

*

Ion Paranici, ca poet, ca gazetar, ca evocator evlavios al spiritului românesc din Bucovina, ar merita un amplu studiu, care să-l poziţioneze acolo unde benemerită, adică între reprezentanţii de frunte ai spiritualităţii noastre. În curând, el îşi va împărţi, discret, exemplarele ultimei sale cărţi, refuzând, practic, onorurile unei societăţi care nici nu-l merită. Numai că o societate nu trebuie confundată, niciodată, cu permanenţa, cu obligaţiile noastre faţă de viitor.

*

O emoţionantă evocare a cărturarului bucovinean George Sidorovici îmi şi ne atrage atenţia spre obligaţiile pe care le avem şi faţă de unul, şi faţă de celălalt.

*

*

Ion Paranici - portret de PIM

Ion Paranici – portret de PIM

Timpul, zgârcit cu Bădia

*

Sunt peste 42 de ani de atunci. Se pusese la cale editarea primului „îndreptar turistic” al regiunii Suceava, de care – slujbaş fiind la Comitetul Regional de Cultură şi Artă – aveam să mă ocup, în calitate de „redactor responsabil şi tehnoredactor”. O carte al cărei cuprins ideatic poate fi situat, cu îndreptăţire, în categoria alcătuirilor efemere. Ea a apărut în august 1964. Cine mai ştie de cele aproape 100 de pagini de text şi imagine, câte avea „îndreptarul” tipărit la Suceava, în condiţii tehnice precare? Pentru mine, însă, „istoria” naşterii acestei cărţi înseamnă întâlnirea cu un magician al cuvântului – scriitorul George Sidorovici. El este autorul textului, avându-i colaboratori pe Alexandru Vasilescu, Taras Seghedin şi Nicolae Cântec. Aceştia din urmă – cunoscuţi specialişti în domenii chemate să confere substanţă „îndreptarului” şi iscusiţi mânuitori ai condeiului – puteau ei înşişi, fiecare în parte, să scrie cartea la care ne referim. Dar, pentru zămislirea textului, editorul l-a preferat pe George Sidorovici. Era o recunoaştere. O bună înţelegere a faptului că scriitura unei asemenea tipărituri, îndeobşte pândită de pericolul aridităţii, trebuia încredinţată unui maestru al cuvântului tipărit, al reportajului cu valenţe literare. Şi el era, atunci, la Suceava, George Sidorovici. Nu se avea în vedere doar acurateţea textului, ci, îndeosebi, acoperirea lui – atât cât era posibil într-o carte ce se voia un „serviciu” pus la îndemâna turistului – cu imagini lexicale sugestive, întemeietoare de interes pentru cunoaşterea unui spaţiu încărcat de istorie, de cultură, de frumuseţi ale naturii ce îmbată privirea. De pildă, pentru a rupe încorsetarea unor precizări rigide, a unor repere de diverse feluri, presupuse de tipăritură, cu har, dăruia textului, înviorând lectura, fraze ce pot aparţine tablourilor descriptive dintr-o creaţie beletristică. („Drumeţeam prin valea largă a râului, în lumina blândă a dimineţii ce se scutură darnic peste împrejurimi domoale”, sau, referindu-se la trecerea pe aceste locuri a lui Vlahuţă, Hogaş, Sadoveanu: „Paginile lor mai păstrează foşnetul proaspăt al codrilor, limpezimea izvoarelor şi blânda unduire a colinelor sucevene”).

*

Mi-a fost dat ca, începând cu un an după apariţia „îndreptarului”, să mă aflu în preajma scriitorului care ştia să fie şi un excelent gazetar. Redactor-şef al cotidianului local „Zori noi” era scriitorul Platon Pardău. Demersurile lui – desfăşurate, din pricini cunoscute, cu abilitate în birourile demnitarilor regiunii – au făcut ca, în 1965, George Sidorovici (avea, atunci, 45 de ani) să devină redactor la această publicaţie. În acelaşi an, la solicitarea redactorului-şef s-a dat dezlegare ca să intru şi eu în schema redacţiei. Aici, în sediul de pe Strada Tipografiei, vreme de 6 ani (1965 – 1971) i-am fost aproape lui George Sidorovici. „Aproape” şi nu apropiat. Diferenţa de vârstă (aveam doar 28 de ani) şi experienţa publicistică a Bădiei (aşa-i ziceam, apelativul acceptându-l cu bunătate) îmi impuneau un anumit respect. Evident, nu răceală. Îl consideram venind dintr-o altă generaţie de publicişti, asociindu-i numele cu cele ale lui Dragoş Vicol, Traian Filip, Pan Solcan şi, mai târziu, cu cel al lui Platon Pardău, toţi gazetari înainte de a deveni cunoscuţi prozatori, fiecare umplând, cu volumele pe care le-a semnat, câte un raft de bibliotecă. L-am ascultat vorbindu-mi despre ei, l-am văzut de multe ori primindu-l în redacţie, cu braţele deschise şi cu ochii învăluiţi de bucurie, pe Dragoş Vicol, venit, din Bucureşti, la Suceava, să se apropie de păduri şi de munţi, găsindu-le mai întâi aura, misterul în sufletul prietenului său din nord, George Sidorovici.

*

Afinităţile ce vin din putinţa de a lucra cu cuvântul până ce acesta merită să fie aşezat în pagina de beletristică l-au făcut să aibă, în redacţie, relaţii care se detaşau oarecum de cele spre care te obliga febra zilnică a elaborării textului obişnuit de gazetă. De acest privilegiu – aşa simţeam atunci – au beneficiat gazetari dintr-o generaţie mai apropiată, care, în scurt timp, şi-au depăşit condiţia de cronicari ai faptei proaspete…din teren. Mă gândesc la scriitorii Radu Mareş, Constantin Ştefuriuc, Ion Beldeanu, Onu Cazan, Alexei Rudeanu, Cătălin Ciolca…

*

Dar, la „Zori noi”, George Sidorovici era, întâi de toate, gazetar. Publicaţia îşi avea un pilon de rezistenţă în condeiul său. Cultiva cu predilecţie reportajul. L-am însoţit, nu de puţine ori, în scurtele sale „călătorii” documentare. Prefera să poposească în peisajul silvestru, în cel montan. Aici, George Sidorovici – el însuşi un bărbat înalt, bine legat – îşi potrivea, cred, bătăile inimii cu ritmurile unui spaţiu ce se definea prin statornicie şi grandoare, în colectivităţile miniere şi ale tăietorilor de pădure, înfiripa dialoguri doar cu oameni de „esenţă tare”, puternici. Îi provoca, propunându-le un subiect, lăsându-i apoi să mărturisească tot ce voiau. Reporterul tăcea, din când în când notând într-un carnet cât palma o cifră, două, dar mai ales frânturi de gând. Cele pe care nu voia să le piardă. Amănuntele, detaliile le recepta aproape inexpresiv, trecându-le în memoria sa colosală, alături de mulţimea de întâmplări şi de poeme pe care le recita, molcom sau cu sufletul învolburat, doar… la un pahar de vorbă.

*

I-am văzut, în manuscris, numeroase reportaje. Pe aproape jumătate de coală (format A4), sub lentilele ochelarilor cu multe dioptrii, apropiate până la nefiresc de faţa hârtiei, erau aşezate – scrise mărunt, filigranat şi lipite unele de altele – rânduri care, greu de crezut, acopereau patru-cinci pagini dactilografiate. Lectura lor era captivantă. Fraza, uneori încărcată, nu obosea. Dimpotrivă, fascina prin armonie, prin muzicalitate. Cuvintele, folosite în asocieri inspirate, se suportau perfect. Pentru că veneau din mintea şi sensibilitatea unui vrăjitor al comunicării prin literă. Ceea ce, în cazul unui gazetar (adesea năucit de febra, de graba scrisului), e semnul înzestrării scriitoriceşti. George Sidorovici a şi putut, ca urmare, duce unele din „poveştile” lui reportericeşti în pagina de carte. Retrăind, evident, întâlniri cu personaje care l-au tulburat şi i-au rămas, într-un fel, prieteni, întâmplări ce i-au căzut la inimă, reluând manuscrise de odinioară, pentru a le întineri prin vigoarea imaginaţiei sale plăsmuitoare de proze memorabile. Aşa s-a născut volumul „Oameni şi munţi”, apărut la Editura Eminescu, în 1972, cu un an după ce Bădia plecase din redacţie, lăsând în ea, la compartimentul reportaj, o undă de sărăcie. Şi, în general – un dor greu de definit. El ţinea, mai ales, de ceea ce George Sidorovici a izbutit să facă, prin scrisul său, pentru punerea valorii în coloanele publicaţiei, pentru păstorirea „Coordonatelor literare” din cuprinsul ziarului, spaţiu gazetăresc ce a grupat condeie care aveau să devină rostiri frecvente în „Pagini bucovinene” şi în suplimentele „Suceava”, care vesteau o posibilă revistă literară în Bucovina de dincoace de fruntarii. Acest dor ni l-a potolit, ca într-un ritual, tot Bădia.

*

Trecea adesea pe la redacţie. Nu doar să zăbovească la o cafea. Ci să vadă ce mai facem, să-l întrebăm ce mai scrie, ce mai citeşte (prefera, atunci, lectura cărţilor de spionaj). Ne-a fost, pentru ultima oară, oaspete în redacţie la sfârşitul primei săptămâni a lui decembrie 1976. Niciodată nu s-a plâns de vreun beteşug al trupului. în acea zi, însă, avea faţa puţin umbrită, marcată de o uşoară îngândurare. Mărturisirea nu avea să întârzie: „Ioane, nu mă tem de moarte. Dar tare mă doare aici”. Şi-mi arătă furca pieptului. L-am rugat să plece imediat la medic. A făcut-o, dar internarea în spital ar fi urmat să aibă loc peste două zile. Nu a mai fost nevoie. Se stinsese în noaptea următoare. Era 9 decembrie. Şi scriitorul nu avea decât 56 de ani.

*

George Sidorovici a rămas în biblioteci – cărţile „Vulpile” (1970) şi „Pădurea de dincolo” (1974), ambele apărute la Editura Junimea, dau cu adevărat măsura harului său artistic –, în paginile unor importante publicaţii. Aceasta îi legitimează valoarea, i-o duce peste vreme. A rămas însă şi în memoria celor care l-au cunoscut, trăitori încă. Ultimele imagini ce-i urmăresc pe mulţi dintre ei vin din ziua în care l-au condus pe Bădia în pacea din preajma Sucevei. Cu câteva ore în urmă ninsese bogat, cuminte, ca în poveşti. Albul copleşea, domina totul. „O iarnă fabuloasă, fără margini”, ar fi scris reporterul. Momentele de aducere aminte reînvie şi vorbele rostite, din partea Filialei ieşene a Uniunii Scriitorilor, de poetul Corneliu Sturzu, redactorul-şef al „Convorbirilor literare”, şi cele ale lui Dragoş Vicol, prietenul dintotdeauna, căruia, odată cu George Sidorovici, îi murise o parte din viaţă. Vorbele celui dintâi au marcat momentul de început al ultimului drum pe care Bădia, luminat de omăturile ce domneau peste urbe, urma să călătorească. Iar cele ale lui Dragoş Vicol (stins tot într-un decembrie, cu cinci ani mai târziu), gravând în sufletele venite acolo, au fost auzite lângă ţărâna proaspătă în care avea să coboare trupul mistuit de facerile ştiute şi neştiute ale destinului.

*

Au trecut, iată, treizeci de ani de când, întru neuitare, ne întâlnim cu George Sidorovici doar prin reportajele, prin cărţile sale. Atâtea câte au fost, atâtea câte, zgârcit cu viaţa sa, timpul i le-a îngăduit (Crai nou – decembrie 2006).


George SIDOROVICI: Pământul

*

George Sidorovici - desen de Radu Bercea

George Sidorovici – desen de Radu Bercea

George SIDOROVICI

*

13.02.1920, Frasin – 09.12.1976, Suceava

*

Debutat şi probat, în vreme de război, de gazetele „Bucovina literară” şi „Revista Bucovinei”, drept un prozator de mare forţă, povestirea „Pământul” fiind pe deplin edificatoare, dar şi un poet dibaci păşind „pe stepele lunii”, George Sidorovici a publicat: „Luceferii de sub grindă” (1950), „Inima gospodăriei” (1951), „Învăţătoarea” (1951), „Tinereţe” (1953), „Păpuşoii” (1953), „Oameni din satul de azi” (1956),  „Vulpile” (1970), „Oameni şi munţi” (1972), „Pădurea de dincolo” (1974).

*

Victimă a bolşevismului, datorită înrudirii sale cu liderul „Străjii Ţării”, Teofil Sidorovici, sacrificat, ca scriitor, pe altarul ideologic, George Sidorovici, poet şi prozator iconar de mare forţă, uitat prin vechile reviste bucovinene, salvat, în cele din urmă, de un alt iconar bucovinean, care se adaptase rapid la vremuri, Dragoş Vicol, salvându-i şi pe alţii, nu a mai avut parte de o adevărată recuperare, mai ales că manuscrisele sale, toate moştenite de nişte rubedenii din Frasin, au sfârşit (ce cumplită ironie a sorţii!) pe post de hârtie igienică.

*

Ca să vă convingeţi singuri ce-am pierdut, iată o mostră de proză bucovineană de neegalat:

*

*

Pământul

*

– Pricepi, tu? Trebuie să ne dai pământul!

Trecură trei zile de la înmormântare şi fraţii mortului şedeau înaintea femeii, încruntaţi, cu pumnii strânşi şi privirile lacome. Buimăcită, vădana nu pricepea bine ce vor.

*

– Vai de mine, oameni buni! Ce vi s-a năzărit?… Care pământ?…

– Pământul lui frate-nostru. Amu ne vine nouă, de drept.

*

Pământul rămas de pe urma mortului era, în ţarnă, o curea de vreo douăzeci de prăjini, şi o fâşie de fânaţ, sub deal.

Ilie a Domnului o luase pe Varvara din dragoste. După nenorocirea din pădurea Salatrucului, cu două zile înainte de a muri, lăsase în scris, în faţa preotului şi a notarului, că averea rămâne femeii.

Cei doi cumnaţi ai Varvarei însă nu înţelegeau ca pământul, pe care-l munciseră şi ei odată, să-l stăpânească o străină. Lucrul ăsta nu-i drept. Pământul trebuie să vină la matcă.

Varvara îşi acoperi gura cu mâna. Tâlharii caută s-o sărăcească! Să umble pe drumuri după cerut sau se bage undeva slugă?… Nu, asta nu!

*

– Ştiţi doară că Ilie o făcut tistament pentru mine?!

– Ce tistament? L-ai amăgit. L-ai dus cu farmece. Tistamentul nu-i bun!

Vorbele se năpustiră peste capul femeii ca nişte pumni.

– Cum… Bată-vă pustia!… Nu-i bun?… Văleu, lume, auziţi porcii – şi, apucând toporul de sub pat –, afară din casa mea, tâlharilor, că vă crăp capu’!

Cei doi bărbaţi se traseră spre uşă. Erau vineţi de necaz. Îşi făcură semne să plece.

– Să ştii că locu-îi al nostru, tu Varvară!

*

Femeia ieşi după ei în ogradă, răcnind de se auzea peste întregul sat.

– Locu’ vostru îi în cremănar şi la ţintirim, tâlharilor! Acolo aveţi pământ destul, să vă săturaţi cu el. Nu pe al meu, tâlharilor! Pe aista nu vi-l dau. Mai bine vă scot ochii.

Scoşi de răcnetele Varvarei, vecinii şedeau pe la porţi. Clătinau din cap, îngânduraţi.

– Na! S-o stârnit vântu’ pe urma lui Ilie. O să iasă bucluc mare de aici. Numai să vezi. Andrii şi Gavril îs harţăgoşi, nu se dau uşor.

*

Năvălise primăvara în Glodu, cu un vânt cald, ce-a topit zăpezile. În câteva zile, s-au sbicit şi ogoarele. Plesneau mugurii pe crengile copacilor şi cârduri de gâşte sălbatice fâlfâiau lung peste casele satului.

În ogrăzi, oamenii îşi ascuţeau sapele cu pila.

Andrii şi Gavril a Domnului s-au întâlnit pe cureaua de pământ rămasă de la Ilie.

– Punem păpuşoi aici?

– Punem, măi Andrii!

*

Pe drumul îngust al ţarnei treceau oameni cu sapele pe umeri.

– Noroc, bre! Îl stăpâniţi voi amu?

Cei doi fraţi munceau înainte, vârtos, fără a se uita la careva.

Din ţarnă, vestea că au intrat în pământul vădanei sări peste haturi, până în sat.

*

Cineva bătu la poarta Varvarei, care tocmai se pregătea să arunce gobăilor nişte grăunţe.

– Hii, Varvară! Ia vino mai încoa’!

– Da’ ce ţi-a trebui, măi?…

– Să-ţi spun, cumnaţii tăi îţi lucră pământul.

*

Femeia împietri. Trânti sita cu grăunţe şi începu să fugă pe şosea în sus. Nu se gândea că lasă casa deschisă. Broboada îi lunecă pe umeri. Părul se despleti în vânt, iar obrajii îi dogoreau.

Ajunse în ţarnă, năduşită, cu sufletul la gură. Se uita, prostită, cum cei doi îi sapă pământul.

– Măi oameni, voi nu vă temeţi de bătaia lui Dumnezeu?

*

Bărbaţii tăceau. Nici n-o luau în seamă. Varvara fierbea ca un ceaun cu apă clocotită. Se repezi cu gura pe ei, terfelindu-i, batjocorindu-i în fel şi chip. Când se apropie de ei, ridicară sapele.

– Nu ne zăhăi, femeie hăi! Ţi-am spus că locu-îi al nostru.

Sapele luceau, cu tăişuri duşmănoase. Varvara nu îndrăznea să se apropie mai mult. Grăi cu obidă:

– Dacă-i aşa, atunci să vedem ce-o spune judecata.

– Bun, bun! Du-te la judecată!, mormăi Gavril.

*

Varvara porni spre sat, amărâtă, cu capul plin de zumzete ca un ştiubei.

Peste ţarnă, soarele îşi vărsa lumina ca o apă lină. De pe un dâmb se rostogoli o chiuitură straşnică:

– Iuhuhu! pe dealul gol,

Că mireasa n-are ţol!…

*

Creşteau păpuşoaiele frumos, înalte cât omul.

– Are să fie rod mult, spuneau oamenii.

Era vară şi pricinaşii se purtau, de câteva săptămâni, pe drumul târgului. Tocmiseră şi avocaţi, dar procesul se tărăgăna încet, cu veşnice amânări.

Avocatul îi sfătui să se împace:

– Dreptatea e cu două cumpene şi nu poţi şti în care parte se pleacă.

– Nu, domnule aducat! Nouă ne trebuie pământul întreg, se ţineau dârji Andrii şi Gavril. E al nostru. Trebuie să ne facă dreptate.

– Cum vreţi, răspundea avocatul. Eu v-am arătat cum ar fi mai bine.

*

Pe coridorul întortochiat şi întunecos al judecătoriei, forfotea lume multă. Şedeau oamenii pe lăiţile de pe lângă pereţi şi în picioare, atenţi la moşneagul somnoros de lângă uşă, care, din când în când, striga câte un nume.

Varvara Domnului, cu ochii obosiţi şi plânşi, s-a grămădit într-un ungher. Nu departe de ea, Andrii şi Gavril se măsurau reciproc, posomorâţi.

– Întră înăuntru, femeie!, o îndeamnă moşul de lângă uşă. V-o venit rându’!

*

În sala largă de judecată, îi lua în primire un domn aspru, cu mustaţă neagră şi groasă ca un fuior răsucit. Se răstea când la cei doi bărbaţi, când la Varvara. Răsfoia, nervos, într-un vraf de hârtii şi apoi iar începu să strige.

Se repeziră, acum, ca nişte câini ciobăneşti, din două părţi, şi avocaţii. Împroşcau cu vorbele în stânga şi în dreapta, de credeai că le-a pus cineva la gură o vânturătoare.

Varvara, Andrii şi Gavril pricepeau prea puţin din cele ce se vorbeau. Fiecare nădăjduia că dreptatea se va cumpeni înspre el.

*

După ce sfătui în şoaptă cu câţiva de lângă el, domnul cu mustaţa groasă şi răsucită începu iar a răcni:

– Gavril şi Andrii a Domnului, ori a Dracului, cum vă spune, ce aveţi cu pământul Varvarei?

– Să trăiţi, domnule rat!, îndrăzni, mai cu curaj, Gavril. Pământu’ îi de la tata nostru, partea lui Ilie, cel de-o murit. Ş-amu, de-o murit, însamnă că pământu’ ne vine nouă, c-aşa e bine.

– E bine pentru tine, căpcăunule, plesni-ţi-ar ochii!, se sbârli Varvara.

Judecătorul se răsti din nou:

– Femeie, şezi molcumă! Aici judec eu!

*

Târziu, după ce se rosti sentinţa, Andrii şi Gavril ieşiră în drum, năruiţi. Pierdură procesul. Au simţit cum li s-a scurs pământul printre degete.

S-au afundat într-o crâşmă, să se îmbete. Andrii suduia:

– Paştele şi ’mnezeii mă-sii de judecată!

– Lasă, măi Andrii! O să facem singuri dreptate.

Ochii lui Andrii se holbară, mari, sticloşi. În cap îi încolţi un gând otrăvit.

*

Veni toamna, risipindu-şi rugina amară peste spinarea ţarinilor şi-n frunzişul copacilor. Păpuşoaiele înalte îşi foşneau, uscate, săbiile galbene.

Porneau oamenii la strâns de cartofi şi păpuşoi.

*

Într-o dimineaţă, c-un început de brumă argintie, Andrii şi Gavril îşi făcură dreptatea pe care o coceau de două luni.

Varvara culegea păpuşoiul semănat de ei.

S-au strecurat, furiş, printre lanurile de cucuruz, căzându-i în spate.

Când i-a văzut, femeia s-a învârtit în loc, simţind cum suflă, rece, a moarte în jurul ei.

O fărâmă de blestem i s-a rupt de pe buze.

*

Andrii îi înfipse cuţitul, adânc, între coaste. Varvara se rostogoli la pământ ca un sac de porumb.

O îngropară la rădăcina unui fag.

– De-amu să ne mai iei pământu’, tu Varvară!, râse gros Andrii.

Spre răsărit, soarele se înălţa, slab şi bolnav, cu străluciri de cositor. Un cârd de gâşte sălbatice fâlfâi sus, aproape de cer.

*

Era o noapte de păcură, vâscoasă s-o tai cu toporul. Prin sat, vântul fluiera a pustiu. Nici câinii nu se încumetau să iasă din culcuşuri, pe aşa vreme. Ploua mărunt şi rece peste pământul putred. Speriaţi de întuneric, oamenii zăvorau zdravăn uşile şi se ghemuiau unii în alţii, pe cuptor.

De când omorâră pe Varvara, aceste nopţi lungi şi spăimoase, de noiembrie, îi înnebuneau.

În fiecare noapte, o mână nevăzută sgârâia în fereastră şi parcă auzeau un glas ascuţit şi scâncit:

– Haideţi, cumnaţilor, să vă dau pământu’!…

*

Tremurau, cuprinşi de friguri, şi le dârdâiau dinţii.

– Du-te, Andrii! Tu ai omorât-o. Pe tine te cheamă, îl scutura Gavril.

– Nu eu. Păcatul îi al tău. Tu m-ai îndemnat, se apăra Andrii.

Se uitau unul la altul, urât, ca nişte duşmani de moarte.

Slăbiră amândoi. Obrajii le deveniră albi ca varul.

– Ce-o fi având, se întrebau oamenii, că umblă ca tehuii?…

*

În noaptea asta, aşteptau să audă iar jelania de totdeauna. Vântul sgâlţâia fereastra, ca un om beat. Tresăreau şi când trosneau lucrurile din casă.

Doamne, gândeau amândoi, cât are să mai ţie canonul ista?

O linişte grea îşi urzea pânza deasă prin unghere. Parcă curgea în jurul lor o apă cleioasă, ce le umplea gura de nămol. Şi, deodată, îi cutremură spaima aceea cumplită, vecină cu nebunia.

– Uite-o! Uite-o că vine… Gavril!…

*

Văzu şi Gavril o mogâldeaţă vânătă, cu părul plin de mucegai, şi cârpe spânzurând peste carnea beşicată şi puroioasă. Mirosea în casă a hoit. Mogâldeaţa avea ochii mici şi galbeni, ca de pisică.

– Tu Andrii, să-ţi dau pământu’? Hai, îţi dau pământ mult şi întins cât o împărăţie! Şi ţie, Gavril, să-ţi dau! Haide, veniţi cu mine!…

*

Mogâldeaţa îşi întinse spre ei mâinile negre, de pământ. Bărbaţii gâfâiau şi ochii li se umflară de spaimă, să ţâşnească din orbite.

Cântară cocoşii, răguşit. Se aşternu iar o linişte grea, de pâslă. Mogâldeaţa se topi, ca un fum. Într-un târziu, Gavril grăi, înăbuşit:

– Azi o străpungem cu ţăpuşu’! S-o făcut vădana strigoi.

*

Dimineaţă tare, când nu se lumina încă bine de ziuă, erau amândoi la fagul unde o îngropară pe Varvara. Scormoniră pământul şi scoaseră trupul pe jumătate putrezit. Gavril scuipă cu scârbă în lături, şi apoi înfipse parul în dreptul inimii.

Un vaier prelung sfârtecă văzduhul.

– Auzi?

– Nu-i nimic. Aşa ţi se năzare când omori strigoii.

– Unde-o punem?

– O svârlim colo, în fântână.

*

Dormiră, în ziua aceea, ca lemnele, pentru toate nopţile de groază, nedormite.

*

– Du-te, băiete, vezi de ce joacă mânjii ceia, lângă fântână!

Băiatul se aplecă peste ghizduri, să cerceteze adâncul.

– Tatăăă! Un mor în fundul fântânii!

– Ce spui?, şi fugi şi el într-acolo.

Chemară oamenii din sat şi jandarmii.

– Asta îi Varvara Domnului!, se minuna lumea. Şi spuneau c-o plecat la un neam al ei, la munte. S-o dus săraca mai departe…

*

Îi aduseră cu forţa pe Andrii şi Gavril.

– Voi aţi omorât-o! Aşă-i?…

Nu avură putere să tăgăduiască faţă de atâta lume. Coborâră privirea în pământ.

– Şi de ce-aţi străpus-o cu paru’?, întrebă un jandarm.

– Se făcuse trigoi, răspunse, în silă, Gavril.

*

Din mulţime, se desprinse un om voinic, care le slobozi câte un pumn în falcă, umplându-i de sânge:

– Şi-aţi spurcat fântâna, tâlharilor!” (Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pp. 22-27).


Bucovina şi ochelarii de cal ai istoriografiei

Harta Europei anului 1641

Harta Europei anului 1641

*

Disciplinat, cum mă ştiu dintotdeauna, o să respect opinia istoriografiei, care, prin ochelarii ei de cal, vede în regiunea geografică Bucovina doar o pădure. Prin urmare, o să accept că, prin tratatul din 1412, de împărţire a Moldovei, maghiarii şi polonii doreau să acapareze „quod silvae maiores Bukowina dictae” (pădurea, numită Bucovina mare) şi, respectiv, „silva minorem Bukowina dictam” (pădurea numită Bucovina mică). Deci nu o provincie geografică, ci o pădure, formată din două părţi, despărţite între ele de râul Siret, o pădure care se întindea, pe paralelă, de la Carpaţi, până dincolo de Prut („incipiedo a montibus seu Alpibus Regni Hungariae, inter eandem terram Moldavie et terram Sepenyczensenm situatae, penes Sereth… usque ad fluvium Pruth”), iar pe meridian, din hotarul Poloniei, până la „villa Berleth” şi, respectiv, dincolo de Siret, până la „Iasnasater”.

*

Ţările cu memorie au hărţi proprii încă din 1645

Ţările cu memorie au hărţi proprii încă din 1645

*

În „pădurea numită Bucovina” existau, în 1412, localităţile Ardăşeşti, Baia, Bădeuţi, Baineţ, Băişeşti, Bălăceana, Balcăuţi, Bănceşti, Bănila Moldovenească, Berchişeşti, Bobeşti, Boian, Borăuţi, Bosanci, Botoşana, Botoşăniţa, Bucurăuţi (Zvoriştea), Budineţ, Calafindeşti, Călineşti pe Siret, Călineşti pe Ceremuş, Camenca, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Rusesc, Carapciu pe Ceremuş, Cernauca, Cernăuţi, Cirepcăuţi pe Siret, Climăuţi, Cliveşti, Clivodin, Corceşti, Corlata, Cosminul, Costâna, Coţmani, Crainiceşti, Crasna, Cuciurul Mare, Cupca, Davideşti, Dărmăneşti, Dorneşti, Drăgoieşti, Drăguşeni pe Siret, Dubăuţ, Frătăuţi, Gavrileşti, Gura Humorului, Hliboca, Hliniţa, Hluboca, Horodnic, Igeşti, Ilişeşti, Ispas, Iţcani, Iucşani, Iurcăuţi, Ivancăuţi, Jadova, Lenţeşti, Litanouţi, Lucăceşti, Lucavăţ, Lujeni, Malatineţ, Mamorniţa, Mănăstirea Humorului, Măneuţi, Mihalcea, Mihuceni, Milie, Muşeniţa, Nepolocăuţi, Novoseliţa, Onut, Oprişeni, Orăşeni, Ostriţa, Oşehlib, Panca, Pârteşti, Pătrăuţi pe Suceava, Pohorlăuţi, Rădăuţi, Reuseni, Româneşti, Ropcea, Rugaşişte, Ruşciori, Satul Mare, Sinăuţi, Siret, Solca, Soloneţ, Storojineţ, Stroieşti pe Şomuz, Stroinţi (Buda Mare), Suceava, Şcheia, Şerăuţi, Şerbăuţi, Şipeniţ, Şişcăuţi, Şubraneţ, Tereblecea, Tişăuţi, Todireşti, Tolva, Toporăuţi, Trestiana, Udeşti, Urvicoleasa (Buda Mică), Vama, Valeva, Vasileu, Vaşcăuţi pe Ceremuş, Vaşcăuţi pe Siret, Vatra Moldoviţei, Vicovele, Vicşani, Vijniţa, Vilaucea, Volcineţ, Volovăţ, Zahareşti, Zamostie, dar şi altele, cu atestări ulterioare, dar cu „hotarul pe unde au stăpânit din veac”, adică de dinainte de organizarea statală, numită Descălectat.

*

Moldova, decupaj din harta Europei din 1641

Moldova, decupaj din harta Europei din 1641

*

Ştiind toate acestea, este obligatoriu un semn de egalitate între „pădurea numită Bucovina” şi regiunea geografică Bucovina? Nu cumva ochelarii de cal ai istoricilor exaltaţi (mai dihai de „ştiinţa” pe care o slujesc), anulând atestarea provinciei geografice Bucovina (30 martie 1392), anulează, de fapt, şi istoria atestată a localităţilor de mai sus? În fond, maghiarii şi polonii doreau să împartă între ei o resursă de lemn de foc sau o regiune moldavă bine populată şi aflată, prin grija lui Alexandru cel Bun, într-o înfloritoare dezvoltare economică?

*

Concluzia vă rog să v-o asumaţi singuri, pentru că sunteţi îndreptăţiţi la dreptul de a alege între a privi limpede şi a rătăci prin bezna ideologică a purtării ochelarilor de cal.


Thuróczi János, pe când ungurii ne scriau istoria

Coperta pentru „Chronica Hungarorum”, ediţia din 1618

Coperta pentru „Chronica Hungarorum”, ediţia din 1618

*

Tradiţionala noastră resemnare mioritică („ne-am născut la răspântia istoriei”, obişnuim să spunem, despovărându-ne de responsabilitatea secularei noastre trândăvii), care conţine şi un dezinteres total faţă de cele două coordonate fundamentale ale unei naţiuni (memoria şi cultura), are drept consecinţă o pustietate informaţională, pe care nu o poţi traversa, decât apelând la memoria neamurilor megieşe, după cum remarca, printre primii, Grigore Ureche.

*

Ştiţi cumva, dacă tot veni vorba de Ureche, ce înseamnă „letopiseţ”? O să vă spun mai spre final.

*

A doua copertă, din 1618, a cărţii publicate în 1488

A doua copertă, din 1618, a cărţii publicate în 1488

*

O naţiune adevărată (cea engleză, de pildă) va vedea în memoria şi cultura neamurilor din întreaga lume o esenţială sursă de informaţii (de asta, încă din secolul al XIX-lea, au tradus tot, începând cu cartea „Shu”, scrisă, începând cu anul 2767 înainte de Hristos, şi până prin anul 700 înainte de Hrisos, şi terminând cu cronicarii polonezi şi maghiari, care, în fond, nu scriu nimic şi despre Anglia).

*

Mânat de curiozitate, mi-am procurat „analele” (asta înseamnă şi „cronici”, şi „letopiseţe”, adică „scrierea anilor”), mărturisitorilor din ţările megieşe, înzestrate şi cu memorie, în variantele originare, în limba latină, deşi grafia tipografilor germani, în tranziţie spre alfabetul gotic, îmi creează mari probleme de lectură (de pildă, M era grafiat cu două triunghiuri alăturate, d şi s sunt deja litere gotice etc.). Nu am urmărit niciodată să traduc, ci să citesc şi să mă dumiresc. Am început, cum era şi firesc, cu Thuróczi János (1435-1489), cărturar vag cunoscut în mediul românesc, drept Ioan de Târnave (Küküllei János), care a publicat, în 1488, „Chronica Hungarorum”, scrisă în latina târzie, deci cu un alfabet pregotic, şi semnată cu numele lui latin: Joannes de Thurocz (Thwrocz, în unele ediţii). Am găsit doar ediţia din 1618 şi am rămas uimit de abundenţa de ilustraţii (portretele tuturor regilor, ilustrări fanteziste de mituri sau de întâmplări istorice), deşi mă interesau doar informaţiile despre noi. Am văzut că au apărut, pe vremea în care limbajul străbunilor noştri se limita, romano-dac, doar la vinus-brânza, şi ediţii cu prelucrări color ale ilustraţiilor originale, şi am să vă arăt un prim exemple:

*

Z Thurocz stema original

Z Tuhurocz stema color

*

Am mai văzut, deşi căutam doar referiri la istoria românească, o altfel de istorie, în care nu aştepţi, lângă darabul de brânză, cu ulcica de vin în mână, să vină alţii peste tine şi să-i miruieşti cu ciomagul. Am văzut istorie istorie, adică incursiuni împotriva unor forţe cu potenţial enorm, precum teutonii prusaci, italienii, dârzele popoare balcanice şi puternicele oşti turceşti, başca urdiile tătare, care, stăpânind, din 1241, Moldova, se adunau lesne pe acest cap de pod şi năvăleau, cu succes, la pradă în Ardeal, ajungând chiar şi în Ungaria.

*

Z Thuróczy_Tatárjárás

*

Şi pentru că războinicii tătari făceau dese şi păguboase incursiuni în ţinuturile coroanei maghiare, Regele Ladislau a poruncit o expediţie împotriva lor, oştile maghiare fiind conduse de „Andreas filius Laczk waivoda” (Andrei Lacffy, în armata căruia lupta şi Dragoş din Bedeu, dar pe care cronicarul maghiar nu-l menţionează). Cum, pe pământul pe care se stabiliseră tătarii, aceştia s-au subordonat mârzacului Athalamos („regie maiestati”, deci „conducătorul lor”), iar bătălia a fost grea, tătarii fiind puşi pe fugă, abia după capturarea şi spânzurarea mârzacului lor (Thurocz, p. 87). Athalamos, de fapt Atlamîş, mârzacul dobrogenilor şi cumnatul lui Kutlu Buga (Bourul Norocos), mârzacul de Crimeea, cu reşedinţă la Orhei (Şehr al Cedid), care tocmai lupta cu lituanienii, la Silnie-Vody, purta trei tuiuri („bourul cu trei stele în frunte”), iar odată cu capturarea lui şi cu pedepsirea la o moarte ruşinoasă pentru un viteaz (spânzurarea), tătarii au dat bir cu fugiţii, dar aveau să se răzbune, după întoarcerea lui Kutlu Buga, prin înscăunarea fratelui său de vitejie, voievodul maramureşean din Cuhea (Fierăria), Bogdan.

*

Z Sf Ladislau original

Z Sf Ladislau

*

„Bogdan voievod, românul din Maramureş, şi-a adunat românii săi şi s-a făcut rege peste pământul Moldovei, care aparţinea Ungariei”, unde „i s-au alătura şi românii care trăiau pe acel pământ”, regele maghiar confiscându-i satele din Maramureş (Thurocz, p. 95). O relatare mai largă poate fi găsită în „Rerum Hungaricarum Decades„, de Anton Bonfini, care a fost contemporan cu Thurocz. Mi-am făcut fişe, desigur, şi din „Gesta Hungarorum” a Notarului Anonim al Regelui Béla, dar şi din „The Chronicle of Novgorod„, 1016-1471 ( London, 1914 – iar englezii, care nu prea au treabă cu memoria Estului!), decis fiind să evadez din captivitatea ideologismului istoricos, cu care mult prea mulţi ne tot manipulează. Nu îmi propun o carte pe tema asta, doar că vreau să ştiu şi să înţeleg.

*

„Armata regelui Sigismund, în Moldova” a intervenit pentru că moldovenii munteni umiliseră sceptrul maghiar, ignorând toate poruncile regale, iar Ştefan, voievodul moldovenilor, îşi conducea singur locuitorii. Poruncile regelui, prin care toate naţiunile sale se subordonau autorităţii lui, nu au fost respectate. Atacaţi de oştile regale, moldovenii s-au retras din calea lor, ca să nu fie ucişi, iar maghiarii au intrat adânc în teritoriul Moldovei. Regele s-a proclamat stăpânul valahilor şi al ţării lor, dar nobilii băştinaşi nu au venit să se supună clemenţei lui. Răspunsul voievodului Ştefan a fost că regele se poate baza pe fidelitatea sa, doar dacă-şi retrage oştile din ţară, iar Sigismund, care avea de respins un atac turcesc, şi-a retras oştile peste munţi (Thurocz, p. 107).

*

Textele despre adoratul Iancu de Hunedoara (maghiarizat în totalitate, vrăjmaş de moarte a „feudelor” lui româneşti, Moldova şi Muntenia) şi despre răsfăţatul lui fiu, Mathias, nu am avut timp să le amănunţesc, deşi mă interesează mult inaxplicabila ură faţă de Drakul (tatăl lui Ţepeş, care câştigase, la turnirul din Viena, Ordinul Dragonului, ceea ce Iancu nu izbutise), aşa cum mă interesează şi mărturiile despre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, în epocă – suficient de echilibrate, după cum am văzut la o primă privire, dar cu minciuni sfruntate despre „victoria” lui Mathias Corvin, la Baia.

*

Z Thurucz Mathias original

Z Mathias

*

Fără îndoială, datorită partizanatului firesc, multe realităţi sunt oarecum denaturate (de pildă, Bonfini vorbeşte despre triumful lui Mathias Rex în Moldova, în care a intrat adânc, dar şi despre isprava „tâlhărească” a lui Ştefan, la Baia, care n-ar ştirbi cu nimic victoria maghiară).

*

Heraldica maghiarizaţilor Corvinus, după un document german

Heraldica maghiarizaţilor Corvinus, după un document german

*

Surprinzător, în toate mărturiile cronicarilor maghiari şi poloni se vorbeşte elogios despre români, deşi, între graniţele Ardealului, chiar şi „românii Iancu şi Matei Corvin” au călcat în picioare românismul. Vorba proverbului: Românul, când a ajuns împărat, / întâi pe taică-său l-a spânzurat!”.


Bucovina, în documentele moldoveneşti

Uricul din din 29 noiembrie 1443

Uricul din din 29 noiembrie 1443

*

Documentele moldoveneşti nu înseamnă, în marea lor majoritate, decât confirmări de proprietate, rareori şi cu precizarea hotarelor, pentru că, în Bucovina, majoritatea ocinilor aveau hotare „pe unde au folosit din veac”, adică de înainte de formarea statalităţii. În multe urice se foloseşte ca reper hotarul Câmpului lui Dragoş, deci al formaţiunii prestatale care se întindea de prin părţile Bacăului, până aproape de Fălticeni, unul dintre fiii acestui „vlad” moldav (în slavonă, „proprietar de moşii, stăpân”), fiind Sima Drăguşanul, întemeietorul Drăguşenilor şi al satului Uideşti, de dincolo de Spătăreşti, din care se trag şi udeştenii de odinioară, inclusiv unii dintre strămoşii mei, toţi plecaţi în Moldova, în satele Salcea, Dumbrăveni, Plopeni, Mereni şi Adâncata, împreună cu „popa Andrei”, în noaptea de 11 spre 12 octombrie 1777, pentru a scăpa de depunerea jurământului de credinţă faţă de Austria.

*

În documentele moldoveneşti se fac puţine trimiteri la regiunea geografică a Bucovinei, ţinut păduros dintre Carpaţi şi Prut (cum confirmă înţelegerea maghiaro-polonă din 1412, dar şi relatările târzii ale polonezilor care o străbat), şi care includea Câmpulungul Moldovenesc, urma apa Moldovei până aproape de Baia, apoi, traversând râul Siret, ajungea până în valea pe care o defrişase Zbîrnă, mai sus de Botoşani, lângă Văculeşti, îndreptându-se, pe acelaşi aliniament, spre Prut. Un document important, un uric al Anei, cneaghina lui Alexandru cel Bun, din 14 aprilie 1415 (Documenta, p. 66), s-a pierdut, din păcate, varianta în limba germană, datorată lui Wickenhauser, însemnând doar un rezumat al uricului, care avea să fie reconstituit, datorită întăriturii din 29 noiembrie 1443, în care este menţionat, practic, hotarul sudic al ţinutului Bucovinei:

*

Detaliu din transcriere, p. 343

Detaliu din transcriere, p. 343

*

„Baia, şi piua de bătut sumani, şi un sat şi cu moara, anume Săşciori, peste Bucovină, Vaculinţi, lângă Bainţi, şi seliştea lui Zîrnă” (p. 344).

*

Detaliu din traducere, p. 344

Detaliu din traducere, p. 344

În documentele moldoveneşti, încet-încet, se încetăţeneşte o uşoară confuzie între statutul de ţinut şi cel de pădure întinsă al Bucovinei, dar numai pădurile din regiunea geografică a Bucovinei sunt caligrafiate, în documente, cu majuscule, şi drept Bucovina, celelalte păduri de fag din Moldova fiind numite „bukowy” sau „buczyny”.

*

Tezaurizatorii acestor mărturii vechi, toţi afirmaţi în epoca naţionalismelor, ignoră, însă, în traduceri, grafia exactă şi traduc uricele „în ciuda Austriei”, încercând o delegitimare, pe care Austria nu a revendicat-o niciodată, dimpotrivă, recunoscând statutul de rădăcină a statalităţii moldave, pe care l-a avut, întotdeauna, Bucovina, ţinutul în care, vorba unui text străvechi, „oamenii sunt rădăcina ţări: / cu rădăcini puternice, ţara este liniştită” (The Canon of Shu,,p. 79).

*

Iată trei exemple de astfel de contrafaceri patriotarde:

*

Detaliu din transriere, p. 3

Detaliu din transriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din transcriere, p. 3

Detaliu din transcriere, p. 3

Detaliu din traducere, p. 4

Detaliu din traducere, p. 4

*

În uricul din 2 februarie 1508, scrie „sub Bucovină”, în textul slavon (Balan, I, p. 3), dar s-a tradus „ sub bucovină” (Balan, I, p. 4); în acelaşi uric, „prosti ot Bucovina na potoki Derehlui” (Balan, I, p. 3), s-a tradus „drept în bucovină la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 4).

*

 

Detaliu din transcriere, p. 8

Detaliu din transcriere, p. 8

Detaliu din traducere, p. 10

Detaliu din traducere, p. 10

*

În uricul din 9 noiembrie 1517, textul slavon menţionează „Bucovina, na potoki Derehului” (Balan, I, p. 8), dar s-a tradus „făget la pârâul Derehlui” (Balan, I, p. 10).

*

În uricul din 25 octombrie 1615, sunt menţionate „toate hotarele în bucovina” (Balan, I, p. 164), dar, cum originalul lipseşte, putem doar intui că în uricul original se preciza că „toate hotarele în Bucovina” erau.

*

Împotriva identităţii reale a Bucovinei geografice s-au ridicat, ulterior, istoricii proletcultişti, care mănâncă jar ideologic şi dosesc tăciunii sub preş, lipsindu-ne, astfel, de o sărbătoare, prin care să ne închinăm străbunilor, cea a atestării Bucovinei geografice, în 30 martie 1932.


Pagina 76 din 82« Prima...102030...7475767778...Ultima »