Starea lucrurilor de prin ţinutul Rădăuţilor

Primăria din Rădăuţi

*

Rareori mi-a fost dat să întâlnesc, printre mărturiile vremurilor, analize obiective ale capacităților neamului nostru de a-și croi sau nu singur soarta. De regulă, cu excepția lui Cantemir și a lui Xenopol, mărturisitorii mută toată povara responsabilității pentru neîmplinirile destinului nostru pe umerii străinilor, care, stabilindu-se în ținuturile noastre, își pun în valoare profesiile, știința de carte, spiritul pragmatic, refuzând cu încăpățânare resemnarea mioritică. Și iată că, într-un text despre ținutul Rădăuților anului 1866, în care „starea lucrurilor… merge ponciș”, se recunoaște tranșant că, deși aveau „17 școli bine întocmite” de către prefectul Mihail Pitei (boier român, ca și succesorul său, Orest Renney de Herșeni, care va construi gimnaziul, dar cu predare în limba germană, pentru ca tinerii români din ținutul Rădăuților să aibă acces și la o mare cultură, dar și la un viitor luminos în imperiu), românii refuzau să-și trimită copiii la școli, iar dacă o făceau, ținteau doar spre preoție, taman ca și astăzi, și nu spre specializări care să-i facă necesari în administrație sau în economie. Iar „mersul ponciș” continuă și astăzi, când, majoritar, românii sunt doar mâna ieftină de lucru a Europei și nu decidenții, în ciuda faptului că nu le lipsesc nici inteligența, nici pragmatismul, ambele anihilate, însă, de tradiționala resemnare mioritică,

*

*

„Starea lucrurilor de prin ţinutul Rădăuţilor”, în octombrie 1866, conform unui corespondent bucovinean, „merge ponciș”, pentru că, în „străvechiul oraș al Rădăuţilor, focarul vestitei episcopii din Bucovina, care fu reînnoit de Alexandru cel Bun și înzestrat cu bunuri însemnate pentru episcopie (venitul anual se poate calcula până la 80.000 florini)”, deși „majoritatea absolută a locuitorilor orașului este română”, „se află puțini germani și, în timpul din urmă, foarte mulţi ovrei, fiind locul favorit pentru speculațiile lor. Satele ţinutului sunt mai toate proprietatea Fondului nostru religionar, dintre care multe sunt grupate pe lângă oraș. Locuitorii sunt oameni frumoşi și foarte tari; locurile sunt mănoase și poporul le lucră bine și cu sârguință, încât ți-ar părea că starea lui materială ar trebui să fie foarte bună. Dar aceasta nu e așa; pământurile sunt grase și locuitorii sârguitori, dar, pe lângă aceasta, nu e și economia, fără care exploatarea cea mai îngrijitoare a pământului nu aduce folos mare. Cauza este că poporul nu este încă defel dezvoltat prin școli și alte institute de cultură. Noi nu avem, în acest ţinut, nici măcar o școală capitală și cine voiește să-și cultive ceva copiii trebuie să-i trimită tocmai pe la Siret sau Cernăuți.

*

Până la sosirea fostului pretor, Mihail Pitei, nu era, în tot ţinutul, nici o școală națională și numai neobositei îngrijiri a acestui bărbat avem să mulțumim că, acuma, avem 17 școli bine întocmite. Dar ce folos că trebile stau pe la noi astfel, dacă poporul nu înțelege încă binecuvântările școlilor! Numai părinții cei mai avuţi își dau fiii la școală și, durere, și aceasta numai cu scopul de a face din ei preoți. Oamenii cei mai sărăcuți nu se pot decide, în genere, nici în ruptul capului, de a-și trimite copiii la școală. Aceasta este foarte trist și dureros, căci, cum sunt, acuma, timpurile, prin aceasta se pune, pe de o parte, bază la ruina stării bune a țăranilor celor mai avuţi, iar pe de alta, proletariatul de felul celui galițian amenință a prinde rădăcini și în părţile române ale țării, deoarece acestă nenorocire a și început, în partea rutenizată de peste Prut, a se lăți cu iuțeală înfiorătoare, mai vârtos în acești doi ani din urmă, din cauza cumplitei foamete, și înmulțindu-se încă și prin invazia a mii de galițieni fără casă și masă, care procedură, întreit periculoasă pentru Bucovina, se repetă de timp îndelungat. De am avea măcar cât de puțini intelectuali români în acest ţinut binecuvântat, ar fi lucrurile altminteri.  Acuma însă avem numai clerul, care, în acest ţinut, mai cu seamă, și-a câştigat multe merite pentru ridicarea poporului, dar singur clerul, căruia și așa îi sunt cam legate mâinile, nu-e de ajuns. Nici în pretură, nici la judecătorie, nici la direcţiunea de economie a bunurilor întinse ale Fondului religionar, nici măcar în posturile grase de pădurari, în numeroasele pă­duri ale Fondului religionar, nu se află aplicaţi români, ci tot străini, germani și poloni; și aceasta, de atâta timp și cu atâta cerbicie, încât poporul nostru crede că fiii săi trebuie să fie escluși de la posturile diregătoriale prin o lege întocmitș de Dumnezeu, ca și paria la vechii indieni, un ce care, neconsiderând partea politică și ințelesuală, apasă prea tare simțul și puterea morală în popor. Diregătorii străini nici cunosc firea și, prin urmare, adevăratele trebuințe ale poporului, nici obiceiurile lui, ba nici limba lui, și nu știu ori de poate prospera astfel țara cu ei. Ca un ce curios trebuie să amintim că am văzut, prin comune române, afişe placate și ordine guverniale în limba germană, nu știu pentru cine, și iarăși știu că comunele sunt nevoite a comunica cu preturile numai în limba germană, deși, prin lege împărătească, avem dreptul a întrebuința limba noastră în toate afacerile, și măcar că diregătoiilor li s-a dat termen anume spre a învăța limba țării.

*

Țara, de multe și repetate ori, și-a ridicat glasul, prin reprezentanții ei, ca la ocuparea posturilor diregătoriale să se considere mai cu seamă fii de ai țării, însă totdeauna ni s-a răspuns că noi nu avem bărbaţi de ai noştri și, de aceea, nu se pot împlini, deocamdată, dorinţele noastre. Cei mulţi însă întreabă cum de fii de ai țării, ce și-au absolvit, cu suces bun, studiile prin Liov și Viena și, aplicând la posturile cele mai inferioare, nu au norocirea de a înainta mai repede, și asta este cauza că mulţi dintre ei, după mulţi ani de practică, se retrag, dezgustându-se, ca, căutându-și ocupație în alt loc, să nu fie siliţi a pieri de foame” (Albina, Anul I, 1866, Nr. 70, p. 4 ).

1866: Principatele Române atacă Austria!

*

O știre, vehiculată de publicația oficială „Wiener Abendpost”, în vara anului 1866, despre o iminentă invazie românească în Bucovina și în Ardeal, a produs panică printre oficialitățile cernăuțene, iar întâmplarea a fost descrisă și contrazisă, cu mult spirit, într-un stil pamfletard care parcă-l vestea pe inegalabilul foiletonist Mihail Teliman, de un corespondent din Siret al „Albinei”. Autorul nu și-a semnat materialul (am mai întâlnit și altele), dar mie mi se pare, judecând după stil, că textul care urmează, însoțit de o anexă probatorie, ar însemna una dintre primele lucrări ale lui Alexandru Chibici-Revneanu, cunoscutul prieten al lui Mihai Eminescu. Tocmai de aceea, pentru că poate fi vorba de recuperarea, în timp, a unui autor bucovinean total necunoscut în Bucovina, redau pafletul integral, împreună cu anexa, deși însăși întâmplarea narată este și ea inedită și interesantă.

*

 *

Pericol și mântuire

 *

Siret, 16/28 iulie 1866

*

Am scăpat, domnule, am scăpat, deși numai ca prin urechea acului, de un mare pericol, de cel mai mare, de cel mai înfiorător și neașteptat, de o catastrofă cotropitoare! Mulțămind, cu umilință, tuturor celor ce au binevoit și s-au îndurat de a ne apăra și a ne mântui, cât de nedemni ne și simţim de atâta osteneală și-ndurare, dăm laudă lui Dumnezeu și astă știre liniștitoare cititorilor „Albinei” și fraţilor români din toate părţile ca, împreună cu noi, să cânte un „Te Deum”!

*

Și ce cuvânt mai avem de a o face! Vai, domnule, ce pericol ne amenința și ce frică am mai tras! Nici astăzi încă nu ne-am vânturat de ea, încât îmi tremură mâna, scriind acestea. Dar nici că era glumă! Biata Bucovină, câte le mai pățim noi, adică acei care am mai rămas, am mai scăpat, până acum măcar, de foamete, tifos, holeră, care flageluri încă tot bântuie țara, acoperind-o cu vălul doliului și giulgiul morţii; ei, bine, așa, flămânziți, speriați, spăimânțați, să ne mai vedem amenințați și de un al patrulea pericol, mai necunoscut, mai puternic decât toate celelalte, că de acesta nu mai era scăpare pentru nimeni și că el nu venea numai pe un timp… Vai, vai, îți zic, domnule, încă și acum mă prind fiori și nici știu cum voi putea ajunge la capăt. Nu-ți pară cumva șagă, domnule, care te afli liniștit în Viena, păzit chiar de două armate, una mai mare decât alta, și acum mai umbrit încă și de scutul puternic al stării de asediu, nu-ți pară glumă, zic, a ști cineva cum am pățit-o noi, acum vreo trei săptămâni întregi (spre sfârșitul lui iulie 1866 – n. n.), în gura tunului, cum aș zice, adică față cu cel mai crud din duşmani, care stă gata, ba nu stă, ci se prea mişcă, merge, vine repede, grăbește, aleargă, ca să năvălească cât mai curând asupra-ne și să ne cotropească!

*

Fie cu iertare, stimate domnule, dar aș fi voit să te văd pe dumneata în locul nostru, de nu ți-ar fi cam slăbit inima, cât de tare ți-ar și fi dat-o Dumnezeu, când ai fi simţit, ai fi știut, ai fi văzut cu ochii dumitale aceea ce au văzut domnii pretor cutare și cutare, unul și altul, și al treilea ș.m.d., și domnii cesaro-regeștii supra-pădurari cutare și cutare, adică spânzurându-ți asupra capului, aninată numai de un fir de păr, sabia lui, nu a lui Damocles, că acela e mort, ci a lui Carol I, care e viu! Și, apoi, nu o singură sabie, ci mii și miide săbii, căci acest modern Damocles sau, mai a bine zicând, Ginghis-Han român nu se mulțumește cu una, ci a tras multe, multe asupra-ne, și-apoi mai zic unii că acele săbii, fiind el de viță prusacă, ar mai fi poate, ca și puștile prusești, cu „ac” sau cu-o altă diavolie sau cel puţin „ghintuite”. Prin urmare și consecință – urmare și consecință, și legătura logică, cum vezi bine, domnule, și tocmai pe atâta în vorbele acestea, ca și-n faptele pe care ți le spun – prin urmare, zic, în una din zilele trecute ale uneia din săptămânile trecute, un „domnișor” de-ai noştri, dintre cei mai ageri la ochi, a văzut, deodată, și a văzut bine, pentru că mai avea și ochean, încât putea chiar număra, a văzut, dar, de pe un deal de la Tărășeni, ân depărtare de 2 mile – că omul, cuminte, nu se vâra de tot aproape de pericol – cum veneau, în „mers repede”, spre fruntaria Mihăileni, 8.000 de ostaşi români!

*

Fuga, iute, la Cernăuţi, să dea știre unde se cuvine, și bine a făcut, n-ai ce zice! Dar mai iată că și un alt „domn”, tot dintre acei mai ageri la minte, mai fin la simțuri și tot cu ochi de vultur – sau poate și de altă pasăre, care are darul unic de a vedea când nu mai vede nimeni ceva – care vede, la Suceava, tot cam pe atunci, tot lucrul, și încă de ar fi numai lucru, cum zic, ci chiar oameni, și încă oameni români – cum se știe, neamul cel mai rău și mai urât și mai dușman decât toate neamurile noi și vechi – înarmati, îmbrăcaţi și formați chiar în batalioane, și tot în număr de vreo 8.000! Mulțămită lui Dumnezeu că, la Suceava, e telegraf, acesta e deprins a aduce, de multe ori, cum o știm cu toţii, și de cele fripte nu se mai sfiește nici acum și-și face datoria, cu toată iuțeala dorită!

*

Ajungând astă știre la Cernăuţi și fiind alăturată cu cea de mai sus, îndată și fără pic de greutate s-a adeverit și s-a constatat aceea ce și dumneaa ai fi silit a recunoaște, că acele două sume, adunate împreună, fac numărul foarte însemnat de șaiprezece mii (16.000) dușmani; prea destul pentru noi, ba încă și de prisos! Iată, dar, că s-a încurcat treaba și mai rău și firește că și groaza tot mai rău ne prinde! Și cum să nu ne prindă groaza și toate bolile, dacă încă și alți „domni”, precum chiar și domnul nostru de aici, și cel din Câmpulung ș.m.d. tot de acestea au visat, voi să zic au văzut sau au auzit unul de la un țăran, căruia i-a spus-o un alt țăran, care o auzise dincolo, în Moldova, de la un preut ș.c.l., ș.c.l., ia, destul că, după toate aceste știri sigure și rapoarte exacte și întemeiate, s-a lămurit, s-a limpezit și s-a adeverit, mai presus de toată îndoiala, că și pe la Dorna a ajuns o mare parte a armatei române, unde s-a apucat a lucra și un drum spre Tranlilvania și că, pe toată lungimea marginii noastre spre Moldova, de la Țureni și până la Dorna, e înșirată oaste română, stând gata de a intra în Bucovina și așteptând, pentru efectuarea acestei invazii și năvăliri, numai sosirea principelui domnitor!…

*

Așa se crede pe la noi, la Cernăuţi adică, și de către unul și altul dintre cei care știu, totdeuna, mai mult „decât oamenîi de rând” și chiar poate că și aici, în Siret, deși suntem depărtați numai o palmă de loc de la Mihăileni, unde fusesem și eu, tocmai în acele zile memorabile, fără să fi văzut, acolo, cea mai mică mişcare. Se crezură, dar, acele basme și se crezură foarte serios și lung de către unii, cu toate că o cunoaștere superficială măcar a poziției, a împrejurărilor și a guvernului sau, pe cât se poate judeca și de aici, ar fi putut feri peorișicine de o amăgire atât de grea și împiedica o mistificare atât de colosală. Ne-am sfii și astăzi încă a crede că a fost cu putință o asemenea rătăcire, dacă nu am fi fost, împreunî cu toată lumea, martori la toate ce s-au petrecut, dacă nu am fi văzut cum, de aici, din vecinătatea cea mai apropiată, s-a transportat visteria vămii din Sinăuți. la Cernăuţi, dacă nu am fi aflat că toți românii de dincolo fiind priviţi, în astă parte, de dușmani, vreo 5-6 boieri moldoveni, prea cunoscuţi, atât aici, cât și-n Moldova, și veniţi, mai deunăzi, pentru iarmarocul de Sfântul Petru, la Cernăuţi, fură îndată chemați la prezidiul înaltului nostru guvern, întrebaţi de scopul venirii lor, care, deși se arăta foarte firesc și pașnic, totuşi nu-i putu feri de a fi siliţi a părăsi, îndată, pe „cale prescrisa” sau „legată”, orașul și țara. Tot așa, se știu și se văzu cum se făcură, din partea autorităţilor, toate pregătirile, deși de tot insuficiente, spre întâmpinarea invaziei închipuite sau, mai bine zicând, spre a putea evita măcar unele dintre consecințele ei și a avea, pentru tot cazul și orice trebuință (de pildă, pentru escortarea visteriilor), o mână de oameni înarmaţi. S-a adus, dar, în pripă, de prin Galiția, din depărtare de 20-30 mile, câți jandarmi se putură afla, se concentrară toți păzitorii financiari și se aduseră chiar patru tunuri de la Leopol, cu cai de naimală, pentru mare grabă!

*

În urma acestor pregătiri oficiale și foarte serioase, frica de care suferi, până atunci, numai lumea oficială, vrând, nevrând, se împărtăşi și unei părți a publicului, a aceluia anume din fire plecat mai mult spre voinicie, şi îndemna pe mai mulţi de a-și strânge catrafusele și a gândi la fugă, pe care unii din cei mai spăimântoși și prudenți o și executară, cum am auzit pe aici. Astă perplexitate ținu mai multe zile și, de mirare, întrecu, la unii, chiar spaima firească, pe care o inspira holera. Din aceasta se vede cât de superfluă mai era și astă nouă emoție, provocată chiar fără umbra unui temei.

*

Ajungând trebile la acest punct, se vede că, în fine, se cercară și chipuri mai potrivite spre a afla adevărul adevărat și a recunoaște că toată frica, spaima, pericolul cel înfiorător și înverșunarea, așteptate cu atâta siguranță, nu erau decât niște iscodiri și produse ale imaginației unor spirite prea zeloase, ai căror ochi, sufletești sau fizici, erau atât de tulburaţi și păinjeniți, încât, din 80 de grăniceri români, veniţi spre a schimba pe alţii, la fruntaria Mihăileni, ei făcură 8.000! Tot astfel, se reduse numărul ostaşilor invadatori și pe la celelalte puncte de margine. Se publică, dar, din partea guvernului, următoarea proclamație, pe care ți-o alăturez aici, domnule, ca să mă justific înaintea cititorilor „Albinei”, care, poate că altminteri s-ar îndoi de adevărul și de seriozitatea acestui raport, necrezând posibil ca o nălucire de ist fel, o mistificare atât de grandioasă să fi putut prinde loc și a se susţine săptămâni întregi! Și nouă aceasta ne pare o enigmă dinte cele mai încurcate, a cărei dezlegare și explicare nimerită și îndestulătoare ar merita, desigur, premiul cel mai rar și preţios, și va face, desigur, cea mai mare onoare agerimii și sinceritatății ziarului oficios „Wiener Abendpost”, către care ne adresăm, dar, acum cu respectul cuvenit, cum se-nțelege, poftindu-l însă să facă bine a fi ceva mai lămurit, mai puţin scump la vorbă și mai adânc în explicarea și cercetarea cauzelor unei întâmplări atât de extraordinare și glumețe. Până atunci, până ce vor vorbi cei „inspiraţi și inițiați”, noi, care suntem niște oameni simpli și, ca atare, cu ochii noştri nu vedem decât numai ziua şi cu urechile noastre nu auzim cum crește și iarba, facultăți de care se bucură numai cei „chemați”, vom tăcea și nu ne vom încerca și osteni a căuta, și din parte-ne, explicație pentru acea enigmă, cum ne-ar și fi asta cu putință acum, unde, abia scăpaţi și mântuiţi de pericol, încă ne tremură sufletul și ne-am liniștit numai atât, ca să mulțămim cerului că ne-a mai lăsat zile!

*

Încheind, tot ne mai vedem îndatorați de a aduce un omagiu adevărului și de a observa că, dacă proclamația alăturată spune că acele știri despre invazie, iscodită de nu știu cine, ar fi răspândit prin țară frică și îngrijorare, apoi aceste cuvinte doar nu voiesc a zice alta decât că, după pilda celor din Cernăuţi, așa și-n unele curii ale țării, spre margine anume, unele și alte persoane și, dintre locuitorii particulari, poate vreo câțiva israileni, ar fi prins acea frică, de vreme ce, altminteri, a domnit și domnește, între toată poporațiunea noastră, cea mai deplină liniște și că toate știrile, din toate părţile țării, nu pomenesc că oriunde, afară de excepțiile amintite, spiritele ar pătimi de o tulburare sau agitare mai mare și neobișnuită.

*

Ce mai voiește să zică și fraza că, „afară de zgomotele răspândite cu scop înadins, de a insufla frică” ș.m.d. iarăși o vor putea explica mai bine numai organele competente; noi nu avem agerimea de a străbate sensul adânc al acestor cuvinte misterioase. Atâta agerime însă avem, atâta cunoștință a lucrurilor și a împrejurărilor, a oamenilor și a poporului de la noi, ca să putem încredința cum că „măsurile care se vor introduce, spre susținerea siguranței și liniștii în țară” desigur își vor ajunge scopul pe deplin, deoarece acestea nu sunt, nu au fost și nu vor fi tulburate și periclitate nicid cum; bunul simț și loialitatea cunoscută a poporului nostru, ai cărui fii, mai deunăzi, încă cu atâta vitejie, și-au vărsat sângele, și-au jertfit viața pe toți câmpii războiului, drept dovadă a acestei loialităţi, ne sunt cea mai bună garanţie pentru aceasta.

*

ANEXA:

*

Înștiințare

*

Vuiete, răspândite mult pe aici, despre o invazie dușmană din partea Moldovei, spre care scop ar fi pornit oaste numeroasă spre marginile noastre, au produs în țară frică și îngrijorare. Cesaro-regescul prezidiu al țării se vede, dar, spre liniștirea publicului, îndemnat a face cunoscut, prin aceasta, cum că, după informațiile dobândite, acele vuiete s-au dovedit de neîntemeiate. Strângerea de recruţi și voluntari, urmată în principatele învecinate, exercitarea („deren Einübungen und Marsclibewegungen”!) a dat loc (!) de a se lua, dincoace, la marginile țării, măsuri de precauțiune; afară însă de vorbele răspândite „cu scop de a îngrozi” (?), alt cuvânt pentru a presupune o invazie dușmană nu există. Organele publice au primit ordinul de a veghea, cu cea mai mare atenţie și activitate, și se introduc, totodată, spre menținerea siguranței și liniștii publice, toate măsurile necesare, spre executarea cărora ne întemeiem și pe sprijinul și conlucrarea tuturor locuitorilor.

De la c. r. prezidiu al guvernului. Cernăuţi 26 iulie 1866 (Albina, Anul I, 1866, Nr. 50, pp. 3, 4)

Un fel de „magazin” cu de toate și cu nimic

*

Abia în decembrie 1819 apărea, în Bucovina, prima scriere românească, mult trâmbițatul „Crestomaticul românesc sau adunarea a tot felul de istorii și alte făptuiri, scoase din autori de pe osebite limbi, pe anul 1820 / Partea întâi / S-au tălmăci de către Teodor Racoce, / K. X. Tălmaci a Guverniei de Galiția /  Cernăuți / S-a tipărit și se află la Petru Ekart / Tipograf Craieului Bucovinei”. Istoricii români, ca dovadă că nu au văzut niciodată tipăritura cu pricina și nici nu au citit exegeza publicată de Teodor Bala, în „Codrii Cosminului” din 1929, au conturat un personaj fabulos, care se bătea cu austriecii cotropitori pentru drepturile noastre identitare, deși, în realitate, Racoce, adjunctul „concepistului Budai-Deleanu în guveernământul Galiției, a primit finanțare, de la austrieci, imediat ce a solicitat-o, pentru întemeierea unui ziar românesc, pe care ocupanții și-l dorea încă din 1805, dar nu l-au putut finanța, pentru că solicitantul, învățătorul Bilevici, era mai necesar ca dascăl, decât ca jurnalist, iar un alt solicitant nu se găsea. Tot austriecii și, mai ales, presa ardelenească l-au ajutat pe Racoce să adune bani de abonamente, numai că ziarul promis tot nu mai apărea, Racoce, bucovinean inteligent și cu vocație literară, avea și cusururile oamenilor talentați și a cheltuit pe distracții majoritatea banilor. În cele din urmă, presat de fiscul austriac și ca să nu riște pușcăria, Racoce a scris tot felul de povestioare, bazate pe ce-și mai amintea din lecturările presei germane, și le-a publicat drept „crestomatic”, un fel de „magazin” cu de toate și cu nimic.

Teodor Racoce

*

Teodor Balan analiza temeinic „cărticica” lui Teodor Racoce, „singura pe care au avut-o românii până la 1848”, prefăcându-se că nu observă că proaspătul șleahtic (cel mai mic rang boieresc, pe care îl obținuse Racoce, odată cu finanțarea) ignora orice reper al identității naționale românești, inclusiv mărturisirea Bucovinei vremii sale. „Crestomaticul românesc” nu însemna nici măcar o tălmăcire, ci o repovestire în românește a unor povestiri care înveseleau budoarele europene ale vremii. Tocma de asta, în depozitul memoriei, această „cărțulie” nu înseamnă nimic, în comparație cu tipăriturile fruntașilor Școlii Ardelene, tipărituri care se procurau lesne în Bucovina, deși Bucovina, și atunci, ca și acum, nu prea avea cititori, nu prea avea însetați de identitate națională, și nici măcar bundițe cu dihor nu avea. Dar fudulie, berechet!

*

Răsfoind cu nesaț paginile cărțuliei din 1819, am dat de titluri precum „Zuma sau descoperirea scorțișoarei vindecătoare de friguri, adică a hinei” (pp. 1-53), „Sofronim: Greaca nouă / s-a tălmăcit de pe grecie de către Dumnealui Iordachie Slătineanul, vel-paharnic în București /  Istorie” (pp. 54-74), „Socrate mai omenos” (pp. 74-95), „Povești din elini / Cum a omorât Socrate trufia ucenicului său Alcibiad” (p. 96) etc.

Pentru a vă face o idee asupra „crestomaticului”, am să reproduc anecdota din urmă, așa cum a repovestit-o Teodor Racoce:

*

„Cum văzu Socrate că Alcibiad se înfla de mândrie și trufie pentru bogăție și multe moșii, îl duse la acel loc unde sta o tablă, pe care era zugrăvit Pământul, și îi porunci ca să caute pe dânsa Atica. După ce află el aceasta, îi porunci ca să caute și moșiile sale. După ce răspunse Alcibiad, învățătorului său, cum că nu le află nicăieri să fie zugrăvite pe tablă, atunci îi zice acesta: „Și tu ești sumeț pentru lucruri ca acele, care încă nu fac o parte a pământului?”.

 *

Alte anecdote cu conținut moralizator, precum „Filosoful Antistenes și ucenicul Diogenes” (pp. 96, 97) sau „Liniștea filosofului Anazagoras, la moartea fiilor săi” (pp. 97), pe care o reproduc mai jos, probează justețea trimiterii la literatura europeană de budoar, pe care am făcut-o mai sus:

*

„Când se grăbi Anazagoras ca să meargă la prietenul său, intră unul și îi zice cum că au murit amândoi fiii lui, măcar că nu avu pe alții. El răspunse, fără nici o întristare: „Eu știu că am făcut oamenii muritori”. Și tot așa, și la fel de inutil, cale de 195 de pagini, până la „sfârșitul mănunchiului întâi” și ultimul, dar fără nici o mărturie despre Bucovina vremii lui Teodor Racoce, deși autorul menționa, la final, că „istoriile ce în lucrare vin în tomul următor”. Și n-au mai venit.

*

Fără îndoială, Teodor Racoce înseamnă un intelectual de tip „noi, românii austrieci”, de care trebuie să ținem seamă. Dar fără legendări patriotarde caraghioase și fără a insinua rădăcini ale identității naționale românești în textele lui, îndemânatec scrise, dar total străine spiritului românesc, încă ignorat în 1819, încă bășcălizat de agresivitatea inculturii, în 2016, spre 2017.