ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 7

Cum petreceau sucevenii odinioară

 

Suceava, în iunie 1868. Reuniunea cantorală. Ziua din 20 mai / 1 iunie a. c.. a fost, pentru Suceava, una din cele mai sărbătoreşti. Timpul fu frumos şi plăcut. Prin sărbătoarea Sfânta Treime, se sfinţi ziua, dară ea îşi rezerva a fi înălţată încă şi prin o faptă ne-ndătinată. Către amiază, se văzură o căruţă curând după alta, într-un număr însemnat, către podul cel vechi şi acoperit al râului Suceava. Costumarea cea elegantă a damelor şi a bărbaţilor anunţa fiecăruia că este o călătorie sărbătorească de petrecere. Ţinta călătoriei a fost vechea monastire Dragomirna, întemeiată de prea fericitul mitropolit al Moldovei Anastasiu Crimca.

 

Curgerea trăsurilor fu impozantă; de la 12, până la 2 ore după-amiază, gemeau podul şi drumul de greutatea trăsurilor. Cauza acestui fenomen rar este următoarea: Reuniunea cantorală suceveană serba întâia producţiune publică, şi ca arenă şi-alese pădurea de brazi din jurul Dragomirnei, care este martora multor întâmplări belice din evurile trecute.

 

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

 

Reuniunea aceasta s-a ivit către finea anului trecut. Statutele ei sunt aprobate de regim şi ea însăşi se constitui şi-şi începu activitatea sa nobilă în primele zile ale lui decemvrie. Scopul ei, amăsurat statutelor, este cultivarea cântării bisericeşti şi lumeşti de către dame şi bărbaţi. Membrii ei sunt parte actuali, parte sprijinitori, iar o parte onorari. Drept recunoştinţă şi mulţămire pentru înfiinţarea acestui institut nobil datorăm profesorului gimnazial de aici, dl Ştefan Nosievici, şi proprietarului mare de la Buneşti, dl Adalbert de Berzorad; cu deosebire însă celui dintâi, care, alegându-se cu unanimitate de conductor al muzicii corale şi de vice-preşedinte al reuniunii, se făcu şi sufletul acesteia. Domnia sa înţelese adică de a înăduşi îndoielile care în regulă se nasc faţă cu o atare întreprindere şi la noi, în Suceava, până acuma încă necunoscută. Domnia sa ştiu, prin metoda sa cea bună şi prin tactul său, de a încuraja pe auditori şi de a sădi amoarea sa către acest obiect într-atâta în inimile acestora, că, de curând, se născu o emulaţiune nobilă între dânşii.

 

Timpul între înfiinţarea reuniunii şi între producţiunea publică este, de bună seamă, prea scurt; dar dacă este adevărat că conducătorul Nosievici a compus o şcoală specială pentru membrii reuniunii, dacă persoane, între cele multe chiar şi dame, cu toate că erau cu două ore depărtate de locul cântării, nu se reţinură, nici prin frig şi ploaie, de a cerceta reuniunea, de două ori în săptămână, în urmă, dacă membrii actuali de ambele sexe nu pierdură nici atuncea voia, când cercetarea în cântarea, ce începu cu rudimentele, dura, de multe ori, peste două ore, apoi numai şi numai cu privire la aceste împrejurări este esplicabil că, în decurs numai de şase luni, s-a prelucrat atât material, care de altmintrelea ar fi recerut un an întreg.

 

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Considerând această stare a lucrului, este lesne de conchis că reuniunea nu putea să nu înrâurească, cultivând şi nobilitând asupra vieţii sociale. O cugetăm aceasta sub împrejurările noastre într-atâta, încât membrii respectivi, pentru ca să ţină concursul cu cei progresaţi, fură nevoiţi a se exercita în privat.

 

Dară reuniunea aceasta este de însemnătate specială şi din punctul de vedere al naţionalităţii. Se ştie cum că gimnaziul sucevean este al românilor din Bucovina, dotându-se profesorii din fondul religionar, care este semnul celei mai părinteşti îngrijiri a străbunilor noştri pentru fiii lor. Conducătorul prezent al cântării, dl Şt. Nosievici, după ce-şi absolvă studiile la Universitatea din Viena, luă asupra-şi, la gimnaziu, pe lângă obiectele sale cele ordinare, încă si cântarea, ca obiect extraordinar, şi, în decemvrie 1864, aranjă, cu ajutorul mai multor binevoitori, un concert în folosul studinţilor celor săraci de la gimnaziu, împărţindu-se din venitul curat de 700 fl. v. a. o parte între aceia, iar cu o parte însemnată se puse fundamentul la înfiinţarea unei biblioteci pentru învăţăcei. La concertul acela produse compoziţiunea ariei la „Drum bun”, de dl Nosievici, atât efect, încât, în scurt timp, se făcu cântecul acesta unul din cele mai poporale, auzindu-se răsunând, în serile de repaus, de către junimea lucrătoare orăşeană. Un concert, aranjat în anul trecut, în favoarea unor lipsiţi, ne dete ocaziune a ne desfăta de auzirea altor două compoziţiuni prea frumoase, şi adică „Tătarul” şi „Cântecul Mărgăritei”, unice în felul lor şi de un efect pătrunzător.

 

Însă reuniunea cantorală de acuma seamănă a fi acel pământ roditor, pe care cântarea naţională va prinde rădăcină şi va înflori. Să ne cugetăm numai, reuniunea aceasta, constatatoare din 70 de dame şi 50 de bărbaţi, dintre care mulţi sunt de naţionalitate străină şi n-avură ocaziune de a cunoaşte melodia cântecelor noastre şi a se îndemna la studiul limbii româneşti. De aceea, cântecele româneşti învăţate până acuma trebuiră, faţă cu cei străini, să fie pertratate după încheieturi, cuvinte şi şire în mod limbistic, şi tocmai apoi se putură ele cânta cu conştiinţă.

 

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Însă să ne întoarcem îndărăpt, la Dragomirna, locul petrecerii din sus numita zi. Nobilimea, preoţimea, amploiaţii, breslaşul şi ţăranul au fost reprezentaţi. O poieniţă prea frumoasă şi destul de spaţioasă, în mijlocul părţii de miazăzi a pădurii de brazi, a fost locul adunării, ţi reuniunea îşi începu producţiunile sale înainte de 4 ore, înconjuraţi fiind membrii ei de mulţimea ascultătorilor. Intonarea primului cântec născu atâta curiozitate în publicul de faţă, că mulţi din cei de clasa de jos, neavând loc de a căuta de aproape, se urcară sus, pe rămuroşii brazi, privind din înălţime şi făcând şi publicului plăcere prin dexteritatea în urcare.

 

Programul însuşi a fost mulţămitor, cuprinzând el nu mai puţin decât 15 numere, în trei despărţituri, producându-se toate, spre deplina mulţămire a tuturora, ba unele trebuiră să se repete, la cererea cea zgomotoasă a oaspeţilor. Dintre cele româneşti, plăcură cu deosebire „Sub o culme de cetate” şi „În zadar vuieşte”, de V. Alecsandri, ambele în muzica regulată corală, compusă de dl Şt. Nosievici. Din cvartetele bărbaţilor sunt mai ales de amintit Dl Ulrich de Reissman, „Cântecul piraţilor”, de F. Otto, cor şi solo din opera „Freischütz”, de C. M. Weber, cu orchestră, pentru că şi fiii cei liberi ai naturii, muzica naţională din Suceava, în frunte-şi cu dirigintele său, badea Gregori Vindereu, trebui să aducă tributul său progresului timpului prezent.

 

După finitul cântării, se deschise jocul cu o horă impozantă. După cină, se ridică un toast, în limba românească, în onoarea membrilor reuniunii şi a conducătorilor nemijlociţi, a preşedintelui, dl Dr. Marek, şi a vicepreşedintelui, dl Şt. Nosievici; ambii răspunseră cu căldura, unindu-se întru dorinţa ca reuniunea să progreseze şi să înflorească.

 

După o scurtă şi plăcută petrecere, în decursul căreia eram nedependenţi de cele 5 linii şi de cele 4 spaţii, îngânându-se ziua cu noaptea, se fini festivitatea, şi luna, cu argintiile-şi raze îi petrecu pe călători acasă, mângâindu-se fiecare cu dulcea-şi conştiinţă de a fi petrecut bine şi cu plăcere. Dorim ca memoria acestei petreceri sărbătoreşti şi prea plăcute să fie un îndemn puternic pentru toţi membrii reuniunii, ca să propăşească cu zelul cel de până acuma ăn ramul nobilitor de inimă al cântării. spre folosul lor propriu, al familiilor, al omenimii întregi, şi spre folosul ţării şi al poporului (Albina, III, nr. 60, vineri 7/19 iunie 1868 – materialul, deşi nesemnat, aparţine lui I. G. Sbiera, care l-a folosit şi în cartea „Amintiri din viaţa autorului”).

 


Iraclie Porumbescu: Înmormântarea lui Ştefan Nosievici

01.12.1833, Boian – 12.11.1869, Suceava

 

Şcolit la Cernăuţi (teologie, 1853-1856) şi Viena (fizică şi matematici, 1856-1860), profesor la gimnaziile din Cernăuţi (1860-1863) şi din Suceava (1863-1869), fondator al Societăţii Filarmonice din Suceava şi dirijor al corului (1867-1869), autor al primului studiu folcloric bucovinean, „Despre cântecul poporal român” (1865), Nosievici a compus „Drum bun, toba bate”, „Sub o culme de cetate”, toate publicate, în 1885, de Societatea „Armonia”. M-a surprins să găsesc, în „Albina” 1876, un reportaj al înmormântării lui Nosievici scris şi semnat de Iraclie Porumbescu, un reportaj în care Chir Grigore Vindereu şi „cei doisprezece” par să fie, în viziunea primului prozator modern al Bucovinei, o întrupare cosmică a sufletului lui Ştefan Nosievici. Un mare îndreptăpţit la neuitare, dar căruia Suceava nu-i păstrează nici măcar mormântul (I. D.).

 

Iraclie Porumbescu

 

„Suceava, 16 noiembrie 1869. Ieri am petrecut la groapă pe un bărbat pe cât de erudit şi înzestrat cu multă scânteie literară şi clasică, pe atât de onest şi integru la caracterul său – şi acel bărbat e Ştefan Nosievici, profesor de matematică, geometrie, limba şi literatura germană şi cântarea corală la Gimnaziul plenar, aşa-zis „naţional-românesc” de aici. Bravul şi stimatul acest profesor repauză într-o vârstă abia de 35 de ani, fiind încă holtei, răpus de un morb îndelungat de piept, pe care şi-l atrase prin zelul către studii şi litere, în mare parte şi către cântarea clasică. Era, la timpul din urmă, şi prin unele profunde supărări, ce şi le-a atras fără altă a sa vină decât că era, cum ziserăm, de un caracter ferm şi nedependent de capriciile şi arbitrariul altora, fie măcar ca aceştia să fi fost chiar şi superiorii lui.

 

Profesorul Nosievici era de origine slavon, însă el era totodată şi un exact filoromân, cum sunt toţi bucovinenii de altă gintă decât română, când ei posedă oareşicare cultură şi ştiu ţi pricep reclamaţiunile fireşti şi istorice ale Bucovinei. Dovadă despre expresul şi căldurosul filo-românism al repausatului profesor Şt. Nosievici este frumoasa şi pătrunzătoarea dizertaţiune analitică a renumitului cântec naţional „Măi Tătare!”, publicat în numărul din noiembrie anul trecut al „Foii Societăţii pentru cultura română din Bucovina”. Iar pe cine stima junimea studioasă, profesorii şi toţi cetăţenii inteligenţi ai Sucevei, ba şi toată împrejurimea acestui oraş în persoana repausatului Şt. Nosievici se văzu ieri, la înmormântarea lui, care, cu toate că era timpul cam nefavorabil şi calea, spre a putea veni, de la ţară (din Stupca – n. n.), la oraş, numai greu practicabilă, fu una din cele mai pompoase, din câte văzu Suceava în timpii din urmă, şi la care înmormântare luară parte, afara de vreo 16 preoţi, cu mult demnul şi venerabilul protosingel al Sucevii. Georgie Gregorovici în frunte, toţi profesorii, toţi studinţii (inclusiv Ciprian Porumbescu – n. n.) şi mai întreaga onorabilitate a Sucevei şi de primprejur, de toate confesiunile şi naţionalităţile.

 

Cuvinte funebrale se ţinură patru. Unul, în biserica română orăşenească „Sfântul Dimitrie”, de parohul respectiv şi catihetul supl. gimnasial G. Grigoroviţa; altul, la groapă, de profesorul de teologie C. Andrievici (Morariu – n. n.), care anume veni din Cernăuţi, spre ultima petrecere a fostului său coleg şi amic; al treilea, îl ţinu un amic şi coleg al repausatului, profesorul supl. Marian Nagl, în limba germană, şi tot la groapă (în cimitirul bisericii mănăstirii Sfântului Ioan, dar mormântul lui Nosievici nu mai există, cimitirul vechi fiind ras de pe suprafaţa pământului, pentru a face loc, în spiritul memoriei tradiţionale româneşti, unei livezi cu fânaţ – n. n.); iar al patrulea cuvânt funebral îl ţinu, la sfârşitul întregii ceremonii, tot un coleg şi amic al repausatului, profesorul supl. gimnazial Ieronim Munteanu. Toate cuvintele au fost frumoase, bine cugetate şi compuse, şi foarte potrivit rostite.

 

Corul studinţilor gimnasiali cântă, foarte armonios, toate melodiile de înmormântare, pe care repausatul singur pe iubiţii săi învăţăcei îi înăţase, iar „Reuniunea cantorală a Sucevei” (prima societate muzicală românească din istoria Sucevei – n. n.), pe care repausatul Nosievici a întemeiat-o şi o conducea artistic, fiindu-i magistrul coral, până la moartea sa, reuniunea cantorală zic, atât damele, cât şi domnii, executară două imne duioase şi foarte pătrunzătoare, drept semn de onoare şi recunoştinţă „demnului şi neuitaverului” (se folosea „lătinismul”, pe care eu, copiind textul, l-am evitat, ca să şi puteţi citi – n. n.) sau magistru (dirijor – n. n.) de artă cantorală, pe care îl pierdură în repausatul.

 

Nu putem să finim, fără a pomeni aicea şi nobila şi drept romana faptă a cetăţeanului sucevean, a Dlui Vasilică Popoviciu, care, fără de nici un interes material, l-a adăpostit pe repausatul profesor Nosievici, în întreg timpul morbului său, în casa sa, asigurându-i, prin aceasta, în mare parte greaua-i şi îndelungata-i pătimire, fiindcă repausatul, ca un bărbat neaspirator la cele materiale, şi pe lângă aceea şi sprijinitor al bătrânei sale mame şi al unei surori văduve, în ultimele timpuri devenise în neînstare a-şi procura, din mijloacele sale proprii, necesităţile îndemânatice pentru unu morb greu şi duratoriu de mai bine de 8 săptămâni.

 

Toţi amicii şi cunoscuţii repausatului îi sunt Dumisale, dlui Vasilică Popoviciu, pentru frumoasa-i filantropie şi umanitate, mulţămitori!

 

Chir Grigorie Vindereu

 

 

Nu putem, în urmă, să nu pomenim, cu mulţumire, şi de renumitul viorar al Sucevei, Chir Grigore, care, cu societatea sa muzicală îl petrecu pe profesorul Nosievici, până la groapă, cu doine de cele mai duioase şi mai străbătătoare de inimi; aşa încât, trecând conductul, prin poartă, în cimitir, unde în fine se postă, Chir Grigore, cu con-soţii săi „doisprezece”, şi „lăcrima” repausatului încă o ultimă „de gele”, cu lacrimi de acorduri, şi încă de acordurile cele mai apucătoare de inimi, cum sunt ele în doinele noastre, şi încă în doinele cântate de Chiru Grigore; mai că nu vedeai în întregul public alta, decât ochi plini de lacrimi!

 

Fie-i „gelitului” Ştefan Nosievici ţărâna uşoară şi memoria-i eternă! / I. P. (Albina, IV, nr. 96, miercuri 1 decembrie / 19 noiembrie 1869, pp. 2, 3).

 


Cum a luat fiinţă GAZETA BUCOVINENILOR

 

Desigur că entuziaştii cari au format Cercul Bucovinenilor de la Bucureşti, cu un program atât de vast, din care cităm numai două: susţinerea unui cămin al studenţilor bucovineni şi zidirea unei Case a Bucovinenilor, la Bucureşti, s-au izbit de primul şi esenţialul impediment: lipsa de bani. Dar cine îţi dă bani, dacă nu te cunoaşte? Încercările de a populariza Cercul, prin ziarele bucureştene şi cele din Bucovina, s-au izbit de indiferenţă. Trebuia găsit un mijloc la dispoziţia noastră, cu care să putem comunica cu marele public. Aşa s-a născut ideea unei gazete a Cercului Bucovinenilor de la Bucureşti.

*

Toată vara şi toamna anului 1934, secretarul general al Cercului, domnul Grigore D. Grecul, a căutat să-şi popularizeze ideea şi să-şi câştige aderenţi. Totuşi, membrii Cercului rezistau. În primul rând, Cercul nu vroia să jertfească puţinii bani, adunaţi cu trudă, într-o afacere care nu avea sorţi de izbândă, iar în al doilea rând, prestigiul Cercului ar fi fost diminuat prin nereuşita gazetei. Totuşi, o voinţă tenace nu se sperie de obstacole şi, deci, în scurt timp, au fost găsite şapte persoane, cari se ofereau să pună la dispoziţie câte o sumă de 5.000 lei, ca fond iniţial. Deci, un obstacol părea înlăturat, rămânea celălalt.

*

În adunarea Cercului, din 3 Octombrie 1934, între alte chestiuni, s-a pus în discuţie şi chestia gazetei. După discuţiuni, la care au participat şi domnul Ministru Ion Nistor, preşedintele de onoare al Cercului, s-a admis ca această gazetă să fie scoasă de domnul Grecul, ca organ al Cercului, fără, însă, ca Cercul să participe cu bani, cari trebuiau să fie puşi la dispoziţie de comitetul „financiarilor”. Pe această bază, primul număr s-a pus în lucru şi, ca dată a apariţiei, s-a fixat ziua de 4 Noiembrie 1934.

*

Primul care a plătit un acont asupra cotizaţiei sale a fost domnul docent dr. I. Bistriceanu, vicepreşedinte al Cercului, şi, apoi, domnul dr. veterinar căpitan Ştefan Piersic, care şi-a vărsat cota întreagă. Numărul prim apăruse, deci obligaţiunea morală era luată faţă de public, cu toate că ceilalţi domni nu s-au mai executat să-şi plătească cotizaţiile. Au urmat alergături după bani şi tot ce nu ajungea desigur că trebuia să complecteze directorul. În aceste zile grele ale începutului, nu putem trece cu vederea sprijinul ce ni s-a dat de către domnii: V. Dimitriuc, care a obţinut cinci abonamente de una mie lei de la Banca Naţională, Ministru I. Nistor, avocat Vasile Pavel (Iaşi), Maior Zaharia Moroşanu, senatorul Teofil Lupu, inspector general Ştefan Zoppa; cari au plătit abonamente de sprijin de 500-1.000 lei.

 

 

Dr. Ştefan Piersic

 

Odată cu trecerea anului nou, situaţia gazetei s-a ameliorat şi şi-a continuat apariţia regulată îmbunătăţind atât conţinutul, cât şi hârtia şi, mai ales, înmulţind clişeele, astfel că, astăzi, a devenit cea mai citită gazetă din Bucovina. Atât personalul redacţional, cât şi cel administrativ nu este plătit. Administraţia este făcută, cu un rar devotament şi pricepere, de doamna Afrodita Grecul, căreia trebuie să-i aducem mulţumirile noastre.

*

În ce priveşte redacţia, în primul rând trebuie să menţionăm pe domnul Constantin Vicol, ale cărui articole de fond, din fiecare număr, l-au situat printre ziariştii de frunte. De altfel, Domnia sa este un vechi ziarist, scriindu-şi articolul de fond, în mod regulat, de opt ani, la ziarul săptămânal „Profit şi pierdere”. Secretarul de redacţie este domnul George Turtureanu, un tânăr avocat plin de viitor şi căruia îi cerem scuze că împrejurările îl silesc să fie „fată la toate” ale gazetei. Un valoros element, mai ales în materia turismului, îl avem pe domnul Mircea Sârbu. Printre corespondenţii noştri mai harnici, amintim pe domnii Aurel T. Popescu, Ion Negură, Emilean Popinciuc şi Octav Rusu.

*

Printre colaboratorii noştri, numărăm pe domnii consilier Corneliu Gheorghian, prim-preşedinte Ilie Ţabrea şi preşedinte Gheorghe Cramariuc, distinşi publicişti, cari, însă, din cauza cunoscutei deciziuni a Ministerului Justiţiei, în calitate de magistraţi, nu au voie să colaboreze la ziare. Noi, însă, le mulţumim pentru sprijinul ce ce ni l-au dat. Nu este posibil să amintim pe toţi colaboratorii noştri ocazionali, însă le mulţumim tuturor. Gazeta a cetitorilor şi, deci, îi rugăm ca, pe lângă sprijinul material ce ni-l dau, să colaboreze şi pentru ridicarea ei. / LICURG („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, Nr. 23, 15 noiembrie 1935, pg. 3).


1.648 bucovineni cuceresc Bucureştii

Începând cu ziua de 25 august vechi (7 septembrie nou) 1906, la Bucureşti s.a desfăşurat, cu ocazia Expoziţiei Naţionale, Marele Festival al Cântăreţilor – cum numea Valeriu Branişte concursul celor 12 coruri româneşti, cele bănăţene fiind „fruncea”, concurs care a adunat interpreţi „din toate părţile locuite de Români”, inclusiv din Bucovina (corul Societăţii studenţeşti „Dacia”, şi în care „au unit în cântare dorul sfânt al inimii româneşti”. Senzaţia evenimentului de „unitate culturală naţională” a fost portul ţăranilor bucovineni („Uite plăieşii lui Ştefan!”, a strigat un licean, pe Calea Victoriei, văzându-i), majoritatea celor 1.648 excursionişti din Bucovina purtând straiele neamului lor. Întâmplarea de atunci este, în general, pierdută în uitare, aşa că o voi aduce lângă sufletele contemporanilor, mărturie cu mărturie, folosindu-mă şi de ilustraţii din cartea lui Valeriu Branişte (Cântăreţii noştri la Bucureşti, Lugoj 1907), până va fi să găsesc şi altele.

„Duminică 27 august (9 septembrie 1906… Pauza de amiază a fost foarte scurtă, căci programul zilei se reîncepea deja la orele 3.

Prima privelişte mişcătoare ne-a oferit-o intrarea în Arene a celor o mie trei sute de Români din Bucovina, care veneau, înşiraţi după districte şi comune, purtând tăblii care indicau aparţinerea lor. Toţi purtau cocarde tricolor, combinate cu negru-galben – culoarea Casei Domnitoare austriene. Pe port şi statură, diferite după regiuni, se putea vedea situaţia etnică a poporului român din grădina ruptă de la corpul mamei şi alăturată imperiului habsburgic. Era mare contrastul între figurile amărâte de pe valea Siretului şi pletoşii voinici din munţii Câmpulungului, între cei din districtul Cernăuţilor şi Storojineţului, unde avansează rusificarea cu paşi gigantici, şi între cei din districtele Rădăuţilor şi Sucevei, pe care îi susţine încă mândria conştiinţei naţionale moldoveneşti. Ţi se rupe inima de durere, privind la aceşti urmaşi ai leilor lui Ştefan cel Mare şi gândindu-te la amarnica soartă ce i-a ajuns ( Ioţa lu Toboc – pseudonim al lui Valeriu Branişte, Cântăreţii noştri la Bucureşti, Lugoj 1907, p. 41).

Sosirea Bucovinenilor în Capitală

*

Ieri, la amiază (26 august – n. n.), au sosit în Capitală cei aproape 1.700 de ţărani şi orăşeni bucovineni, veniţi să viziteze expoziţia şi ţara. Încă de dimineaţă, oraşul avea o înfăţişare de sărbătoare; principalele străzi din centru erau frumos pavoazate cu drapele tricolore. La gara de nord sunt reprezentanţii diferitelor societăţi culturale din Capitală, mulţi studenţi, societatea macedo-română şi numeroase persoane oficiale şi neoficiale.

*

Trenul intră în gară la orele 12 şi 50, în aclamaţiunile publicului de pe peron. Bucovinenii sunt obiectul unei entuziaste manifestaţii de iubire frăţească. Cel dintâi le urează bun sosit dl Ciurcu, locţiitor de primar al Capitalei. Vorbeşte, apoi, din partea ministerului instrucţiunii dl Em. Grogoroviţa, profesor. Apoi, dl Alexandru D. Florescu, secretarul general al „Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor”, rosteşte următoarele cuvinte:

*

„Iubiţi fraţi bucovineni, ne simţim cuprinşi de o adâncă emoţiune, venind înaintea voastră să vă urăm bun-venit… Fiţi bineveniţi între noi! Ţara noastră e şi a voastră, precum azi voi sunteţi ai noştri!”. Din partea Bucovinenilor vorbeşte cel dintâi dl Filaret Doboş, preşedintele Societăţii „Dacia”, care a organizat excursiunea… A vorbit apoi preotul bucovinean Bucevski, ale cărui cuvinte au provocat un entuziasm de nedescris: „Dacă, acum un secol, am fost depărtaţi de patria mumă, n-am uitat, însă, că suntem români şi aci, pe pământul României libere strigăm: Sângele apă nu se face!”…

*

Ţăranul Alecu Burlă a vorbit din partea ţărănimii bucovinene. Au mai vorbit domnii Taşcu Purcerea, din partea macedo-românilor, şi Donar Munteanu, din partea studenţilor universitari.

*

S-a format, apoi, un impunător cortegiu, care a străbătut calea riviţei şi Victoriei, până la biserica Doamna Bălaşa. Un public numeros şi însufleţit de cel mai curat şi entuziast sentiment patriotic salută, pretutindeni, cu dragoste pe preoţii venerabili, pe voinicii şi cuminţii ţărani, îmbrăcaţi în frumoase haine naţionale, pe ţărăncile harnice şi curate. De prin balcoane, lumea arunca flori şi agita batistele, cu ochii umezi de emoţiune. În faţa Palatului Regal, ţăranii s-au descoperit cu respect.

*

La orele 2 şi 10, a sosit al doilea tren special, cu restul de bucovineni, cărora li s-a făcut aceeaşi entuziastă şi frăţească primire. Au vorbit domnii Donar Munteanu, Grigoroviţă şi Covată, din partea studenţilor macedoneni. A răspuns profesorul Tofan din Cernăuţi, spunând că cei din patria lui Ştefan cel Mare vor continua să se gândească totdeauna cu drag la ţara românească. S-a format un al doilea cortegiu, care a străbătut străzile, în mijlocul aceleiaşi patriotice însufleţiri. Bucovinenii au fost găzduiţi pe la cazărmi şi diferite institute particulare. Fiind obosiţi de călătorie, ei au preferat să se odihnească şi numai o mică parte dintr-înşii au vizitat, ieri, după-amiază, oraşul şi expoziţia.

*

Ieri, vineri, la orele 1 şi 41 p. m., a plecat de la gara principală din Cernăuţi Societatea muzicală „Armonia”, cu vreo 120 membri, spre Bucureşti, unde va lua parte la Festivalul coral al societăţilor române de cântare. Societatea a sosit, ieri, la orele 4 şi 35, la Burdujeni, unde a fost întâmpinată de un delegat al Societăţii corale „Carmen” din Bucureşti. „Armonia” va sosi în Capitală sâmbătă dimineaţa şi va petrece aici patru zile (Voinţa naţională, Anul XXIII, nr. 6386, 27 august / 9 septembrie 1906, p. 2).

Zile de sărbătoare

*

Inimile parcă bat mai tare, sufletele se simt mai libere şi mai înălţate, orizonturi mari se deschid ochilor noştri şi speranţe tainice şi scumpe frământă firea tuturor românilor. Fraţii noştri din Bucovina şi Ardeal sunt în mijlocul nostru şi dânşii sunt cei care ne deşteaptă aceste sfinte emoţiuni. Când s-au pornit, ieri, din gara de Nord, bucovinenii, cu tricolorul românesc în frunte, purtat de românii din Macedonia, a fost un singur fior în mulţimea de mii şi mii de români, ce ieşiseră să ureze bună-venire acestor fraţi din „frumoasa Bucovină, veselă grădină”!…

Portul popular al românilor bucovineni

Sunt momente de fericire naţională acelea prin care trecem şi parcă şi soarele şi cerul şi-au spus că trebuie să fie senine şi zâmbitoare deasupra Capitalei Patriei-Mume! Cuvinte înfocate au fost rostite, ieri, în gara de Nord, de reprezentanţii oraşului, ai Ligii pentru Unitatea culturală a tuturor românilor, ai ministerului instrucţiunii, dar poate că cele mai elocvente au fost cele câteva vorbe simple ale ţăranului Alecu Burlă din Bucovina – dacă nu greşim, un frate al răposatului filolog Vasile Burlă din Iaşi:

Portul huţulilor din Bucovina

„Am venit aici ca să dăm mâna celor cu inima română şi să învârtim hora cu ţăranii de aci, pe care îi socotim ca fraţi ai noştri”.

Fie ca aceste zile de sărbătoare să înfrăţească inimile şi cugetele româneşti în aşa fel ca, pe urma lor, conştiinţa naţională să se întărească şi mai mult şi românii de pretutindeni, privind opera de muncă şi cultură a geniului românesc, întrupată în Expoziţia naţională, să-şi spună cu toţii: „In hoc signo vinces”! (Adevărul, Anul XVIII, No. 6113, duminică 27 august 1906 stil vechi, p. 1).

Portul lăutarilor ţigani din Bucovina

Sosirea bucovinenilor

*

Bucovinenii, fiindcă erau neodihniţi, în urma lungului drum şi a plăcutelor, dar totuşi obositoarelor ovaţii, ce li s-au făcut pe la gări, atât în timpul zilei, cât şi al nopţii, au preferat să se odihnească. După ce au luat masa în comun, la Regimentul II, unii au făcut baie, la duşurile cazărmii, alţii s-au culcat şi numai o mică parte a vizitat oraşul şi Expoziţia. Ţăranii şi ţărăncile din Bucovina sunt, mai toţi, înalţi şi bine făcuţi, făcând o excelentă impresie. Un grup dintre dânşii, cu pieptarele şi bondiţele lor îmblănite, trecând pe calea Victoriei, un şcolar a exclamat: „Uite plăieşii lui Ştefan!”. Era cel mai mişcător omagiu ce li se putea face.

Convorbire cu dl Doboş. Am putut avea, ieri, o scurtă convorbire cu dl Filaret Doboş, student în litere de la facultatea din Cernăuţi, preşedintele societăţii „Dacia”, care a organizat această excursie.

– Suntem foarte mişcaţi de primirea grandioasă ce ni s-a făcut. Nu ne aşteptam la atât… şi nu vom uita niciodată aceste clipe, pe care le socotim ca pe cele mai fericite din viaţa noastră…

– Care este scopul societăţii „Dacia”?, am întrebat pe dl Doboş.

– Societatea „Dacia” e o societate studenţească. Dintr-însa nu fac parte relativ decât puţini studenţi. Aici suntem numai douăzeci şi cinci. Dar, pe lângă apărarea intereselor noastre studenţeşti, urmărim şi răspândirea culturii în popor. Suntem un fel de societate poporanistă. Această excursie mostră am organizat-o cu scop de a instrui poporul român din Bucovina, de a-l face să cunoască ţara românească, să vadă progresele pe care le-a realizat regatul liber, în curs de aproape jumătate de veac.

Ştiind că dl Filaret Doboş e şi conducătorul excursiei, l-am rugat să-mi dea câteva amănunte în această privinţă. Domnia sa a avut amabilitatea de a mă informa că, în urma unei înţelegeri avute cu Regimentul VI, excursioniştii vor mânca acolo, plătind câte 60 de bani de om. Astăzi şi mâine, bucovinenii vor rămâne în Capitală. Luni vor pleca probabil la Constanţa, dacă li se vor face înlesniri de drum, iar marţi vor părăsi ţara. Numărul exact al excursioniştilor  e de 1.648 (Adevărul, Anul XVIII, No. 6113, duminică 27 august 1906 stil vechi, p. 3).

„Ziua de 28 August 1906 a fost rezervată pentru o vizită la Sinaia. Aci, o delegaţie de 60 de persoane a fost primită de Majestăţile Lor, iar corurile au defilat, în faţa Suveranilor, pe terasa Castelului Peleş. La sfârşit, un cor imens, de peste 2.000 de glasuri, a intonat Imnul Regal. Pe feţele Suveranilor, zice un ziar, se vedea o imensă bucurie faţă de sincerele omagii ce le aduceau Românit din ţară şi Românii de peste fruntarii, uniţi, într-acel moment, într-o singură gândire şi într-un singur simţământ” (Albina, IX, nr. 49, 3 septembrie 1906, p. 1280).


1893: Serbarea din Bucovina

La începutul lunii iulie a anului 1893, românii bucovineni trăiau o adevărată sărbătoare naţională, preluată şi de românii din celelalte ţinuturi, inclusiv din Regat, cu ocazia jubileului lui Silvestru Morariu, lider spiritual incontestabil şi demn de luat ca model al întregii istorii bucovinene. Preluând un material din ziarul bucureştean „Adevărul”, pentru a atenţiona asupra amplorii sărbătoririi, îl voi prefaţa cu ce am scris în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” despre această personalitate bucovineană emblematică.

*

Samuil Andrievici – Silvestru Morariu (14.11.1818-03.04.1895), viitorul mitropolit de luminoasă ulterioară aducere aminte, Silvestru Morariu, obligă la respectul memoriei. Ca versificator al Calendarului, dovedeşte o oarecare îndemânare („Astăzi dară te zoreşte / Alte zori nu aştepta, / Că nădejdea ameţeşte / Şi norocul te-a-nşela“), dar textele lui, scrise după ortografiile vremii, chiar şi adaptate de Constantin Loghin la ortografia unică, stabilită de Academia Română şi acceptată în 1904, rămân tot la nivelul versificării. „Mai importantă este fabula, devenită azi istorică, „Cucoşu curcănit“, scrisă în 1864. Aici poetul ne descrie pe „prinţul paserilor“, un cucoş „mândru şi frumos“, „cu coada încordată în şepte văpsele ca un curcubău“ şi cu glasul său puternic, care noaptea este un „oarnic bun“. Dar acest cucoş ambiţios, văzând pe curcani „rotindu-se şi urlucând“, s-a însoţit cu ei. Şi atunci curcanii au început a-l preface pe noul tovarăş după chipul şi asemănarea lor. „Curcanii-ndată creasta i-au ciupit / Penele i-au smuls şi… l-au păclişit“ de au făcut dintr-însul o simplă „caricatură“. Iar naivul cucoş se bucura că s-a uşurat „de straiul cel vechiu“. Şi, ca să placă şi mai mult curcilor, strângea pene ce cădeau de pe curci şi curcani şi şi le înfigea pe trup. Dar ce folos? „… când să răschira / El în pene ca curcanii, penele pica“. Ba chiar şi-a pierdut şi glasul. Şi poetul continuă: „În acest chip cucoşul cel mărit, / Vrând a fi curcan, s-au păclişit. / Smult, ciupit şi amorţit între curcani umbla / Şi cine îl videa râdea şi să mira“.

*

Iar morala acestei fabule? „Soiul tău păzeşte, nu te fă curcan, / Limba ta cinsteşte, de eşti moldovan! / Nu te urî însuşi, nu te depărta / De obiceiul tău şi de limba ta; // Că nici german, nici francez vei fi / Alt naţional nu vei dobăndi. / Şi, de laşi aice, pre ai tăi strămoşi, / Te prefaci în altul ca acel cucoş“.

*

Este această dojană foarte caracteristică, pentru că o aruncă un preot mai ales colegilor săi, pe atunci singura categorie de intelectuali români, cărora le plăcea să se umfle în penele împrumutate ale culturii germane şi care preferau să fie preoţi internaţionali ortodocşi, un tip creat de episcopul de tristă memorie Eugeniu Hacman“ (Loghin, op.cit., pp. 60, 61).

Samuil Andrievici, fiul parohului Gherasim din Mitocu Dragomirnei (la bătrâneţe, ieromonah al mănăstirii) şi al Zamfirei, fiica preotului Grigorovici din aceeaşi localitate, a făcut şcoala primară la Suceava, iar gimnaziul şi teologia la Cernăuţi (până în 1843). În al treilea an de teologie s-a căsătorit cu Ileana Ceahovschi, fata răposatului preot din Ceahor, care se trăgea din familia răzeşească Şcraba din Stăneştii de Sus (pe Ceremuş) şi a fost rânduit preot la Ceahor, după absolvirea seminarului teologic. La Ceahor rămâne vreme de două decenii, timp în care este numit şi protosviter al ţinutului Cernăuţi şi se ocupă, cu hărnicie şi pricepere, de înfiinţarea de şcoli poporale. Din 1862, Samuil Andrievici lucrează la Consistoriu, iar din 1865 a fost înaintat, prin decret imperial, consilier consistorial. S-a călugărit în 1874, luând numele Silvestru şi fiind numit, tot prin decret imperial, arhimandrit. Silvestru Morariu (numele, revendicat drept cel adevărat, îl obţine în 10 mai 1871, prin decret al guvernului) era preţuit de împăratul Francisc Iosif, pe care îl vizita adesea la Viena, după cum rezultă din comunicatele din presa bucovineană, iar prietenia aceasta slujeşte şi Bucovinei, Silvestru Morariu fiind desemnat Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei, curând după îmbrăcarea straiului monahal, în 1880.

*

După Silvestru Morariu au rămas 28 lucrări teologice, cele mai multe dintre ele publicate, începând cu „Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă, lăcustă, răsboi şi choleră în vara anului 1848“, tipărită pe cheltuiala sa, în condiţiile unui an nefericit, despre care vom mai vorbi, şi terminând cu „Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bucovina“ (Cernăuţi, 1890). De-a lungul întregii sale vieţi, s-a implicat în activităţi sociale (pensii pentru preotesele văduve şi pentru orfanii lor; mărirea lefurilor dascălilor bisericeşti şi a preoţilor cooperatori; burse pentru copiii sărmani etc.) şi culturale (înfiinţarea de şcoli, sprijinirea financiară a publicaţiilor, tipăriturilor şi cărţilor  bucovinene etc.), fiind ales, în mai multe legislaturi, deputat în parlamentul imperial vienez şi-n cel provincial din Cernăuţi. În multe privinţe, Silvestru Morariu a fost, alături de Hurmuzăcheşti şi, mai târziu, după ei, un „Grach al Românilor“, cum obişnuia să spună Iraclie Porumbescu.

*

*

Jubileul 50 ani de preoţie a I. P. S. Silvestru Morariu Andrievici

Arhiepiscop al Cernăuţului şi Mitropolit al Bucovina şi Dalmaţiei.

*

Cernăuţi, 26 iunie 1893.

*

Marţi, 29 iunie (11 iulie, stil nou) 1893, se împlinesc 50 de ani de la hirotonisirea de preot a I. P. S. Silvestru Morariu Andrievici, arhiepiscop al Cernăuţului şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Românii bucovineni şi, în genere, toţi creştinii ortodocşi din dieceza Eminenţei Sale au decis a sărbători această zi cu strălucirea cuvenită şi au ales un comitet, care a adresat tuturor credincioşilor ortodocşi următoarea:

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

INVITARE

 

La serbarea jubileului de 50 ani de preoţie a Eminenţei Sale I. P. S Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Silvestru Morariu Andrievici.

*

La 29 iunie (11 Iulie) a. c., Eminenţa Sa Arhipăstorul nostru Silvestru împlineşte 50 ani ai activităţii Sale preoţeşti. Activitatea şi meritele acestui ilustru bărbat pentru biserica noastră ortodoxă-orientală din ţară, marele său devotament pentru luminarea şi dezvoltarea culturală şi religioasă a poporului, stăruinţa sa nemărginită pentru binele ţării şi succesele lucrării sale neobosite ne obligă pe noi, diecezanii ortodocşi-orientali ai Eparhiei a serba cu iubire fiască şi cu solemnitate această zi însemnată şi a aduce I. P. S. Sale cu devotată supunere omagiile noastre de mulţumire şi recunoştinţă.

*

Ne adresăm deci cu tot respectul către toţi diecezanii drept credincioşi de orice stare, ca să binevoiască a adăoga la splendoarea acestei serbări diecezane şi a participa în persoană la toate părţile ei, după următoarea programă:

*

a) În dieceză:

*

Duminică, în 27 iunie (9 Iulie) a. c., în toate bisericile diecezei, serbarea sfintei liturghii, cu doxologie şi predică.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

b) În capitala ţării:

*

Luni, în 28 iunie (10 iulie) a. c.:

*

Seara, la 7 şi jumătate ore, vecernie cu litie în biserica seminarială.

*

Marţi, în 29 iunie (11 iulie) a. c.:

*

  1. Dimineaţa, la 8 şi jumătate ore, serviciu dumnezeiesc în biserica Sfânta Parascheva, cu doxologie.,
  2. La 11 ore, dimineaţa, plecarea in corpore a patronilor bisericeşti, a clerului, a eparhioţilor şi altor deputaţiuni la reşedinţa mitropolitană.
  3. La 12 ore, aducerea felicitărilor omagiale I. P. S. Sale Arhiepiscopului şi Mitropolitului şi predarea adresei din partea diecezanilor.
  4. Publicarea deciziunii de a înfiinţa fundaţiunea „Mitropolitul Silvestru” pentru ajutorarea copiilor de şcoală de confesiunea ortodoxă orientală, care fundaţiune se va forma din contribuirile benevole are diecezanilor.

*

Cernăuţi, în mai 1893.

 

Comitetul festiv: Preşedinte: Cavalerul dr. Ioan de Zotta.

Andronic Maximilian, Bacinschi Nicolai, Berariu Artemie, Calinescu Miron, Calinciuc Gavril, Cantemir Grigorie, Cozub Desiderie, Ciuntuleac Emanuil, Ciuntuleac Artemie, Czechowski Erast, Dimitrovici Ilie, Dracinschi Michail, Filipovici Ilarion, Grigorcea Modest, cav. de Homiuca Ioan, Br. Hormuzachi Eudoxie, Iliuţ Michail, Issecescul Alecu, Jacota Veniamin, Kiriliwicz Leon, Mandrila Ioan, dr. Onciul Dimitrie, Patras Piotrovschi Samuil, Procopovici Grigorie, dr. Seleschi Emanuil, Seleschi Dimitrie, Ştefanovici Constantin, Tabora Ioan, cav. de Thrnovieţchi Georgie, Tyminski Ioan, dr. Voiuţchi Emilian, dr. Volcinschi Ioan, cav. de Worobkiewicz Isidor, Zurcan Dimitrie”.

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

MITROPOLITUL SILVESTRU

*

Eminenta Sa Mitropolitul şi Arhiepiscopul Silvestru Morariu Andrievici este o personalitate care se bucură de dragostea şi admiraţiunea tuturor, atât pentru meritele sale păstoreşti, cât şi pentru înaltele sale sentimente umanitare. Comitetul pentru organizarea festivităţii jubileului proiectase serbări mari populare, însă Eminenţa Sa, văzând că inundaţiile din zilele trecut au adus mizeria în multe comune ale diecezei sale, a rugat pe organizatori ca să simplifice cât se va putea această festivitate, pentru ca să vină în ajutorul victimelor.

*

Pentru a da cititorilor noştri o idee despre meritele acestui înalt prelat, vom face aici o mică schiţă asupra vieţii şi activităţii Înalt Prea Sfinţiei Sale.

Eminenţa Sa Arhiepiscopul şi Mitropolitul Morariu Andrievici s-a născut, la 14 noiembrie 1818, în comuna Mitocul Dragomirnei, din Bucovina, dintr-o familie preoţească, şi a căpătat, la botez, numele de Samuil.

Cernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Numele de Andrievici a fost adăogat pe lângă adevăratul nume al familiei sale, Morariu, când părintele său s-a dus să-l înscrie la Şcoala Normală din Suceava. Directorul acelei şcoli, rutean se vede, a declarat că numele de Morariu nu e frumos şi i l-a dat pe cel de Andrievici, după numele străbunului Eminenţei Sale, pe care-l chema Andrei. Urmarea acestei procedări fu că o parte din familia Morariu, care căpătă o instrucţiune, fu numită, în toate actele publice, Andrievici, în vreme ce partea din Mitocul Dragomirnei rămase cu cel de Morariu. Anomaliei acesteia îi puse capăt actualul Mitropolit, care, la 1869 revendică, pe cale legală şi cu documente autentice, adevăratul său nume de familie, Morariu, şi acest exemplu fu urmat de toată familia.

*

Samuil Andrievici (notele acestea sunt extrase din cartea : Culturhistorische und etnographische Skizzen über die Romaenen der Bucovina, de Constatin Morariu, duhovnicul bisericii Sfânta Paraschiva din Cernăuţi), înzestrat cu însuşiri morale superioare, şi-a făcut studiile liceale, filosofice şi teologice în Cernăuţi. După terminarea anului al 3-lea al facultăţii de teologie, în 1842, el se căsători cu fiica văduvei de preot Maria Cehovski, din Ceahor, numită Elena, şi fu hirotonisit diacon, după un an, la 29 iunie 1843. După un alt an, fu numit preot al comunei Ceahor, sat în apropiere de Cernăuţi. Acolo arătă, timp de 20 de ani, un zel aşa de mare, în slujba şi datoriile sale sufleteşti, încât Ceahorul este şi astăzi un model de parohie. În ultimii ani ai facultăţii sale acolo, Samuil Morariu Andrievici îndeplini şi administraţia protopresbiteriei din Cernăuţi, în care calitate izbuti să înfiinţeze mai multe şcoli primare.

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

La 1862, fu numit referent la Consistoriul din Cernăuţi, unde funcţionase încă din timpul aflării sale la Ceahor, ca profesor de Tipicon şi de muzică religioasă la Seminarul clerical. Cu prilejul reorganizării Consistoriului Bucovinei, în 1865, Morariu fu ridicat la rangul unui consilier consistorial şi de atunci începe activitatea sa decisivă, care-i făcu un loc însemnat în întreaga dieceză.

*

La 1874, rămânând văduv, se călugări sub numele de Silvestru şi obţinu demnitatea de Arhimandrit de scaun. La 1 aprilie 1877, fu numit Arhimandrit consistorial şi vicar general al Arhiepiscopiei; iar la 12 martie 1880, fu înălţat pe scaunul de Arhiepiscop al Cernăuţului şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei.

*

Ca literat, Eminenţa sa ocupă un loc de frunte în literatura română, ceea ce se dovedeşte prin scrierile sale, care sunt următoarele: 1) Elementariu sau carte de cetire; 2) Aritmetica pentru şcoalele săteşti; 3) Metodica calculaciunii în cap; 4) Metodica calculaciunii cu cifre; 5) Die Lantirmethode oder Anleitung zur Erlernung des ersten Unterrichtes mit Benützung von 12 Wandtafeln; 6) O carte de cetire româno-germană pentru Şcoalele primare, sub titlul Comenius; 7) Liturghia, care coprinde scurta tâlcuirea rânduielilor liturgice după tipicul evangheliilor şi învăţătura uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti biserici a răsăritului; şi alte 13 opuri, dintre care relevăm Apologia bisericii ortodoxe greco-orientale a Bucovinei.

Pe lângă, acestea, I. P. S. redactă, de la 1850, până la 1863, Calendarul diecezan al Bucovinei; făcu parte, de la 1850-1851, din comisiunea pentru cenzurarea scrierilor bisericeşti la Ministerul de interne din Viena; mijloci tipărirea de cărţi bisericeşti, care, până la dânsul, se aduceau din străinătate; publică, în calitatea sa de vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, mai multe lucruri, în Almanahul Calendarului diecezan şi în Foaia Societăţii; făcu, la 1871, un proiect de lege privitor la congresul bisericesc al Bucovinei, care fu sancţionat şi, în fine, aduse la îndeplinire apariţiunea foii bisericeşti „Candela”, la care colaborează.

*

Nu mai puţin mari sunt meritele sale ca arhipăstor. Lui îi datoresc văduvele de preoţi din Bucovina şi orfanii lor obţinerea şi mărirea pensiilor lor, din Fondul religios ortodox oriental; el a îmbunătăţit soarta cântăreţilor bisericeşti; o mulţime de studenţi săraci îşi datoresc cariera mărinimiei I. P. S. Sale şi mulţi săraci îi datoresc pâinea de toate zilele. De aceea, înaltul prelat se bucură de stima şi încrederea generală din partea clerului bucovinean şi, mai ales, din partea poporenilor. Dovadă despre aceasta e că, în mai multe rânduri, primul Colegiu electoral al marii proprietăţi bucovinene l-a ales deputat în Dietă şi în Reichsrath; Emimenţa Sa este şi acum membra al delegaţiunii Dietei Bucovinei şi membru al Camerei magnaţilor din Viena. De asemenea, pe lângă demnitatea de vicepreşedinte al Societăţii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, Eminenţa Sa este şi membru onorific al acestei societăţi, de la 1880.

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Profesorii facultăţii de teologie din Cernăuţi îi dădură titlul de doctor sanclac teologiae honoris causa.

*

Toate cele arătate explică îndeajuns pentru ce serbarea jubileului Eminenţei sale este o adevărată sărbătoare naţională. Dăm în numărul de azi şi portretul I. P. Sfinţiei Sale, copie după portretul pictorului Eugen Maximovici. / I. H. (Adevărul, Anul VI, No. 1566, joi 1 iulie 1893)


Pagina 7 din 95« Prima...56789...203040...Ultima »