ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 7

Fişe pentru povestea neamului Hâncu (II)

 

Oşteni moldoveni

 

 

1657. Mihalcea Hăncul artnaşul şi cu fratele său Ştefan izbaşa cumpără partea de moşie a Condrei din Condreşti. (Regest).

Nechita ficiorul lui Vasîli Blacăş(?), nepot lui Marcu cel roş, strănepot Condrii lui Volocu din Condreşti au vândut toată partea Condrii din Condreşti Mihalcii armaş şi frăţâni-său lui Ştefan Izbaş cu zapis din anii 7165 drept un cal bun preţăluit în 40 lei.

Tribunalul Lăpuşna, Arhiva veche, dos. Nr. 5807-I/1816, fila 122. Vezi un Ştefan Izbaşa în 1687 (G. Ghibănescu, Surele şi izvoadet VII, p. 141 precum şi nota de sub doc. Nr. 47)”[1].

 

 

1659, Mai 2. Gheorghe Ghica Voevod dărueşte lui Mihalcea Hâncul serdarul satul Măneşti de la ţinutul Trotuşului ce s-a luat pentru viclenie de la Vasile hatmanul. (Copie).

Copie de pe un hrisov de la Gheorghie Ghica Vvod. din let 7167 Mai 2.

Noi Gheorghi Ghica voevodu, bojii milostivii gospodar zemli Moldavii.

 

Adecă acest adevărat al nostru credincios boiarin Mihalcea Hâncul sardariul slujit-au altor domni cu dreptate şi cu cre­dinţă, iar astăzi şi Domnii Mele au slujit şi ţării noastre cu mare dreptate şi cu credinţă. Pentru aceia văzând Domnie Me slujba lui cea dreaptă, milostivitu-ni-am şi spre dânsul cu osăbită mila noastră şi am dat şi am miluit noi pre dânsul într-a noastră ţară, într-a Moldovii, cu un sat anume Măneştii la ţinutul Totruşului, care sat au fost a lui Vasile hatmanului, fratele lui Ştefan Vvd. şi l-am luat Domniea Me de viclean, pentru care lucru de multe ori s-au ridicat cu oşti din Ţara Unguriască şi au venit cu sabie asupra Domniei Meale şi au făcut multe nevoi şi prădare săra­cilor în ţară; ce Dumnezeu nu li-au agiutat, ci tot s-au întors şi cu ruşine. Pentr-aceia acela sat Măneştii că să fie boerinului nostru Hâncului sărdariu di driaptă ocină şi dare şi miluire lui şi fecio­rilor lui şi nepoţilor şi strănepoţilor şi apoi rodul ci să va alege lui aproape, neclătit nici odinioară în veci. Aşijderea pre urma noastră cine va alege Dumnezeu să fie Domn într-a noastră ţară a Moldavii din feciori noştri sau dintr-a noastră seminţie sau pe cini Dumnezeu va alege, să nu strice a noastră danie şi tocmală ci să aibă a-i da şi a-i întări pentru slujba lui ce cu credinţă ci ni-au slujit, iar cini va strica a noastră danie să fie neertat de Domnul Dumnezeu ci au făcut ceriul şi pământul şi de toţi sfinţii şi să aibă parte de Iuda şi cu procliatul Ariie. Amin.

Pis u las. / Sam gospodnă scazal. /

Iscălitura lui Gheorghie Ghica Vvd.

 

Această copie s-au scris asemine de pe cea vechi de Gheorghie Evloghi la let 1785, Iunii 28.

 

Extras din dosarul familiei Hâncul din Arhiva nobilimii. În Arhiva Sta­tului din Chişinău. În 1654, Ianuarie 14, Gheorghe Ştefan întărise Măneştii mănăstirii din cetatea Neamţului (Academia Română 36 – CLXXV. Cre­şterea col.  XXVI, p. 62).

 

Poate cea mai de seamă figură din istoria ţinutului Lăpuşna este aceea a lui Mihalcea Hâncul, boier de ţară care a înţeles să se răzvră­tească împotriva lui Gheorghe Duca Vodă şi, implicit, împotriva grecismului.

E greu de precizat care a fost rolul politic al lui Mihalcea Hâncul sub domnia lui Vasile Lupul. Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Miron Costin ne povesteşte că cei din urmă ostaşi cari l-au urmat pe Vasile Lupul, atunci când se înscăunează la Domnie Gheorghe Ştefan, au fost «Hânceştii»: „Iară Vasilie Vodă, văzând risipa oştii sale, au purces şi el deodată foarte cu puţini pre lângă sine den capitele slujitorilor şi din Hânceşti unii şi l-au luat întru sine, apărându-l cu mare lauda sa şi veste şi pomenire cinstei. La vreme ca aceea să stee la nevoia Domnului cu cinste veşnică hiecăruia este”[2].

 

Că printre aceşti credincioşi ai lui Vasile Lupul a fost şi Mihalcea Hâncul ne-o spune acelaşi cronicar, când vorbeşte de cea de a doua domnie a lui Gheorghe Ştefan: „Ce domnia Ştefan Vodă fără de grije; numai o seamă de Lăpuşneni, ales Hânceştii, nu erau deodată aşezaţi şi fugise Mihalcea Hâncul la Turci. Ce agiungând Ştefan Vodă cu bani la Paşa de Silistra l-au fost prins Paşa şi l-au trimis în obezi la Stefan Vodă; şi l-au ertat şi l-au pus armaş al doilea”[3]. Un regest din acest volum confirmă această arătare prin faptul că ni-1 vădeşte pe Mihalcea Hâncul armaş în anul 1657. (Documentul Nr. 56).

 

Sub Gheorghe Ghica, Domnul ce urmează şi care pare a pedepsi pentru „hiclenie” pe toţi partizanii lui Gheorghe Ştefan, răzvrătiţi contra Iui Vasile Voevod, Mihalcea Hâncul, după arătarea acestui document din 1659, Mai 2, pare a fi fost serdar. Gheorghe Ghica îi dăruieşte satul Măneştii din ţinutul Trotuşului, confiscat de la Vasile Hatmanul, fratele lui Gheorghe Ştefan.

Continuă a fi vel serdar sub Ştefăniţă Vodă, fiul lui Vasile Lupul. Acesta îi re-întăreşte stăpânirea asupra satului Măneşti, în 2 Ianuarie 1660[4]. În acelaşi an, la 11 Octombrie, semnează în calitate de serdar un act al Diva­nului alături de ceilalţi veliţi boieri[5].

 

În vremea aceea, ne spune din nou cronica, Constantin Basarab, cu oaste căzăcească venea să-l gonească din scaun pe Ştefăniţă Vodă. Acesta, auzind, că rivalul său trece Nistrul pe la Soroca, i-a ieşit cu oastea sa înainte, la Coiceni peste Prut, „şi au pus tabără acolo…, iară câtă oaste era o trimisese Ştefăniţă Vodă toată, în frunte înainte pre Rautu cu Catargiul şi cu Grigori paharnicul şi cu Mihalce Hâncul serdariul”. Moldovenii sunt învinşi de către Chelşca cazacul şi Constantin Basarab intră în scaunul Moldovei pentru câteva zile din începutul lui Februarie 1661. În aceiaşi lună, cu ajutorul tătarilor, Şte­făniţă se reîntoarce în scaun, iar Constantin Basarab fuge la Poloni.

 

În acelaşi an „cât s-au desvărat”, lui Ştefăniţă Vodă „i-au venit poroncă să trimită oaste în Ţara Ungurească şi de la munteni, iar aşa, asupra lui Racoţi; şi au trimis Ştefăniţă Vodă pre Mihalce Hâncul sărdarul şi pre Voicecovschi, căpitanul de lefecii cu o mie de oameni”[6].

Cronicile nu ne dau nici o ştire despre rolul jucat de Mihalcea Hâncul sub domnia lui Istrate Dabija Vodă. Trei regeşte din acest volum, din 1663, Mai 20 (70), 1664, Martie 27 (74) şi 1665, Iunie 12 (75), ne încredinţează că Mihalcea Hâncul şi-a păstrat şi sub acest domn, serdăria.

 

La sfârşitul primei domnii a lui Gheorghe Duca Vodă – 1666, Mai 4 – este vel medelnicer şi Domnul îi întăreşte moşia Gheţăoanii pe Bâc, de lângă Chişinău[7].

Tot medelnicer este în acelaşi an – 1666, Noemvrie 8 – sub domnia nouă a lui Ilieş Alexandru Voevod care îi întăreşte daniile şi cumpărăturile sale din moşia Secărenii, din ţinutul Lăpuşnei[8].

 

După Ilieş Vodă, venind Domn Duca Vodă, cu a doua domnie, „cu cât au fost la domnia dintâi bun, cu atâta la a doua domnie s-au arătat rău şi cum­plit”. Lăpuşnenii, Orheienii şi Sorocenii se răscoală. În fruntea lor se află Mihalcea Hâncul serdarul, Constantin Clucerul şi Apostol Durac serdarul. „Fugit-au toată boierimea care încotro au putut; iar Duca Vodă văzând că s-au ridicat atâta ţară asupra lui au eşit din Curtea Domnească cu toată casa lui. Hânceştii au intrat la Curte şi prin casele boiereşti şi negustoreşti din târg, stricând şi jefuind şi prinzând pe Greci. Pre câţi i-au găsit pre toţi i-au omorât”[9]. Aceasta se întâmpla în primele zile ale anului 1672.

 

Răsculaţii stăpânesc de fapt Moldova toată luna Ianuarie şi începutul lunii Februarie. Pentru a preveni reîntoarcerea cu ajutor turcesc a domnului alungat, Hâncul şi Hăbăşescul cerură ajutorul Polonilor, oferindu-se ei să întreţină oastea leşască şi să închine în schimb Moldova suzeranităţii po­lone[10].

Duca Vodă cu ajutorul lui Halil Paşa serascherul de Babadag şi al lui El-Agasi din Bugeac înfrânge pe răsculaţi lângă Paşcanii de pe Ichel şi Hâncul cu Durac se refugiază peste Nistru la Raşcov.

 

De aci face numeroase incursiuni, după jafuri şi informaţiuni în nordul Moldovei, până chiar prin luna Iunie 1672, după cum rezultă dintr-un raport, cu data de 30 Iunie, din Mohilău[11]. Răzvrătiţii stăpâneau de fapt Nordul Moldovei cu Soroca şi Hotinul.

Ofensiva turcă îi goneşte însă pe malul ucrainean al Nistrului. Singur Raşcovul rezistă atacurilor turceşti.

 

Însuşi sultanul se pune în fruntea expediţiei sale pentru cucerirea Cameniţei. La 10 Iulie este primit cu alai la Iaşi şi puţin după aceia, la 16 August, Duca Vodă este mazilit.

La 27 August, Cameniţa capitulează, pacea se încheie la 13 Octomvrie. La 20 Octomvrie turcii pleacă către casă, noul Domn, Ştefan Petriceicu Hasdeu, rămânând el să păzească Hotinul[12].

 

Nemaifiind Domn Duca Vodă, duşmanul său, Hâncul pare a se reîn­toarce în ţară. Aşa ar rezulta din faptul că este judecat ca „biv serdar” de către Ştefan Petru Voevod la 1673, Iunie 17, în cetatea Hotinului (do­cumentul Nr. 102).

Şi încă o nouă schimbare de Domn. Acesta, Dumitraşcu Vodă, la înce­putul anului 1674, de teama incursiunilor polone, opri pe lângă sine pe Tătari, pe care-i aşeză în ţinuturile Orhei, Lăpuşna, Iaşi, Hârlău şi Fălciu. Aceştia lui după atâta zbucium. Singur el ne spune în diata sa: „că dându-ne Dumi­traşcu Vodă la robie ca plătind bani ce mâncându-le ţara (sic!), iară mie jefuiră cumplit ţara şi după două luni trecură Nistrul, ducând cu ei robi nume­roşi. Printre aceştia se afla probabil şi Mihalcea Hâncul, potolit lângă căminul nu mi-au agiuns din toată agonisita mea 1000 lei şi m-au luai Turcii rob şi m-au dus la Roşiea” (documentul Nr. 118).

 

Feciorul lui Mihalcea Hâncul, Dumitraşcu, a vândut tot ce a avut şi l-a răscumpărat.

În adevăr, sub Antonie Rusăt Voevod este stolnic şi, la 1676, domnul îi întăreşte să stăpânească „bucata ace de loc din Lăpuşna cu moară, fiindcă şi Gheţăoanii, care i-au dat în schimb au doi iazuri şi vaduri de moară în Bâc”[13].

Faptul că s-a văzut scăpat din robia tătărască a avut desigur o puter­nică înrâurire asupra sufletului războinicului nostru. Aşa a zămislit ideea sa de a face o mănăstire şi tradiţia locală, care dăinuieşte şi astăzi, spune că mănăstirea a fost ridicată în semn de mulţumire că pe locurile unde se înalţă astăzi, în mijloc de codru, şi-a găsit ascunziş şi mântuire de tătari fata lui Hâncu, nu face decât să confirme această presupunere a noastră.

 

În adevăr, la 1677, Decemvrie 9, Mihalcea Hâncul dăruieşte mănăstirii făcute de el la Vlamnic „Vlamnicul de în deal şi Vlamnicul den vale despre Pereani până în hotarul Perenilor şi despre Cărsteştii până în hotarul Cârsteştilor şi a Căzăneştilor. Aşijderea şi spre Lozova până în valea ce se cheamă hotarul Lozovii până în vărsătura apei. Aşijderile despre Miclăuşeni până în obârşia Tărnuşii”. De asemenea îi mai dă „un bătrân ce se chiamă în Corneşti în fundă­tura Bâcovăţului ce l-am cumpărat de la Andreiu Horopcianul şi de la Burlă călugărul şi de la surorile lui din vatra satului Cârsteştilor”[14].

De aci înainte bătrâneţea îl împiedică să mai ia parte activă la viaţa politică a ţării, până la moartea sa, care pare a fi avut loc în 1698, Ianuarie, când şi-a făcut şi diata (documentul Nr. 118).

 

Rolul său politic se poate explica prin legăturile adânci ce existau între el şi ostăşimea din ţinutul Lăpuşnei. În adevăr, în calitate de serdar de Orhei, avea sub conducerea sa călărimea recrutată în această margine a ţării, în special mazilii din Lăpuşna, Orhei şi Soroca cu care, sub îndelungata sa dregătorie, a avut strâns contact. Pe de alta, fiind răzeş într-o mulţime de moşii din ţinutul Lăpuşnei, în special de pe valea Lăpuşnei, între el şi ostaşii săi erau şi legături de rudenie mai mult sau mai puţin apropiate. Numai astfel se poate explica faptul că vorbesc cronicarii de „o samă de lăpuşneni, ales Hânceştii” ca de o masă considerabilă de ostaşi în strânsă legătură cu eroul nostru.

Un alt fapt de relevat este acela că fiul său Dumitraşcu era căsătorit cu fiica lui Constantin Clucerul, altă căpetenie a revoluţiei[15].

 

Locul de baştină al lui Mihalcea este satul Secăreni. În acest sătuc de pe valea Lăpuşnei trăiesc şi astăzi, după aproape 300 de ani, urmaşii săi, cei mai săraci „dvoreni” ai Basarabiei. Astăzi ţărani simpli, nemaipăstrând nici o tradiţie familiară, sunt singurii nobili care n-au avut nici contact, nici foloase de pe urma aristocraticei stăpâniri ruseşti. Tot pe moşia Secărenilor există şi astăzi mănăstirea Hâncului, la izvorul Cogălnicului.

Despre ascendenţii lui Mihalcea Hâncul documentele nu ne aduc nici o informaţie. A avut însă un frate, pe Ştefan Izbaşa[16].

 

A fost căsătorit de două sau chiar de mai multe ori[17]. Pe una din soţii a chemat-o Marula şi era fata unui Costin, băştinaş în Pocşeşti şi poate în Băcşeni, Cârsteşti, Perieni şi Ialoveni[18], moşii în care se dovedeşte în orice caz, cu certitudine, că a stăpânit şi Mihalcea Hâncul.

O altă soţie a sa a fost Nastasia, văduva unui Potlog, din care descinde familia mazilească Tăbârţă din Iurceni[19].

Alte moşii de baştină a lui Hâncu au fost Gheţăoanii, astăzi înglobată în Vistierniceni, suburbie a Chişinăuui şi Brătenii în valea Lăpuşnei[20].

 

A mai cumpărat părţi de moşii la Secăreni, la Condreşti, la Corneşti pe Bucovăţ şi în Aşbâca[21]. Prin Dumitraşcu Hâncul s-a continuat neamul Hânculeştilor. El a fost – cum era şi firesc ca unic fecior – copilul preferat al tatălui său. Singur Mihalcea Hâncul ne spune în diata sa că a trăit cu el 43 de ani după moartea jupâneselor lui. De altfel singur Dumitraşcu s-a zbătut şi a cheltuit ca să-l răscumpere pe tatăl său din robia tătărască[22].

În 1668 Dumitraşcu era vătaf de stolnicei. Urmaşii îl arată mai târziu stolnic[23].

 

Tatăl său îi lasă moşia părintească a Secărenilor, în care însăşi el Du­mitraşcu făcuse cumpărături, după cum mai cumpărase pământ şi la Paşcani[24] şi la Corneşti pe Bucovăţ[25], actualul sat Dolna.

Se căsătoreşte cu o fată a lui Constantin Clucerul, alt boier de frunte din partea locului – ascendent, necunoscut până azi  – al poetului Constantin Stamate. Constantin Clucerul îi dă zestre, între altele, părţi din moşia Moleşti[26].

 

Fată mai mare a lui Mihalcea Hâncul a fost Maria, căreia tatăl său i-a dat zestre moşia Condreştii[27]. Pare a nu fi avut urmaşi, fiindcă această moşie este stăpânită, douăzeci şi doi de ani mai târziu, de Miron Hâncul, fiul fratelui ei Dumitraşcu

Alte două surori, fete ale lui Mihalcea Hâncul, au fost Alexandra şi Chelsia. Acestora le-a dat tatăl lor „Băcşeanii, Cârsteştii, Perienii, Ialovenii, Pocşeştii, unde au fost baştină lui Costin, socrul lui Mihalcea Hăncul[28].

 

Din Chelsia nerămânând urmaşi, în 1741, Aprilie, Tofana şi cu feciorul ei Apostol, ce s-au răspuns că să trag din Alexandra, fata lui Mihalcea Hâncul, dau în judecată pe urmaşii lui Dumitraşcu Hâncul cerând de la ei împărtăşire din toate moşiile Hânculeşti. Grigore Ghica Vodă, ţinând seamă de împărţirea făcută de Mihalcea Hâncu şi de faptul că Dumitraşcu Hâncul dobândise el parte din moşiile revendicate, le atribuie Alexandrei şi Chelsiei numai părţile de moşie din cele cinci sate mai sus pomenite, cuvenite atât Alexandrei, cât şi surorii ei, Chelsiei… Alexandra a fost făcută cu Marula, fata lui Costin. Aceeaşi mamă pare a fi avut şi Chelsia, deşi acest lucru este contestat de urmaşii Alexandrei, în 1741. (Vezi mai jos Nr. 151).

În ce priveşte urmaşii lui Dumitraşcu Hâncul, vezi mai jos Nr. 154 şi 201”[29].

 

 

 

 

[1] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 56, pp. 76, 77

[2] M. Cogălniceanu, Letopiseţe, Tom. I, 1872, p. 339.

[3] Ibidem, p. 347

[4] Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea subt ruşi, 1931, Chişinău, p. 493.

[5] G. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. III, Partea I, Iaşi 1910, p. 159.

[6] M. Cogălniceanu, Letopiseţe, 1, p. 371 ; Cf. N. Iorga, Studii şi documente, VI, p. 83.

[7] I. N. Halippa, Trudâi, I, p. 200.

[8] L. T Boga, op. cit., X, p. 13.

[9] I. Neculce, Cronica lui, Ed. Procopovici, p. 218 şi M. Kogălniceanu, Letopiseţe, II, p. 6.

[10] N. Iorga, Studii şi documente, IX, p. 146-14 .

[11] Ioan Moga, Rivalitatea polono-austriacă şi orientarea politică a ţărilor române la sfârşitul secolului XVII, 1933, Cluj p. 8 şi 9.

[12] Ibidem, p. 14.

[13] I. N. Halippa, Trudâi, I. p. 201.

[14] L. T. Boga, Documente basarabene, IX, p. 1.

[15] V. doc. Nr. 154.

[16] V. doc. nr. 56.

[17] V. doc. nr. 118.

[18] V. doc. nr. 154.

[19] V. nota de sub doc. nr. 86.

[20] I. N. Halippa, loc. cit., 200 şi 201 şi documente din colecţia mea.

[21] V. doc. nr. 70, 74, 78.

[22] V. doc. 154.

[23] V. doc. nr. 81.

[24] V. doc. nr. 75, 78, 79.

[25] V. doc. nr. 154.

[26] V. doc. nr. 154.

[27] V. doc. nr. 154.

[28] V. doc. Nr. 92, 154 şi 201

[29] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 61, pp. 80-86


Fişe pentru povestea neamului Hâncu (III)

 

Lăpuşneanu arătând soţiei sale capetele boierilor ucişi

 

 

1660, Septemvrie. Ştefan Vasile Vodă întăreşte cumpărăturile făcute de Mihalcea Hâncu de la Constantin Hăbăşescul în Secăreni (Regest).

Toată partea din Săcăreni a lui Vasili, ficiorul lui Costandin, frateli Hăbăşescului din Bolţuneşti cumpărătură Mihalcii Hâncului drept 40 taleri de la Vasile cu ispisocu de la Ştefan Voevod din let 7169, săptv.

Tribunalul Lăpuşna, Arhiva veche, dos. Nr. 5807, 1/1816, fila 119 verso. Bolţuneştii este probabil satul Bolţun de astăzi”[1].

 

 

1663, Mai 20. Mihalcea Hâncul serdarul capătă danie doi bătrâni din satul Corneşti din Valea Bâcovăţului şi din Aşbâca. (Regest).

Un zapis din let 7171 mai 20, de la o Aftinie, fata unui popa Gavriil, ficiorul Miculii din Corneşti prin cari s-au văzut scriind că au dat danii lui Mihalce Hâncul sărdar a ei driaptă ocină şi moşii ci au avut de la părinţii săi doi bătrâni din sat din Corneşti din vale Bâcovăţului şi din Aşbâca din vatra satului şi din ţarină şi din vaduri di moară şi din tot vinitul cât s-a alegi parte acelor bătrâni.

Arhiva Statului Chişinău. Tribunalul regional, dos. Nr. 607, fila 1487.

Satul Corneşti din valea Bâcovăţului nu este altul decât satul Dolna de astăzi, situat în apropierea celorlalte sate Hânculeşti (Vezi pag. 141)”[2].

 

 

1664, Martie 27. Mihalcea Hâncul serdarul capătă danie părţi de moşie în satul Corneşti de pe Bâcovăţ din ţinutul Lăpuşnei. (Regest).

Alt zapis di la un Arion, fratile Duralii din let 7172, martii 27 prin care s-au văzut scriindu că au dat danii iarăş acelui Mihalce Hâncu sărdar toată parte sa di ocină şi a frăţâne-său a Duralii şi a fratelui lor a lui Vejuncu câtă să va alegi din sat din Corneşti a patra parte ci esti pi Bâcovăţu la ţinutul Lăpuşnii din vatra satului şi din tot venitul.

Arhiva Statului Chişinău. Tribunalul regional, dos. Nr. 607, fila 1487”[3].

 

 

1665, Iunie 12. Dumitraşcu, fiul lui Mihalcea Hâncul serdarul capătă danie părţi de moşie la Scumpia şi la Corneşti pe Bâcovăţ în ţinutul Lăpuşnei (Regest).

Zapis de la un Andreiu Horotcianu din Pereni sin lui Ghervasii, nepot Lupului Divirca din let 7173, iunie 12 prin cari arată că au dat danii unui Dumitraşcu ficiorul Mihalcii Hâncul sărdariul toată parte sa di ocină şi di moşii din Scumpii ci est pi Bâcovăţu la sat Corneşti şi din Corneşti din sat cât să va alegi şi din tot vinitul locului.

Arhiva Statului Chişinău. Tribunalul regional, dos. Nr. 607, fila 1487”[4].

 

 

1667/1668. Dumitraşco Hăncul cumpără părţi de ocină din moşia Corneşti de pe Bâcovăţ. (Regest).

Un zapis din let 7176 (dar di la cini ar fi nu s-au ştiut) fiind hârtie ruptă la începutul scrisorii prin care s-au văzut scriind că au vândut iarăşi acelui Dumitraşcu Hâncul a lor driaptă ocină şi moşii ci li s-au vinit de pi muma lor la sat la Corneşti de pi Bâcovăţu.

Arhiva Statului Chişinău. Tribunalul regional, dos. Nr. 607, fila 1487”[5].

 

 

1668. Dumitraş Hâncul cumpără de la Pintilie Drojdie şi alţii parte din moşia Paşcani[6]. (Regest).

Pintelei Drojdii şi Andrei cu femeiea sa Năstasîea, fata lui Drojdii şi a Măricăi şi Eni Mahu cu ficiorii lui Ion şi Gheorghiţi, nepoţii Gaftonii au vândut lui Dumitraş ficiorul Mihalcii Hâncului sărdar toată parte lor din moşiea din Paşcani, a patra parte dintr-un bătrân, care moşiie li-au fost di pe moşul lor Toma Bogheon cu vatră de sat şi cu locuri de fânaţi cu 16 pământuri şi giumătate ţarină şi din eleşteu cât să va alegi parte lor şi cu pomăt la rădiul Mâţiului drept 30 lei cu zapis din anii 7176.

Tribunalul Lăpuşna, Arhiva veche, dos. Nr. 5807-I/1816, fila 122 verso”[7].

 

 

1668, Octomvrie 18. Ilieş Alexandru Voevod întăreşte stăpânirea lui Dumitraşcu vătaf de stolnicei asupra părţilor de moşie din Corneştii de pe Băc şi din Valea Scumpiei ce a cumpărat de la Andrei Horotcianul (Regest).

O carte gospod di la Ilieş Alicsandru Vodă din let 7177 octv. 18 prin cari s-au văzut volnicindu pe un Dumitraşcu vătaf de stolnicii ca să aibă a opri şi a ţine a sa driaptă ocină şi moşii de la Andrei Horotcianu de la sat de la Corneşti ci esti pe Bâc şi di pi o vali ci să chiamă Scumpiia şi din tot venitul cât să va alegi parte Horotcianului, iar carile să va faci răzăş pi acel loc cu dresi ci va avea să vii di faţă.

Arhiva Statului Chişinău. Tribunalul regional, dos. Nr. 607, fila 1487 verso. În dosar se află şi următoarea însemnare referitoare la acest document:

 

 

„Însă carte aceasta cu zapisul acel de sus zis de la Andrei Horotcianul s-au văzut nepotrivit căci la zapis arată acela că au dat danii parte sa acelui Dumitraşcu Hâncul, iar prin carte arată că ar fi avut-o cumpărătură şi la zapis scrii Corneşti pi Bâc şi paharnic Cozma au dat samă că Bâcul de Bâcovăţ să diosăbeşti, fiind aiure mai departe Bâcul, iar nu undi acum ceri schitul să stăpânească şi la zapis scrii numili lui Dumitraşcu, ficiorul sărdariului Mihalce Hâncul, iar prin carte arată numai numili acelui Dumi­traşcu vătaf de stolnicii şi nu-l numeşti Hâncul, deci după acesti cuvinti zapisul s-au văzut nepotrivit cu carte. [Fila 1487 verso)”[8].

 

 

1669, Septemvrie. Aniţa Hânculeasa, nepoata lui Petriman şi lui Mihăilă, strănepoată lui Marcu Mâra vinde lui Petraşcu Iordăchele vătaful de aprozi, părţi de moşie din Corneşti, Bumbăteşti, Hâărceşti, Dumbrăviţa, Verdeşeni, Osânzeni, Copâceni, Mireşti, Brătuleni, Bâcşăni, Ialoveni şi Cristeşti din ţinuturile Iaşi, Orhei şi Lăpuşna. (Copie).

 

Suret scos di pi zapisă vechi pe câţi moşii, după cum arată în gios anumi, cari s-au dat la mâna răzăşilor di aceste moşii cuprinzătoari că Aniţa Hânculiasă, nepoata lui Petirman şi lui Mihăilă, strănepoată lui Marcu Mâra din Mireşti, cari s-au tras din Hârcea vornicul înpreună cu toţi ficiorii ei anumi Mârza şi Gavril şi Păvălachi şi fiica ei Rucsanda şi inpreu[nă] cu nepoţii ei Ilii Tambur şi Mihălachi Tambur scriu şi mărturisăsc şi înpreună cu alţi nepoţi a lor cari mai gios vor iscăli cu acest adivărat zapis lJa mâna dumsali lui Petraşcu Iordăchele vătavului di aprozi ci di a lor bună voi au vândut a lor dreaptă ocină şi moşii ci au avut di la moşii lor, ce sunt în ţânutu Eşului piste Prut întâiaş dată anume Corneştii di supt Codru, cu livez şi cu iaz şi cu loc di prisăci, a treia parte di sat şi Bumbăteştii[9] cu iaz, iarăş a triea parte de sat şi Hârceştii pi Cula supt Codrul Botnii cu livez di pomete şi cu locuri di prisăci şi cu trii vaduri di moară în Ichil şi-n Cula şi Târnuşa iarăş în ţinut Eşului cu iaz a triea parte di sat şi / Dumbrăviţa tij în capul ţinutului Eşii, iarăş a triea parte de sat /[10]  şi Verdăşănii pă Vladnic a triea parte de sat şi Osămzănii[11] în ţânut Orheiului iarăş a triea parte de sat şi Copăcenii[12] din ţinut Orheiului pe Ciuluc şi pi Răut a triea parte de sat, care aceste moşii umblă câte în trii bătrâni şi întru şapte au câte un bătrân carili bătrânul lor să cheamă bătrânul lui Petirman, ficior lui Marcu Mâra din Mireşti, carili s-au tras din Hârce vornicul di ş-au scos şi Hârceştilor numi pi numili lui Hârceştii, întrunili hotară [nu][13] este di pi moaşa lor şi într-altili di pi moşul[14] lor Petriman. Asîjdirea au mai vândut dumisali Iordăchelii giumătati di sat din Mireşti stâlpită aleasă, în Brătuleni iară în ţinut Eşului, carili esti iarăş di pi Marcu Mâra însă în celealante hotară ci scriu mai sus umblă căti în patru bătrâni, iar acum umblă în trei că au fost patru fraţi cu Măicanu şi l-au plătit cei trei fraţi di la nişti Turci şi acum să înparte în trei părţi. Deci având ei trebuinţă de bani şi nedându-le mâna a le stăpâni şi având şi alte moşii mulţi pintre alte locuri s-au socotit cu toţii cari s-au numit mai sus şi l[e]-au scos vânzătoare şi la vânzarea lor au întrebat pe toţi răzăşii din sus şi din gios şi nimi nu s-au aflat nici s-au apucat nedându-li mâna ca să cumpere, numai dumlui boeriul Petraşcu Iordăchelea fiind şi răzăş dintr-alt bătrân, dintraceste hotară s-au aflat di au sprijinit şi i-au dat şi ei acest adivărat zapis în mâna dumisali şi dumlui încă l-au făcut lor plata deplin în mân[ă], bani gata 328 galbeni ungureşti şi vinitici di aur şi 8 boi într-ales, 6 vaci cu viţăi. Deci osăbit di acestea moşii ci s-au vândut mai sus despre soacră lor Aniţa înpreună cu ficiorii ei şi nepoţii ei şi Irimiea Guţul înpreună cu soţul său Stratona scriu şi mărturisescu având şi ei părţi di moşii di la părinţii lor anumi Băcşănii pisti Prut în capul ţinutului Eşii, din gios, a triea parte de sat şi Ialovenii în ţinut Lăpuşnii pi Işnovăţi şi Crâsteştii iarăş în ţinutul Lăpuşnii şi Pocşăştii pi Ichil în ţânut Orheiu în tuspatru moşiili acestea ari câti un bătrân cu iazuri şi cu moară din Crâsteştii şi Ialoveni. Şi Ialovenii şi Pocşăştii, trii bătrâni i-au vândut dumisali Iordăchelii drept bani gata 250 bă­tuţi, iar Băcşănii / încă le-au socotit di bună voia sa pentru că di multe ori l-au folosit şi l-au scos de la multe nevoi[15]. Alta văzând şi plata bună diplin în mânili lor şi i-au prins nevoia încă iau mai dat şi de la dânsul danii Băcşănii un bătrân ca să fii du­misali di la dânşii ocină şi moşii nerăşuiti şi neclintiti în veci. Deci din toate hotarăli ci scriu mai sus şi din toate vadurili di moară şi din toati livezili strămoşilor lor şi din păduri şi din câmp şi din apă şi din tot locul cu tot vinitul dumisali şi giupânesăi du­misali Saftii şi cuconilor şi nepoţilor şi strănepoţilor şi a tot nea­mul dumisali ci ni s-ar alegi mai di aproape, neclintit în veci. Deci înştiinţează pi dumlui boeriul Iordăchelea că di mulţi răscoali şi prăzi ci au dat piste moşii dumilorsali într-aceli părţi di loc precum ştiu toată lumea, s-au răsărit[16] toate dresili şi uricili vechi acestor moşii [nu] numai a lor ci a tuturor răzăşilor şi nicăiurea nu s-au aflat nici s-au ivit pân atunce la vânzarea lor şi alte zapisă vechi le-au dat în mâna dumilorsali făr numai un uric a Hârceştilor, iară un uric a Cobăţănilor[17] s-au aflat la dumlui, fiind şi dumlui părtaş la ace moşii pi alt bătrân. Au mai dat un izvod dumisali făcut după perdirea dresilor, carili arată toati ho­tarăli în câţi bătrâni umblă anumi; le-au dat în mâna dumisali în loc di dresi, iară în urmă după dumlor di s-ar ivi undeva nescaiva dresi sau urice din celi perdute ori la streini ori la oamenii lor să aibă dumlui cu zapisul acesta să li ieie din mână dresili ori dintr-a cui mână ar fi, să rămâi ruşinat di odată, că nu le-au scos. atâta vremi la iveală, să nu li să ţii în samă, să-ş stăpânească dumlor moşiili cu paci cu celi di cumpărătură, aşa şi ce di danii în veci di veci”.

 

 

Extras din dos. Nr. 351 1822, fila 167 din arhiva veche a Tribunalului Lăpuşna. O copie, în care din eroare sunt omişi feciorii Aniţei Hânculesei se află la Academia Româna, pachet LVIII, Nr. 72. Din această copie reţinem următoarele semnături ale zapisului: Maria sora Aniţei, Toader pâr­călabul de Orhei, Neculai izbaşa, Vasile Jepchiu, Crăciun călugărul, Istrati, popa Mierăuţă, Constantin izbaşa şi Ioniţ, vornicul de Bălăşeşti. În dos. Nr. 8044/1819, fila 774 verso din Arhiva veche a Tribunalului Lăpuşna se găsesc următoarele  referinţe asupra urmaşilor lui Marcu Mâra:

 

„O copie depi o spiţi di neam făcută di vornic di poartă Dimitrie Jărdan din cari s-au văzut că familie dumisali Ianblonschi curgi aşă:

Vornic Hârce au făcut pe Marcu Mârea, iar Mârea au făcut pi Petriman şi pi Mihăilă şi Mihăilă au făcut pe Ghervasi Stanciul şi pi Zaharie, iar Zaharie au făcut pi Ambrosie şi pi Irimie Ţărnă şi Irimie Ţărnă au făcut pi Mărina şi pe Ursul Ţărnă, iar Ursul Ţărnă au făcut şapti feciori anumi: Vasilie Ţărnă, Sandul Ţărnă, Frăsâna, Trohina, Rucsanda, Davidu Ţărnă, iar al 7-le nu i să ştie numile şi Rucsanda au făcut şasă anumi Ioan Brahă, Lazăr, Ioniţă, Mărie, Ioana şi altă Ioană, care această Ioană au făcut pi Vasili Ţărnă jignicer şi pe Nastasie maica dumisali Iablonschi”.

 

Socotim că Aniţa Hânculeasa este o rudă apropiată a lui Mihalcea Hâncul, întrucât Aniţa, după cum scrie mai sus, are părţi de moşie în Băcşeni, Ialoveni şi Cristeşti în care avea împărtăşire şi Mihalcea Hâncul (v. nota de sub. doc, nr. 61 şi 154). Pe de altă parte Tâmbureşti, arătaţi în acest document ca nepoţi ai ei se întâlnesc răzeşi în satul hieştrilor Hâncului, Iurcenii, (v. mai sus doc. Nr. 86). Într-o spiţă de neam aflată de mine la mazilul Gheorghe Teleman din acest sat, se arată că Ionel Nohit, fiul lui Vaslie Nohit (v. mai sus doc. Nr. 63 şi 86) a avut o fiică Aniţa, mama lui Ştefan Tambur, la rândul lui tatăl lui Iftode Tambur şi al lui Gheorghiţă Tambur.”[18].

 

 

 

[1] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 64, p. 88

[2] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 70, p. 94

[3] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 74, p. 98

[4] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 75, p. 99

[5] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 78, p. 101

[6] Numele vechi al Paşcanilor a fost Trifeni (Vezi mai jos p. 219)

[7] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 79, pp. 101, 102

[8] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 81, p. 103

[9] În dos. Nr. 8.044/1819, fila 763: Tâmbureştii, în suretul de la Aca­demie Bumboteşti.

[10] Ibidem, lipseşte pomenirea Dumbrăviţei. În suretul de la Academie este.

[11] Ibidem Cobăcenii. La Academia Cobâscenii.

[12] In suretul de la Academie Osincenii.

[13] Ibidem, lipseşte.

[14] Ibidem, strămoşul.

[15] Ibidem: „un bătrân de bună voia sa i-au dat danie pentru multă facire de bine ci au văzut”.

[16] Ibidem: „perdut”

[17] Ibidem: „Scobicenilor”

[18] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 92, pp. 118-121


Fişe pentru povestea neamului Hâncu

 

 

Bunicul trăia în satul Mânjâna (actualul sat Costache Negri) şi i se spunea Hâncu Mânjâneanu. În Gonţa, „Hotarul lui Mânjea” şi Mânjina (p. 156) sau Măngina, „pârâu în judeţul Galaţi”, menţionat în secolul XVI (p. 158), iar „Hotarul lui Mânjea, sat pe Soholui (Mânjina, vale din sus de Pechea, jug. Galaţi; loc pustiu lângă”, menţionat în secolul XVI (p. 125).

 

 

La nume: „Hâncul paharnic, vezi Hanco ceaşnic, Raicov Hâncul” (p. 278). „Hanco (Hâncul) ceaşnic, fratele lui Gavril şi Ivanco, stăpân în Văscăuţi şi Vasilăuţi (1473)… în Zubriceni şi Vancouţi (1479); tatăl Maricăi din Hăncăuţi, Zubriceni şi Oneşti (1528)” (p. 276). „Raicov Haico, tatăl lui Petrică din Zubriceni, Dancăuţi şi Oneşti (1528)” (578).

 

 

Satul de origine, de la care neamul şi-a luat numele, Hancăuţi, la Terebne, azi Ivancăuţi în Moldova, comuna Corpaci, raionul Ediniţa, era întărit, împreună cu Zubricăuţii, în 17 aprilie 1429, lui „pan Radu, gramaticul nostru”, Alexandru cel Bun precizând că „hotarul acestor două sate să-l aibă şi la apă, la Ciuhru, ca să-şi facă în el mori; iar hotarul dinspre alte părţi, dinspre toate, să fie după hotarul vechi, pe unde au folosit din veac” (DRH I, doc. 86, pp. 128-130).

 

Spre sfârşitul lui iunie sau cel târziu la 13 septembrie 1473, Ştefan cel Mare întărea lui „pan Hanco, ceaşnicul nostru” şi fraţilor săi Gavril şi Ivanco (din uric este rupt locul în care era scris „fiii lui…), „ocina lor dreaptă şi proprie, satele anume: Vascăuţi, la obârşia Viliei, deasupra Nistrului, şi alt sat, anume Vasileuţi, pe Prut”, dar şi nişte ţigani, pe care Hanco ceaşnic „i-a dobândit în ţara Basarabiei, când am lovit cu război domnia mea şi am ars Flocii şi Ialomiţa”  (DRH II, doc. 191, pp. 285, 286).

 

În 24 mai 1479, în faţa Divanului lui Ştefan cel Mare are loc o tranzacţie între neamurile cele mai apropiate, „Jivert şi Roman din Cozăreşti, şi Vasco, fiul lui Hobiian, cu sora sa, şi Iura, cumnatul lui Vasco, şi Tulea” vânzând, „din urcul lor drept, satele anume Zubriceanii şi, în alt hotar, Vancăuţii, şi cu moară pe Ciuhru”, pentru 200 zloţi tătăreşti, „panului Hanco”, care primeşte uric (DRH II, doc. 218, pp. 331, 332)

 

 

Mânjea scrie uricele lui Ştefan Tomşa, în 9 aprilie 1623 (doc, 54, p. 86), în 29 mai 1623, la Cotnari (doc. 76, p. 115), păstrându-şi funcţia şi sub Radu Voievod, care îi dicta , la Iaşi, uricul din 26 martie 1624 (DRH XVIII, doc. 183, p. 251).

 

 

În 6 aprilie 1558, în Sfatul Domnesc al lui Alexandru Vodă se afla şi un „Hâncu, pârcălab de Noovgrad” (Surete şi Izvoade XIX, p. 32)

 

 

În 1800, când se făcea cercetarea „asupra dreptului de a face mori pe apa Bâcului, despărţite între ţinutul Lăpuşnei şi al Orheiului, pentru a se curma pricina dintre D. Râşcanu stolnic şi stăpânii moşiilor din jur”, s-a constatat, în privinţa subiectului nostru, că:

 

 

„Iar scrisorile pentru Gheţăoani sunt acestea:

 

Întâi, o carte gospod din 7174 (1666 – n. n.), Mai 4, de la domnul Duca Vodă, cu iscălitura şi pecetea, dată Hâncului vel medelnicer, ca să ţie şi să oprească a sa dreaptă ocină, salul Gheţăoanii, ce sunt în ţi­nutul Orheiului, pe Bâc, lângă Chişinău, cu tot ho­tarul şi cu tot venitul, precum îi scriu dresele cele bătrâne.

 

Al doilea, o carte gospodm tot de la acelaşi domn, din 7178 (1670), Iulie 2, ce scrie către Costandin ca să măsoare seliştea Gheţăoanii, să fie pentru hrana târgoveţilor de Chişinău şi lui Mihalcea Hâncul serdarul, să-i dea pe atâta loc din locul târgului Lăpuşna, din partea de sus, dinspre satul său, dinspre Mlădineşti

 

Al treilea, o mărturie tot dintr-acelaşi an, August 5, precum au măsurat Gheţăoanii cum şi bucata aceea de loc din Lăpuşna.

 

Al patrulea, un ispisoc din 7184 (1676), de la domnul Antonie Rusăt Vodă, cu care întăreşte lui Mihalcea Hâncul stolnic ca să stăpânească bucata aceea de loc din Lăpuşna, cu moară, fiindcă şi Gheţăoanii, pe care i-au dat cu schimb, cu două iazuri şi vaduri de moară în Bâc.

 

Al cincilea, un ispisoc din 7213 (1705), Ianuarie 12, de la domnul Mihai Racoviţă Voevod, de pâra ce a fost între Mogăldea căpitanul, ginerele Hâncului, şi Grigore sin (fiul) Hâncul, şi între Bogos pârcălabul, pen­tru nişte mori ce a fost făcut Bogos în apa Bâcului, la Gheţăoani, împotriva Chişinăului, cu cuvânt că acel vad de mori i l-ar fi dat danie domnul Constandin Cantemir Voda, şi Mogâldea şi Grigore Hân­cul arată că-i dreaptă moşia lor, şi rânduindu-se Gheorghe Apostol vistiernic şi Ion Sturza serdar, de au făcut cercetare la faţa  locului, ar fi mărturisit tot ţinutul Lăpuşnii şi a Orheiului cum că tot ţinutul Lăpuşnei n-are nici o treabă să facă mori sau iazuri în apa Bâcului, şi asemene ar fi arătat şi logofătul Neculai Donici şi pe câţiva martori s-au dus şi îna­intea domniei, de au mărturisit cu sufletele lor precum tot ţinutul Lăpuşnei nu are treabă în apa Bâcului să facă mori sau iazuri, fără decât făcându-se Chişinău târg mare, în zilele domnului Dabija Vodă şi la domnia domnului Duca Vodă, jeluind târgoveţii că n-au loc să-şi hrănească, au făcut schimb cu Hâncul stolnic, de luase moşia Gheţă­oanii şi o dăduse târgoveţilor şi atunci începuse Chişinăul a face iazuri în Bâc, şi pe Bogos să-l dea rămas, ca să lipsească dintr-acele mori, ci să le stă­pânească Mogăldea şi Grigore Hăncul, aflându-se că-s pe dreapta moşia lor, care acea hotărâre pentru apa Bâcului se vede păzită şi până acum.

 

Al şaselea, un hrisov din 7214 (1706), Mai 25, de la domnul Antiohie Constandin Voevod, pentru de iznoavă judecată ce au mai avut Bogos pârcălabul cu Mogăldea căpitanul, ginerele Hâncului, şi cu Gri­gore Hâncul, tot pentru acele mori, şi pe Bogos să dea iarăşi rămas, întărind asemeni după ispisocul de sus arătat, ca Lăpuşnenii să nu aibă treabă în apa Bâcului.

 

Al şaptelea, un ispisoc din 7225 (1717), Decembrie 9, de la domnul Mihai Racoviţă Voevod, de pâra ce a fost între Grigore Hâncul postelnic şi între Grigore Sava părcălabul, pentru un vad de moară ce este lângă târgul Chişinăului, pe apa Bâcului, într-o gârlă, pe care loc îşi făcu Grigoraş Sava şi moară, după dania ce avea de la domnie sa şi după alte cărţi de întăritură, de la domnul Antiohie Voevod, cum că ar fi fost acel loc domnesc, dar, după dresele Hâncului, s-a dovedit că nu este loc domnesc şi cu greşeală i se dăduse dania, care i s-a şi luat din mână, arătându-se şi judecata ce a fost între Hâncul şi între Bogos, pentru alt vad de moară, ce era tot acolo, mai jos, în apa Bâcului, şi cum că târgoveţii numesc Gheţăoani loc domnesc, după schimbul ce făcuse domnul Duca Voevod cu Hâncul, care schimb pe urmă s-a stricat şi a rămas ca să fie apa Bâcului tot de ţinutul Orheiului.

 

Al optulea, o mărturie din leal 7231 (1723), Iulie 31, de Ia vornicii de poartă, cu pecetea porţii gospod (deci, a Divanului Moldovei – n. n.), precum, din poruncă domnească, au adus în biserică pe Grigoraş Hâncul, cu fraţii lui, Neculai şi Miron, feciorii lui Dumitraşco Hâncul, de au jurat pentru moşia din Gheţăoani, precum Done, unchiul lui Constandin Potlog, sin (fiu) lui Neculai, n-a stăpânit Făureştii, în chip că ar fi fost moşia lui, ci a ţinut numai odaia, şi cum n-a cumpărat moşul Hânceştilor acea moşie, când a ţinut pe muma Neculii şi a lui Done şi precum n-a auzit de la nimeni, nici ştiu ei să fi dat Done, cu fraţii lui, bani la răscum­păratul Gheţăoanilor, şi precum nu îmblau ei nici cu un meşterşug şi nici au vreun zapis tăgăduit fără de cale au scos la divan.

 

Al nouălea, o carte gospod, tot dintr-acelaşi an şi zi, de la domnul Mihai Racoviţă Voevod, de pâra ce a fost între Mogâldea medelnicer şi cumnaţii săi, şi Neculai, şi Miron, feciorii lui Dumitraşcu Hâncul, nepoţii lui Mihalcea Hâncul stolnic, şi între Constandin Potlog, feciorul Neculii, şi Gheorghiţă, feciorul lui Constandin Potlog, pentru moşia din sălişte din Gheţăoani, pe care o trag Potlogeştii că ar fi dreaptă moşia lor, de pe Necula, tatăl lor, şi de pe fraţii Neculii, Doni şi Constandin, care au fost hiestri Mihalcii Hâncului, şi de pe moaşa (bunica – n. n.) lor Nastasăia, pe care a ţinut-o Mihalcea Hâncul, care moşie ar fi fost zălogită de un neam al lor şi, pe urmă, dacă a luat Mihalcea Hâncul pe moaşa lor Nastasâia şi s-au rânduit feciorii ei, Necula şi Doni şi Constan­din, ar fi răscumpărat moşia Gheţăoanii şi Doni ar fi făcut schimb cu domnul Dabija Voevod, luând din hotarul târgului Lăpuşna şi apoi iarăşi, la acelaşi domn, s-ar fi stricat acel schimb, rămânând Făureştii loc gospod şi Done şi-a luat Gheţăoanii, şi după ce a pierit Doni şi au murit şi Necola şi Costandin, ar li rămas acele zapise a Gheţăoanilor la muma lor, ce o au ţinut Mihalcea Hâncul, şi, după moartea ei, au rămas la Hâncul; şi Hânculeştii încă au ară­tat ca moşia Gheţăoanii întâi au cumpărat-o domnul Vasile Voevod, încă din boierie, de la nişte fe­mei, Irina şi Gaflona şi Marula, arătând ei zapisul, şi apoi a dat-o domnul Vasale Voevod danie unui Marcu jicnicer, arătând ei şi ispisocul acel de da­nie, şi de la Marcu jicnicer ar fi cumpărat-o Mihalea Hâncul şi zapisul s-ar fi înecat, dar au măr­turisit Todiraşco crucerul, om bătrân, că a văzut şi a citit zapisul, şi li se încheie judecata, după jurământul ce au făcut Hânculeştii pe ponturile ce ­se arată prin mărturia vornicilor de poartă, dându-se pe Potlogeşti rămaşi.

 

Al zecelea, un zapis din 7252 (1744), Ianuarie 13, de la Lupa, jupâneasa lui Mogâldea medelnicerul, cu care au dat danie lui Vasilache Măzărachi jicnicer jumătate din moşia Gheţăoanii, cu jumătate de moară, ce a avut de la părinţii ei, iar jumătate de mo­şia şi cu jumătate de moară arată că este a frăţâne-său, lui Grigoraşco postelnic.

 

Al unsprezecelea, un hrisov din 7253 (1745), Noiembrie 25, de la domnul Ioan Neculai Voevod, cu care în­tăreşte lui Vasilachi Măzărachi jicnicer pe jumă­tate de Gheţăoani şi pe jumătate de moară, după dania de sus arătată.

 

Al douăsprezecelea, un zapis tot dintr-acelaşi an, Mart 24, de la Grigoraş Hâncul postelnic, feciorul lui Dumitraşco Hâncul, cu care a vândut lui Vasila­chi Măzărachi medelnicer şi cealaltă jumătate de sat de Gheţăoani, drept o sută cinzeci lei.

 

Al treisprezecelea, o carte din 7254  (1746), Ianuarie 3, iscălita de Iordachi Canta hatman, de judecata ce a fost între Miron Hâncul, care zice că dania surorii sale Lupa ar fi fost dată cu înşelăciune, şi în­tre medelnicerul Vasilachi Măzărachi, şi pe Miron Hâncul se dă rămas.

 

Şi al patrusprezecelea, o mărturie din 7262 (1754), Iulie 28, de la câţiva oameni, prin care arată că mo­şia Gheţăoanii s-a stăpânit de Lupa medelniceriţa şi de frate-său Grigoraş, iar alţi fraţi nu sau amestecat… / leat 1800, Septembrie 8 / Manolachi Donici spătar / Ioan Tăutul sulger” (Surete şi Izvoade, X, pp. 206-213).

 

 

1828, ianuarie 4: În „listă de boieriile acordate de Ioniţă Vodă”, întâlnim şi numele lui „Gherasim Hâncu căminar” (Surete şi Izvoade, X, p. 283)

 

 

1774: În Ţinutul Covurluiului (Galaţi):

 

 

birnicul Vasile Hâncul din satul Păşcanii, Ocolul Prutului

birnicul Gligorie Hâncul din Slobozia Movilii, călăraşii marelui căpitan de Covurlui Solomon Hâncul, Ion Hâncul şi Toader Hâncul, toţi din satul Mileştii, Ocolul Mijlocului

 

 

1774: În Ţinutul Tecuciului:

 

 

Lupul Hâncul, Torceşti, Ocolul Şerbăneştii şi Lieştii,

podarul Ioniţă Hâncul din Cozmeşti, Pavăl Hâncul din Nicoreştii de Sus, Ocolul Nicoreşti

vornicul Ioniţă Hâncu, birnicul Mihălachi Hâncul şi Constantin Hâncul, slugă a lui Gavril Conachi, şi  din Onceşti, birnicul Arsănii Hâncul din Mărăşti, Ion Hâncul din Găiciana, toate din Ocolul Berheciului

birnicul Ion Hâncul, ce a fost birnic la Galbeni (unde trăia Postolachi Hâncul), din Sârbii, şi Trohin Hâncul din Gohor, scutelnic mănăstirii Sfântului Spiridon, sate în Ocolul Zeletinului

 

 


Porumbescu: Doina, cântecul naţional al Neamului meu românesc

 

 

„În sfârşit, pe la începutul lui Decembrie 1882, îmi aduseră scrisoarea de la poştă că mi-a sosit vioara. Era seara, pe la amurg. Am iscălit iute recipisa şi l-am trimis pe galopeanul pensionatului „Concordia”, unde eram încartiruit, să mi-o aducă. L-am aşteptat pe galopean cu haina mea pe braţ şi cu marc nerăbdare.

 

Cum mi-a adus vioara, eu, fără s-o mai despa­chetez, am luat-o subsuoară şi-am grăbit cu ea la mare. Întunecase. Dar oaspeţii încă n-au ieşit fost la plimbarea ce-o  făceau seara. La  mare, am coborât,  de pe ţărmul jos, lângă apa ei. Era o seară plăcută, s-o pui la sân, cum zice Ro­mânul, aerul lin, marea liniştită şi cerul aşa de curat, încât nici măcar un singur fulguşor  de nor nu se vedea pe el. Stelele din bolta senină, măreaţă şi încântătoare se oglindeau aşa de frumos în adâncul mării, de mi se părea că am un cer deasupra mea şi altul la picioarele mele. Întreaga fire parcă dormea un somn dulce şi liniştit. Atunci, scoţând vioara din scrinaş şi cercându-i strunele, am gândit: oare ce să cânt?

 

M-am rezemat cu spatele de-un pisc de stâncă şi, gândind, mi-am zis, în sfârşit: „Ah, ştiu ce să cânt; voi cânta acestei Mări Mediterane ce e mai drag şi mai scump Românului, ca marea să ducă acel cântec Oceanului şi Oceanul să spună lumii care cântec e mai scump şi mai drag Neamului meu”.

 

Am cântat, pare-mi-se ca niciodată până atun­ci, aşa de lung şi cu aşa de adâncă simţire, Doina. Am zis că aerul şi marea şi întreaga fire erau ca într-un somn dulce şi lin, şi, cântând eu, că acordurile viorii mele ajungeau departe peste apa mării şi de-acolo se întorceau iarăşi la urechile mele, la inima mea, şi încă mai dulci şi mai duioase de cum le scoteam eu din draga mea Cremoneză!

 

După ce-am sfârşit, am suspinat din  adânc şi am vrut să şed jos.  Dar ce zăresc la spatele meu? O damă, culcată pe haina ei şi cu capul răzimat pe-o mână. „Domnule – zise ea către mi­ne, în limba franţuzească şi cu un glas atât de fraged şi parcă rugător –, Domnule, ce cântec atât de trist şi pătrunzător ai cântat dumneata, acum?”.  În câtva surprins şi vrând să-i  răspund, aud, sus, pe ţărmuri, sute  de mâini bătând din palme, şi mulţime de guri, strigând „bravo, bravo!”, iar unele zicând, în limba franţuzească: „Domnule, dumneata  eşti un maestru!”, şi, între aplauze, mai aud un glas bărbătesc, grăind tot franţuzeşte: „Domnule, dumneata eşti un Român?”. Şi mai surprins de cum eram, am răspuns „da”. „De unde?”, mă întreabă tot acel glas. „Din Bucovina”, răspund eu.

 

Glasul acela, cât am putut vedea prin zare, era a cuiva ce sta ţinându-se de braţ cu altul. „Ah!”, zice acel glas mai departe, „eu cunosc Doina, căci Doina se cheamă ce-a cântat dumnealui; am auzit-o, dar nu din vioară, ci din fluieraşe, pe câmpiile Bulgariei, unde o cântau ostaşii români”. Şi, apoi întorcându-se către cel cu care se ţinea de braţ, zise: „Doina, cântecul cel mai drag şi mai scump al Românilor, cuprinde în sine întreaga lor istorie, suferinţele lor de vea­curi, durerea şi nădejdea lor”.

 

Şi acela care a vorbit aşa era Generatul rus Totleben, iar celălalt, cu care se ţinea de braţ, era ministrul din Berlin Böttlicher. Atunci cu am zis, către dama ce se sculase de la spatele meu: „Aşa este, Domnişoară, cântecul ce l-am cântat acum e cântecul naţional al Neamului meu românesc şi se cheamă Doina”.

 

I-am ajutat apoi, dându-i mâna, să se urce pe ţărm, în sus, de unde eu, printre mulţimea de domni şi de doamne, care-mi ziceau „bravo” şi „mulţumim, domnule”, am mers în odaia mea de lucru.

 

Domnişoara de aseară, de la mare, mi-a trimis, a doua zi, un buchet de flori de portocali şi vio­rele, cu un bilet, Emilly de Poppen din Reval, în Estlandia.

 

Să nu fi fost aşa de bolnav, nu ştiu de n-aş fi zis; „asta-i cu bucluc!”, dar mă podidi tusea… m-am sculat, m-am spălat şi frotat, apoi, îmbrăcându-mă, m-am dus în salon, la dejun”[1].

 

 

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani – Amicul Poporului, nr. 12, 1889

 

 

[1] Porumbescu, Ciprian, Doina (Scrisori de la Nervi), în Libertatea, Anul V, No. 43-44, Madrid, septembrie-octombrie 1955, p. 3


„Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”

 

 

Cele mai vechi cântece ale omenirii, colindele, pe care „zeii le-au ctitorit” (Pindar, Nemeene I, 2), din convingerea că doar „cuvântul trăieşte vreme mai îndelungată decât faptele” (Pindar, Nemeene, IV, 1), s-au numit, pe vremea orgolioşilor ionieni, „peanuri”, cu rădăcină în „imnele Titanilor”, după cum mărturisea Strabon (Geografia, II, XII. 12,13: „Peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”).

 

Pe vremea aceea, „anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor” (Polybios), pentru că, odată cu ivirea „gingaşelor fete ale uriaşului Atlas” (Pindar, Nemmene, IV, 1), abia „acum anul sfânt se împlineşte / Şi Horele sărbătoreau pentru masa lui Apollo” (Pindar, Paiane, I, 52): „O, Hore tinere, frumoase şi prinse-n rotitoare dansuri, / Având veşminte-nrourate, gătite cu frumoase flori… / Veniţi la jertfele aduse de cei abia iniţiaţi / Să ne meniţi recolte bune şi favorabile anotimpuri” (Orfeu, Cele trei Hore). Acolo, la masa sărbătorească a Soarelui, în jurul căreia se roteau, în dansuri ameţiloare, Horele, „La masa de unde răii sunt izgoniţi prin blânde daruri, / A răsărit Pean, vindecătorul cu plante, anume ca să-şi arate sănătatea / Cu armonia lui deplină umplând întregul univers” (Proclos din Lycia, Imn către Helios).

 

Dar „armonia deplină” a cântecelor tracului Pean, care, desigur, se acompania cu „lira tracicului neam”, avea o obârşie în timp, pentru că „peanurile” fuseseră, în fond, „Imnele Titanilor”, ale „copiilor falnici născuţi de Glie şi de Cer”, fiind „obârşia şi începutul mult încercatei omeniri” (Orfeu, Către Titani), pentru că „oameni şi zei – un singur neam (înseamnă); căci dintr-o singură mamă / Ne tragem răsuflarea” (Pindar, Nemeene, VI, I, 1), justificând, în faţa Timpului, numai în faţa Timpului, superba odă a tragicului Orfeu, pe care mă simt obligat să o reproduc, pentru a v-o reaminti, mai pe larg: „Titanilor, copii falnici, născuţi de Glie şi ce Cer, / Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului şi beznei genunilor de sub pământ, / Obârşia şi începutul mult încercatei omeniri / Şi-a celor care populează văzduhul, marea şi uscatul, / Căci numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume”.

 

Iată, deci, că imnele, pe care noi le numim colinde, vin de la protopărinţii neamurilor europene (aşazisa „rasă nordică”) şi însemnau, în vremuri imemoriale, un ritual profund, cuprinzând cântece şi dansuri, în cinstea Timpului, numai a Timpului, omagiat prin intermediul celor doi copii ai săi, Soarele şi Luna, iar de la imitarea rotirii aştrilor cereşti („colinda”, în latină; „cylindea”, în greacă), prin horă („choreia”, în greacă, dansul numindu-se, acum, „choros”), deci de la acel ritual străvechi vine şi numele de colidă, un nume care consacră o datină de măcar două ori mai veche decât creştinismul.

 

Lucrurile astea s-au ştiut până de curând şi au şi fost mărturisite, în baza altor surse străvechi, de Simeon Mangiuca, în „Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882”, apărut la Oraviţa, în toamna anului 1881. Mangiuca, aidoma contemporanilor săi, avea o erudiţie răzvrătită, un fel de veşnic neastâmpăr al sufletului, care contrastează cu erudiţia contemplativă a contemporanilor noştri sau de cea sfertodoxă a scriitorimii sucevene de azi. Concluziile formulate de Simeon Mangiuca (pg. 41) îndreptăţesc la căutare şi susţin imaginaţia vie în neostenitele ei tentative de căutare de sine, aşa că o să le reproduc drept argumente pentru susţineri ulterioare şi însoţindu-le, unde e cazul, de comentarii puse între paranteze:

 

„Deci, constatăm, în reasumare,

 

a) cum că „colinda română” ca cult de Soare, ca cult al Soarelui personificat ca Zeu, are o însemnătate archeologică (Comentariu: În folclorul nostru, se păstrează, prin Ostrea Novac-Jidovul, numele egiptean al Soarelui, Osiris, ca variantă a grecescului Sesostris; „brazda lui Troian” se mai numeşte şi „brazda lui Ostrea-Jidovul”, Jidov însemnând Uriaş. Explicaţia poate fi aflată în Cartea a doua, capitolul III, a „Istoriilor” lui Herodot, în care se spune: „Săvârşind întruna asemenea fapte, străbătea continentul, până când, trecând din Asia în Europa, îi supuse şi pe sciţi, şi pe traci. La aceste popoare cred eu că se află hotarul cel mai îndepărtat, până unde a ajuns oastea egipteană, căci numai în ţinutul acestora se mai întâlnesc stele înălţate, iar mai departe urma lor nu se mai vede”. Herodot se referă la „Cheile Bîcului”, un şir de pietre uriaşe, care duceau de la fosta capitală a Hyperboreilor, Piroboridava, aflată lângă Tecucii de astăzi, până la Don, monumentul megalitic fiind făcut de ultimul Osiris, Rhamses al II-lea. Gloria lui Osiris, fiu al Timpului, era aceea de a fi „arat şi semănat primul”. De altfel, în cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat. Tocmai de asta, colinda scandată, pe care noi o numim „urătură” sau „pluguşor”, este imnul închinat Soarelui (Albul, Aplu), în vreme ce colindele cântate sunt închinate Lunii, Alba sau, în limba băştinaşilor, Eftepir, Crăiasa Zăpezii, pentru că, aşa cum se spune în „Saga”, versul 25, „Luna a fost modelată de zei pentru a indica ciclurile timpurilor oamenilor”);

 

b) cum că chiar cuprinsul colindelor române este mai că identic cu colindele copiilor din Roma şi din Grecia veche;

 

c) cum că ospăţul sau ziua junilor colindători români este identică cu dies juvenalis din „Saturnalia” la Romanii vechi (Comentariu: Cele mai vechi cântece ale omenirii „se cântau, ca să nu se uite”, după cum scria Aristotel prin secolul al IV-lea înainte de Hristos. Obiceiul acesta avea să fie abandonat, ulterior, de popoarele desprinse şi individualizate din Hyperborei, din „rasa nordică” – după cum formulează istoriografia occidentală. Dar, în antichitate, încă se mai păstrau cântecele iniţiatice ale Titanilor, mai ales la populaţiile de prin munţi. Se cântau, contaminate folcloric, şi la Roma, dar între Saturnalii şi datinile noastre de iarnă nu există nici o filiaţie, datinile noastre fiind, aşa cum se va vedea, sărbători de primăvară, sărbători ale timpului Argimpassa, timpul „trecerii zăpezii în iarbă”);

 

d) cum că Turca (Ţurca), Bresaia, Cerbuţul şi Vasilca română, ca parte întregitoare şi dramatică a colindei, încă se ţine de cultul de soare şi formează cu colinda, laolaltă, o totalitate sistematică (Comentariu: Cu o excepţie, reprezentată de jocul cu măşti dedicat morţii şi învierii Timpului, în zodia Capricornului, zodie reprezentată de Cerb sau de Capră, acest dans ritualic fiind jucat, chiar şi în 28 decembrie 1656, conform mărturiei lui Conrad Iacob Hiltebrandt, pe care îl voi cita ulterior, în vremea solstiţiului de iarnă, dar nu într-o sărbătoare solară, ci în cea a Crăiesei Zăpezii, Eftepir, Lucia sau Alba, adică Luna. Crăiasa Zăpezii, deci Luna, era serbată pe tot parcursul iernii, timp de nouăzeci de zile, până la ivirea „Celui beat de dragoste”, Dragobete, deci a Soarelui. Învierea Timpului însemna o sărbătoare distinctă, numită An-Dar, adică Darul Ceresc);

 

e) cum că colinda română şi instituţiunile ei se îndepart foarte tare de isvoarele cunoscute ale credinţei creştine şi chiar prin aceasta se dovedeşte vechetatea colindei române (Comentariu: Sfântul Augustin spunea: „Ceea ce, în prezent, se numeşte religie creştină a existat la cei vechi şi nu era absentă la începuturile neamului omenesc, până la apariţia lui Hristos întrupat, după care religia adevărată, care era deja prezentă, a primit numele de religie creştină”. Din păcate, agresivităţile pământeşti ale celor care au sfărâmat Biserica lui Iisus în două, apoi în puzderii de culte, s-a manifestat şi împotriva memoriei vechi. Şi trebuie precizat că şi simbolul crucii a existat dintotdeauna, drept literă sfântă care desemna rotirea soarelui pe cer (la felahii egipteni, crucea stilizată, trefla, simboliza nordul), crucea şi colinda însemnând, în fond, intrarea în armonie cu „Soarele Dreptăţii”, cum a fost numit şi este Iisus Hristos. Colinda păgână, pe care noi o numim laică, după ce, prin secolul al XIX-lea, se numise „umblatul cu Malanca”, datorită însoţitorilor mascaţi, care realizau „partea dramatică” a ritualului, ţine de credinţa creştină, în măsura în care ţine de toate credinţele omenirii, care, de fapt, sunt una singură, cea iniţială, ulterior regionalizată şi adaptată pentru a legitima conducători şi organizări statale. Veţi vedea că toate colindele „creştine” au fost, la origine, „colinde de Bobotează” sau „cântece de stea“, scrise de călugări şi interpretate, de Bobotează, doar de epitropii bisericeşti. Datorită oportunismului tradiţional al românilor, aceste încropiri au prins, au fost preluate de „gospodari”, dar cu consecinţa fericită că, după preluare, textele brute şi neîndemânatice au fost şlefuite de generaţii, până la a deveni adevărate nestemate folclorice. Cât despre „vechetatea colindei române”, aceasta este confirmată şi de refrene, în primul rând de reminiscenţa lingvistică „Leru-i Ler”, însemnând „Legea-i Lege”, deci un legământ sacrosant, precum şi aparent banalul „florile dalbe”, care sunt, de fapt, „florile d’Albei”, aşa cum Dochia este „d’ochia”, cu variantele „d’ochiana” şi „d’ochioşica” sau „d’ochioşiţa”, adică oacheşa);

 

f) cum că popoarele slave nu au integritatea şi sistema, dar nici cuprinsul colindei române (Comentariu: Toate populaţiile din zonele de câmpie-deal au pierdut datina străveche, şi nu numai slavii. Doar în munţi, din Balcani şi până în munţii de pe malul Rhinului, ba şi mai departe, până prin Provence, datina s-a păstrat până astăzi, cu mai multă sau mai puţină fidelitate, dar fără iniţieri, fără memorie şi, deci, fără posibilitatea intrării în armonie cu „cel Veşnic şi Nedesluşit”, care „ne-a creat, dar căruia nu-i datorăm nimic, pentru că nu pretinde nimic”, cum spun „Textele Taoiste”.

 

Colindele erau destinate unor „boieri mari” sau, cum se întâmplă în foarte multe colinde vechi bucovinene, unor „boieri plugari”, adică vlahilor. Iar semnul egalităţii între „boier” şi „vlahi” l-a pus Dimitrie Cantemir, care, în capitolele XV şi XVI al des citatei, dar tot mai rar cititei „Descrierea Moldovei”, susţine afirmaţiile deja încetăţenite în epoca lui, referitoare la inexistenţa unei clase ţărăneşti de origine valahă în Moldova, vlahii fiind, încă din vremea Descălectatului, toţi boieri, ierahizaţi, ulterior, în trepte ascendente, pe temelia largă, dar sărăcăcioasă a răzeşismului: „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt deloc. Cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei care au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să muncească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu armele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate – unde şerbia ţăranilor era în obicei – şi să-i aşeze pe moşiile lor. Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care în graiul moldovenesc se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini”.

 

Adevărurile afirmate în paginile 199 şi 200 ale lucrării menţionate pot fi puse la îndoială; de pildă, în limbajul contemporaneităţii Descălecatului, „ţară pustie” însemna, de fapt, ţinut neorganizat statal, şi nicidecum nelocuit. Dar informaţia care ne interesează pe noi, în contextul acestei cărţi, este cea a unei convingeri cu mare notorietate în epoca respectivă, şi anume „boieria” vlahului plugar, o „boierie” care se regăseşte, trufaşă, în toate colindele „boierilor plugari” români);

 

g) cum că „calendae” latin nu s-a urzit din „calare” (chemare) latin, ci din „colinda” sau „cylindea” grec, care înseamnă: rotare, întoarcere, învârtire de soare ori de lună, în solstiţii ori lunistiţii, şi aceasta se condiţionează de la cultul de soare şi de lună, adecă de la curgerea soarelui şi a lunii jur-împrejur prin zodiac;

 

h) cum că, cu privire la cultul de soare, „colinda noastră” poate să-şi aibă originea sa şi în „coros” grecesc, de unde şi „corindos”, predicat al Zeului de Soare (Comentariu: „Învârtire de soare ori de lună” avea, desigur, o imitare terestră, prin horă, prin „jertfele aduse de cei abia iniţiaţi”. De altfel, şi la egipteni, Horus, fiul „Soarelui” Osiris şi al „Lunii” Isis, este, de fapt, ca şi „Chorus” al grecilor, rotirea pământească, pe care o numim horă. În timpul iniţiaţilor, horirea, săvârşită de personaje cu măşti, făcea parte din ritualul colindei, după cum au mărturisit şi Hecateu Abderida, şi Diodor Sicul, şi Strabon, dar şi Orfeu sau Pindar, ca să nu mai vorbesc de litaniile din „Cartea egipteană a morţilor”);

 

i) cum că „colinda”, care sună şi „corinda”, poate să-şi tragă etimologia chiar şi din jocul „hora”, „choreia” grecesc, „chorea” latin, cu privinţă la soarele personificat drept Zeu şi judecător jur-împrejur prin zodiac (Comentariu: Eu cred că şi colinda, şi hora, ca imn şi ca desfăşurare dramatică în cadrul aceleiaşi sărbători, purtau nume înrudite. Este de presupus că mai întâi a fost dansul şi abia apoi scandarea, care sfârşeşte, ca stare de fruct, prin cântec);

 

k) cum că „colinda” noastră poate proveni chiar şi din „calendae” latin, cu convertirea lui „a”, rădicat în „o”, precum cere fisiologia psihologică a limbei faţă cu „i”, vocal subţire din final (Comentariu: Şi ritualul omagierii Timpului prin intermediul „copiilor” săi, Soarele şi Luna, în toată complexitatea lui, dar şi măsurarea timpului prin calendare, însemnau nişte convenţii care vizau, de fapt, acelaşi fenomen; prin urmare, cuvintele care definesc diverse faţete ale aceleiaşi convenţii sociale nu pot fi decât asemănătoare şi înrudite);

 

j) cum că „colinda” noastră, după Isidor, poate deriva şi de la „colere”, de unde „colenda” latin, cu înţelesul de a aduce cult, a adora, a cânta întru preamărirea unei Zeităţi (Comentariu: Poate că de la „colere” şi de la „colenda” vin şi numele colindei, şi numele horei, şi numele calendarului, dar nu vom avea niciodată certitudini, din simplul motiv că noi suntem, precum am fost, un neam nemărturisitor, în ciuda conservatorismului mimetic probat de datini, de tradiţii şi de obiceiuri. Pe vremea unui neam mărturisitor, cel al elinilor, colindele se numeau „peanuri ale tracilor” şi însemnau o moştenire sacră, moştenirea „bunilor şi străbunilor”, cum formula Orfeu, numită „Imnele Titanilor”).

 

Titanii au rămas în spectacolul Europei. Mi-e greu să spun că în memorie, pentru că toate „Carnavalurile Uriaşilor”, care se organizează prin Belgia, prin nordul Franţei şi chiar prin Germania, nu înseamnă memorie, ci un spectacol moştenit ca spectacol. Şi la noi, cu ocazia iarmaroacelor de până mai ieri, evoluau, pe picioroange, „Uriaşii” sau „Jidovii”, un El şi o Ea fără identitate, deşi simbolizau, cândva, Soarele şi Luna, numindu-se Aplu şi Alba, dar Aplu/Alba însemna „Cel/Cea Fericit/ă”.

 

S-ar părea că „uriaşii” au fost oamenii paşnici din civilizaţia pe care noi o numim cucuteniană, oameni care construiau case cu până la trei etaje, care nu cunoşteau Timpul şi, tocmai de asta, erau profund fericiţi, ca „generaţie de aur”, cum spune Hesiod în „Teogonia” şi în „Munci şi zile”, dar şi Lao Tse în „Texte Taoiste”, oameni care credeau în acel ceva Nedesluşit şi Veşnic, care există dincolo de Roata Cerului (Ur Anu, de unde Uranus al grecilor) sau în Sfântul Cer (Tarkit Anu), căruia evreii aveau să-i zică Tată Ceresc (Anu Yahve; interesant este că şi grecii, prin numele lui Zeus, care defineşte tot roata cerului, dar printr-un import lingvistic persan, perşii numind cerul Deaus, după cum scrie Herodot; deci şi noi, creştinii, când vorbim de Dumnezeu, vorbim, de fapt de… cerul care stăpâneşte peste ceruri). Civilizaţia aceea superbă a fost spulberată, pe la anul 2500 înainte de Hristos, de invazia nordicilor ionieni, de o violentă populaţie păstorească, rostogolită peste o paşnică populaţie agrară (de aici, mitul lui Abel şi Cain, consideră Iorga, în fişele pentru o istorie a umanităţii). Când prima bardă aruncată de mâna unui om ucide un alt om, începe să existe Timpul, se spune în „La Voluspa”. Titanii ar fi fost „aruncaţi în Tartar”, adică peste munţi, în Ardeal, în vreme ce Giganţii pleacă, pe „Calea cea demnă de admiraţiune” („Oamenii mărşăluiau veseli spre paradisul speranţei lui”, se spune în „La Voluspa”, versul 50), de la Piroboridava, din ţinutul Tecucilor de astăzi, spre Asia, unde îl vor cunoaşte pe Lao Tse şi îl vor copleşi cu ştiinţa lor, învăţatul chinez alegând să moară după datina lor, adică urcând pe un vârf de munte pentru a intra în armonie deplină cu Nedesluşitul.

 

Urmaşii Titanilor hyperborei s-au numit pelasgi, iar numărul pelasgilor („copiii pământului negru” sau „capetele negre”, conform altor izvoare antice) era copleşitor faţă de cel al ionienilor. Chiar şi în vremea lui Herodot, deci după alte două invazii nordice, pelasgii, numiţi, mai târziu, moesi, apoi traci şi daci, cuprindeau toţi munţii Europei („Înălţimile vor proteja pe toţi locuitorii Pământului / Şi mai ales pe cei care continuă linia Uriaşilor”, se spune în „Saga”, versurile 49, 50; Uriaşii „au locuit pentru totdeauna în marea casă a vânturilor”, adică în munţi, se spune şi în „Edda”, versul 60).

 

Herodot, ca şi poeţii elini, constată o masivă infuzie de „sânge urieşesc” în etnogeneza neamului grecesc: „Neamul elinilor, după câte mi se pare mie, de când s-a ivit, s-a folosit necontenit de aceeaşi limbă. Pornind de la începuturi modeste, puţin numeros, s-a înmulţit până a atins numărul neamurilor din zilele noastre, mulţămită mai ales amestecului ce s-a făcut cu numeroşii pelasgi şi multe alte neamuri barbare” (Istorii, Cartea I, LVIII).

 

Romanii îi numeau pe aceiaşi protopărinţi hyperborei Rahmani, rahmanii fiind omagiaţi de români, de-a lungul istoriei lor, prin Paştele Blajinilor. În „Coran”, Profetul Mohamed îl numeşte pe Allah „er Rahman”, adică „Cel Îndurător”, deci… Blajinul. „Coranul” e o Carte Sfântă târzie, dar Tatăl Ceresc e unic, acelaşi pentru toate religiile, iar Legea lui, iniţial „cântată ca să nu se uite”, încă mai dăinuie prin munţii Carpaţi, dar fără ca să-şi mai amintească cineva de sacralitatea legământului „Leru-i Ler”.

 

 

in şi iang, la Biserica Sf. Dumitru din Suceava


Pagina 7 din 129« Prima...56789...203040...Ultima »