ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 62

1888: Sfințirea monumentului lui Aron Pumnul

1888 Sfintirea Biserica si Scoala

*

Popoarele care vor să trăiască se respectă pe sine și respectă și cinstesc bărbaţii cu merite. Și cu bucurie vedem și constatăm că această stimă, față de bărbaţii care au lucrat la dezvoltarea noastră culturală-națională, pătrunde, tot mai mult, în sânul poporului român din toate părţile.

*

Ca o nouă dovadă a pietăţii românilor față de un demn lucrător pe altarul culturii și literaturii române este monumentul, ridicat de fraţii noştri din Bucovina, la mormântul fericitului Aron Pumnul, fost director și profesor de limbă și literatură română la gimnaziul superior din Cernăuți.

*

Fericitul Aron Pumnul a fost unul dintre acei vrednici lucrători ai națiunii, Georgio Bazar în România, a lucrat în mijlocul fraților noștri din Bucovina, la deșteptarea virtuții și a simțului nțional, prin cultivarea limbii și a graiului român.

*

Arune Pumnul

*

În semn de pietate și de recunoștință față de acest merituos bărbat, românii din Bucovina au creat o fundațiune, care, pe veci, să poarte ilustrul lui nume și să sprijinească pe aceia care vor dori și-şi vor propune să calce pe urmele lui, în știință sau în artă.

Acest monument este, acum, gata și consacrarea lui (dezvelirea – n. n.) se va serba, cu solemnitatea ce o merită memoria fericitului Aron Pumnul, în 4/16 iulie 1888.

*

În această zi, conform programului, publicat de comitetul Societăţii pentru cultura și literatura română în Bucovina, se va ține, mai întâi, unu serviciu dumnezeiesc, în biserica catedrală, care se va celebra prin Eminența Sa, Înalt prea sfințitul părinte Archiepiscop și Mitropolit Dr. Silvestru Morariu Andrievici, iar la zece ore și jumătate, va urma sfinţirea monumentului, tot prin Eminența Sa, părintele Archiepiscop și Mitropolit.

*

După aceasta, va urma cuvântarea comemorativă, care se va ține de părintele protopresviter, profesorul Dr. Vasile Mitrofanovici; iar Societatea filarmonică „Armonia” va cânta imnul comemorativ.

*

Aron Pumnul Familia 15 din 1866

*

În aceeaşi zi, la patru ore și jumătate, după-amiaza, se va continua festivitatea, în localităţile Societăţii filarmonice „Armonia”, unde se va ține o cuvântare comemorativă, de dl Dr. Ion al lui Gh. Sbiera, un discurs comemorativ de dl profesoru Ioan Bumbac, și se va pronunța un al treilea discurs, de un reprezentant al Societăţii academice „Junimea”; iar Societatea filarmonică „Armonia” va executa mai multe cântări festive.

*

Suntem siguri că acestă festivitate va fi cât se poate mai solemnă, pentru că nu se poate altcum. Fericitul Aron Pumnul, prin activitatea sa ca profesor și scriitor, a pus, între fraţii noștri din Bucovina, temelia la edificiul cel măreț al culturii și literaturii române; iar amintirile ce le lasă astfel de oameni, după ei, precum și stima și pietatea față de dânșii rămân veșnic neșterse din inimile popoarelor, care se prețuiesc.

*

Dar viața și activitatea literară a lui Aron Pumnul nu a fost numai o viață și activitate restrânsă la fraţii noștri din Bucovina. Este al tuturor Românilor, din toate părțile. Toți avem, deci, câte un mic cuvânt și, în același timp, câte o însemnată datorie față de această serbare.

Cuvântul nostru este ca să felicităm pe fraţii noștri din Bucovina pentru nimerita ideea serbării și să le dorim ca cultul memoriei lui Aron Pumnul, care este cultul limbii și literaturii române și pe care dânșii l-au înveșnicit, prin ridicarea unui monument, pe mormântul bărbatului mare, să se înveșnicească tot mai mult, prin ridicarea culturii și literaturii noastre naţionale.

*

Iar detoria noastră, față de acestă serbare, este ca să ne întărim, printr-însa, tot mai mult în convingerea că, la noi, multă și mare este pietatea față de toți oamenii care fac binele și care, pe orice teren lucrează, la înaintarea neamului lor. Acesta este cultul pe care avem datoria a-l propaga în tinerime și a-l întări în noi înșine.

Cultul memoriei lui Pumnul este cultul faptelor și al datoriei împlinite.

Și când felicităm pe fraţii noştri pentru acest sublim cult, zicem alor noştri, de aici, să nu ne temem și să nu ne descurajăm de cei ce voiesc să se înalțe prin vorbe și prin minciună; ci cu toții să ne înregimentăm sub drapelul faptelor. Fapte bune, fapte măreţe să săvârșim, pe toate terenurile, întru înaintarea neamului nostru, și, atunci, situația noastră nu se poate să nu se schimbe spre bine.

*

(Sfinţirea monumentului ridicat la mormântul fericitului Aron Pumnul,

Biserica și Școala, Anul XII, Nr. 26, 26 iunie / 8 iulie 1888)


1869: Adunarea societății pentru cultura română

1869 Adunarea Albina

*

În 20 iulie 1869, și-a ținut, în Cernăuți, Societatea pentru literatura și cultura română, adunarea generală ad-hoc, pentru modificarea statutelor sale, care deveniseră lipsicioase, în multe privințe. Fiind de față mai mulţi decât jumătate din toți membrii Societății, proiectul modificator al statutelor s-a putut lua în dezbatere și s-a primit, cu câteva schimbări neînsemnate. S-a făcut și o interpelare.

*

Comitetul Societății numise, mai înainte, culegători, prin ținuturi, care aveau să adune bani de pe la membrii Societății, și să-i transmită casierului ei, din timp în timp, sub cuvânt, însă, că se vor simți mai înduplecaţi a-și împlini taxele lor, dacă vor sta în nemijlocită corespondență cu comitetul, acesta, în anul 1867, a dezlegat pe foştii culegători de îndatorirea lor. Interpelările, întrebau, deci, dacă a trecut în faptă acea propunere a comitetului și cum se explică împrejurarea că încă mulţi membri ai Societății sunt în restanță însemnată, cum arată raportul comitetului, de astă iarnă. Președintele împărtășește cum că comitetul s-a convins că e de neapărată trebuință de a numi, din nou, culegători și asigură că astă numire se va face cât de curând.

*

Era să se facă și altă interpelare, care a rămas nefăcută, pentru că președintele a grăbit cu încheierea ședinței. Adunarea generală din anu 1867 a fixat mai multe modalităţi pentru mărirea fondului Societății. Deoarace s-a răspândit, în public, cum că comitetul n-a executat nimic din câte îi impun concluziile acelei adunări, am fi fost foarte bucuroşi a auzi deslușirile președintelui și în acea privință, și anume în cauza loteriei, pentru care, afară de apelul din foaia Societății pentru obiectele de tras la sorți, să nu se fi făcut nimic, adică nici planul de tras la sorți, nici cererea la guvern, pentru încuviințare. Deci, ne pare foarte rău că am rămas neinformați, într-o cauză ce ne interesează atât de mult.

*

În fine, observ că ținuturile Gurii-Humorului, Câmpulungului și al Vetrei-Dornei, cu toate că sunt locuite mai că numai curat de români, n-au fost reprezentate nici în adunarea aceasta din urmă. Care să fie, oare, cauza acestei retrageri neîntrerupte de la afacerile naționale?

Drept că și mulţi din nobilime n-au luat parte la astă adunare, dar asta n-a urmat din nesimpatia pentru scopurile Societății, ci din cauză că o parte era dusă la scalde, în străinătate, iar cealaltă a fost rețienută de afaceri economice urgente.

*

(Albina, Anul IV, nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)


1868: Agitaţiune în cauza bisericească și ținta ei

1868 combaterea Albina

*

Cernăuți, 24 iunie 1868

*

În o corespondență din Cernăuți, intitulată „Agitaţiunea, în cauza bisericească și ținta ei”, pe care o aflarăm tipărită în suplimentul „Presei noi”, nr. 1351, din 4 iunie 1868, se produc unele, altele aserţiuni, care ne provoacă a ieși din rezervă și, cu armele adevărului, a combate atacurile mincinoase și mizerabile ale unui corespondent ce se încearcă, în zadar, de un timp, înoace, a arunca țărnă în ochii lumii.

*

Ceea ce aspiră și pretinde clerulu și poporulu gr. or. din Bucovina, de două decenii încoace, s-a zis, chiar și precizat, atât în memoriile din anii trecuţi, cât și în petițiunea către minister și senatul imperial, iar, mai cu seamă, în cunoscuta epistolă deschisă către Excelența Sa părintele episcop Hackmann, acelea se reduc la restaurarea sinodalității, in locul absolutismului ierarhic de până acum, deci la conservarea caracterului național român al biserici bucovinene, în contra politicii de slavizare, în fine, la împărţirea posturilor mai înalte și a parohiilor mai grăsuțe după dreptate, cu privire neabătută la facultate și merite, și nu, ca până acum, după principiul de predestinare a nepoților și a celora ce dau garanţie că vor fi servili și, de nu aprinşi pentru politica din prezent, cel puțin indiferenți pentru cultura și conștiința națională română.

*

Cum că atare stăruință, care nu scoposește alta, decât vindecarea rănilor în organismul bisericesc, trebuie să se manifeste, în corpul întreg al bisericii gr. or. din Bucovina, se înțelege singur, de sine; și cum că această mișcare nu purcede de la „o mână de oameni laici neastâmpărați și de la câţiva preoți, ce se bat după parohii grase”, asta o demonstrează agendele congregației diecezane, din anul 1848, și numeroasele subscrieri ale petițiunilor către minister și senatul imperial, pentru o conferință diecezană ad-hoc, spre formularea dorințelor și pretențiilor principale ale comunităţii bisericești.

*

B16

*

Dacă afirmă corespondentul „Presei” că, din cele 370.000 de credincioşi gr. or. din Bucovina, numai vreo 170.000 se țin de naționalitatea română, sau că dovedește o neștiință grosolană a poporațiunii și, în cazul acesta, i-ar răspunde și lui însuși simplul țăran și ablegații de mai înainte de Turețchi, precum răspunse, în senat, episcopului din Galiția, Litvinavici, sau că e cuprins de cunoscuta manie a muscalilor, care, considerând pe toți cei ce vorbesc, cât de puțin, un dialect slav, de oamenii lor, urzesc și planuri de a-i atrage și pe ei, și țara lor, sub împărăția cnutului.

*

Una ce aflăm adevărată în corespondența din „Presa” este afirmația în privința mărimei posesiunii Fondului religionar; însă noi am fi așteptat ca corespondentul să fi raportat și despre originea averilor bisericești, și anume despre acel moment, că moșiile întinse, ce le posedă biserica gr. or. din Bucovina și din ale căror venituri sunt adunate cele zece milioane, sunt donate de principii și patrioţii români, și anume pentru scopul cultului religonar ortodox și român. Sau poate că a tăcut dânsul, despre originea și menirea fundațională, ca, cu acestă avere de orgine română, să se poată forfeca, încă mai mult, decât până acuma, apăsarea sau cel puțin paralizarea naționalității române?

*

Cu atâta mai mult, însă, trebuie să ne cuprindă, pe o parte, râsul, iară pe alta, compătimirea, cu dispozițiunea corespondentului din „Presa”, când cetim, mai departe, că miş­carea, de mai mulţi ani, în Bucovina, pe terenul bisericesc și național, purcede de la exaltaţii români, cărora administrarea averii lor bisericești le-ar fi bine venită, spre a-și regula afacerile lor financiare, și că cauza atitudinii în contra episcopului provine de aci, că dânsul nu acordă direcțiunea aceasta. Trebuie să mărturisim că tocmai acum ni se deschide lumina de ce părintele episcop și coteria episcopală se luptă, odată cu viața, în contra realizării autonomiei bisericești, garantată prin legile fundamentale de stat, pentru că, adică, sunt cu grija în spate că nu le va mai fi cu putință a economisi după plac, pe calea birocratică, și a-și face nimbul unei glorii, pe care nu-l pot avea după demnitatea lor personală.

*

Noi nu voim a aplica, aici, un proverb cunoscut, totuşi trebuie să zicem că numai unul ca acela poate presupune unele ca acestea, de „exaltați naționali”, care este conștiut de asemenea manipulare cu averea bisericească.

*

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

*

Iar cât despre nobilimea națională, care este urmașa acelor fundatori patrioți ai averilor bisericești și care poartă și sarcinile patronatului bisericesc, și din posesiunea lor s-au dat și câte 44 de jugăre pentru susținerea parohilor, putem zice, cu tot accentul, că atari cugetări sunt departe de ea și că, pentru realizarea autonomiei bisericești stăruiește ea din motive mai înalte, ce se raportează la scăparea bisericii și a naţiunii de decădere și de înstrăinare de la individualitatea sa ortodoxă și română. Ce se atinge, însă, de administrarea averilor bisericești, știe fiecine că ceea ce se va defige, după legile de stat, în genere, pentru toate confesiunile, aceea va fi și se și poate pretinde pentru biserica gr. or. din Bucovina.

*

Corespondentul „Presei” se plânge și pentru aceea, înaintea publicului acelui jurnal, că, la convocarea unui neromân în consiliul episcopal, românii strigă, în gura mare, că părintele episcop Hackmann trece, în ochii lor, de un absolutist ultramontat și că favoriţii lui ar fi agenţi panslavi ș. a. Dacă toate cele ce se cernură, în foile publice, de mai mulţi ani, despre starea lucrurilor în Bucovina, nu sunt adevărate sau dacă presupun și delicte de presă, celor atinşi le stete în voie a demonstra contrariul și a invoca ajutorul procurorului de stat. Dar, fiindcă, din partea lor, s-a întrelăsat aceasta, noi, din partea noastră, avem raţiunea de a crede că domnii cei atacaţi nu erau în stare a dezminți cele publicate prin ziare și că dânșii se temeau a nu păți mai rău decât cu procesul, cu care se aninaseră de „Albina”.

*

Nimeni nu s-ar bucura mai mult, decât comunitatea gr. or. din Bucovina, dacă ar putea mărturisi că părintele episcop Hackmann, care este dotat, așa de bine, din veniturile moșiilor, dăruite de Vodă Alexandru cel Bun episcopiei Rădăuților, merge pe calea desemnată de caracterul istoric al bisericii gr. or. bucovinene, și că a renunțat la un absolutism ce nu corespunde nici spiritului ortodoxiei, nici principiilor moderne de stat și de civilizațiune. Nimeni nu ar dori, mai mult decât românii din Bucovina, ca un rector seminarial, întru înțelegere cu prepozitul său, să nu procure mai mult veștminte poporale și fotografii pentru expoziția panslavă din Moscova, și ca preoții bucovineni, pentru atare servicii, să nu mai fie remuneraţi cu demnitatea de consilieri consistoriali.

*

B21

*

Nimeni n-ar ferici Bucovina mai mult, decât clerul, inteligența și nobilimea română, ca toată poporațiunea țării, fără deosebire de naștere și de limbă, să stea neclintită, ca până acum, în fidelitate cetățenească, și ca, prin predici și cântări publice, după modelele din Petropole și Moscova, cât și prin manifestații bătătoare la ochi, cu limba rusească, să nu se mai ațâțe apetitul molohului panslav după această țărisoară frumoasă.

*

Acestea sunt cele ce ne-am simțit provocaţi a răspunde la mistificările și minciunile corespondentului „Presei noi” din Cernăuți. Citească, cunoască și priceapă, că noi l-am cunoscut și l-am priceput. Iar pe onorata redacțiune o rugăm ca să ne conceadă, de astădată și în viitor, a ne cunoaște și a ne pricepe încă mai bine, cu corespondentul nemțesc din Cernăuți, dacă va mai avea plăcerea a vorbi, la noi, în Viena, și nu față către față, la starea locului (Ne sunteţi pururea bine-veniţi. Redacția).

*

(Combaterea minciunilor, Albina, Anul III, Nr. 64, duminică 16/28 iunie 1868)


1869, profesorul lui Eminescu, despre Pascaly

Ernst Rudolf Neubauer

Ernst Rudolf Neubauer

*

Ernst Rudolf Neubauer s-a născut la Iglau, în Moravia, la 14 aprilie 1822, şi a murit la Rădăuţi, unde este înmormântat, în 4 mai 1890.

*

Autor al „textului lămuritoriu” la Albumul „Bucovina luminată” (1860), de Franz Xaver Knapp, Ernst Rudolf Neubauer debutase, la Viena, în 1849, cu „Cântece patriotice austriece”, dar cariera lui de profesor şi de artist avea să se împlinească la Cernăuţi şi la Rădăuţi, Neubauer fiind întemeietorul gazetelor germane „Bukowina / Landes und Amtszeitung” (1862) şi „Sonntagsblatt der Bukowina” (1862), cartea lui fundamentală fiind „Die Ideonen” (1882).

*

De la Ernst Rudolf Neubauer ne-au rămas puţine texte în limba română, iar la cele din publicaţiile germane, pe care le-a condus, nu s-a apelat şi nici eu nu o pot face, din pricina necunoaşterii limbii. Oricum, datorăm imens profesorului cernăuţean preferat de Eminescu, imediat după Pumnul, încât, atunci când am norocul să-i întâlnesc un text, din vremea lui, publicat de revistele româneşti, în traducere, îl copii cu sufletul fremătând de bucurie, luminat parcă de simbolistica sacră a lumânării, şi revelaţie, şi memorie.

*

*

Judecată nemţească,

despre arta teatrală română,

reprezentată de M. Pascali

*

Domnul Ernst Rudolf Neubauer, profesor de estetică la gimnaziul din Cernăuţi (profesorul preferat al lui Eminescu – n. n.), publică un articol, sub titlul „M. Pascali”, în foişoara ziarului „Czernowitzer Zeitung”, din 30 iulie 1869. Ca străin şi, mai vârtos, ca bărbat de specialitate, părerea domnului profesor are, pentru noi, mult interes, de aceea o reproducem aci:

 *Mihail Pascally Familia 26 din 1868

„În deceniul trecut, în micul teatru al Cernăuţilor, avurăm felurite ocazii de a întâmpina, în tragedii, drame şi comedii, nişte artişti care posedau rara facultate ca, prin acţiune liberă şi execuţie, să ne reprezinte icoanele poetice drept forme ale realităţii, şi aceasta într-un grad atât de excelent, încât produsele creaţiei lor se pot număra între cele mai bune rezultate, pe terenul artei teatrale.

Pentru a ilustra cele zise, n-am decât să pomenesc numele Rapacki şi Modrzejewska.

La timpul lor, acestor reprezentaţii nu le-a lipsit consideraţia după vrednicie, deşi lauda jurnalistică era criticată, din când în când, ca extravagantă; totuşi, renumele acelor artişti dovedeşte, şi astăzi, că a fost justificată recunoştinţa ce li s-a arătat. Citiţi numai cronicile jurnalelor din Lvov, Cracovia şi Varşovia.

*

În timpul din urmă, amatorilor de arte din Cernăuţi, prin înfăţişarea unei părţi din societatea teatrală a lui Pascali, de la Bucureşti, li s-a dat iarăşi ocazia de a asista la reprezentări teatrale, care, mişcându-se pe terenul sublimului şi al comicului, întru unitatea efectelor ne dau desfătarea ce se simte la o producţiune artistică armonică, şi ale cărei reprezentaţii le dăm numai partea ce se cuvine, când recunoaştem, apriat şi cu plăcere, cum că jocul întreg este pătruns de spiritul adevăratei tendinţe artistice.

În mijlocul acestor artişti, este o putere de o însuşire cu totul proprie (adică nu comună), care privitorilor li se arată drept sufletul întregului, asemenea soarelui, în jurul căruia se rotesc alte planete. Acest spirit conducător este domnul Mihail Pascali (director de teatru, actor şi poet dramatic).

*

Domnul Pascali nu e reprezentantul unei specialităţi singure. Activitatea productivă a fanteziei sale ocupă întregul teren mare al artei teatrale; în el se găseşte facultatea generală pentru adevărata producţiune a artei, împreunată foarte cu dorul şi energia spre dezvoltare şi spre realizarea vie. Uşurinţa cu care dânsul împreună creaţia internă cu executarea tehnică este atât de surprinzătoare,  încât, pururi şi pretutindeni, poartă-se artistul cum îi place, ies la iveală naturaleţi desăvârşite. Precum se spune, domnul Pascali a făcut studii mimice în Paris, Viena şi prin alte oraşe mari. Se poate să şi fi adus, de acolo, o bogăţie în lucrurile tehnice; dar desigur nu genialitatea jocului său, căci aceasta nu se poate cumpăra de la un „Laroche”.

*

L-am văzut pe Pascali, în seara de 27 iulie 1869, în drama „Nebunie şi Durere” (ca muzicianul Jaques) şi în comedia „Nevasta trebuie să-şi urmeze bărbatul” (ca avocatul Joliboi). În piesa primă, dânsul era factorul întregului, în a doua avea un rol prim. În amândouă rolurile, dânsul domina materia, în libertate deplină, şi dădea ideilor poetice o formă plăcută. Alegerea celor două roluri, atât de direct opuse, şi amândouă pentru una şi aceeaşi seară, se pare că nu s-a întâmplat fără de intenţia artistului.

Artistul pot dovedi cine şi ce e. În roluri patetice, şi un talent mediocru poate uşor să merite aplauze; însă în roluri ca şi a încărunţitului Jaques, în care trebuie să se reprezinte momentele psihice cele mai grele, de la răbdarea liniştită a durerii, până unde afectele lovesc marginile nebuniei, în asemenea roluri trebuie să cadă şi actorii cei mai rutinaţi, sau să i se urască publicului, dacă nu-şi pricepe pe deplin rolul. Domnul Pascali, ca Jaques, a făcut, din o puţinătate poetică, un op mare mimic. În comedia ce urmă, îl văzurăm pe artist împrumutând din izvorul bogat al experienţei, cum dezvoltă icoana umorului adevărat, în preocuparea cea mai vie, dovedindu-şi puterea şi ţinuta în toate părţile opului.

*Sotia lui Pascally 1871_007_31-1

Fiecare piesă şi-a păstrat, cu rigoare multă, originalitatea sa, încât nici una n-a putut să şteargă din mine impresia ce mi-a cauzat-o cealaltă, dar nici nu mi-a slăbit, cât de puţin măcar, această impresie. De altminteri, această impresie se pare a fi fost, deopotrivă, la toţi auditorii, care răsplătiră pe genialul artist prin aplauze zgomotoase şi prin aceea că îl chemară pe scenă de repetate ori.

*

Ceilalţi artişti, între care s-a remarcat doamna Matilda Pascali, al căreia joc atrăgea atenţia neclintită, ne-au surprins atât prin inteligenţa cu care şi-au învăţat rolurile, cât şi prin eminenta disciplină a lor. Directorului, ca şi artiştilor, puţin le păsa de şoptitor (Souffleur), pe care, de altminteri, nimeni nu-l putea auzi, nici măcar în apropierea cea mai mare. Fiecare actor dezvolta, de la sine, lucrul său; şi. peste aceasta, armonia, în joc, era deplină.

Unde arta începe a păşi cu fiinţe atât de respectabile, unde singuraticele dintre flori vestesc atât de frumos primăvara ce se apropie, acolo nu este lipsă de reclame, pentru a-şi putea câştiga valoare şi pentru a găsi recunoştinţa care i se cuvine. / E. R. Neubauer”.

*

(Albina, Anul III, Nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)


1871: În Bucovina, sfatul cu sătenii

1871 Sfatul Albina coperta

*

despre autonomia şi congresul bisericesc în Bucovina

*

(la scumpa noastră Bucovina, fraţilor şi coreligionarilor noştri este să li se deschidă de mult dorita viaţă constituţională bisericească; puterea ei mai repede deja a început. Pe cât timp fraţii noştri n-au al lor propriu organ de publicitate, acolo, în ţara lor, care să reprezinte, în ale cărui coloane să se exprime acea viaţă, noi le suntem angajaţi, cu organul nostru, care întru interesul lor, este, ca totdeauna, gata a aduce tot sacrificiul posibil, chiar şi în ortografie. Mai demn nu se putea inaugura mişcarea pe terenul autonomiei bisericeşti, în Bucovina, decât prin catechismul sinodal, al cărui publicare urmează).

*

Lângă Suceava, în 20 ianuarie / 1 faur 1871.

*

Noi, Bucovinenii de religie ortodoxă orientală, vrem autonomia bisericii noastre, în această ţară (adică administrarea averilor mănăstireşti, în dauna unei conduceri spirituale unitare a tuturor românilor din imperiul austro-ungar – n. n.). Spre a dobândi această autonomie, stăruim noi, prin bărbaţii încrederii noastre, preoţi şi mireni, acum de mai mult de 20 de ani, încoace; şi aceea, cu fel de fel de rugări la prea înaltele scaune, iar în timpul din urmă, adică în vara trecută, a anului 1870, ne adunarăm ca la 4.000 de fraţi, de legea noastră, din această ţară, la Cernăuţi, şi hotărârăm, cu toţii şi din nou, ca, după atâtea încercări şi rugări zadarnice, pentru câştigarea autonomiei bisericii noastre, acuma, cu tot adinsul, şi încă şi prin o deputaţiune anume, să cerem, de la milostivul nostru Împărat şi de la prea înaltul guvern ministerial al Austriei, încuviinţarea de acea autonomie.

Să mai repetăm, dară, ca să pricepem si să ştim cu toţii şi mai bine:

* 

Ce este acea autonomie?

Autonomia este ocârmuirea prin sine, adică neatârnată de altul, străin, fie aceea persoană sau şi diregătorie. Autonomia, deci, a bisericii noastre este ocârmuirea ei prin sine singură, neatârnată de oareşicare persoană sau diregătorie străină, care persoană sau diregătorie adică n-ar fi de legea noastră şi n-ar fi bisericească, ci lumească. Numai Împăratul, cu guvernul său cel ministerial, are dreptul de supraveghere, şi numai spre acel scop, ca ocârmuirea de sine nu cumva undeva să facă ceva, oareşicare rău împotriva Statului şi legilor lui; pentru că Împăratul e, totodată, şi tutorele sau epitropul cel mai mare şi mai înalt peste toate bisericile din stat.

*

Dar sub cuvântul „biserică”, aici ce avem să înţelegem?

Sub cuvântul „biserică”, aici nu se înţelege biserica făcută din piatră ori din lemn, de care vedem prin sate şi oraşe, ci se înţelege comunitatea sau însoţirea tuturor credincioşilor, câţi sunt de una şi aceeaşi lege, cu noi, în Bucovina, fie ei preoţi, călugări sau mireni. De aceea, deci, şi zicem că autonomia bisericii noastre, în Bucovina, înseamnă ocârmuirea tuturor afacerilor şi trebuinţelor legii noastre, prin toţi credincioşii noştri, adică de o lege cu noi.

Am spus că noi, toţi câţi suntem de legea noastră ortodoxă-orientală în Bucovina, avem dreptul să ne diregem trebile noastre bisericeşti singuri; dar cum se poate ca noi, toţi, să ne ocârmuim şi să ne diregem trebile noastre bisericeşti, căci noi suntem vreo 400.000 de suflete (au fost incluşi şi rutenii, din nevoia anti-românească de reprezentativitate – n. n.)? Se poate în modul reprezentativ, adică prin deputaţi, aleşi de noi, din mijlocul legii noastre, în care vom avea încrederea că ei ar fi cu tot sufletul pentru binele legii noastre şi a tuturor câţi suntem fii şi fraţi de una şi aceeaşi credinţă ortodoxă-orientală din Bucovina. Acei deputaţi, aleşi de noi, se vor aduna, la un loc, sub preşedinţia prea sfinţitului nostru Arhipăstor sau a locţiitorului, şi se vor sfătui, şi vor hotărî, prin majoritate, adică mai mare parte a voturilor, cum să fia cutare şi cutare treabă a bisericii noastre.

*

Care sunt, mă rog, acele trebi bisericeşti?

Acelea sunt de două feluri principale sau de căpetenie. Felul întâi e acela care priveşte trebile dinăuntru ale bisericii, adică credinţa, cu regulile ei dogmatice şi rituale (în care, oricum, nu intervenea nimeni – n. n.); iară felul al doilea e acela care priveşte interesele cele din afară ale bisericii, adică trebuinţele comunităţii bisericeşti, ca a unei însoţiri omeneşti (adică administrarea Fondului religionar – n. n.). Felul dintâi îl putem numi şi partea spirituală sau duhovnicească a bisericii; iară felului al doilea îi putem zice partea lumească, economia (gospodăria) comunităţii bisericeşti, cu cele ce-i sunt ei de trebuinţă, spre a trăi după noima legii sale şi spre binele şi mângâierea sa.

*

Şi avem noi voie şi drept de a ne pune noi singuri asemeni lucruri la cale?

Avem, şi aceea, din multe temeiuri. Mai întâi, se trage acest drept al legii noastre încă din vechime, de când, adică, Bucovina, ţara noastră, nu era încă sub sceptrul Împăratului Austriei. Şi cum că acest drept al autonomiei bisericii noastre ni s-a lăsat nouă, ca să-l avem şi după venirea ţării noastre sub această împărăţie, ne arată contractul acestei Împărăţii, pe care îl făcu ea cu Turcia, ce era epitropul Moldovei, şi această epitropie, cât priveşte pământul acesta al Bucovinei, ca fostă parte a Moldovei, a cedat-o Împărăţiei noastre de acum (simţiţi, cumva, vreo durere a bisericii strămoşeşti faţă de „cumplitul rapt”, comis prin cumpărarea Bucovinei, de la turci, de către „Împărăţia noastră”? – n. n.).

Dară şi după aceea, în mai multe rânduri, ne-au proclamat Împărăţia acestui stat al Austriei şi ne-au chezăşuit autonomia bisericii noastre; aşa, de pildă, prin constituţiunea imperială din 4 Martie 1849, § 1; prin patenta împărătească din 31 Decemvrie 1852; prin „diploma” din 30 Octomvrie 1860, iară mai cu seamă, acuma, în timpurile cele mai noi, prin legile fundamentale de stat, din 21 Decemvrie 1867, articolul 15 (cu celelalte articole: 5, 6, 14, 17), care articol 15 sună cam aşa:

 

„Fiecare biserică, recunoscută în stat, are dreptul a exercita, adică a-şi împlini legea sa, după credinţa-şi, a-şi conduce şcolile sale, a stăpâni şi a întrebuinţa fondurile şi averile sale bisericeşti şi şcolare, după trebuinţa şi dorinţa ei”.

*

Şi-apoi cum, pentru toate aceste trebi, să se hotărască prin unii şi aceiaşi deputaţi?

Ba nu; trebile felului întâi, adică cele curat duhovniceşti, trebile credinţei, ale orânduielilor şi obiceiurilor ei, au să se hotărască numai prin preoţi, cu episcopul în frunte, şi acea adunare, acel sobor, se numeşte sinod bisericesc; iară trebile de felul al doilea, ale economiei, adică, a comunităţii bisericeşti au să se hotărască prin deputaţii întregii comunităţi. Şi această comunitate bisericească se compune din două părţi: una e partea preoţească şi călugărească sau clericală; iară cealaltă e partea mirenească, la care se numără proprietarii cei mari, târgoveţii, învăţătorii, militarii, răzeşii şi ţăranii; şi adunarea sau soborul, care e ca să reguleze şi să orânduiască afacerile economiei din comunitatea noastră bisericească; nu-l numim sinod, ci Congres bisericesc.

*

Noi, mirenii, aşadar n-avem, la „sinoadele bisericeşti”, nici o treabă?

N-avem; şi aceea, cu tot dreptul, căci, cum am zis, „sinoadele” au să se ocupe numai cu lucruri lăuntrice sau curat duhovniceşti ale bisericii, şi-n lucrurile interne ale bisericii, la lucrurile credinţei, care sunt curat duhovniceşti, numai aceia au treabă, care-s pe acelea puşi şi sfinţiţi, prin darul Duhului sfânt; şi aceia-s: Patriarhii, Mitropoliţii, Episcopii, protopopii şi preoţii.

Nu aşa e, însă, şi cu „Congresele bisericeşti”, care au să se îngrijească de cele din afară ale credinţei, cum am zice, cu cele lumeşti ale bisericii, cu economia sau gospodăria în comunitatea noastră bisericească; cu care economie tocmai preoţii, episcopii şi toate celelalte persoane duhovniceşti nu este ca să se ocupe, să-şi bată capul, căci Christos zice: „Împărăţia mea nu este din aceasta lume”; adică slujba preoţiei n-are cu lucruri materiale, cu aceste trecătoare adică să se ocupe. Tot aşa, şi Apostolul Pavel zice, în a 3-ia sa epistolă către Filippiseni: „Fiţi împreună următori mie; pentru că mulţi umblau… al căror Dumnezeu este pântecele… cele pământeşti cugetă, a noastră petrecere (civitate) în ceruri este”.

Pentru aceea, deci, şi anume pentru sfinţenia datului şi pentru evlaviozitatea chemării preoţeşti, ei, preoţii, ca persoane apostolice, nu pot şi nu trebuie să fie abătuţi la lucruri profane, lumeşti, cu care, ca şi într-o economie, sunt împreunate multe griji, trude, ba poate şi certuri. De pildă, în privinţa averii bisericeşti. Unde este orişicât de mică avere, acolo este şi grijă, atingere cu unul şi cu altul; şi, prin atingere şi grijă, sunt şi fel de fel de neînţelegeri, neplăceri şi, adeseori, şi certuri, care nu se potrivesc cu starea preoţească. Tot aşa e şi în privinţa patronatelor şi arondării parohiilor, în privinţa şcolilor ş. a. Câtă bătaie de cap, câtă trudă şi câtă luptă trebuie, spre a pune una şi alta la cale, a direge şi a chivernisi cu cutare şi cutare treabă! Şi aceste toate chivernisiri materiale sau lumeşti nu este, nu se cuvine, cum am zis, ca să fie în spatele preoţilor, ca nişte persoane evlavioase, bisericeşti. Preoţilor, ca unor următori numai acelei chemări şi slujbe, care o avură sfinţii Apostoli, aşijderea numai cu apostolatul, cu învăţarea, adică, a cuvântului lui Dumnezeu, cu lucrurile credinţei şi ale sfintelor taine li se cuvine să se trudească, să se ocupe. Iară comunitatea bisericii, ea trebuie să se îngrijească pentru cuvenita susţinere a preotului, bisericii şi şcolii.

 *

Aşadar, preoţii, adică persoanele duhovniceşti, care, cum spun, au să se ocupe numai cu Evanghelia şi cele sacramentale, n-au treabă la „Congrese bisericeşti”?

Ba au; într-atâta, încât şi preoţii, pe lângă aceea că sunt păstori sufleteşti şi persoane spirituale, mai sunt şi membri (mădulari) ai comunităţii, ai trupului văzut al bisericii; şi sf. Apostol Pavel zice (I. Corint, cap. 12, st. 20,) „Cu adevărat multe mădulare sunt la un trup”. Apoi eu v-am spus şi vă mai repet aceea că, în biserica noastră, pentru că ea este ortodoxă, ce vrea să zică adevărat a lui Christos, şi drept apostolească, cum şi zicem noi în „Crez”, suntem toţi inşii mădulari şi părtaşi ai comunităţii, ai trupului bisericesc. Nu numai preoţii sau numai mirenii, ci toţi, pentru că tot sf. Apostol Pavel zice (Corint. I. cap. 12, st. 23) „să nu fie dezbinare în trup; ci să se îngrijească mădularele între sine, unul de altul”. Preoţii, la noi. mai au, apoi, ca bărbaţi căsătoriţi, familii, în sânul comunităţii bisericeşti; au, dară, şi ca atare tot dreptul a lua parte deplină la congresele bisericeşti.

*

Fiindcă, cum ne spui despre congrese bisericeşti, noi, mirenii, şi adică noi, ţăranii, răzeşii, târgoveţii, militarii şi proprietarii mari, numai de congrese şi de afacerile congreselor avem să ne îngrijim, spune-ne, dar, mă rog, cu ce anume are să se ocupe un congres bisericesc.

Congresul bisericesc are să se ocupe cu acestea: 1) Cu autonomia bisericii noastre, în această ţară, faţă de ocârmuirea statului şi a ţării, faţă, apoi, de celelalte legi din Bucovina; ca nici guvernul statului şi al ţării, şi nici celelalte legi, precum sunt catolicii, evangelicii, armenii, izraeliţii ş. a., să n-aibă oareşicare jignire sau strâmbătate din partea bisericii noastre; dară nici noi să nu fim strâmbătăţiţi nici într-o privinţă, din partea guvernului sau din partea celorlalte confesiuni; 2) Să nu se amestece nimeni, nici om străin, nici diregătoria, care nu e a bisericii noastre şi nu e chemată, prin lege, în ocârmuirea şi conducerea parohiilor, mănăstirilor şi şcolilor confesionale; 3) Să nu se amestece nimeni, afară de însăşi ocârmuirea bisericii noastre, în administrarea, stăpânirea şi întrebuinţarea fondurilor, averii adică a mănăstirilor, parohiilor, şcolilor şi ale bisericilor, atât a acelei de prin parohii, cât şi a acelei ce e a întregii eparhii, şi care avere eparhială se numeşte Fondul religionar greco-oriental din Bucovina; 4) Să nu se amestece nimeni, afară de noi, care suntem de legea noastră, la alegerea asesorilor consistoriali şi a protopopilor şi parohilor, chiar a Episcopilor; ca nu, cum poate se întâmpla până acum, să ne dea străinii pe mai-marii duhovniceşti, să ne dea oamenii care, adică, le plac lor şi le vin lor la socoteală, dară nu şi nouă. Pentru că ştim că ce place străinului nu e, totdeauna, şi pentru noi bun şi de folos, ci, din contra, străinul aceea ne dă, ce să-i folosească lui, iară nouă să ne strice; 5) Regularea patronatelor prin parohii; 6) Arondarea sau regularea hotarelor unei parohii dinspre alta, cum şi unui protopopiat dinspre altul; 7) Regularea şi hotărârea lefii anuale a preoţilor şi taxa epitrahilului, ca să aibă preoţii trai fără grija de toate zilele, şi potrivit stării şi chemării lor; 8) Regularea şi defigerea lefii învăţătorilor la şcolile de legea noastră; 9) Hotărârea lefii dascălilor sau cantorilor bisericeşti şi a ponomarilor; 10) Raportul, adică dreptul ce să-l aibă preoţii şi celelalte autorităţi bisericeşti către scaunele lumeşti si persoanele lor, cum şi acestea către preoţii şi scaunele bisericeşti; 11) Raportul, poziţia adică, a eparhiei noastre bucovinene faţă cu celelalte eparhii, care-s tot de o lege cu noi, în ţările Împăratului nostru, şi, în sfârşit: 12) Cărei Metropole să fie eparhia noastră, a Bucovinei, supusă sau unde să avem noi Mitropolitul nostru, mai mare, adică, decât Episcopul, la care, dacă ni s-ar face vreo strâmbătate de la Episcopie, în trebi duhovniceşti, să ne putem jelui, să putem face, cum se zice, „recurs” sau „apelaţia”.

Aceste toate sunt de mare trebuinţă pentru noi; căci, până acum, nu avurăm mai nimica din ele, şi poate şi de aceea ne merse cam rău, şi cu legea noastră în Bucovina, şi cu noi, credincioşii ei.

*

Dar spune-ne, mă rog, aşa sobor sau congrese, nu sunt ele în contra legii noastre?

Domne fereşte,nu, ba tocmai sunt ele şi după noima învăţăturii însului Christos şi a sfinţilor Apostoli; apoi, şi după regula, pe care o păziră aceşti sfinţi Apostoli întru ocârmuirea comunităţilor bisericeşti, cât trăiră ei pe pământ. Poruncesc acest fel de ocârmuire „sobornicească” a bisericii noastre şi a comunelor ei, câte sunt în toată lumea, poruncesc, zic, sfintele canoane, aşezate de sfinţii părinţi, în sinoadele din toată lumea. Aşa, de pildă, sfânta Evanghelie, cartea învăţăturilor lui Christos, de la început şi până în sfârşit, ne spune că numai prin dragoste către Dumnezeu şi către aproapele nostru putem dobândi mântuirea sufletului nostru. Dragostea, dară, cere ca şi sarcinile, în comunitatea văzută a bisericii, toţi să le purtăm, câţi suntem mădularii acestei biserici; iară nu unii numai să poarte sarcina, iară alţii să se folosească. Tot aşa, însă, trebuie să fie şi cu drepturile şi foloasele, în societatea bisericească: cum toţi poartă sarcinile, aşa toţi să aibă şi drepturi, şi foloase: astfel cere dreptatea, şi dreptatea e dragostea.

Toţi, adică, sute de mii dintre noi, nu ne putem, o dată, aduna la un loc, ca să hotărâm una şi alta, în trebile economiei din comunitatea bisericii noastre. Dară ne alegem oameni încredinţaţi ai noştri, de la care putem de sigur aştepta, că aceea vor grăi şi hotărî la congrese sau soboare, ce am grăi şi hotărî noi, dacă am fi acolo. Christos, apoi, vrând a ne învăţa că, în biserica Sa, care e legea noastră ortodoxă, nu unul să stăpânească, nu un om numai să o conducă pe pământ, a spus: „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele meu, acolo voi fi şi eu, în mijlocul lor”, şi, în alt loc: „spuneţi bisericii… spuneţi soborului”. Pe această temelie de sobor sau adunare, constituiră şi Apostolii comunităţile bisericeşti, hotărând toate, numai cu învoirea „bătrânilor comunităţii” şi a „întregii comunităţi”. Aşa, de pildă, citim, în faptele Apostolilor, cap. 15, st. 22 şi 25: „Atunci s-a părut Apostolilor şi bătrânilor, împreună cu toată adunarea, ca, alegând bărbaţi din ei, să trimită la Antiohia… scriind, prin mâinile lor, acestea: Apostolii şi bătrânii, şi fraţii celor de la Antiohia” ş. cl.

Tot aşa, cum că în sobor, în adunarea comunităţii bisericeşti, iară nu în voia numai a unei persoane, puseră sfinţii Apostoli puterea şi autoritatea legală a diregerii şi conducerii administrative, într-o comunitate bisericească, se cunoaşte şi din faptele Apostolilor, cap. 19, st. 39, unde sf. Apostol Pavel, comunei bisericeştii din Efes, zice: „iar dacă cercaţi, pentru altceva (nu pentru trebi ale credinţei), să vă dezlegaţi întru adunarea cea după lege”.

Pe acea urmă orânduieşte canonul 37, al sfinţilor Apostoli, ca să se ţină, de două ori sobor în an, care ordonare o repetă şi soboarele din toată lumea, I, IV, VI. şi VII, şi sfânta noastră lege, că ea ocârmuirii soborniceşti în biserică îi dă toată onoarea şi însemnă­tatea, aşează ca, în pomenirea soboarelor ecumenice, să se facă anume prăznuire, care se şi ţine de întreaga noastră biserică, şi anume în Duminicile aşa numite ale sfinţilor părinţi.

*

Mare lucru, apoi, cum dară că un lucru atât de mare şi sfânt, cum trebuie să fie, în legea noastră, soboarele, la noi nu se ţinură, până acum. Noi, până acum, părăsisem doară legea noastră cea sfântă, şi numai acuma e ca iarăşi să ne întoarcem la ea?

Mai că o părăsisem; dară nu din vina noastră, a credincioşilor şi fiilor sfintei noastre biserici, ci din alte pricini, de care nu mai vreau să vorbesc, că şi aşa sunt ele, acum, trecute. Dară atâta vă voi spune, că şi formele guvernării statului în care trăim, chipul, adică, al ocârmuirii ţărilor, nefiind el, până acum, constituţional, adică tot aşa cum se cade să fie guvernarea bisericii noastre, ci fiind ocârmuirile, în Austria, până mai deunăzi, absolute şi despotice, adică după voia numai a persoanei domnitoare şi a câtorva puţini aleşi, de aceea nu ne era nici nouă uşor a practica sobornicitatea bisericii noastre, se ţinem, adică, congrese şi sinoade. Pe lângă aceea şi pe lângă altele, mai multe, să mai ştie că, în trecut, unele persoane, mari în eparhie şi ţară, ca să dispună ele mai lesne, cu eparhia şi averea bisericeasca, fondul, adică, al nostru religionar, după placul lor personal, nu voiau să ţină congrese şi sinoade, care să le îngusteze domnirea lor. Nu e, însă, şi astăzi, aşa. Astăzi, şi forma ocârmuirii statului nostru e constituţională, adic sobornicească (reprezentativă, prin deputaţii poporului) şi Maiestatea Sa Împăratul ne dete voia apriată ca să ţinem noi, Bucovinenii, de religia ortodoxă-orientală, sinoade şi congrese bisericeşti, şi mai marii noştri bisericeşti consimt, de pildă prea sfinţitul nostru Arhiereu încă este, din toată inima, gata a aduce poruncile sfintei noastre legi, cum şi dorinţele noastre, ale tuturor diecezanilor, la împlinire, şi să ţină sinoade şi congrese bisericeşti, spre a regula şi a pune la cale atâtea şi atâtea trebuinţe, care de mult şi foarte ne lipsesc în biserica noastră, aice, în Bucovina, şi care, trebuind, vi le îndegetai (arătai – n. n.) mai înainte, prin cele 12 puncte.

*

1871 Sfatul text

Aceasta, într-adevăr, foarte bine ar fi. Dar mai spune-ne, mă rog, că nu te-am înţeles bine: dacă şi preoţii, şi mireni au dreptul să ia parte la congrese bisericeşti, cam câţi mireni şi câţi preoţi vor putea să fie în acele congrese?

Congresele bisericeşti, ca să fie ele aceea ce aşteptăm, şi pentru ce le şi cerem, de atâţia ani, să fie ele adică, în binele şi spre înflorirea bisericii noastre, cum şi pe deplina păstrare a autonomiei sale, de către orişice înrâurire străină sau dăunătoare, trebuie, mai întâi, să fie independente sau neatârnate de acele înrâuriri. Căci, altmintrelea, despoţia (samavolnicia), şi prin congrese, va putea direge toate, aşa ca şi până acum, fără de ele. Această independenţă sau neatârnare însă se poate aştepta numai dacă vor fi sau toţi deputaţii independenţi, sau măcar numai majoritatea lor (Luaţi, la aceasta, vă rog, bine seamă, ce vă spun!). Acuma vine că, în congresele bisericeşti, în acele adunări, adică, în care are să se sfătuiască şi hotărască trebile economiei, în întreaga comunitate bisericească a eparhiei noastre bucovinene, trebuie să fie reprezentată întreaga noastră comunitate eparhială, adică şi preoţii, şi mirenii. Întreaga însă comunitate bisericească numai aşa va putea fi ea după drept reprezentată, dacă, după proporţia numărului preoţilor şi mirenilor noştri, vor fi în congrese şi preoţii, şi mirenii reprezentaţi.

Ar veni, dară, ca preoţii, după câtimea lor, de vreo 400, şi mirenii, după cea a lor, de vreo 400.000, să aibă, în congrese, deputaţi. Însă preoţii sunt acei bărbaţi, care, ca păstori ai noştri sufleteşti, pentru darul lor cel sfânt şi pentru, cum am zis, evlavia şi sublimul chemării lor, trebuie să fie şi şi sunt, la noi, în cea mai mare vază. Pe lângă aceea, ei au învăţături şi ştiinţele legii, până şi cele mai adânci; pentru aceea, ne-om înţelege noi, la întâia adunare a congresului, cam prin câţi preoţi şi prin câţi mireni să fie reprezentată comuna noastră eparhiala în congrese. Fraţii noştri Sârbi şi Români din Ardeal, Banat şi Ungaria au, acum, congrese bisericeşti, şi ei s-au înţeles astfel că, la dânşii, sunt mirenii reprezentaţi cu două, iară preoţii cu una din trei părţi; anume la Români, care mai departe au ajuns cu sinoadele, adunările eparhiale se compun din 40 de mireni şi 20 de preoţi, iară Congresul general, din 60 de mireni şi 30 de preoţi.

La noi încă se vor pune, cum zisei în privinţa aceasta, preoţii şi mirenii la cale, după dreptate şi bună înţelegere, cum se şi cade, ca în sfânta biserică toate pe dreptate şi cu bună înţelegere să se întocmească. Numai apăs, cu toată tăria, cuvântul independenţa congreselor, aceasta să se caute, de timpuriu, a se asigura, ca să nu fie „cea de pe urmă mai rea decât cea dintâi”.

 *

D-apoi ne spuse cineva că, in Ardeal şi Ungaria, la fraţii noştri Sârbi si Români, de aceea-s reprezentaţi preoţii numai cu una din trei părţi, că acolo susţine poporul singur bisericile, pe preoţi şi şcolile; aice, la noi, însă poartă cea mai mare parte a cheltuielilor pentru sus­ţinerea bisericilor, a preoţilor şi a şcolilor Fondul religionar, care, cum se zice, nu e adunat şi prin ajutorare din partea poporului, ci numai din averile date de ctitorii mănăstirilor şi ale episcopiei. De aceea şi poporul bisericii noastre, în Bucovina, mirenii, adică, să fie nu prin mai mulţi deputaţi reprezentaţi în congresul bisericesc decât preoţimea.

Ba nu; eu cât ştiu, dreptatea şi independenţa congreselor fuseră, în Ungaria şi Ardeal, scopul unei asemeni compuneri de congrese. Aceasta, cum spusei, însă va urma, la noi, după bună înţelegere şi învoire între preoţi şi mireni. Însă, privitor la susţinerea preoţilor şi şcolilor, la noi, cu cea mai mare parte din Fondul religionar, iară fondul acesta că n-ar fi compus şi din contribuirile poporului, aceasta nu cred să o spună cineva. Pentru că se ştie că şi poporul nostru, mirenii adică, a ajutat mult la adunarea fondului religionar, şi anume prin zilele de lucru la preoţi, care au fost, până mai în cei ani; apoi, prin „marieşi”, care mai sunt încă şi astăzi; mai departe, prin locurile sesionale, plătirea funcţiilor şi prin contribuiri la facerea bisericilor şi şcolilor.

*

D-apoi dăruitorii de averi bisericeşti, ctitorii, n-au fost şi ei, mare parte, mireni?

Nu, ba nu, mă rog.

*

Dară încă un test întreb. Aud că sunt unii care vor să facă, între noi şi între fraţii ruteni, care-s de o lege cu noi, aici, în Bucovina, oareşicare învrăjbire. Ce să ţinem despre aceasta?

Aceia dintre voi, sătenii, care aţi fost, astă-vară, la adunarea noastră poporală, la Cernăuţi, aţi avut prilej a auzi cine şi ce fel de dihonii avură să facă, între noi, Românii, si Rutenii, fraţii şi fiii uneia şi aceleaşi mame bisericeşti. Satana strica şi fericirea protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, în Rai; tot Satana şi aicea-şi caută uneltele sale cele veninoase, de a strica pacea şi buna trăire a noastră, cu fraţii Ruteni, cu care noi, pe una şi aceeaşi brazdă trăim şi ne hrănim, şi în una şi aceeaşi lege sfântă ne închinăm. Nu le-ar plăcea, adică, la mulţi, ca să fim noi stăpâni în biserica noastră şi peste averea bisericii noastre, după cum ne dete voie bunul nostru Împărat. Căci mulţi străini s-au îngrăşat din Fondul nostru religionar; şi, de aceea, ar vrea unii ca aceia să ne învrăjbească între noi înşine, ca apoi să mai fie cum au fost până acum, ei, stăpâni pe moşia noastră. Dară aţi văzut şi aţi audit, astă-vară, la Cernăuţi, şi aceea că bieţii noştri fraţi, de pe la Ceremuş şi Nistru, măcar că-s nişte ţărani numai, ca şi voi, ei ştiu bine că, din parte noastră, a Românilor, n-au nici o strâmbătate, că noi nici nu le-am impus şi nici nu le impunem limba noastră, în biserică sau şcoală, şi nici n-am cerut, de la dânşii, oareşicare cheltuieli pentru susţinerea bisericilor şi şcolilor noastre. Aceasta fraţii noştri Ruteni ştiind, văzurăţi cum respingeau toate momirile spre vrajbă şi stricarea bunei înţelegeri între noi, din care neînţelegere, între noi, Românii, şi Rutenii, nu noi, nici Rutenii, ci, cu bună seamă, numai duşmanii noştri, ai amândurora, ar trage folos. Afara de aceste toate, în biserică nici noi, Românii, nici nimeni cu minte nu amestecă legea cu naţionalitatea. În biserică, Românii şi Rutenii suntem toţi totuna. Fiţi sănătoşi şi, în curând, ne vom mai întâlni şi vom mai vorbi despre acestea şi altele.

* *

Dar nu ne-ai spus, încă, este ca să avem, dară, congres bisericesc, şi cât de degrabă?

Voie, cum v-am zis, acum avem, de la bunul nostru Împărat, din ziua de 4 novembre anul trecut, spre a ne pregăti de congres bisericesc; şi despre acea prea înaltă încuviinţare a Maiestăţii Sale Împăratului, pentru ţinerea congresului nostru bisericesc, făcu măritul Minister aşijderea ştiinţă Domnului Prezident al ţării noastre, şi, în scurt timp, se vor convoca unii bărbaţi de ai noştri, la Cernăuţi, şi aceştia se vor sfătui cum şi când să se adune adevăratul congres, spre a lua, cât mai curând, organizarea şi regularea trebilor noastre bisericeşti în mână.

 *

Dumnezeu să ajute!

O să ajute Dumnezeu!

*

Un preot.

 *

(Albina, Anul VI, Nr. 9 şi 10, 9-12 faur / 28-31 ianuarie 1871)


Pagina 62 din 94« Prima...102030...6061626364...708090...Ultima »