ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 62

1841: Francisc I, Împăratul Austriei

1841 Icoana coperta

*

Francisc I (Iosef, Karl, mai înainte, ca împărat al Germaniei, Francisc II), Împărat al Austriei, crai Ungariei, Boemiei, Galiţiei, Lodomeriei, Lombardo-Veneţiei &, Arhiduce de Austria &, a fost fiul Împăratului Leopold II şi al soţiei sale, Maria Luiza (fiica Craiului Karol III de Hispania). S-a născut în 12 februarie 1768. După moartea părintelui său, la 1 martie 1792, a intrat în stăpânirea tuturor ţărilor austriece, s-a încoronat, în 6 iunie 1792, Crai Ungariei, la 7 iunie, s-a ales Împărat Germaniei şi la 14 iunie, s-a şi încoronat. După ce (18 mai 1804) se înălţase Franţa la rang de Împărăţie, Francisc, prin proclamaţia din 7 decembrie 1804, s-a declarat Împărat al Austriei. După întrunirea confederaţiei renane, a depus el coroana şi ocârmuirea Împărăţiei germane, în 6 august 1806.

*

Întâia sa educaţie a primit-o la Florenţa, sub ochii părintelui său, şi apoi Împăratul Iosif II, unchiul său, l-a adus la Viena şi l-a încredinţat celor mai iscusiţi bărbaţi din toate ramurile ştiinţei. În vârstă de douăzeci de ani fiind, a însoţit Francisc pe unchiul său în războiul asupra turcilor şi, în anul următor, a luat singur comanda de căpetenie a armiei, ajutorat fiind de faimosul mareşal Laudon. După moartea unchiului său Iosif (1790), a povăţuit trebile ocârmuirii, până la sosirea părintelui său, şi, după moartea acestuia (1792), făcându-se împărat, s-a împărtăşit, în unire cu Prusia, de războiul ce-i declarase Franţa, prin adunarea naţională din 20 aprilie 1792, pe care, şi după ce încheie Prusia pace, l-a purtat cu statornicie.

*

    În anul 1794, s-a pus Francisc, în persoană, în fruntea armiei sale de Olanda, care, însufleţită şi încurajată prin fiinţa, de faţă, a Monarhului, a biruit pe francezi, la Koto şi Landres, şi a câştigat sângeroasele lupte de la Turnay şi Charleroy. Însă, fiindcă stările din Brabant n-au voit să-i dea oamenii şi banii trebuitori, presimţind nenorocirile viitoare, a părăsit, în acel an, Bruxelles, spre a se întoarce la Viena. Pacea de la Campo-Formio (17 octombrie 1797) a adus, pe câtva timp, repaus armelor sale, însă, intrând în legături noi cu Anglia şi Rusia, a urmat Francisc (1799) a se purta împotriva Republicii (franceze – n. n.), până când aceasta a nevoit pe Rusia şi Austria a încheia pacea.

*

1841 Icoana Francisc I

*

În anul 1805, din nou a izbucnit războiul între Austria şi Franţa, şi, după lupta de la Austerlitz (2 decembrie 1805), a alcătuit Francisc, cu Napoleon, Împăratul de atunci al Franţei, în persoană, condiţiile unui armistiţiu şi principiile păcii viitoare, care, după douăzeci de zile, s-a iscălit, la Presburg. În anii 1806 şi 1807, a păzit Francisc o deplină neutralitate în războiul Franţei asupra Prusiei şi Rusiei. În zadar a propus el, la 1807, a fi mijlocitorul între partidele luptătoare. Cu toate acestea, proclamaţia lui Francisc, din 8 aprilie 1809, către popoarele Austriei, cum şi acelea slobozite sub autoritatea sa, către toate naţiile germane, declaraţia de război asupra Franţei, din 27 martie 1809, şi formarea unor miliţii pământeşti (ridicarea în masă), au dovedit că Francisc nici odinioară nu s-a înarmat mai mult pentru război, decât după pacea de la Telsit, care a unit pe Alexandru cu Napoleon. Anul 1809 l-a costat mult, însă prin aceasta se părea a fi pusă temelia unei păci statornice cu puternica naţiune a Franţei.

*

Pacea de la Viena a înturnat Împăratului Austriei capitala monarhiei sale şi învoirea la însoţirea fiicei sale celei mai mari, Maria Luiza, cu Napoleon, a format, între ambele case, o legătură statornică.

Întâia soţie a Împăratului Francisc a fost fiica ducelui Frederik Eugen de Wurtemberg, care a murit la 18 februarie 1790. A doua soţie a fost fiica craiului Ferdinand IV de Sicilia, Maria Terezia, care i-a născut 13 fii, dintre care unul este Maiestatea Sa, împăratul de acum, Ferdinand I, născut în 19 aprilie 1793. Din a treia căsătorie, cu Maria Luisa Beatrix, fiica cea mai mică a unchiului său, răposatul arhiduce Ferdinand de Austria, nu a avut copii. A patra soţie a fost Chalotte, a doua fiică a craiului Maximilian Iosef de Bavaria.

*

Legătura de familie, ce avea să unească Austria cu Franţa, n-a putut astâmpăra ambiţia ginerelui. Deşi Împăratul Francisc se unise cu aceasta, în conferinţa de la Dresda, la 1812, însă nesuferita ambiţie a desfiinţat această legătură, încât, la 1813, Francisc I s-a văzut nevoit ca, în unire cu Rusia şi Prusia, să înfrâneze necumpătata putere. El a fost de faţă în acest război, până la sfârşit.

Prin rezultatul ambelor păci, încheiate în 30 mai 1814 şi 21 noiembrie 1815, precum şi prin tratatul încheiat în 14 aprilie 1816, cu Bavaria, Francisc I s-a făcut domnitorul unei monarhii, precum nimeni dintre contemporanii săi nu a mai avut, fiindcă ea, după cele mai noi relatări statistice, cuprinde o întindere de 194.500 mile pătrate şi o împoporare de 32.000.000 suflete.

*

Deşi perioada de 42 de ani, a ocârmuirii Împăratului Francisc, a fost, mai mult de jumătate, turburată în războaie, totuşi a lucrat cu neobosire şi s-a îngrijit, chiar ca un părinte, pentru fericirea popoarelor şi statelor sale, a căror înflorire la vedere sporea, din an în an. Sub a sa ocârmuire s-au făcut canale şi drumuri vrednice de mirare, din care mai ales se însemnează drumul de munte de la Karlsbad, acela ce duce, din Bucovina, în Transilvania (numit „Şoseaua Franciscană”, deşi a fost construit de Iosif II, pentru că Francisc I l-a inaugurat – n. n.), care întreprindere gigantică s-a săvârşit chiar în anii cei mai ameninţători ai războaielor. Veneţia s-a declarat liman (port – n. n.) slobod, şi din nou statornicita plutire pe râul Elba a deschis, mai ales Boemiei, un drum îndemânatic pentru trimiterea îmbelşugatelor sale produse.

*

El a murit, în Viena, la 2 martie 1834, în vârstă de 66 de ani, tânguit fiind de toate popoarele supuse sceptrului său.

Firea cea blândă, învăţăturile şi o experienţă îndelungată au înzestrat pe acest împărat cu însuşiri care i-au agonisit iubirea popoarelor sale şi respectul străinilor. Pentru românii Transilvaniei avea o deosebită aplecare, căreia sunt ei datori cu întemeierea de şcoli, seminarii şi aşezăminte folositoare.

A sa iubire de dreptate îi era caracteristică şi deviza lui a fost: „Justitia fundamentum regnorum” (Dreptatea este temelia imperiilor).

*

(Icoana lumei, Iaşi, 1841, pp. 49-51)


1829: Viața lui Dimitrie Cantemir

1829 Biblioteca romaneasca coperta

*

Domnul Moldovei şi prinţ în Împărăţia rusească

*

Prințul Dimitrie Cantemir s-a născut în anul 1673, în 26 octombrie. Tatăl său, anume Constantin Cantemir, era, atunci, numai serdar, adică povățuitorul celor trei provincii ale Moldovei, și a avut patru muieri, dintre care a treia a fost mama lui Dimitrie.

*

În anul 1684, se făcu Constantin principe în Moldova și, fiindcă a cerut Poarta Otomană, adică Curtea Turcească, pe unul dintre feciorii prințului amanet (zălog), a trimis el pe Antioh, feciorul său cel mai mare, cu societate de șase nobili boieri tineri, la Constantinopol (Țarigrad). După trei ani (în 1687 / n. n.), căpătă Dimitrie Cantemir poruncă, de la tatăl său, ca să se ducă la Constantinopol, în locul fratelui său, Antioh.

*

Constantin Cantemir

Constantin Cantemir

În vremea aceasta, era principe în Țara Românească Constantin Brâncoveanu, care, nu știu din ce pricină, nu viețuia în iubire cu familia Cantemirilor. Acest Brâncoveanu, scriind vizirului turcesc, zicea cum că acest de curând trimis tânăr nu ar fi Dimitrie, feciorul lui Constantin Cantemir, ci alt nobil boier tânăr din Moldova, pe care l-a trimis Constantin în locul lui Dimitrie, numai ca să-și poată scoate pe feciorul cel adevărat, Antioh.

*

Pentru aceea, cercetând vizirul lucrul cu de amănuntul, porunci să se aducă Dimitrie înaintea lui; după care, vizirul zice: „Cum se poate ceva așa nedrept să se arate înaintea stăpânirii, când toată persoana tânărului Dimitrie arată tocmai pe tatăl său, adică pe Constantin?”. Cu un cuvânt, Dimitrie făcu, la întâia sa arătare, atâta luare aminte înaintea vizirului și dădu atâtea semne despre coapta minte și înțeleapta sa purtare, încât numai prin aceea se învrednici a se numi feciorul unui părinte cum era Constantin.

*

Dimitrie rămase în Constantinopol, până la anul 1691, în care, fiind el iară schimbat, adică răscumpărat prin fratele său, Antioh, se întoarse la tatăl său. În timpul poposirii sale la Constantinopol, s-a sârguit a învăța limba și muzica turcească, întru care, cu vremea, la atâta perfecțiune și vrednicie a venit, încât prin el s-au introdus și s-au așezat mai din toate notele muzicale la turci, și a făcut deosedite cântări muzicale, care, până în ziua de astăzi, cu mare bucurie se cântă la dânșii.

Antioh Cantemir

Antioh Cantemir

*

În anul 1692, când a fost înconjurat serascirul Daltaban orașul Soroca cu arme, a urmat și el tătâne-său la oaste, unde mare cinste a primit de la turci.

*

În următorul an, 1693, în 14 martie, muri tatăl său, care, fiind încă în leagănul morții, chemă pe feciorul său și pe boierii țării la sine și în rugă ca, mai înainte de ce se va muta el, din cele lumești, la cele veșnice, să aleagă pe următorul principe, ca să știe și el pe cine va să aibă de moștenitor în scaunul stăpânirii. Deci boierii, cu o inimă și cu o înțelegere, aleseră de principe pe Dimitrie. Muribundul părinte se bucură, după această înștiințare, și se mângâie cu cugetarea cum că și Sultanul (Împăratul turcesc) va învoi și va întări această alegere. Însă banii mai mare prețuire și mai mare putere avură la Curtea otomanilor, decât meritele credinței și ostenelile tatălui și vrednicia feciorului. Deci se puse altul în Scaunul principatului, iar Dimitrie fu silit a-și părăsi patria și a se duce în Constantinopol, la fratele său, deoarece datorința feciorilor de principi, după moartea sau scoaterea din domnie a principilor, era a se duce și a șede la Constantinopol.

*

După aceasta, la anul 1697, a trebuit să meargă, după porunca înaltului vizir, la bătaia de la Genta, pe Tisa, însă, fiindcă a fost mers el numai de bunăvoie, nici a fost silit a sta în bătaie cu dânșii, așadar nici n-a pierit, ci a fugit, cu turcii, îndărăt, și a venit, iar, la Constantinopol.

*

Dimitrie avu mare cinste și înaltă prețuire, la toți curtenii împărătești. Nu numai lăngă turcești, ci și arabi și perși din fundament l-au învățat. Prin buna sa purtare în societate și prin deșteptata înțelepciune, și-a câștigat, la toate societățile de petreceri, cea mai mare iubire, așa încât, în toată Curtea era vrut și cu totul plăcut. Temându-se, dară, Brâncoveanu ca nu cumva să-și părtinească și să îmblânzească Cantemir pe Sultan, întru atâta, încât să se înalțe, astăzi, mâine, în scaunul Principatului Țării Românești, nu neglijă mjloacele prin care cugeta a putea aduce în ură și a putea scoate pe Cantemir din mijlocul diregătorilor turcești. Nu fără temei și socotință se temea Brâncoveanu de Cantemir, deoarece cu prea mare poftă dorea Cantemir a ajunge pe scaunul Țării Românești, n-a vrut să primească domnirea din Moldova, pe care, de două ori, ar fi putut-o căpăta; ci, mulțămind Curții, a recomandat pe fratele său, Antioh, care căpătă domnia Moldovei, care, totuși, n-a putut să se pună în treapta stăpânirii provinciale.

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

*

În anul 1700, când s-a dus fratele lui mai dintâi la Iași, ca să cuprindă scaunul princiar, petrecându-l Dimitrie până în Moldova, s-a cununat cu Casandra, fala lui Șerban Cantacuzino, principele Țării Românești de atunci. Din această soție s-au născut o fată încă în Moldova. În scurt timp, după aceea, fu silit a părăsi Țara și a se întoarce, cu fratele său, cel ce fu lapidat din domnirea Moldovei, la Constantinopol, unde căpătă încă patru fete și patru feciori.

*

Până locuia Dimitrie la Constantinopol, neavând alt lucru de mai mare luare aminte, hotărî a-i fi deprinderea, de aci, înainte, facerea casei sale, ca să-și câștige mai mare cunoștință despre datinile și întrebuințările Țării. Ba era și silit spre aceasta, de vreme ce nu s-a dus, mai înainte, de la Constantinopol, până în anul 1710, în care an au înștiințat Împăratul rusesc Petru cel Mare bătaie necredincioșilor (turcilor). Când se apropia monarhul acesta, cu turma sa, către marginile Moldovei, încă Poarta turcească părea a fi bine, că făcu pe Dimitrie principe în provincia aceasta, fiindcă, deși a fost domnul Moldovei, cel atuncea stăpânitor, bărbat învățat și plăcut la Curte, totuși n-a fost vestit și vârtos în bătaie, deoarece nici avu cutezare, nici experiență militărească.

*

Dimitrie fu silit să primească această stăpânire, precum prin vizirul, așa și prin sfatul hanului tătăresc, cel ce arătă, înaintea Curții, cum că numai acela unul e, întreștini, ceea ce e vrednic și iscusit de a fi la întâmplările și la stările împrejur de acum spre bun noroc. Și așa fiind Dimitrie ales de principe, nu numai îi iertară toate dările, cu care erau toți principii îndatorați, la alegeri, ca a le face; ci încă i se mai dete o sumă de bani, spre cheltuielile cele de luptă.

*

Numai cât ajunse Dimitrie la Iași, i se și dete poruncă, de la Curte, să ridice un pod peste Dunăre, pe care să treacă armata turcească. Pe lângă aceasta, ceru vizirul să-i trimită Dimitrie darul cel cuvenit lui și celorlalţi slujitori de curte, pentru căpătarea domniei Moldovei. Prin porunca cea de pe urmă, aşa se mâhni şi se mânie Dimitrie, încât hotărî, de aci, înainte, a-şi răsplăti pe vizir, şi ocazia (prilejul) acesta, spre folosul său a o întrebuinţa, cu mărginire de a-şi scăpa ţara de sub jugul turcesc.

Petru cel Mare

Petru cel Mare

*

Spre norocul lui, tocmai atunci trimise Împăratul rusesc Petru cel mare un doctor grec la dânsul, anume Poricola, îmbiindu-l, cu prea bune condiţii, să se lepede de turc şi să se însoţească cu dânsul. Fiindcă tot lucrul era despre a sluji unui principe creştin şi se atârna de fericirea poporului său, deodată se şi învoi cu Împăratul Petru, întru aşa modru: întâi, ca Moldova iarăşi să îşi capete marginile (graniţele) cele vechi şi să fie sub acoperământul sau scutirea Rusiei; al doilea, să jure principele, dimpreună cu ţara sa, credinţă Împăratului; al treilea, tot întru acelaşi timp să împreuneze principele poporul său cu al Împăratului, ca aşa, cu puteri unite, să poarte bătălia asupra turcului; a patra, precum principele, aşa şi următorii lui să aibă de purtat putere nemărginită în sara sa, ci sunt scuturi ruşilor; al cincilea, să nu se lase altă persoană în scaunul domniei de principat, până nu se va stinge familia Cantemirilor.

*

Condiţiile (tocmelile) acestea şi altele se întăriră prin Împăratul Petru, la Lusk, în Polonia, în 3 aprilie, anul 1711, şi fuseră, prin solul împărătesc (cu pecetea Împăratului închise), lui Dimitrie trimise. De după tratatul acesta, din zi în zi, înştiinţă Dimitrie pe împărat despre popoarele pe care trebuie să i le aducă şi despre modrul, adică cum să se poarte, ca să-şi împlinească scopul său asupra turcilor.

*

Între acestea, nu a neglijat facerea punţii (podului) peste Dunăre, a cărui (cu cheltuiala turcilor, afară de lemnul ce îl da Moldova şi Ţara Românească) ridicare i s-a fost poruncit de la Poartă. Ci în puterea lui sta a întârzia lucrul, care, din cât putea şi face, afară de a cădea în suspiciunea cum că s-ar fi încropit cu puţin asupra turcilor. Pe lângă aceasta, neîncetat împulpa (invita) Dimitrie pe Împăratul Petru să nu întârzie cu venirea sa încă până a nu se găti puntea (podul). Însă, spre mare nenorocire, nu se încrede Împăratul în el de tot, deoarece nu îi iscusise credinţa deplin; şi aşa, cu mult mai târziu, ajunse Împăratul decât ar fi putut împiedica trecerea turcilor peste Dunăre. Împăratul veni la Iaşi, în luna lui iunie 1711, unde nobilii şi poporul Moldovei i-au jurat credinţă şi l-au cunoscut de mai-marele lor; însă Împăratul Petru din lipsa neaverii mijloacelor vieţii, fu silit a face pace cu turcii. Deşi era el însuşi, casa lui şi toată oastea în cea mai mare primejdie, totuşi pe Dimitrie Cantemir, pe care îl cerură turcii spre izbândire, nu l-a dat, care faptă spre nemuritoare a lui Petru cinste este. Solul sau plenipotenţiarul lui Petru căpătă poruncă a spune turcilor cum că principele nu ar fi între armata rusească, fiind Dimitrie închis în căruţa împărătească, până păciuiau împăraţii, şi nimeni, afară de un (slugă) sârb, care îi ducea de mâncare, nu l-au ştiut.

*

Văzând principele că nu poate rămâne în Moldova, ceru şi căpătă, de la Împărat; decret (hrisov), prin a cărui mijlocire făgăduia Împăratul principelui şi celorlalţi nobili (boieri) nu numai împlinirea pagubei, care vor păţi-o de la turci, ci şi loc sigur de scăpare în ţările sale.

Prin înştiinţarea aceasta, ce în Mohilov, în 1 august 1711, subscrise, numi Petru pe Dimitrie şi pe următorii lui prinţi ai împărăţiei ruseşti, cu titlul „Prea Înalte şi Prea Mărite Prinţule!”, şi îi dete slobozenie, ca nimănui, decât Împăratului, să dea vorbe şi răspunderi; iar moldovenii, care vor fugi cu dânsul în Rusia, numai sub el singur, ca sub domnul lor să stea.

Pe lângă făgăduinţa aceasta, se trase Dimitrie, cu ai săi, din Iaşi, urmând după armata rusească, cu care se duseră mai mult decât o mie de nobili şi slujitori, care, pentru dragostea lui îşi părăsiră patria lor.

*

În anul 1711, s-au dus principele şi cei ce se ţineau de dânsul la Harkov, în Ucraina, care loc s-a dat lui şi oamenilor lui, spre sălăşluire. Aici şezu el, până la anul 1713, iar atunci se mută la Moscova. După rugăciunea lui Cantemir, nu numai că împărţi Împăratul provincia ce lui îi fu dată între nobilii moldovenilor, ci încă îi mai cinsti cu o mie de case, de suliţe, care erau ale Coroanei Împărăteşti. Provincia, ce-i de la ruşi trecuţilor români dată, totdeauna, până atunci, o avea împărăţia în ţinutul său, adică sub ocârmuirea sa, şi era, precum pentru zăceri sau fără, locul, aşa şi pentru mulţimea locuitorilor, ţinută de mai bună în toată împărăţia rusească. Afară de aceasta, încă i-a mai învoit Maiestatea Sa (Împăratul) o simbrie, care se plătea lui Cantemir, în tot anul, până cât a vieţuit.

*

În scurt, după venirea lui Dimitrie la Moscova, prinseră frigurile pe Casandra, muierea lui (care neîncetat se mâhnea şi se jelea pentru pierderea patriei şi a rudeniilor sale, celor din Moldova şi Ţara Românească, mai vârtos că au cuprins turcii bunurile ei şi ale bărbatului), care, prin neştiinţa apotecarului (spiţerului), cel ce i-a dat un leac curăţitor, cu totul tare şi neamăsurat puterilor ei, după un beteşug de vreo câteva zile, fu trimisă, din lumea aceasta, pe cealaltă, tocmai în cea mai frumoasă floare a vieţii sale, adică în 11 mai 1713, când abia era de 30 de ani. Aceasta era o principesă cu mare înţelepciune şi judecare, care cu totul era aplecată spre cetirea cărţilor; şi totuşi, pe lângă aceasta, de lucrurile casei şi de creşterea principilor săi, încât în mai mare regulă (rânduială) şi băgare de seamă le ţinea. Frumuseţile, pe care dânsa de la mama natură în mare măsură le primise, au fost cea mai uşoară a ei împodobire. Trupul ei s-a îngropat la Moscova, într-o mănăstire grecească, la care bărbatul ei, principele Cantemir, mare sumă de bani a dat, spre facerea unei biserici.

*

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

În următorul an, 1714, a venit Dimitrie la Petersburg, cu al treilea fecior, Şerban, cel ce numai de 7 ani era. Prinţul cel tânăr făcu, înaintea Împăratului, o cuvântare pe limba grecească, în ziua Paştilor, pentru care Împăratul cu mare dar l-a cinstit şi l-a primit în însuşi regimentul său de ofiţeri.

*

În anul 1716, a întrebuinţat Dimitrie puterea, ce lui, de la Împărat, peste nobilii moldoveneşti (între care se împărţiseră satele din Ucraina) dată: că ajunşi nobilii aceştia bărbaţi pe la petreceri de mâncări şi băuturi, se întâmplă, o dată (în băuturi), de începură a se certa aşa, încât şi săbiile (spadele) traseră din teacă, întru care întâmplare nenorocoasă, doi au pierit, iar alţii vătămaţi au rămas. Despre aceasta se făcu pâră la principe; acesta chemă pe vinovaţi înaintea sa şi, cercetând lucrul cu de-amănuntul, judecă pe 3 spre moarte, iar pe alţii să tragă la galere (corăbii), însă, totuşi, după aceasta, strămută pedeapsa de moarte într-o pedeapsă trupească, care s-a şi împlinit. Toată păşirea lui s-a aflat de Împărat bună. Acest exemplu (pildă) se afla unul şi singur în istoria rusă, despre un supus, care a avut şi în numele său a întrebuinţat puteri de viaţă şi de moarte.

*

Fiind Împăratul, în anul 1717, prin rebeliunile ce se ridicaseră în ţările lui, acasă chemat, se întoarse şi Dimitrie la Moscova; fiindcă, adese ori, trebuia dânsul să cerceteze (în sensul de a vizita – n. n.) pe Maiestatea Sa Petru, dar şi Maiestatea Sa adesea cercetări făcea lui Dimitrie. În anul 1718, a dat norocul principelui, la plecarea Împăratului către Petersburg, ca şi dânsul să-l urmeze; aşadar, principele plecă, iar familia lui rămase la Moscova, fiindcă fata lui Dimitrie, şi anume Smaragda, era beteagă de ameţeli.

*

După ce veni el la Petersburg, se întâmplă într-o societate de petrecere a nobililor de ţară, care în toată iarna se ţinea; în societatea aceasta, văzând Dimitrie pe a treia fiică (fată) a prinţului Trubeţkoi (cel ce, după aceea, fu general feldmareşal al armatei ruseşti), care era cea mai mare frumuseţe a timpului de atunci, se îndrăgosti de dânsa şi, după vreo câteva zile, o şi peţi, de la tatăl ei. Ajungându-şi căutarea sau scopul său, se şi cunună cu dânsa, la începutul iernii. În scurt după însurare, îşi rase barba şi îşi mută portul cel românesc în cel franţuzesc, precum se vede în icoana lui îmbrăcat. Însuşi Împăratul se milostivi în persoană a fi la nuntă şi a-l petrece la biserică, unde se împlini sărbătoarea nunţii. Petrecând Împăratul pe Dimitrie, de la biserică, îndărăt, îl dărui cu o sabie de mare preţ.

*

După nuntă, care 3 zile ţinu, şi la care Împăratul, dimpreună cu Împărăteasa, prinţesele familiei şi cu toată nobilimea Petersburgului au fost de faţă, fu Dimitrie numit de consilier (sfetnic de taină).

Pruncii lui veniră, în anul 1719, la Petersburg, afară de fecioara Smaragda, care, din zi în zi, mai rău îmbolnăvindu-se, muri, în 4 iulie, când era în vârstă de 17 ani, însă durerea care se pricinuia lui Dimitrie, de după pierderea Smaragdei, se uşură prin căpătarea altei fete, care se născu din a doua muiere, în 8 noiembrie, tot în acelaşi an, pe care, botezând-o Împăratul, dimpreună cu Împărăteasa, îi puseră numele Smaragda, ca cu atâta mai lesne să uite Dimitrie pe răposata.

Călăreţ moldovean

Călăreţ moldovean

*

În următorul an, 1720, căpătă el poruncă să meargă, după Împărat, la Persia, dimpreună cu comisul (graful) Tolstoi şi amiralul Apraksin. În bătaia aceasta, a purtat Apraksin comanda armatei, iar Tolstoi, dimpreună cu Dimitrie, ocârmuirea lucrurilor civile sau cetăţeneşti; şi aceştia trei erau consilierii din lăuntru (de taină) ai Maiestăţii Sale. Cantemir a petrecut pe Împărat, până la Kolomna, care cetate e la 90 de verste sau 18 mile nemţeşti departe de Moscova (5 verste fac o milă nemţească), şi zace în capătul răului Moscovii, unde se varsă în Okka. Aici află dânsul pe ai săi, care l-au urmat pe apă; se sui în corabie şi călători către Astrahan, unde au şi ajuns, în 4 iunie 1721.

*

Numai cât plecă de la Kolomna, a început a simţi durere în rărunchi, dimpreună cu friguri line; pe lângă aceasta, aşa slăbea, când şi când, încât era silit, câte trei, patru zile, să zacă în pat. Însă aceasta nu l-a împiedicat de la lucrul prin care se sârguia a întocmi tipografie turcească, în care să se poată tipări înştiinţări despre bătaia Împăratului cu turcii. Această bătaie el singur vru să o facă cunoscută persienilor, în limba aceasta, adică persieneasca.

Corabia cu care umbla dânsul era așa de îndemânoasă, încât lucrul acela, până în timpul ajungerii Împăratului la Astrahan, toate lucrurile au fost gata de a tipări înștiințarea (cronica – n. n.) de bătaie. În august, se puse Dimitrie într-o luntre (fregată), cu 20 de tunuri, ca să urmeze Împăratului la Persia; toată armata merse cu Maiestatea Sa, peste mare, și ajunse, în vreo câteva zile, la locul în care, de atunci, s-au făcut cetate, ce se cheamă a Sfintei Cruci.

*

   Fiindcă trebui pe uscat să petreacă Dimitrie pe Împărat, lar Derbend, pentru aceasta trimise el fregata, cu toate lucrurile și slujitorii săi, înainte, ca acolo să îl aștepte. Însă luntrea aceasta, printr-o nenorocoasă întâmplare, adică printr-o furtună, se împinse pe un pat de țărână sau noroi de mare, unde, afară de oamenii care erau în corabie, toate lucrurile au pierit. Între alte lucruri, pierdu principele, acolo, și sicriul (cufărul – n. n.) în care erau scrisorile și alte hârtii, precum și o istorie despre turci, de la amăgitorul profet (proroc) Mohamed, până la Osman, întâiul sultan al turcilor. O carte pe care, cu multă osteneală, s-a fost făcut și care de mai bună soartă era vrednică.

Beteșugul (boala – n. n.) principelui, din zi în zi, se mări și nici el singur, nici doctorii nu puteau să afle pricina beteșugului. În această călătorie, el, la Derbend, într-una din zile, când se simți ceva mai ușor, cercetă murul (zidul) cel vestit, din munții Kaucazului, despre care profesorul Baer, de după înscrisuri vorbește în tratatul Academiei, carte din anul 425.

*

La întoarcerea lui de la Dergend, se descoperi cum că beteșugul lui Dimitrie au fost slobozirea pișatului (rău de pișat), care așa l-au fost slăbit, încât nici pe cal a se sui nu putea. Cugetând însuși dânsul cum că s-a apropiat moartea, făcu testament (diată), îl dete în mâinile Împăratului și puse pe Împărat executor de testament și tutore peste pruncii săi. Cei mai mari trei feciori ai săi erau la dânsul, iar muierea, fata și băiatul cel mai tânăr rămăseseră la Astrahan. Ducându-se Împăratul la cetatea aceasta, lăsă pe doctorul împărătesei, Polical, să poarte toată cuviincioasa grijă de Dimitrie.

Dimitrie a venit, în luna lui august, la Astrahan, ci așa de neputincios, încât abia puteau să-l cunoască prietenii lui. Cu începutul lui decembrie, în așa primejdie era, încât judecă a fi de lipsă să-și mărturisească păcatele și să se cumenice, așteptând moartea în tot minutul. Amiralul Apraksin, comisul Tolstoi și prințul Gheorghi Trubețkoi alergară la dânsul, să-și ia, mai pe urmă, ziua bună și iertăciune de la el. Muierea, pruncii și șerbii (slugile) lui stăteau pe lângă dânsul, cu ochi lăcrimători și cu amare dureri suspinând și, bătându-și pieptul, se tânguiau; iară el, cu nespusă statornicie mângâindu-i, îi încredință și îi recomandă celor trei consilieri, aducându-le aminte că, totdeauna, cu împrumutată iubire și în unire nemișcată să trăiască, după moartea lui.

*

În lipsă, acestor mai mari le căzu în minte cum că un doctor de armată, anume Bigler, înă n-a fost chemat la dânsul, spre sfătuire. Pentru aceea, pe loc trimiseră după dânsul, care, venind și cercetând beteșugul, prin meșteșugul și măiestria sa, întru atât îl ușură, încât căpătă Dimitrie puetre de a se duce, în ziua de Paști, în Astrahan, la vecernie. Simțind Dimitrie că, din zi în zi, e mai tare, mărgini a părăsi Astrahanul și a se duce în țările sale, spre are și învoirea împărătească a căpătat-o.

În 14 ianuarie 1723, plecă el în călătorie, ci acesta îi era de tot grijă, nu numai pentru depărtarea locului, ci și pentru că din nou căzu în beteșug, încât, totuși, ajunse, în martie, acolo, nici prea sănătos, dar nici rău beteag. Aici, de câte ori îl răbda sănătatea, își petrecea timpul cu defătările comune, cu îndreptările treburilor casei și cu ridicarea unei biserici, care era închinată Sfântului Dimitrie. Mai pe urmă, în 15 august, îl prinseră niște friguri târâtoare sau ascunse, prin care răul pișatului iarăși se împuternici, așa încât, în 21 august 1723, muri, fiind numai de 49 de ani și cinci zile.

*

Dimitrie a avut statură de mijloc, mai mult macru (uscăţiv), decât gras; avea faţa plăcută, şi totdeauna vorbea cu osebită prietenie, blândeţe şi cu judecare. Datina lui era a se scula dimineaţa, la 5 ceasuri, şi a trage o pipă (lulea) de tabac (tutun)cu un filigean de cafea, după datina turcească. De aci, apoi se apuca de învăţături, până la prânz, care se ţinea la 12 ceasuri; mânca, de rând, numai o mâncare, şi mâncarea lui plăcută era pui de găină cu măcriş (Rumex acetosa); la mâncarea de totdeauna, bea apă amestecată cu vin. Beţia îi era cea mai urâtă patimă pe lume; căci, dacă bea el, numai o dată, nişte măsuri, era câte 14 zile trist şi cu voie rea. După prânz, se culca câte puţintel, iar cealaltă parte a zilei o petrecea în învăţături, până la 7 ore, seara; atunci cerceta (vizita – n. n.) pe ai săi; la 10 ore, cerea cina şi, la 12, se culca. Metoda vieţii sale aceasta a fost, silit oarecât a o strămuta, după ce se făcuse consilier la Împăratul Petru, şi se însurase, luând muiere tânără, fiindcă lucrurile ţării şi blândeţile iubirii frumoasei sale tânără muiere, adeseori îl abăteau şi îl trăgeau de la învăţături.

*

Timpuria moarte a tătâne-său, fiind el încă de tot tânăr, lunga şedere la Constantinopol, fără slujitori, şi scurta stăpânire în principatul său i-au răpit ocazia de a se putea îndeletnici, în întregime, ocârmuirii lucrurilor cetăţeneşti şi a-şi arăta virtutea militărească, deşi despre amândouă nu prea înguste cunoştinţe avea. Toată viaţa sa cea şezătoare o aplecă spre îndreptarea inimii sale, din care se arată fructele (roadele) prin cărţile lui cele învăţătoare şi prea mult folositoare, dintre care cele de căpetenie sunt acestea:

*

Carti tiparite

Cărţile tipărite sunt:

*

1. „Istoria despre creşterea şi descreşterea Împărăţiei turceşti”, un manuscript în limba latinească.

2. „Sistema sau starea religiei turceşti”, în limba rusească, la Petersburg, 1722. In folio tipărită.

3. „Lumea şi sufletul”, în limba românească şi grecească scrisă, şi în Moldova tipărită, este o carte despre lucruri morale, întocmită în cuvântări.

4. „Descrierea Moldovei”, istorică, geografică, politicească, în limba latină, dimpreună cu o mapă (hartă), preîntoarsă (tradusă – n. n.) în nemţească de D. Bişting, tipărită în anul 1769-1970.

*

Carti netiparite

Cărţi încă netipărite sunt:

*

 5. „Istoria veche şi nouă a Daciei”, o carte mare in folio, scrisă în limba românească. Tot această carte, în limba latină scrisă, a pierit în Marea Caspică, când s-a înecat fregata (luntrea).

6. „Istoria Facerii (lumii)”, cu note din învăţătura naturii, în manuscript, în limba latină, cu titlul „Geologo-fizica”.

7. „Istoria amânduror caselor Brâncovenilor şi a Kantacuzinilor”, în limba românească, un manuscript în cvart.

8. „Istoria Muhamedanilor, din timpul amăgitorului Profet Muhamed, până la întâiul Împărat turcesc”, s-a pierdut în Marea Caspică.

9. O carte de cântece muzicale turceşti, în cvart.

10. Traducere de muzică turcească, în limba românească, în cvart.

*

Afară de aceste cărţi îndeplinite, a scris el şi alte cărţi, mai multe, pe care nu le-a putut îndeplini (termina – n. n.), ale căror manuscripte încă au rămas.

*

Bărbatul acesta a vorbit următoarele limbi: 1. Româneşte; 2. Latineşte; 3. Italieneşte; 4. Turceşte; 5. Persieneşte; 6. Arăbeşte; 7. Greceşte, limba de astăzi; 8. Ruseşte, şi prea bine înţelegea şi vechea limbă greacă, slavoneşte şi franţuzeşte.

Cea mai de căpetenie a sa bărbăţie a întrebuinţat-o spre Istorie, afară de aceea, în Filozofie, precum şi în Matematică mari paşi făcuse, din cea de pe urmă, mai tare i-a plăcut Aritmetica. Bisericile, cele 3, pe care le-a ridicat, sunt fructul cugetării şi credinţei lui.

*

Dimitrie a fost prinţ al Rusiei, mădular al Înaltului Senat şi Sfetnic de Taină, precum şi mădular în societatea ştiinţelor Academiei din Berlin; şi tocmai întru acel timp, când ajunsese înştiinţarea despre moartea lui la Petersburg, grăise şi rezidentul (solul) împăratului nemţesc, care se află (făcu ştiută – n. n.) aici o scrisoare deschisă, în care răposatul Cantemir fu anumit şi arătat de Prinţ al Împărăţiei Romane (nemţeşti), pe care scrisoare rezidentul cu durere o trimise iarăşi împăratului său îndărăt, fiindcă a fost murit Înalt Învăţatul fiu de român, Dimitrie, pe a cărui stimă era această cinste trimisă.

*

(Zaharie Karcaleki, Biblioteca românilor

sau Adunări de multe lucruri folositoare,  Buda, 1829, 27-38)


1888: Sfințirea monumentului lui Aron Pumnul

1888 Sfintirea Biserica si Scoala

*

Popoarele care vor să trăiască se respectă pe sine și respectă și cinstesc bărbaţii cu merite. Și cu bucurie vedem și constatăm că această stimă, față de bărbaţii care au lucrat la dezvoltarea noastră culturală-națională, pătrunde, tot mai mult, în sânul poporului român din toate părţile.

*

Ca o nouă dovadă a pietăţii românilor față de un demn lucrător pe altarul culturii și literaturii române este monumentul, ridicat de fraţii noştri din Bucovina, la mormântul fericitului Aron Pumnul, fost director și profesor de limbă și literatură română la gimnaziul superior din Cernăuți.

*

Fericitul Aron Pumnul a fost unul dintre acei vrednici lucrători ai națiunii, Georgio Bazar în România, a lucrat în mijlocul fraților noștri din Bucovina, la deșteptarea virtuții și a simțului nțional, prin cultivarea limbii și a graiului român.

*

Arune Pumnul

*

În semn de pietate și de recunoștință față de acest merituos bărbat, românii din Bucovina au creat o fundațiune, care, pe veci, să poarte ilustrul lui nume și să sprijinească pe aceia care vor dori și-şi vor propune să calce pe urmele lui, în știință sau în artă.

Acest monument este, acum, gata și consacrarea lui (dezvelirea – n. n.) se va serba, cu solemnitatea ce o merită memoria fericitului Aron Pumnul, în 4/16 iulie 1888.

*

În această zi, conform programului, publicat de comitetul Societăţii pentru cultura și literatura română în Bucovina, se va ține, mai întâi, unu serviciu dumnezeiesc, în biserica catedrală, care se va celebra prin Eminența Sa, Înalt prea sfințitul părinte Archiepiscop și Mitropolit Dr. Silvestru Morariu Andrievici, iar la zece ore și jumătate, va urma sfinţirea monumentului, tot prin Eminența Sa, părintele Archiepiscop și Mitropolit.

*

După aceasta, va urma cuvântarea comemorativă, care se va ține de părintele protopresviter, profesorul Dr. Vasile Mitrofanovici; iar Societatea filarmonică „Armonia” va cânta imnul comemorativ.

*

Aron Pumnul Familia 15 din 1866

*

În aceeaşi zi, la patru ore și jumătate, după-amiaza, se va continua festivitatea, în localităţile Societăţii filarmonice „Armonia”, unde se va ține o cuvântare comemorativă, de dl Dr. Ion al lui Gh. Sbiera, un discurs comemorativ de dl profesoru Ioan Bumbac, și se va pronunța un al treilea discurs, de un reprezentant al Societăţii academice „Junimea”; iar Societatea filarmonică „Armonia” va executa mai multe cântări festive.

*

Suntem siguri că acestă festivitate va fi cât se poate mai solemnă, pentru că nu se poate altcum. Fericitul Aron Pumnul, prin activitatea sa ca profesor și scriitor, a pus, între fraţii noștri din Bucovina, temelia la edificiul cel măreț al culturii și literaturii române; iar amintirile ce le lasă astfel de oameni, după ei, precum și stima și pietatea față de dânșii rămân veșnic neșterse din inimile popoarelor, care se prețuiesc.

*

Dar viața și activitatea literară a lui Aron Pumnul nu a fost numai o viață și activitate restrânsă la fraţii noștri din Bucovina. Este al tuturor Românilor, din toate părțile. Toți avem, deci, câte un mic cuvânt și, în același timp, câte o însemnată datorie față de această serbare.

Cuvântul nostru este ca să felicităm pe fraţii noștri din Bucovina pentru nimerita ideea serbării și să le dorim ca cultul memoriei lui Aron Pumnul, care este cultul limbii și literaturii române și pe care dânșii l-au înveșnicit, prin ridicarea unui monument, pe mormântul bărbatului mare, să se înveșnicească tot mai mult, prin ridicarea culturii și literaturii noastre naţionale.

*

Iar detoria noastră, față de acestă serbare, este ca să ne întărim, printr-însa, tot mai mult în convingerea că, la noi, multă și mare este pietatea față de toți oamenii care fac binele și care, pe orice teren lucrează, la înaintarea neamului lor. Acesta este cultul pe care avem datoria a-l propaga în tinerime și a-l întări în noi înșine.

Cultul memoriei lui Pumnul este cultul faptelor și al datoriei împlinite.

Și când felicităm pe fraţii noştri pentru acest sublim cult, zicem alor noştri, de aici, să nu ne temem și să nu ne descurajăm de cei ce voiesc să se înalțe prin vorbe și prin minciună; ci cu toții să ne înregimentăm sub drapelul faptelor. Fapte bune, fapte măreţe să săvârșim, pe toate terenurile, întru înaintarea neamului nostru, și, atunci, situația noastră nu se poate să nu se schimbe spre bine.

*

(Sfinţirea monumentului ridicat la mormântul fericitului Aron Pumnul,

Biserica și Școala, Anul XII, Nr. 26, 26 iunie / 8 iulie 1888)


1869: Adunarea societății pentru cultura română

1869 Adunarea Albina

*

În 20 iulie 1869, și-a ținut, în Cernăuți, Societatea pentru literatura și cultura română, adunarea generală ad-hoc, pentru modificarea statutelor sale, care deveniseră lipsicioase, în multe privințe. Fiind de față mai mulţi decât jumătate din toți membrii Societății, proiectul modificator al statutelor s-a putut lua în dezbatere și s-a primit, cu câteva schimbări neînsemnate. S-a făcut și o interpelare.

*

Comitetul Societății numise, mai înainte, culegători, prin ținuturi, care aveau să adune bani de pe la membrii Societății, și să-i transmită casierului ei, din timp în timp, sub cuvânt, însă, că se vor simți mai înduplecaţi a-și împlini taxele lor, dacă vor sta în nemijlocită corespondență cu comitetul, acesta, în anul 1867, a dezlegat pe foştii culegători de îndatorirea lor. Interpelările, întrebau, deci, dacă a trecut în faptă acea propunere a comitetului și cum se explică împrejurarea că încă mulţi membri ai Societății sunt în restanță însemnată, cum arată raportul comitetului, de astă iarnă. Președintele împărtășește cum că comitetul s-a convins că e de neapărată trebuință de a numi, din nou, culegători și asigură că astă numire se va face cât de curând.

*

Era să se facă și altă interpelare, care a rămas nefăcută, pentru că președintele a grăbit cu încheierea ședinței. Adunarea generală din anu 1867 a fixat mai multe modalităţi pentru mărirea fondului Societății. Deoarace s-a răspândit, în public, cum că comitetul n-a executat nimic din câte îi impun concluziile acelei adunări, am fi fost foarte bucuroşi a auzi deslușirile președintelui și în acea privință, și anume în cauza loteriei, pentru care, afară de apelul din foaia Societății pentru obiectele de tras la sorți, să nu se fi făcut nimic, adică nici planul de tras la sorți, nici cererea la guvern, pentru încuviințare. Deci, ne pare foarte rău că am rămas neinformați, într-o cauză ce ne interesează atât de mult.

*

În fine, observ că ținuturile Gurii-Humorului, Câmpulungului și al Vetrei-Dornei, cu toate că sunt locuite mai că numai curat de români, n-au fost reprezentate nici în adunarea aceasta din urmă. Care să fie, oare, cauza acestei retrageri neîntrerupte de la afacerile naționale?

Drept că și mulţi din nobilime n-au luat parte la astă adunare, dar asta n-a urmat din nesimpatia pentru scopurile Societății, ci din cauză că o parte era dusă la scalde, în străinătate, iar cealaltă a fost rețienută de afaceri economice urgente.

*

(Albina, Anul IV, nr. 61, joi 24 iulie / 5 august 1869)


1868: Agitaţiune în cauza bisericească și ținta ei

1868 combaterea Albina

*

Cernăuți, 24 iunie 1868

*

În o corespondență din Cernăuți, intitulată „Agitaţiunea, în cauza bisericească și ținta ei”, pe care o aflarăm tipărită în suplimentul „Presei noi”, nr. 1351, din 4 iunie 1868, se produc unele, altele aserţiuni, care ne provoacă a ieși din rezervă și, cu armele adevărului, a combate atacurile mincinoase și mizerabile ale unui corespondent ce se încearcă, în zadar, de un timp, înoace, a arunca țărnă în ochii lumii.

*

Ceea ce aspiră și pretinde clerulu și poporulu gr. or. din Bucovina, de două decenii încoace, s-a zis, chiar și precizat, atât în memoriile din anii trecuţi, cât și în petițiunea către minister și senatul imperial, iar, mai cu seamă, în cunoscuta epistolă deschisă către Excelența Sa părintele episcop Hackmann, acelea se reduc la restaurarea sinodalității, in locul absolutismului ierarhic de până acum, deci la conservarea caracterului național român al biserici bucovinene, în contra politicii de slavizare, în fine, la împărţirea posturilor mai înalte și a parohiilor mai grăsuțe după dreptate, cu privire neabătută la facultate și merite, și nu, ca până acum, după principiul de predestinare a nepoților și a celora ce dau garanţie că vor fi servili și, de nu aprinşi pentru politica din prezent, cel puțin indiferenți pentru cultura și conștiința națională română.

*

Cum că atare stăruință, care nu scoposește alta, decât vindecarea rănilor în organismul bisericesc, trebuie să se manifeste, în corpul întreg al bisericii gr. or. din Bucovina, se înțelege singur, de sine; și cum că această mișcare nu purcede de la „o mână de oameni laici neastâmpărați și de la câţiva preoți, ce se bat după parohii grase”, asta o demonstrează agendele congregației diecezane, din anul 1848, și numeroasele subscrieri ale petițiunilor către minister și senatul imperial, pentru o conferință diecezană ad-hoc, spre formularea dorințelor și pretențiilor principale ale comunităţii bisericești.

*

B16

*

Dacă afirmă corespondentul „Presei” că, din cele 370.000 de credincioşi gr. or. din Bucovina, numai vreo 170.000 se țin de naționalitatea română, sau că dovedește o neștiință grosolană a poporațiunii și, în cazul acesta, i-ar răspunde și lui însuși simplul țăran și ablegații de mai înainte de Turețchi, precum răspunse, în senat, episcopului din Galiția, Litvinavici, sau că e cuprins de cunoscuta manie a muscalilor, care, considerând pe toți cei ce vorbesc, cât de puțin, un dialect slav, de oamenii lor, urzesc și planuri de a-i atrage și pe ei, și țara lor, sub împărăția cnutului.

*

Una ce aflăm adevărată în corespondența din „Presa” este afirmația în privința mărimei posesiunii Fondului religionar; însă noi am fi așteptat ca corespondentul să fi raportat și despre originea averilor bisericești, și anume despre acel moment, că moșiile întinse, ce le posedă biserica gr. or. din Bucovina și din ale căror venituri sunt adunate cele zece milioane, sunt donate de principii și patrioţii români, și anume pentru scopul cultului religonar ortodox și român. Sau poate că a tăcut dânsul, despre originea și menirea fundațională, ca, cu acestă avere de orgine română, să se poată forfeca, încă mai mult, decât până acuma, apăsarea sau cel puțin paralizarea naționalității române?

*

Cu atâta mai mult, însă, trebuie să ne cuprindă, pe o parte, râsul, iară pe alta, compătimirea, cu dispozițiunea corespondentului din „Presa”, când cetim, mai departe, că miş­carea, de mai mulţi ani, în Bucovina, pe terenul bisericesc și național, purcede de la exaltaţii români, cărora administrarea averii lor bisericești le-ar fi bine venită, spre a-și regula afacerile lor financiare, și că cauza atitudinii în contra episcopului provine de aci, că dânsul nu acordă direcțiunea aceasta. Trebuie să mărturisim că tocmai acum ni se deschide lumina de ce părintele episcop și coteria episcopală se luptă, odată cu viața, în contra realizării autonomiei bisericești, garantată prin legile fundamentale de stat, pentru că, adică, sunt cu grija în spate că nu le va mai fi cu putință a economisi după plac, pe calea birocratică, și a-și face nimbul unei glorii, pe care nu-l pot avea după demnitatea lor personală.

*

Noi nu voim a aplica, aici, un proverb cunoscut, totuşi trebuie să zicem că numai unul ca acela poate presupune unele ca acestea, de „exaltați naționali”, care este conștiut de asemenea manipulare cu averea bisericească.

*

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

*

Iar cât despre nobilimea națională, care este urmașa acelor fundatori patrioți ai averilor bisericești și care poartă și sarcinile patronatului bisericesc, și din posesiunea lor s-au dat și câte 44 de jugăre pentru susținerea parohilor, putem zice, cu tot accentul, că atari cugetări sunt departe de ea și că, pentru realizarea autonomiei bisericești stăruiește ea din motive mai înalte, ce se raportează la scăparea bisericii și a naţiunii de decădere și de înstrăinare de la individualitatea sa ortodoxă și română. Ce se atinge, însă, de administrarea averilor bisericești, știe fiecine că ceea ce se va defige, după legile de stat, în genere, pentru toate confesiunile, aceea va fi și se și poate pretinde pentru biserica gr. or. din Bucovina.

*

Corespondentul „Presei” se plânge și pentru aceea, înaintea publicului acelui jurnal, că, la convocarea unui neromân în consiliul episcopal, românii strigă, în gura mare, că părintele episcop Hackmann trece, în ochii lor, de un absolutist ultramontat și că favoriţii lui ar fi agenţi panslavi ș. a. Dacă toate cele ce se cernură, în foile publice, de mai mulţi ani, despre starea lucrurilor în Bucovina, nu sunt adevărate sau dacă presupun și delicte de presă, celor atinşi le stete în voie a demonstra contrariul și a invoca ajutorul procurorului de stat. Dar, fiindcă, din partea lor, s-a întrelăsat aceasta, noi, din partea noastră, avem raţiunea de a crede că domnii cei atacaţi nu erau în stare a dezminți cele publicate prin ziare și că dânșii se temeau a nu păți mai rău decât cu procesul, cu care se aninaseră de „Albina”.

*

Nimeni nu s-ar bucura mai mult, decât comunitatea gr. or. din Bucovina, dacă ar putea mărturisi că părintele episcop Hackmann, care este dotat, așa de bine, din veniturile moșiilor, dăruite de Vodă Alexandru cel Bun episcopiei Rădăuților, merge pe calea desemnată de caracterul istoric al bisericii gr. or. bucovinene, și că a renunțat la un absolutism ce nu corespunde nici spiritului ortodoxiei, nici principiilor moderne de stat și de civilizațiune. Nimeni nu ar dori, mai mult decât românii din Bucovina, ca un rector seminarial, întru înțelegere cu prepozitul său, să nu procure mai mult veștminte poporale și fotografii pentru expoziția panslavă din Moscova, și ca preoții bucovineni, pentru atare servicii, să nu mai fie remuneraţi cu demnitatea de consilieri consistoriali.

*

B21

*

Nimeni n-ar ferici Bucovina mai mult, decât clerul, inteligența și nobilimea română, ca toată poporațiunea țării, fără deosebire de naștere și de limbă, să stea neclintită, ca până acum, în fidelitate cetățenească, și ca, prin predici și cântări publice, după modelele din Petropole și Moscova, cât și prin manifestații bătătoare la ochi, cu limba rusească, să nu se mai ațâțe apetitul molohului panslav după această țărisoară frumoasă.

*

Acestea sunt cele ce ne-am simțit provocaţi a răspunde la mistificările și minciunile corespondentului „Presei noi” din Cernăuți. Citească, cunoască și priceapă, că noi l-am cunoscut și l-am priceput. Iar pe onorata redacțiune o rugăm ca să ne conceadă, de astădată și în viitor, a ne cunoaște și a ne pricepe încă mai bine, cu corespondentul nemțesc din Cernăuți, dacă va mai avea plăcerea a vorbi, la noi, în Viena, și nu față către față, la starea locului (Ne sunteţi pururea bine-veniţi. Redacția).

*

(Combaterea minciunilor, Albina, Anul III, Nr. 64, duminică 16/28 iunie 1868)


Pagina 62 din 94« Prima...102030...6061626364...708090...Ultima »