Limba română, de la Academie… se-mpute

Savantul, către studenţi: Iată cum chirurgia modernă intervine cu succes în cazurile cele mai disperate. De exemplu, dumitale de ce ţi-am amputat picioarele?

Pacientul: Fiindcă mă strângeau pantofii, dar acum, Dumnezeu să vă ajute, domnule profesor, nu mă mai strâng deloc!

*

*

În ședința din 30 marie 1881, Academia Română lua în discuție diftongii „ea” și „oa”, care încă se scriau, etimologist, „é” și respectiv „ó” și se citeau „e”, respectiv, „o”, mai ales în Ardeal, unde oamenii știau să citească, precum și în lumea folclorică de astăzi, din întreaga patrie, care, din păcate, nu știe să citească, ci doar să cânte. Tocmai de aceea, din dorința autenticității, guriștii folclorici contemporani, chiar și când li se fabrică textele, folosesc pronunții false, inclusiv „u”-ul mut, de la sfârșitul cuvintelor, care se citea, dar nu se pronunța.

*

Și așa, câte o „flore” cântăcioasă, falsifică dezinolt limbajul străbunilor ei, doar din neștiință (mă feresc, totuși, să folosesc substantivul cu adevărat oportun, „tembelism”).

*

*

În ciuda argumentelor lui Hasdeu, din 1881 („scrierea cu oa și ea este sigura justificată prin istoria limbii, căci a, în oa și ea nu e o escrescență a lui o și e, și nu are a face cu diftongirea vocalelor latine scurte accentuate la neolatinii din occident”), brava Academie „a primit cu mare majoritate”, deci a votat majoritar, împotriva argumentelor lui Hasdeu, propunerea „diftongii ea și oa se vor însemna (scrie – n. n.) cu e și o cu accent acut: om, ómeni, véc, afară de ea de la imperfect, spre exemplu mergea, ținea, și afară de ea din stea”. Patriotism păgubos, ba chiar dăunător limbii române, dar, dacă așa s-a pronunțat votul democratic, asta e. Cu o obligație: ca astăzi, dacă ne aruncăm prin lecturi ale textelor vechi, să știm citi și reproduce corect scrierea etimologistă.

*

*

În ședința din 1/23 martie 1895, când reia discuțiile asupra ortografiei limbii române, Academia, printre altele, având de decis în problema lui z, care se scria ḑ, după ce se scrisese anterior dz, optează pentru păstrarea păguboasă a lui ḑ pentru z, spre încurcare viitorimii folcloroase și nu numai. Culmea este că respingerea lui z se votează sub coordonarea… Regelui României, care știa românește cam cât interpreții de folclor de astăzi.

*

*

„Chestiunea lui u mut final” este pe deplin lămuritoare prin însăși luarea ei în discuție, adică u mut final nu se dă pe gură, iubiți interpreți de folcloroase autentice scrise, la comandă, de o țață din Botoșani. Chiar și în nume precum Rotariu, Rotaru, u mut final nu se citește și nici nu ar trebui scris, pronunția corectă fiind Rotari, Rotar.

*

*

Ar mai fi problema lui dz de la… Ilișești (printre altele), dar și din transcrierea operelor vechilor noștri cronicari, despre care Hasdeu (pe atunci semna Hașdău, în ortografia Hașdĕu, cu ă scris etimologic ĕ), se pronunța ferm, în sensul că în limba română „z nu se aude niciodată ca dz”.

*

*

Există, deci, și un istoric al ortografiei limbii române, pe care trebuie să-l cunoaștem temeinic, atunci când abuzăm de un inexistent arhaism rural. În sate românești din trei imperii se vorbea corect românește, dar intervenția urbană a disputei dintre etimologiști și fonetiști a condus la alterări ale limbii străbune pe vetrele neștiutoare și supuse ale satelor românești, care, ca și interpreții de folclor de astăzi, au citit fonetic, impunând pronunții false – doar din parvenitism tradițional (au vorbit ca… domnii), datorită necitirii etimologice a scrierilor etmologiste. În fond, era și greu, dacă nu cumva chiar imposibil. Dar astăzi, când fonetismul este pe deplin biruitor, nu mai avem dreptul ca, tot din parvenism, să falsificăm limba străbună prin false pronunții „dialectale arhaice”. Pentru că românii nu au avut niciodată dialecte, ci doar regionalisme, care provin tocmai din bătălia ortografică, de mai bine de jumătate de secol, dintre patriotarzi și patrioți.

Un important tezaurizator şi al cântecelor noastre

*

Despre Jan z Lublina sau Joannis de Lublin, probabilul organist al mănăstirii din Králik, de lângă Lublin, nu se ştiu prea multe lucruri, în afară de faptul că a trăit la începutul al XVI-lea, cu posibilă naştere în cel anterior. Muzician înzestrat, care a cules numeroase cântece ale naţiunilor, de-a lungul vieţii, inclusiv „Haiducki” şi „Coloman” (unul dintre primii conducători ai românilor), Ioan din Lublin a creat, în anii 1537, 1548, celebra tablatură pentru orgă „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonic. Reg. de Crasnyk 1540”, cu 350 de compoziţii personale sau ale cunoscuţilor, pe atunci, Nicolaus Cracoviensis, Josquin, Heinrich Finck, Janequin, Ludwig Senfl, Claudin de Sermisy, Philippe Verdelot sau Johann Walter.

*

Cele două dansuri româneşti, „Haiducii” şi „Coloman”, atestate ca fiind cântate, în 1502, la încoronarea regelui Poloniei, de către lăutarii suceveni, care însoţeau delegaţia lui Ştefan cel Mare, avea să se răspândească, în curând, în întreaga Europă, variante interesante supravieţuind în Ungaria, în Polonia, mai ales în Podhala şi Małopolski.

*

Cum Jan z Lublina este un important tezaurizator şi al cântecelor noastre străvechi, folosind imagini de pe un site polonez (http://culture.pl/pl/dzielo/tabulatura-organowa-jana-z-lublina), ţin să-i aduc un omagiu şi în acest neînsemnat colţ de pagină, care nu adăposteşte decât un oarecare suflet de român.

*

*

Constat, cu bucurie, că peste tot, în lume, renaşte pasiunea pentru muzica străveche, demers în care noi, românii, nu am mai rămas de pripas, datorită zicălaşilor Ionuţ Chitic, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Răzvan Mitoceanu şi Petrică Oloieru.

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (IV)

„un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși,

încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic,

ci numai pe hârtie curând trecătoare”

*

În anul 1826-7[1], se vede a fi fost în casa boierului Lascarache Bogdan, de care fu trimis în Basarabia, în niște pricini de judecată, unde a zăbovit mai mult de un an, tocmai întru această vreme în care, din toate părțile, fumegau veștile războiului, care era a se începe între Rusia și Poarta Otomană[2], către sfârșitul anului 1827. Epitropia școlilor, ale cărei mădulare erau Prea Sfinția Sa Mitropolitul, k. k. Mihail Sturza și alți doi, iarăși s-au socotit despre deshiderea unui Gimnaziu Național; pentru aceea, făcu o anafură sau relație către domnul stăpânitor de atunci, Io Sandul Sturza, de care fu coroborată, cu 5-6 zile înainte de intrarea rușilor în Moldova.

*

În anul următor, la 1 ianuarie, s-a început cursul învățătorilor. În acest gimnaziu, a fost rânduit și răposatul Famian, ca profesor al matematicii, geografiei și al limbii latine, și, în vara aceluiași an, între zgomotul armelor, a făcut cu tinerimea un examen, cât s-au bucurat toți auzitorii de sporul școlarilor, ce vorbeau științe în limba patriei[3].

*

După un timp de șapte ani, în care atâtea necazuri pătimise, acum i se ivise o stea mai favorabilă, după a cărei curgere aștepta a ieși la un liman mai adăpostitor, însă și această stea puțin a lipsit ca să ajungă la sfințitul sau apusul său. Rușii, după multe și crunte, dar nu tocmai fericite bătălii, ce au avut, în anul acesta, asupra turcilor, s-au întors, spre iernatec, în Țara Românească și Moldova, însă cu bolnavi nenumărați, cai prăpădiți și muniții zdruncinate, cu un cuvânt – mai mult învinși, decât învingători; pentru mulțimea bolnavilor, au vrut să ia școlile, pentru spital, care lucru prea lesne s-ar fi și întâmplat, dacă Prea Sfinția Sa Mitropolitul nu le-ar fi apărat[4]. În acest gimnaziu a rămas el, ca profesor ordinar, până la anul 1834, în care timp se vede a fi scris „Starea Moldovei din anul 1829”, cu o poezie a cărei înălțime și delicatețe nu se pot prețui, la anul 1834, când s-a statornicit la Academia Mihăileană în Iași; luându-se în băgare de seamă meritele lui, nu numai că a fost întărit ca profesor de filosofie, dar și cu titlul de „Paharnic” fu dăruit. Acest titlu, care i se dădu de către un prinț domnitor și deosebit protector al științelor, reînnoi zelul și râvna în el. Către sfârșitul acestui an, ca o lebădă, despre care se zice că, simțind că i se apropie moartea, cântă un cântec duios, „carmina qui moriens canit exequialia”, a scris acele frumoase versuri, la moartea școlarului său Ștefan Șendrea, sub titlul „Supliment de geografie”, în care, cu o nespusă poezie, a descris țintirimul sau acea țară în care avea el, în scurtă vreme, a se așeza:

*

Unde aerul cel rece în așa țară străină

Trage vânturi ce cu jale acum gem, acum suspină.

Roua cerului ce cade în picuri amestecate

Cu amară lăcrimare din dureri nevindecate[5].

*

În cursul profesoratului său, a scris, în limba română, și vreo câteva cărți scolastice (manuale – n. n.), din care o parte s-au și tipărit. În postul acesta de profesor a rămas acest bătbat până la anul 1836, când, după o îndelungată și plină de dureri boală, și-a dat sufletul în mâna aceluia de la care l-a luat, în vârstă de 40 de ani, 3 luni, 7 zile, în 7 aprilie 1836. Cu un cuvânt, în cea mai frumoasă floare a bărbăției.

*

 Domnul Popescul Scriban află, în caracterul acestui bărbat, trei virtuți de căpetenie: 1. era neinteresat; 2. avea un cuget curat; 3. avea iubire către nație și omenire. Lângă aceste așa nobile virtuți, cu drept pot să adaog și eu încă trei: 4. era religios, fără de fariseism; 5. prieten curat, fără de fățărnicie; 6. era un geniu peste veacul său, așa cât, dacă ar fi avut mai bună norocire, în tinerețile sale, și dacă ar fi avut o viață mai îndestulată, de care era vrednic, ar fi făcut epocă în literatura națională.

*

Cursul  bolii acestui bărbat nime nu poate, nici mai acurat, nici cu mai mare și adâncă simțire a-l descrie, de cum l-a scris domnul Popescul Scriban, care, ca un al doilea Ioan, nu s-a mișcat de lângă pieptul dascălului său, până la cea de pe urmă răsuflere. Din care toate se vede că Fabian a murit așa precum a viețuit, adică ca un om bun și creștin adevărat.

*

Trupul lui s-a înmormântat în 9 aprilie 1836, la 8 ceasuri dimineața, cu toată pompa care i s-a cuvenit, în biserica Sfântului Nicolae, ce se zice a Academiei[6]. Lângă mormânt i s-a ridicat, pentru aducerea aminte, și o piatră, pe care s-a scris, în limba națională, un epitaf foarte frumos și bine potrivit, în care, pe scurt, se cuprind toate însușirile lui. Noi, pentru depărtarea locului, nu avem nimic cu ce să împodobim mormântul acelui dulce prieten și adevărat patriot, decât, pe lângă fierbințile lacrimi și adesele suspinuri și oftări, a-i ridica un monument după stilul romanilor, vechilor noștri strămoși, încă și acesta nu pe marmore poleite, de care era vrednic, ci numai pe hârtie curând trecătoare, care așa urmează:

*

*

Lângă această inscripție se mai adaugă, întru memoria răposatului, ca unui adevărat poet, următorul epitaf:

*

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (III)

*

Însă să ne întoarcem de unde am lăsat firul[1]. După trecerea a câtorva luni de zile, lipsit fiind de tot ajutorul și asigurarea personală, Vasile Fabian năzui către protectorul său, domnul Gheorghe Asachi, care se afla în Basarabia (ocupată de ruși – n. n.), scriindu-i că el mai mult nu mai poate sta în Moldova, și numai sfătuirile lui l-au mai ținut legat cu cevași iubire către acela. Protectorul său îl îndemna către răbdare, aducându-i felurimi de mângâieri; însă acum nu mai aveau loc nici sfătuirile, nici mângâierile, ci era trebuință de mână de ajutor. Așa i se făcu mijlocire de a trece în Basarabia.

*

În anul următor, 1822, spre toamnă, fu numit Domn Moldovei Io Sandul Sturza, întâiul Domn național, după Dimitrie Cantemir. Cu întoarcerea acestuia de la Constantinopol, s-au întors mulți și din boierii fugiți, între care se vede a fi fost și Gheorghe Asachi, pentru că acesta, la întronarea Prințului, care s-a întâmplat în 8 octombrie 1822, a scris și a tipărit o frumoasă odă de gratulație.

*

Răposatul Fabian se vede a fi fost, atunci, încă în Basarabia; pentru că, într-o alizie („Allusio”) latinească, în versuri eroice, pe care a scris-o asupra „Odei” domnului Gheorghe Asachi, la sfârșit stă scris: „feci Khischinovii in Bassarabia”. Precum în versurile românești, în toate bucățile sale s-a ivit, cu ușurința și dulceața unui Ovidiu, tocmai așa în această „Aluzie”, atât cu curățenia limbii latinești, cât și cu seriozitatea și înălțimea ideilor ce le ivește, un al doilea Virgilius.

*

Eu nădăjduiesc, domnule redactor, că, precum celelalte bucăți poeticești ale acestui patriot au aflat loc în „Foaea” dumitale, așa va afla și această „Aluzie” locul său, cu atât mai mult, cu cât că scopul autorului se vede a fi fost ca, prin aceasta, să facă și Europei literate cunoscută acea epocă înspăimântătoare, în care Moldova, după 110 ani, iarăși a dobândit Domn național din sânul său[2].

Titlul acestei „Aluzii” așa urmează:

*

Allusio ad Odam

*

Ocasione restitutae indigenis

Moldaviae Principibus coronae

Ac Solemnitatis, qua serenissimus

Princeps patriae filius

Joannes Sturdza

Sedem Principatus conscendit,

Genti Moldavae per clarissimum

D. G. Asaki mense octobris

1822 dicatam.

* 

„Nulla salus bello, pacem te poscimus omnes[3]”

Virgilius

Pulchrior ergo tuo tandem rediviva sepulcro

Nasceris, et lacrymas versis Moldavia fatis

In nova post longos permutas gaudia luctus![4]

etc.

Nu după multă vreme, s-a întors și el la Iași, unde a petrecut ca profesor ca profesor privat pe la osebite case boierești, însă nu fără vază și oareșce încredințare nu numai în lucruri private, dar și în lucruri care se țin de binele statului; pentru aceea, în iarna anului 1824, fu trimis cu depeșe, la Sibiu, către domnul general-consul rusesc, care, pe acele vremi, se afla acolo. Venirea și întoarcerea i-au fost pe la Brașov, unde și-a încredințat „Aluzia” mai sus numită ca un suvenir al vechii prietenii. Pe aceste vremi, dânsul se vede a fi fost în casa marelui vistier Katargi, pe care îl numește „le grand Tresorier” și către care scrie să i se trimită scrisorile. În această casă slăvită trebuie să fi fost foarte bine primit, pentru aceea o numește „cuib bun și călduros”[5].

*

Lângă toate aceste bune primiri, totuși nu era mulțumit cu soarta sa. Aducerea aminte a multora necazuri, ce a pătimit în vremea revoluției, aruncându-se dintr-o țară într-alta, îl făcu a-și aduce aminte și despre părăsirea sa de către unchiul său, Episcopul Bob, tocmai atunci când avea mai multă trebuință de el[6]. Și, deosebit, părerea de rău că a zădărnicit așteptările și nădejdile acestui făcător de bine, precum părăsirea acelor pe care putea a-i ferici, foarte mult îl neodihni[7].

*

Critica stare a țării de atunci[8], greutățile în care se afla, din pricina armiei turcești, care încă era acolo[9], nemulțumirea boierimii cu prințul ocârmuitor și, dimpotrivă, și tristele urmări, care s-au născut din aceasta[10], neființa unei școli de obște, neprețuirea unei literaturi solide, mulțimea vagabonților din Franța și Italia, care, ca dascăli, umpluseră țara[11], erau pricini îndestulate pentru el a-i mai mări nemulțumirea și a-l face ca să piardă tot rostul spre o literatură frumoasă și solidă, cu atât mai mult că și sănătatea i se stricase[12]; și era mulțumit că are ce mânca, ce bea și cu ce se îmbrăca, un chip de trai care nu era tocmai după gustul lui[13] (va urma).

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (II)

*

Prea Sfinția Sa Veniamin Costachi[1], Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei, îndată după primirea înaltei sale păstorii, în anul 1804, cu evlavnică și patriotică râvnă a ridicat, în Mănăstirea Socola, aproape de Iași, un Seminariu, în care acei care voiau a primi statutul preoției să învețe, în limba românească, Istoria, Aritmetica, Geografia și Teologia. Încă acest seminar, precum se vede, pentru războiul care, în scurtă vreme, a urmat între Rusia și Poarta Otomană, poate și din alte pricini, așa a scăzut de tare, încât, pe la anul 1820, numai un profesor se mai afla acolo, care învăța pe tinerime gramatica, după aceea a răposatului protopop și director Radu Tempea. Dar, cu cât scăpătase mai mult acest curat național seminar, cu atât mai mult s-a înălțat școala grecească, care se afla în poziție însăși una și singură, mistuind toate veniturile școlilor naționale, și, pentru moldavo-românul și limba lui, nimic altceva mai rămăsese, decât acea cerșită grație de a putea ține lângă școala grecească și un profesor, care, în limba românească, să învețe Matematica teoretică, cu aplicație de Geodezie și Arhitectură.

*

Această înapoiere și scădere a Seminariului Național din Socola și a limbii românești din nou a mișcat inima preotului patriot, părintele Veniamin, Mitropolitul; pentru aceea, în anul 1820, luând lângă sine sa Sinepitrop (ca Director) pe Domnul Mihail Sturdza, care, acum, cu atâta înțelepciune ocârmuiește acel Principat, în al nouălea an, au chibzuit despre reînnoirea acelui seminar, cu totul deosebit de planul cel vechi. Planul i-a fost acest următor. 1). Pe lângă gramatica românească să se învețe și gramatica latină, cu toate părțile ei, ca gramatica limbii strămoșești, fără de ale cărei cunoștințe anevoie se poate îndrepta și îmbogăți limba românească; 2). Să se învețe Retorica și Poetica limbii latine ca niște științe în care se află cele mai originale și frumoase idei; 3). Să se învețe Filosofia și Filologia, adică alăturarea limbii românești cu cea latină și derivațiile. Un plan după starea vremilor de atunci, foarte bine chibzuit.

*

Spre realizarea acestui scop, în vara anului 1820, fu trimis, despre partea Epitropiei Școlilor, domnul Gheorghe Asachi, ca, însuși îndemnător și împreună lucrător, cu scrisori, în Transilvania, către contele G. Banffy, guvernatorul țării, de atunci, ca să binevoiască a da voie a scoate de aici doi sau trei tineri, care ar fi în stare de a duce slujbele de profesori în științele de mai sus numite. Baza unei Epitropii a școlilor din Moldova, al cărei cap era un mitropolit, nestrămutata prietenie a acestor două principate vecine și adânca politică a contelui G. Banffy erau îndestulate pricini spre a nu avea nici o îndoială despre cătăparea acelei dorite slobozenii. Domnul Gheorghe Asachi, după ce a căpătat dorita slobozenie, s-a dus, de la Cluj, la Blaj, cu socoteala că în Academia de acolo va căpăta tineri destul de gătiți pentru catedrele noului seminar și nici că s-a înșelat.

*

Aici, s-a învoit cu domnul Ion Costea, ca profesor de retorică și poezie, și cu domnul Ion Manfi, ca profesor gramaticii latine. Aflat-a aici domnul Asachi pe răposatul Vasile Fabian – aici sau la Cluj, nu știu, atâta știu că, după scurtă vreme, însoțit de acești trei tineri, a venit la Brașov. „Aici am văzut, întâiași dată, pe acest tânăr, în cea mai frumoasă floare a tinereților. După cum l-am văzut, strâmtorat și mai desculț, mărturie destul de grăitoare a greutăților cu care a avut de a se lupta, însă, lângă toate acestea, voios și cu o inimă întrăzneață, ca unul care era din lăuntru învins, că Sic male nunc, non sic et olim (Răul de acum nu e atât de vechi), dacă e acum nefericit, în viitorime poate și trebuie să fie fericit”.

*

Domnul Asachi, în ființa sa, în Brașov făcu cunoștință du domnul Dr. Vasile Popp, care, pe acel timp, se afla acolo, pe care îl îmbie cu profesoria filosofiei și a filologiei, precum și cu directoratul Seminarului. Domnul Popp primi această chemare, sub oarecare condiții cinstite. Însă fiindcă domnul Asachi nu avea îndestulată plenipotența de a încheia un contract așa de însemnat și domnul Popp încă nu vroia a merge, fără de oareșicare învederată asigurare, fu silit a scrie la Epitropie pentru o deosebită plenipotență, spre întărirea acestui contract. Până a merge și a veni răspunsul, era trebuință de vreme mai lungă. Într-această vreme, acești trei tineri, despre o parte – pentru înconjurarea cheltuielilor în acest oraș scump, iară despre altă parte – ca să facă ceva experiență în această romantică periferie, s-au sus la Satul-lung, nu departe de Brașov, unde fură de către protopopul locului, Radul Verza, cu toată cinstea bine primiți și ospătați. Pe la sfârșitul lui octombrie, se aflau acești tineri încă acolo.

*

Pe la începutul lui noiembrie, domnul Asachi, întovărășit de profesorii mai sus numiți, se întoarse în Moldova, unde, ajungând la Iași, domnii profesori Popp, Costea și Manfi se duseră la stația lor, la Mănăstirea Socola, unde li s-au rânduit cost și sălașe, iară răposatul Fabian rămase în Iași, lângă domnul Asachi, ca profesor sau privat – nu știu, atâta știu că la Socola nu a fost. Silința domnilor profesori din Socola și istețimea tinerimii moldovene făgăduiau un spor frumos pentru cele viitoare. Și, în adevăr, aceste Muze naționale, măcar că locuiau la câmp și în căsuțe mici, pentru că în poliție și în palate se răsfățau cele străine, erau să gătească cel mai frumos drum spre suirea în Parnas, dacă acea nefericită revoluție, care, în 22 februarie 1821, abia trecând trei luni de la începutul cursului, ca o săgeată din ascuns ivindu-se în Moldova, nu le-ar fi alungat din dulcea lor odihnă. Cu ivirea revoluției se ciunti deodată tot cursul învățăturilor. Tinerimii scolastice i se dădu voie, ba și îndemn de a se duce la casele părintești.

Geografia lui Vasile Fabian

*

Domnii profesori chibzuiau această revoluție ca un trup meteoritic putred, care, aprinzându-se în înălțimea văzduhului, face oareșcare puțintică lumină la întuneric și se isprăvește cu un tunet degrabă trecător; pentru aceea, în mijlocul acestui foc au mai zăbovit trei săptămâni, mângâiați de o dulce nădejde că, în scurt timp, vor putea iarăși începe întreruptul curs. Însă, văzând, mai pe urmă, că răul se tot întinde (atunci a fost ars, de pildă, conacul lui Balș din Plopeni, de lângă biserică, partea dinspre pod, de către eteriști – n. n.), și nici cinstita epitropie, nici k. k. Agenție (consulatul austria din Iași, condus de eruditul bucovinean Vasile Conta, autor de gramatici și dicționare românești – n. n.) nu făgăduiesc vreo asigurare învederată, fură siliți a se întoarce în patria lor, și, precum urmările au dovedit, nu fără cuvânt; pentru că, după câteva zile după plecarea lor, fugi și prințul stăpânitor și, cu dânsul, cea mai mare parte a nobleții. Singur, răposatul Fabian rămase în Iași, ca unul care nu mai avea nici o patrie, care, în așa fel de întâmplări, să-l primească cu sânul deschis, lăsându-se încotro îl vor duce valurile întâmplărilor. Aici, dar, a rămas el până la venirea armiei turcești și înfrângerea voluntarilor, și așa, prin urmare, mai tot anul 1821, dar nu după lungă vreme se văzu mai de toți răsplătit, căutându-și fiștecare asigurarea vieții și a averii în țările învecinate. Fuga nobleții, tulburarea poliției, zgomotul poporului, nerânduiala voluntarilor, sosirea armiei turcești și crunta luptă, care urmă la Sculeni, lângă Prut, dădură materie muzei lui de a alcătui niște bucăți poetice pline de geniu, sublime și delicate. Puternica Semilună, cruzimile omenirii, încruntatele unde ale Prutului[2] au aflat într-însul pe al lor cântător.

*

Trista stare a Moldovei, în epoca de atunci, nimeni nu e în stare a o descrie mai frumos și ai viu, de cum a descris-o condeiul acestui deosebit talent.

Îngăduie, domnule Redactor, ca să însemnez aici vreo câteva versuri din acela care a scris despre starea Moldovei din anul 1821, ca să fie spre pildă tinerilor noștri poeți. Eu socotesc că, adică, această tipărire nu va fi niciodată de prisos. Ascultă cum cântă acest dumnezeiesc poet:

 *

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor[3].

 *

Câtă înălțime, câtă frumusețe și măiestrie, în aceste versuri! (va urma).