ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 60

Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români

1903 Anale

*

În anuarul Muzeului Bucovinei, pe anul 1903, am întâlnit un material, semnat de Leonidas Bodnarescul, intitulat „Einige Weihnachts und Neujahrs-Brauche der Rumanen”, şi mi-am amintit că am folosit acest material, în cartea „Vechi colinde bucovinene”, preluându-l, în româneşte din broşura „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, semnată, în România Mare, Leonida Bodnărescu şi publicată la Cernăuţi,  în 1943.

*

În textul german, publicat în anuarul în care, în afară de Karl Adolf Romstorfer (recuperatorul Cetăţii Sucevei, al mănăstirilor Putna şi Solca – Dragomirna fusese restaurată de Hlavka – şi al bisericilor Mirăuţi şi Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava etc.), semnau exhaustive studii, doar adnotate de „memoria” istorică românească, admirabilul polon Johann Polek, armeanul A. Mikulicz şi marele muzician bucovinean Constantin Mandicevschi, am găsit şi o iconografie interesantă şi, de aceea, năucitoare, care însoţeşte textul german al lui Bodnarescul.

*

O horă românească, fotografiată într-un atelier din Cernăuţi sau din Rădăuţi (Bodnarescul era profesor la gimnaziul rădăuţean), Der „Horatanz” (pagina 43), prezintă zece bărbaţi şi doi lăutari (un viorist şi un copil cu fluier lung, în cercul horei), în costumaţii care numai bucovinene nu par, sumanele purtând ornamentaţii stridente, cu simboluri ale păunului, specifice zonei Năsăudului, iar cioarecii au vipuşti, precum bordura de la ciclul vieţii de pe ouăle încondeiate, simbolizând Timpul Lunar al Porţii Solstiţiale a Zeilor (cupa cu gura în jos, respectiv în faţă):

*

1903 Hora

*

Cămăşile bărbaţilor au ornamentaţii florale ucrainene, bundiţele sunt de sorginte năsăudeană şi doar pletele şi mustăţile, plus cuşma, amintesc de portul românesc, pe care doar vioristul ţigan îl purta nealterat.

*

Aceleaşi personaje (doar şapte şi lăutarii) apar şi în Der „Arkantanz” (p. 49), tot într-un atelier fotografic, artiştii încremenind într-un început de pas, câtă vreme dura fotografierea, dar cu purtător de steag, cu căpetenia tradiţională a dansului românesc, cu vătaful în frunte.

*

1903 Arcanul

*

Ghetele moderne ale dansatorilor îmi amintesc de fotografii asemănătoare, pe care le-am zărit pe undeva, şi-mi şi amintesc unde anume, că doar de asta port un cap pe umeri: în casa lui Simion Florea Marian, în costumaţii la fel de ciudate fiind îmbrăcaţi băieţii lui. Deci, e clar: fotografiile prezintă „portul popular” al „pertractărilor”, deci al balurilor elitiste de târgoveţi, în care „inteliginţa”, adică boierii, preoţii, învăţătorii şi târgoveţii cu stare veneau îmbrăcaţi „precum poporul”, participau la loterie, subscriau sume de bani pentru diverse obiective religioase sau culturale şi petreceau aşa cum îşi închipuiau ei că ar petrece poporul, pe melodii vehiculate de trupele de teatru din Iaşi, care organizau stagiuni permanente la Cernăuţi, uneori şi cu câte un spectacol la Rădăuţi, Siret sau Suceava, care să acopere „spesele drumului”.

*

Nici „datinele” foto nu lipsesc, Pluguşorul fiind încredinţat memoriei vizuale drept „Die Burschenschaft der Colindasanger” (p. 53), băieţelul fluieraş fiind mutat la ţinut „buhaiul”, în decor apărând şi o „capră” cu… blană de oaie.

*

1903 Colindatori

*

Fotografiile acestea aparent nu au valoare de document, pentru că, exceptând cămăşile româneşti şi ucrainene şi bundiţele lăutarului şi a flăcăului care trage buhaiul, totul înseamnă contrafacere, pe care Leonidas Bodnarescul o încredinţase viitorul drept mărturie. Şi este o mărturie, dar a parvenitismului orăşenesc bucovinean de prin anii 1880-1914, parvenitism care, după 1989, a fost preluat înghesuit şi de satul bucovinean de pretutindeni. Din păcate.


Pe urmele lui Nicolai Halarevici

Judecătorul Nicolai Halarevici

Judecătorul Nicolai Halarevici

*

Cu ocazia unei colecte, în folosul Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian, făcută, în 1895, de „cassarul” Chiriac CUCIUREAN, au subscris Alexandru FEROREAC, Ignatie alui Costică SPĂTARIU, Gheorghi alui Ion TOMA, Toader AXENCIUC, Gheorghi alui Andri CUCIUREAN, Gheorghi ŢURCAN, Dumitru FIICA, Ştefan CONSARIU, Vasile CUCIUREAN, Mihai CUCIUREAN, Ioan alui Ştefan DÂRDA, Ioan alui Alexandru SFECLĂ, Anton IACOB, Toader SFECLĂ, Vasile CALANCEA, Dumitru alui Ilipe SUPROVICI, Ioan SVARICI, Emilian VASILOVICI, Pentelei BADICEL, Gheorghi alui Toader CUCIUREAN, Vasile alui Toader GHERASIM, Petrea PAVEL, Nicolai HALARIEVICI, Mihai alui Andri TOMA, Nicolai CALANCIA, precum şi preoţii auxiliari Emilian VASILOSCHI şi Vasile LUCAN[1]

*
Cu siguranţă, judecătorul Nicolai Halarevici s-a transferat, în 1905, la Cernăuţi, părăsind Boianul. Trebuie doar consultate schematismus-urile din acel an, ceea ce intenţionez să fac în curând. În fond, David Hallas din Quebec merită să-şi găsească, odată şi odată, străbunii români din Bucovina.
*


[1] GAZETA BUCOVINEI, Nr. 18/1895


Străbunii români bucovineni ai canadianului Hallas

David Hallas Halarevici

David Hallas Halarevici

*

În doar 24 de ore, fără a avea acces la condicile parohiale ale localităţilor Şaru Dornei, Dorna Candreni şi Boian şi la analele Episcopiei Bucovinei (Schematismus), dar ajutorat, în acest demers, de trei documente, puse la dispoziţie de domnul David Hallas Halarevici, din Quebec (Canada), am izbutit, oarecum, să înţeleg parcursul bucovinean al străbunilor săi români.

*

Familia Halarevici (în alte grafii: Halarievici sau, mai în modă polonă, Halarewicz) a sosit din Transilvania, în 1848, la Şarul Dornei, sat atunci înfiinţat, cu şcoală doar la Dorna Candreni, unde se pare că au urmat cursurile şcolii poporale fraţii Teodor şi Nicolai Halarevici, apoi, după studii cernăuţene, Teodor Haralevici ajunge preot cooperator (al doilea preot), în 1890, la Lenţeşti, în apropiere de Boian, iar Nicolai Halarevici se stabileşte la Boian, unde îl aflăm, în 1895, pe o listă a colectei pentru înfiinţarea Societăţii şcolare poporale „Dumbrava roşă” din Boian (Gazeta Bucovinei, Nr. 18/1895).

*

Nicolai Halarevici a avut doi feciori, pe Emilian, bunicul lui David Hallas, şi pe Gheorghe, ambii trimişi la gimnaziul din Cernăuţi, după absolvirea şcolii poporale din Boian, apoi la Universitatea din Viena, Gheorghe Halarevici publicând, în oraşul studenţiei sale, studiile „Kriegsblindenfürsorge mit Berücksichtigung der landwirtschaftlichen Kriegsblindenschule in Strass”, „Die Fürsorge für die Kriegsblinden in der Bukovina” şi „Blindenberufe und Kriegsblinde”.  Nu ştiu ce facultate a urmat Emilian Halarevici (dreptul, mă încredinţează nepotul său), dar despre el vorbesc nişte acte ale vremii, printre care şi un certificat de absolvire al şcolii poporale din Boian, şi un paşaport:

*

document 1 emil

document 2

passport 1

*

Gheorghe Halarevici era, în 1920, conferenţiar universitar cernăuţean şi specialist la Institutului de orbi şi surdo-muţi „Regina Maria” din Cernăuţi, condus de Dimitrie Rusceac, iar în calitatea aceasta, de specialist, participa, în 15 iunie 1920, la Conferinţa „Învăţământul special medico-pedagogic”, de la Cluj, unde Bucovina era reprezentată de „tiflo-pedagogul profesor Gheorghe Halarevici”, care a fost ales secretar al Conferinţei, luând cuvântul în cadrul dezbaterilor ştiinţifice şi fiind ales în comitetul de revizuire a „regulamentelor şi a planurilor de Învăţământ, în conformitate cu noile împrejurări şi necesităţi ale României întregite” (Învăţătorul, Anul I, nr. 10, iunie 1920, pp. 6, 7) .

*

Comunicarea ştiinţifică a profesorului bucovinean Gheorghe Halarevici purta titlul „Munca orbilor. Aparate noi inventate”, figurând la punctul opt al ordinii de zi. Se pare că autoritatea ştiinţifică a conferenţiarului cernăuţean a făcut o impresie atât de bună, încât, în 1924, profesorul Gh. Halarevici era, deja, clujean, ca „director al Institutului de orbi din Cluj şi profesor conferenţiar al „Cursurilor medico-pedagogice de pe lângă Universitatea din această localitate” şi ca „un harnic muncitor, căci după ce tipărise, la Viena, mai multe cărţi speciale… ne pune sub ochi o carte despre Lumea orbilor” (Învăţătorul, Anul V, Ediţie specială, 1924). Nu a rupt, totuşi, legătura cu Bucovina, unde cred că mai trăia părintele său, probanil mutat la Cernăuţi, acolo unde, în 1936, profesorul Gheorghe Halarevici publica lucrarea ştiinţifică „Asistenţa orbilor”.

*

În 23 decembrie 1926, la Institutul de orbi din Cluj, poposea Episcopul Nicolae Ivan, iar „Directorul institutului, dl Gh. Halarevici, în conferinţa sa, expune istoricul ocrotirii şi instruirii orbilor, care se face sistematic din epoca umanismului şi ajunge la perfecţiune prin sistemul „Braille” al scrierii şi citirii orbilor prin cele 6 puncte reliefate” (Renaşterea, Anul V, nr. 1, 2 ianuarie 1927).

*

În anul 1927, Comitetul nostru (Societatea Naţională a Femeilor Române, Filiala Cluj), solicitat de Direcţiunea Institutului de Orbi, prin dl Director Halarevici, a pus bazele unui fond pentru tipărirea „Bibliei” în alfabetul Braille, spre a da posibilitatea celora lipsiţi de lumina învăţăturilor Sfinte să se împărtăşească din Cuvântul Domnului (…). Prin stăruinţa Dlui Director Halarevici, Institutul orbilor posedă astăzi un frumos aparat de radio, la cumpărarea căruia am contribuit şi noi, prin colectarea banilor la balurile de copii în anii 1928-29” (RENAŞTEREA, Anul VIII, nr. 48, Cluj, 30 noiembrie 1930, p. 3).

*

Neamul de români Halarevici (mulţi preoţi din Banat şi Mărginime purtau acest nume) a făptuit în Bucovina, învrednicindu-se la memorie, adică exact dimensiunea care, în mod tradiţional, ne lipseşte. Sper să îl reîntâlnesc prin paginile vechi, inclusiv prin condicile parohiale din ţinuturile dornene, pe care o să le caut.


1866: Necrologul lui Vasile Ianovici

1866 Necrologul lui Vasile Ianovici ALBINA

*

Ilişeşti (în Bucovina), în 3/15 octombrie 1866

*

Iarăşi am pierdut pe un bărbat al naţiunii române şi al bisericii ortodoxe din Bucovina. Acel bărbat nu numai că merita ceea ce, în mod obişnuit, se zice, dar, prin fapte, în viaţa-şi, ne-a impus chiar şi datoria ca să-l păstrăm în vie aducere aminte, şi nu numai noi, aceştia de faţă, dar, din generaţie, în generaţie, să fie prea stimat numele său.

*

Nici am cugetat că, atât de degrabă, providenţa îmi va hotărî ca să scriu necrologul lui Vasile Ianovici, profesorului pentru hermeneutică şi pentru introducerea, în genere, în studiul biblic al Noului Testament, la teologia greco-orientală din Cernăuţi. În feriile (călătoriile de sfârşit de săptămână, la modă în epocă – n. n.), trecute, a călătorit numitul prin munţi şi, aşezându-se, la nepotul său, parohul din Stulpicani, Dimitrie Zurcan, unde petrecea, făcea excursii de aici, pe la amici şi cunoscuţi. La o petrecere, pe muntele „Pietrele Doamnei”, lângă Câmpulung, încă a fost invitat, dar n-a putut lua parte, din pricina slăbiciunii de ochi, pe care o dobândise prin neîntreruptă muncă, în calea Domnului, neclintit în specialitatea sa. Opurile sale, cele până acum în parte tipărite, în parte încă netipărite, sunt dovezi vii despre neobositul zel al său întru răspândirea luminii conştiinţei naţionale şi bisericeşti. Iacă, în privinţa aceasta, servească drept dovadă, onoratului public cetitor, biografia lui, citată din lepturariul lui Arune Pumnul, tom. IV, partea 1, p. 219, Nr. 23:

*

„Vasile Ianovici s-a născut în Cernăuţi, în Bucovina, la 31 decembrie 1806; studiile sale elementare, gimnaziale, filosofice şi teologice şi le-a făcut în Cernăuţi. La şapte săptămâni după finirea lor, făcu examenul ca profesor de teologie pentru studiul biblic al Vechiului şi Noului Testament, şi, după doi ani de zile, în 1836, în 28 ianuarie, fu numit profesor ordinar în Facultatea teologică din Cernăuţi, unde petrece şi astăzi (1856). După înfiinţarea şcolii preparandiale în Cernăuţi, la care a conlucrat foarte mult, a fost numit, la dânsa, profesor suplinitor de metodică, matematică şi limba română, în anul 1848, unde a suplinit până la 1859. De pe la anul 1852, până la 1860, a mai fost şi traducător românesc la guvernul ţării, iar în anul 1862 fu ales, din partea clerului român, deputat în dieta bucovineană, unde-l reprezenta cu demnitate, din care cauză primi, din parte-i, o adresă de mulţumire.

*

El este un bărbat foarte lucrativ, care a făcut studii profunde şi amănunţite, în domeniul său, întreprinzând călătorii ştiinţifice, în această privinţă, în Moldova. Până acum, au ieşit de la densul cinci tomuri din „Istoria literară, tâlcuire a cărţilor Noului Testament”, tipărite, în Cernăuţi, de la 1856-1861; alte cărţi, tot din studiul biblic al Noului Testament, deşi pregătite, nu sunt încă date sub tipar. El a mai tipărit două gramatici româneşti pentru şcolile elementare, o gramatică germană-românească şi o gramatică română-germană, care încă nu e dată sub tipar”.

*

Iată exemplul de bărbat lucrativ şi sporitor al binelui comun, îndeosebi în bunurile ştiinţei între conaţionalii săi. Iată exemplul viu şi de un profesor, întru înţelesul cel adevărat al cuvântului.

*

Soţie având, care l-a părăsit, prin moarte, în 1856 , copii având şi grijind pentru dânşii, supărări având, murindu-i un fiu, în Iaşi, iar altul înecându-se în Prut, cu ocazia scăldării, şi fiica cea mai mare, dintre două, rămânând văduvă, după mai puţin de un an de la măritatul ei, el şi-a aflat consolarea în activitatea literară, fiind, pe lângă aceasta, şi un tată exemplar, văzându-l, nu o dată, cu lacrimile în ochi, deplângându-se nu atât pe sine însuşi, ci mai vârtos deplângându-şi soţia, pe fii şi pe ginere, pentru că mult îi iubea şi nu a avut fericirea de a convieţui, şi mai departe, împreună cu el.

*

Vasile Ianovici a fost un bărbat demn de toată stima şi de tot respectul şi va rămâne un mustru de lucrativitate pentru noi toţi. Meritele sale cele literare credem că vor fi pretutindeni cunoscute, parte din opurile sale, care sunt consemnate în toate cataloagele de cărţi româneştii, afară de bibliografia românească de Jarcu, iar parte pentru Societatea spre răspândirea culturii romane în Bucovina, din Cernăuţi, societate care, în adunarea plenară din ianuarie 1865, recunoscând demnitatea produselor literare ale lui Ianovici, l-a numit, împreună cu alţii, membru onorar al ei.

*

Nu mai puţin drept şi adânc cugetător se adeveri Vasile Ianovici în privinţa referinţelor naţionale şi bisericeşti ale Bucovinei. Această calitate îi câştigă încrederea preoţimii întregi, care îl alese reprezentantul său în dieta ţării, şi această calitate îl făcu, în anul 1848, membru al consilierilor onorari, la Consistoriu, care posturi desfiinţându-se, apoi, în tăcere, tocmai la organizarea, de curând, a Consistoriului iarăşi se înfiinţară, fiind numit, acum, Vasile Ianovici de către însuşi Majestatea Sa Împăratul consilier onorar la Consistoriul din Cernăuţi.

*

Numitul a fost, în viaţa-şi, ce dură 60 de ani, tot atât de lucrativ ca şi cei mai însemnaţi bărbaţi, iar sinceritatea sa faţă de naţiune şi biserică îi era imprimată şi pe chip. Demne de un părinte si profesor erau cuvintele sale, ce le rostea către elevii săi: „Învăţaţi, Domnilor, să ştiţi bine, ca să puteţi lucra, în locul nostru, că noi suntem, acuma, bătrâni!”. O deprindere ca o a doua natură avea răposatul de a-şi scoate lucrările sale cele literare la lumină. El lucra, aşadar, până târziu, noaptea, iar ziua, dacă lucra, acoperea ferestrele şi aprindea lumina. Mult pătimea el de durerea capului, pe care o asocia cu fierbinţeala soarelui. „Tare mă doare capul, Domnilor!”, se plângea, nu o dată, bietul, înaintea elevilor săi. Însă nu atât căldura soarelui, cât, mai vârtos neîntrerupta lucrare, cea împreunată cu profunda cugetare îi cauzau lui acea durere, iar citirea şi scrierea multă, la lumânare, înrâuri rău asupra ochilor lui, încât, în anul acesta, începu să nu vadă bine. La aceasta contribui mult lucrarea nouă, ce o întreprinse el în anii din urma. Introducându-se, adică, înainte cu doi ani, studiul sfinţilor părinţi, aşa numita patristică, la teologie şi în cele două clase superioare ale gimnaziilor din Bucovina şi neaflându-se o crestomaţie pentru înlesnirea acestui studiu, primi Ianovici sarcina compunerii aceleia, procurându-i Consistoriul, pe spesele Fondului religionar, materialul cel necesar, adică cărţile sfinţilor părinţi, în limba originală.

*

Văzând noi acele cărţi, nu ne puturăm reţine de a nu face observaţia că bătrânul cu anevoie le va ceti, fără de a-şi periclita sănătatea ochilor, căci tiparul este atât de mărunt ca şi într-o „Biblie” micuţă a Testamentului Nou din Amstelodam, de la 1698. Observaţia noastră, spre durere, se şi realiză, încât bătrânul deveni, în acest an, inapt spre lucru; dar, pentru ca, totuşi, să nu-i stagneze opul, apoi pofti doi elevi de teologie la domiciliul său, dintre care unul îi citea, iar altul scria dictatele sale. Iată, iarăşi, o dovadă mai mult despre hărnicia cea neobosită a lui Vasile Ianovici, care, recunoscându-se şi din partea Excelenţei Sale, a episcopului, la propunerea acestuia, Maiestatea Sa Împăratul îl decoră, în primăvara trecută, cu Ordinul Crucii de Aur cu coroană.

*

Pe cât de serios era Vasile Ianovici, în singurătate, petrecându-şi cu studiul, pe atâta de jovial era el în societăţi de petrecere. Prezenţa sa, în petreceri, era dorită şi căutată, şi el era binevenit şi în cercurile cele mai înalte, pentru dexteritatea sa în purtare şi pentru cultura-şi cea intelectuală, lipsită de unilateralitate. Toţi amploiaţii mari din Cernăuţi şi din Bucovina erau cunoscuţii lui şi, ca în unanimitate consultată, toţi îl lăudau şi-şi esprimau cel mai profund respect faţă de dânsul; am ţine-o de politică, dacă ar fi fost făcut ei aceasta, de faţă cu dânsul, dar ei o făceau mai vârtos înaintea altora, nefiind el de faţă.

*

Ceea ce-l făcea iubit tuturora, era sinceritatea lui, care, escluzând politica cea infernală din inima-i, pe faţă apăra dreptul şi adevărul; iar când preoţimea îi trimise adresa de mulţumire, pentru demna apărare a cauzelor bisericeşti şi naţionale, în dietă, cuprinsul răspunsului lui a fost: „Eu am făcut numai aceea ce a fost datoria fiecăruia dintre Sfinţiile Voastre ca să o facă, dacă ar fi şezut în locul meu”, dând, aşadar, cu aceasta, impuls preoţimii ca să-şi ridice, cu bărbăţie, fruntea spre apărarea vieţii bisericeşti şi naţionale.

*

Numitul fiind, cu excepţia sănătăţii ochilor, deplin sănătos şi prelungindu-se feeriile, din cauza holerei, purcese la Lemberg, spre consultarea cu medicii, în cauza vindecării ochilor săi. De acolo, reîntorcându-se, făcu, după cum auzirăm din izvoare sigure, răgaz în Kolomeea, unde, între altele, mâncă şi peşte proaspăt, bând, apoi, apă, pentru că el se ţinea strâns de recomandarea medicilor, de a nu bea spirtoase, deci nu a mâncat decât peşte proaspăt. Această mâncare, după cum se zice, îi cauză holera, împreunată cu simptomul ei cel mai grozav, adică cu cârcei în stomac, căreia îi pică şi jertfă, luni, în 26 septembrie / 8 octombrie 1866.

*

La înmormântare, asistă însuşi Excelenţa Sa episcopul, dimpreună cu toată suita sa preoţească. Se aude despre frumoase cuvântări funerare şi despre un necrolog versuit, ce se perora la înmormântare. Nu le-am primit încă şi, aşteptând, din zi, în zi, ca să se publice, într-un mod demn de moartea unui bărbat prea merituos pentru biserică şi naţiune, a căruia viaţă e exemplară pentru cei ce din inimă doresc sporirea binelui patrie şi luminarea poporului român, dar, văzând, cu durere, cum că, din capitală, nu se vestesc meritele lui, ne-am simţit noi datori, ca elevi ai răposatului, de a vesti aceasta, pe lângă toată greutatea serviciului nostru, mai vârtos când holera domneşte pe la noi şi spiritele noastre sunt deprimate. Însă, făcând noi aceasta, cu atâta mai mare plăcere, pentru că înseamnă că noi am fost destinaţi, de la providenţă, de a trâmbiţa onoarea şi meritele unui bărbat prea demn, În privinţa căruia, cu toată dreptatea, se pot aplica cuvintele: „pulchrum est digito monstrari”, încheiem cu: Fie-i prea iubitului nostru profesor Vasile Ianovici ţărâna uşoară, dăruiască-i Dumnezeu viaţa şi fericirea cea eternă şi amintească-l preoţimea bucovineană şi întreaga lume română în rugăciunile sale! Pentru că el n-a vieţuit în zadar, în lumea aceasta, ci, vieţuind ca fiinţă omenească, ne-a dat exemplul viu despre menirea unei fiinţe omeneşti, în genere, iar în special, despre menirea unui preot, patriot şi naţionalist.

*

(Albina, Anul I, Nr. 79, vineri 14/26 octombrie 1866)


1868: Administrarea Fondului religionar

1868 Administrarea Fondului Religionar ALBINA

*

În o corespondență, originală din Cernăuți, publicată în noul jurnal „der Osten”, nr. 2 (editat de fostul profesor preferat al lui Eminescu, Ernst Rudolf Neubauer), citim că, în privința administrării fondului religionar al diecezei gr. or. din Bucovina, care constă din 11 milioane, în bani, și din posesiunea a două din trei părți a teritoriului țării, ar fi disparitate de păreri și că unii ar conta, la rezolvarea cauzei acesteia, pe episcopul de acum, alţii pe episcopul ce va veni, unii și-ar dori, alături de episcopul bătrân, pe unu archiereu titular, în persoana lui A, alţii, în persoana lui B. În fine, alţii n-ar voi să știe nimica de un archiereu titular.

*

Dacă e adeverat, ceea ce noi, însă, până acuma, nu știm, că, în Bucovina, se dezbate, în unele cercuri, cauza despre administrarea venetică a Fondului religionar, trebuie să o spunem că lucrul e pripit. Ce e drept, în art. 15 al legii fundamentale de stat, despre drepturile generale ale cetățenilor, este garantată, fiecărei biserici, administrarea autonomă a afacerilor și, în mod special, a averilor sale. Dar, mai înainte de efectuarea acestor îndreptăţiri garantate, ar fi să se preciseze legile referitoare, și anume, în privința autonomiei în administrația afacerilor bisericești în genere, e de lipsă legea despre marginile defipte și subiectele administrării autonome, după firea afacerilor bisericești, ca să nu degenereze până la ignorarea puterii de stat, nici să se dea loc unui absolutism ierarchic, în locul absolutismului de stat. Iar în ce se atinge de modul administrării averilor bisericești, pe viitor, cugetăm că cu Fondul religionar din Bucovina nu se va proceda altminteri, față de averile bisericești ale celorlalte confesiuni, prin urmare, pare-ni-se că corpurile legelative nu vor întrelăsa a se face o lege generală, despre modul administrării averilor bisericești, în genere, și, după sancționarea ei, se va aplica la fiecare biserică recunoscută în stat și, așa, și la Fondul religionar, ca precum la tot felul de averi bisericești.

*

Eugen Hacman, autorul "Dorinţelor clerului"

Eugen Hacman, autorul „Dorinţelor clerului”

Nu putem crede, așadar, că, în clerul și inteligența diecezană gr. or. din Bucovina, care nu sunt în nedumerire despre atare decurs al afacerilor legislative, cauza administrării Fondului religionar poate fi obiect de dezbatere și de disparitate de păreri, despre care amintește corespundența ziarului „Osten”. Din contra, știm prea bine că inverșunarea spiritelor, în cuprinsul diecezei, s-a produs prin faima răspândită în țară, că, adică, domnul episcop (care, cu toate că datoriile sale de archipăstor îl cheamă acasă, spre îndeplinirea funcțiilor sale episcopale, petrece, de mult, în Viena) s-ar încorda a mijloci, la regim, o mitropolie bucovineană cu unul sau doi episcopi titulari și că, din sânul senatului de acum al consistoriului, s-ar fi și făcut propunerea pentru numirea părintelui archimandrit Bendella ca archiereu titular. Asta e cauza care, producând înverșunare, se dezbat în cercurile clerului și ale diecezanilor și, pe cât auzim din toată partea, afară de coteria cunoscută, care zice amin la politica de acum a părintelui episcop Hakmann, clerul și poporul diecezan e foarte indignat că, tocmai acum, când autonomia bisericească este garantată, acum, când ne aflăm în ajunul legilor confesionale și a regulării afacerilor externe și a referințelor ierarhice, pe calea legislației constituționale, se face încercarea de a suplini, pe cale birocratică, fapte ca acelea, prin care și clerul, și diecezanii să nu ajungă în exercițiul dreptului de alegere a archipăstorilor și la participarea cuvenită în afacerea despre posesiunea ierarhică a diecezei, drepturi ce li se cuvin atât pe baza canoanelor, cât și a practicii bisericești de mai înainte, în Bucovina.

*

În fața revendicării drepturilor de autonomie, pe baza principiului de sinodalitate în toate afacerile bisericești, nu e vorba de un archiereu titular, în persoana lui A sau a lui B, precum afirmă corespundența lui „Osten”, ci de recunoașterea dreptului de alegere a arhipăstorilor și a celorlalte organe ierarhice și, în astă privință din urmă, nu este nici o disparitate de păreri; din contra, știm că și clerul, și diecezanii au reclamat, de repetate ori, acest drept nedisputabil. Ne mirăm, dară, cum de se încumeta și se încordează părinții episcopi a apuca o cale necanonică și neconstituțională, prin care se vine, cu propunerile de mai înainte, în contrazicere și cu clerul, și cu diecezanii săi, în discordie. Au doară nu știe sfinția sa că proccsul, în asemenea cauză, în contra căreia a protestat însăși patriarhia din Constantinopole, este unul din cele mai înverșunate în principatele dunărene? Sau cugetă sfinția sa că clerul și diecezanii sunt copii minori și, necunoscând competența lor de drept, vor tăcea și nu vor striga, în gura mare, pe calea legală? Dacă are de gând sfinția sa ridicarea părintelui Comoroșanu la demnitatea de consilier consistorial, ar suprinde dieceza și cu o a doua faptă împlinită, care sperăm că nu-i va reuși; deoarece credem, cu fermitate, că ministerul parlamentar de acum, care a scris, pe flamura sa, respectarea și efectuarea constituţionalismului, va respinge atare năzuință, mai vârtos acuma, când, în senatul imperial, sunt puse la ordinea zilei legile confesionale. Și, ca ministerul să nu rămână neinformat despre starea adevărată a lucrurilor în Bucovina și, din neștiință, să nu sprijine propunerile părintelui episcop Eugeniu Hakmann, ce stau diametral în contrast cu interesele bine înțelese ale bisericii, prin urmare și cu dorința și voința diecezei, bunăoară ca propunerea lamentabilă pentru numirea lui Comoroșanu, credem că de aceasta se vor îngriji diecezanii și, mai cu seamă, ablegatii dietali și senatorii imperiali, care luară asupră-le apărarea intereselor vitale ale poporului.

*

Fiind cauza prezentă o cumpănă mare și adnotându-se, la articol menționat al lui „Osten”, din partea redacției, că, cu privire la însemnătatea obiectului și la datele interesante ce i se tramiseră, se va discuta, pe larg, în viitor, nu vom întrelăsa nici noi a prourma subiectul acesta interesant, dacă va binevoi onorata redacție a ține deschise coloanele „Albinei”, și de aci, înainte, pentru discutarea cauzelor noastre naționale și bisericești din Bucovina.

*

(Albina, Anul III, Nr. 2, duminică 7/19 ianuarie 1868)


Pagina 60 din 94« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »