ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 60

Obiceiuri de nuntă, la românii bucovineni

D2

*

A doua „taină” din viaţa omului, nunta, înseamnă o biruinţă deplină asupra Timpului. Viitorul mire, „fiu de împărat”, creştin mărturisit (frazeologismul se referă la „Împăratul Ceresc”, cel căruia, prin rugăciunea încredinţată nouă de Iisus, „Tatăl nostru”, toţi îi suntem fii), biruie Timpul, prin vânătoarea ritualică, prevestitoare de logodnă. Ca şi în colindele solstiţiale, cele care marchează „poarta zeilor” (deva-yana), Timpul, care moare şi învie în Capricorn, rămâne şi obsesia, dar şi biruinţa omului, prin întemeierea familiei. Oraţia de nuntă, rostită în „limbajul ritmicităţii”, în limba iluminării (luga suryanyya), are şi ea caracer şamanic, îmblânzind Timpul şi obligându-l să curgă în folosul omului. În toate textele în care se foloseşte „limbajul ritmicităţii”, frumuseţea discursului (metaforă, imagine sugestivă) nu contează, nu este căutată (căutările sunt târzii şi datorate culegătorilor de folclor, care confundă spiritualitatea ancestrală cu „vana literatură” şi intervin în textele culese), ceea ce contează fiind „simbolul anterior gândirii umane”[1] şi impactul simbolisticii, a înmănuncherii de simboluri în diverse combinaţii, asupra spaţiului şi a timpului. Asta se întâmplă în oraţii (urătură, decântece, vrăji, blesteme, oraţii de nuntă etc.), iniţierea ancestrală rezistă, cu întreg caracterul ei şamanic, dar fără substanţa iniţierii, ci doar cu forma, moştenită după regula lui „aşa am apucat”, fără explicaţii, fără întrebări şi răspunsuri.

*

Nunta, cu toată bogăţia ei de datini neînţelese, dar respectate prin practicare, are acelaşi conţinut ritualic, vreme de veacuri, pierzându-se doar anumite elemente neritualice (întrecerile feciorilor, de pildă, chiar şi prin concursuri de călărie), care ţin de divertismentul unei epoci sau a alteia. Des şi interesant mărturisită, de-a lungul timpului, nunta, şi la români, şi la ucraineni, reprezintă un vestigiu interesant de matrice stilistică europeană, un vestigiu care numai în estul Europei mai poate fi găsit, privit şi, eventual, retrăit ca biruinţă deplină asupra Timpului.

*

În 1633, anul din care datează cea mai veche mărturisire a nunţii, în nordul Moldovei, oamenii „obişnuiesc, de asemenea, la nunţi să întindă mese, timp de trei zile şi trei nopţi în şir, în care timp nu fac altceva decât să bea, să joace, să cânte din instrumente şi din gură; numai mireasa, în prima zi, nu mănâncă, ci doar trebuie să stea la joc, cu faţa acoperită până noaptea, astfel încât nici mirele nu o poate vedea până la miezul nopţii, când pleacă împreună să desăvârşească legătura căsătoriei.

*

Când merg mirii, la biserică, să se căsătorească, mireasa stă îngenuncheată înaintea altarului, cu faţa acoperită, iar bărbatul, în picioare, cu căciula în cap (căciula, funcţie de cum era teşită, marca gradul militar şi tocmai de asta nu era dată jos de pe cap; teşită în faţă, însemna rege, în dreapta: prinţ, în stânga: conducător de oaste, pe spate: călăreţ, ţuguiată: pedestraş, înfundată: necombatant – n.n.).

*

După terminarea ceremoniei, ies din biserică, însoţiţi de rude, care merg pe jos, cântând din diferite instrumente, înaintea trăsurii în care este dusă mireasa, şi aceasta, în fiecare piaţă (toloacă – n.n.), trebuie să coboare şi să joace cu toţi cei care o poftesc. Când mireasa este din alt loc, atunci ceilalţi (celelalte rude) merg călare.

Când ajung la casa miresei, încep din nou jocurile şi bătrânii, ca şi tinerii, joacă cu mireasa. Apoi, fiecare se aşează la masă, unde sunt serviţi de stăpânul casei şi, în ziua dintâi, serveşte şi mirele la masă”[2].

*

În 1672, „când cineva se căsătoreşte, toate rudele sale se adună la el acasă. Se întinde o horă, alcătuită din tinerii cei mai chipeşi, şi se adună fetele cele mai frumoase, care merg jucând şi trec pe sub ferestrele miresei, unde li se dă o gustare. Cei din partea miresei fac la fel şi primesc aceeaşi cinste din partea rudelor mirelui…

Ospeţele de nuntă se fac, totdeauna, la mire… În timpul ospăţului, femeile se scoală, de două sau de trei ori, pentru a juca”[3].

*

În jurul anului 1700, nunta moldovenească beneficiază de două mărturii, cea a lui Dimitrie Cantemir şi cea a lui Weismantel, din 1712, cu care vom şi începe.

„La ţară, când mirele şi mireasa se duc la biserică, îi urmează tot alaiul, cu muzica, alcătuită din unul, doi sau mai mulţi ţigani, după starea lor materială, cu nişte viori făcute dintr-un băţ, cu trei strune şi o scândură proastă, căci altfel de lăutari nu sunt de găsit în toată ţara; aceştia cântă din vioară şi gură, şi joacă, totdeauna, şi ei împreună cu nuntaşii, şi, atunci, nuntaşii joacă în faţa bisericii, tot timpul cât face preotul slujba cununiei.

Înaintea altarului, se află un covor, pe care vin să-şi ia locul mirele şi mireasa, pe lângă încă un bărbat şi o femeie, care trebuie să le fie martori (naşi); mireasa are faţa întreagă acoperită cu nişte pânze subţiri.

*

După aceea, preotul ia un şnur de mătase, îi leagă împreună pe toţi patru şi pune câte o cununie pe capul mirelui şi al miresei, iar la acei care au mai fost căsătoriţi le pune câte o coroană de paie şi, după aceasta, îşi începe ceremoniile de citirea evangheliei, despre nunta de la Canna, în limba rusă (slavonă), îl întreabă pe mire dacă vrea să ia, să păstreze, să cinstească şi să hrănească pe această mireasă, întrebare care se pune şi miresei, în ceea ce priveşte partea dintâi, la care trebuie să răspundă „Da!”…

*

După săvârşirea cununiei religioase şi cât, în biserică, se sărută mirele şi mireasa cu naşii lor, se duc, apoi, la altar şi sărută icoanele, şi, în acelaşi timp, aşa cum s-a arătat, nuntaşii joacă înaintea bisericii, şi, după terminarea slujbei, joacă toţi nuntaşii împreună şi cu mireasa, mergând, de la casa ei, la casa mirelui, şi tot alaiul e rânduit într-un şir: în frunte, un vătaf merge (de cele mai multe ori, un om bătrân, cu un toiag mare, împodobit cu basmale cusute); după el urmează mireasa şi, apoi, toţi ceilalţi nuntaşi, după rang, în general tot tineret, care se ţine de mână, tot câte unul şi câte una, şi, chiar dacă ar umbla un sfert de milă, ei tot joacă, cu toţii, pe un rând, ceea ce nu se obişnuieşte nici în ţara noastră (Germania) şi în nici o altă ţară.

*

Apoi mai au obiceiul, şi după aceea, şi la petreceri, să facă un cerc mare (horă) şi toţi câţi sunt să se ţină de mână; ţiganii stau în mijlocul cercului, cântă din strună şi din glas tot felul de cântece înfocate şi mai joacă şi ei, după cum le este obiceiul, încât pământul se cutremură şi, dacă aş fi silit să joc cu ei şi să rabd mult aşa-ceva, aş vrea mai bine să fac orice altă muncă grea, decât să mai joc înainte cu ei. Dar ei o pot duce ceasuri întregi şi pot răbda chiar o jumătate de zi, fără să simtă oboseala.

În dimineaţa de după nuntă, dacă mirele s-a însurat cu o fată, atunci prietenii şi oaspeţii stau cu ochii în patru, ca să vadă dacă mirele e mulţumit şi-a găsit pe mireasă fecioară neatinsă; şi el trebuie, atunci, să scoată la iveală binişor cămaşa miresei sau să o înfăţişeze, cu cea mai mare bucurie, soacrei şi celor de faţă. Dar acest obicei a mai căzut în părăsire”[4].

*

Cantemir, care participase la astfel de nunţi şi în vremea domniei tatălui său, Constantin Cantemir, dar şi a fratelui său, Antioh, atenţionează şi auspra oraţiei de nuntă, pe care călătorii străini nu o auziseră.

*

„Moldovenii îşi însoară copiii la vârsta la care trebuie să se facă, după legile bisericeşti, cununia. Însă se socoteşte că e ruşine dacă o fecioară cere pe un bărbat; iar obiceiul ţării a statornicit că flăcăii trebuie să-şi aleagă ei înşişi neveste şi nu să-şi aleagă părinţii fetei gi­nerele (cum se întâmpla la ruteni – n.n.). Drept aceea, dacă unui flăcău îi place o fată, atunci el trimite, la părinţii ei, oameni, pe care ei îi numesc, cu o rostire latinească stricată, peţitori, adică petitores. Aceştia iscodesc, mai întâi, pe departe, gândurile bătrânilor, ca să nu păţească ruşinea să nu vrea părinţii fetei. Dacă bagă de seamă, însă, că aceştia vor s-o dea, atunci se duc, cu toate rudeniile mirelui, în casa fetei. Cel mai de frunte dintre peţitori, numit staroste, începe să rostească vorbele pe care vrem să le dăm aici, fiindcă aproape pretutindeni sunt la fel:

*

„Moşii şi strămoşii părinţilor noştri, umblând la vânat prin codri, au dat peste ţara în care locuim noi, acum, şi în ţara asta trăim, ne hrănim şi ne întărim cu laptele şi mierea ei.

Îmboldit de pilda lor, măritul boier cutare, în vreme ce umbla după vânat pe câmpii, prin codri şi prin munţi, a dat de o ciută, care, sfioasă şi cuminte, nu i-a îngăduit să-i vadă faţa, ci a luat-o la fugă şi s-a ascuns. Am pornit pe urmele lăsate de copitele ei, care ne-au adus până în casa aceasta; de aceea, voi trebuie sau să ne daţi sau să ne arătaţi încotro a fugit vânatul pe care l-am gonit, cu osteneală şi sudoare, din pustietăţi”.

*

Acela ce rosteşte vorbele acestea mai adaugă încă vreo câteva alte vorbe cu tâlc şi înflorite, pe care le poate ticlui.

Părinţii răspund, la început, că, în casa lor, n-ar fi venit acest fel de vânat; oaspeţii s-au încurcat în ur­mele pe care au venit, ciuta ar putea fi ascunsă pe la vecini. Iar dacă peţitorii stăruie să li se arate vânatul, atunci se aduce o fată bătrână, urâtă şi îmbrăcată în zdrenţe şi îi întreabă dacă aceasta e ciuta pe care o urmăresc.

*

Peţitorii răspund „Nu!” şi adaugă că vânatul lor are plete bălaie, ochi de şoim, dinţi ca şiragul de mărgele, buze mai roşii decât cireşele, trup ca de leoaică, pieptul ca de gâscă, gât ca de lebădă, degete mai netede decât ceara şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.

Dacă părinţii tăgăduiesc, din nou, că un astfel de vânat s-ar fi arătat, vreodată, la ei, peţitorii le dau răspuns că ei au cei mai buni câinii de vânătoare, care nu i-au înşelat niciodată şi care le-au dat semnele cele mai adevărate că ciuta pe care o caută ei se află tăinuită aici.

La urmă, când peţitorii se laudă cu sila şi cu armele, atunci părinţii scot fata la iveală, împodobită după puterile lor.

*

Când o văd, peţitorii spun, îndată, că ea este ciuta căutată. Apoi cheamă un preot sau, dacă acesta este prins cu alte trebi, pe cei mai bătrâni dintre vecini şi, înaintea lor, logodnicii îşi schimbă inelele. Isprăvindu-se aceasta, părinţii ascund, îndată, fata şi se întinde masă, la care, înainte să se scoale, se hotărăşte ziua nunţii.

Când mirii sunt copii de boieri, atunci nu se poate face nici logodna şi nici binecuvântarea preotului, fără încuviinţarea domnului şi mărturia arhiereului. Prin aceasta de la urmă, se caută să nu se facă vreo nuntă neîngăduită de legile creştineşti şi preoţeşti; iar prin cea dintâi, să nu se unească mai de aproape, prin această legătură, mai multe neamuri boiereşti, fără de voia domnului.

*

Când se hotărăşte vremea să se facă nunta, atunci rudeniile se adună, în lunea dinainte, după liturghie, atât în casa mirelui, cât şi în cea a miresei, aduc lăutarii din locul acela, care mai întotdeauna sunt ţigani, şi se ospătează, în casă, în cântările din gură şi din instrumente, ale acestora.

După ce se ridică de la masă, fetele şi alte femei cern făina aleasă pen­tru nuntă, din care pricină, ziua aceasta este numită, îndeobşte, ziua cernutului.

Dacă se află în acelaşi târg sau în acelaşi sat casele celor logodiţi ori nu sunt mai depărate, una, de alta, decât cale de două sau trei zile, atunci ospăţul de nuntă începe de Joi, în amândouă casele, şi ţine până sâmbătă.

*

Duminica se strâng toate rudeniile mirelui, ca să aducă mireasa, şi trimit, înainte, colăcari, ca să vestească sosirea mirelui.

Cei ce sunt adunaţi la casa miresei îi pândesc, în cale, şi caută să-i prindă înainte să ajungă la casa miresei. Ca să se ferească de acest lucru, colăcarii folosesc, de obicei, cai foarte iuţi. Dacă se întâmplă să-i prindă, când este vorba de oameni din norod, îi leagă vârtos şi-i pun de-a-ndărătelea pe cal; la cei de frunte, însă, pe aceş­tia îi împresoară prietenii miresei şi îi duc, îndată, cu chip că i-au robit, până la casa acesteia.

*

Odată ajunşi acolo, îi în­treabă ce caută. Ei dau răspuns că au fost trimişi să vestească război şi că oştenii vor sosi curând, ca să ia cetatea. După ce spun acestea, îi duc înlăuntru şi îi silesc să deşarte câteva pa­hare cu vin şi, îndopaţi astfel cu vin, îi trimit îndată îndărăt, cu câţiva oaspeţi ai miresei.

Când aceştia văd că vine mirele, îi lasă pe colăcari – nu fără ocări – şi se grăbesc spre casă.

*

Dacă aceia care îl însoţesc pe mire pot să se ia după dânşii şi să-i înhaţe, atunci obişnuiesc să-i lege vârtos şi să-i ia cu ei. La urmă, când oaspeţii celor două părţi se adună în casa mi­resei, se pune la cale o întrecere de cai, hotărându-se o răsplată, şi anume: la oamenii de rând, o năframă cusută frumos, iar la cei mai avuţi, o bucată de pânză sau de mătase de bun preţ.

Apoi trimit înainte oameni care hotărăsc ţinta şi, după ce dau semn de pornire, printr-unul dintr-înşii, care face strigarea, aceia ce cred că au caii cei mai buni le dau pinteni. Învingătorul primeşte răsplata din mâna miresei, iar calul e împodo­bii cu o cunună de flori, împletită meşteşugit.

*

Spre seară, după vecernie, logodnicii sunt duşi la biserică cu, cât alai le stă în puteri, ca să primească binecuvântarea bisericească. În mijlocul bisericii, se aşterne un covor, pe care stă, la dreapta, mirele, iar la stânga, mireasa. În vreme ce stau acolo, li se pun, sub amândouă tălpile, galbeni, iar la oamenii de rând, lei, prin care se înţelege că s-au lepădat de lume şi că trebuie să calce în pi­cioare măreţia acesteia. Îndărătul lor stau nunul şi nuna, ţi­nând două luminări la fel de mari şi de grele. În vremea aceasta, preotul rosteşte rugăciunea, obişnuită la cununie, şi le schimbă, de trei ori, inelele.

*

După ce pune celor doi miri cununiile pe cap, îi poartă prin mijlocul bisericii, la fel ca la danţ, în vreme ce cântăreţii înalţă cântarea obişnuită la acest prilej. În această vreme, rudele împrăştie, printre cei din jur, bani mărunţi, nuci şi hamei uscat, ca să arate, prin asemenea pilde, că se roagă lui Dumnezeu, dătătorul de viaţă, pentru rodnicia hameiului şi a nucilor, iar de toate avuţiile şi semeţiile acestei lumi trebuie să se lepede.

Preotul dă, la urmă, celor doi cununaţi să guste, de trei ori, pâine întinsă în miere, semn al dragostei şi unirii veşnice. Şi ca să dea prilej celor dimprejur să râdă, la această ceremonie voioasă, îi lasă pe miri să încerce, de trei ori în zadar, să apuce din îmbucătură.

*

După ce se sfârşesc toate, toţi se întorc, în aceeaşi rânduială în care au venit, la casa miresei, a cărei faţă e acoperită cu o pânză subţire de mătase roşie, prinsă cu două bolduri, pe care, la urmă, când mireasa e dusă la culcare, fraţii sau rudeniile miresei le înfig în perete, deasupra capu­lui mirilor.

*

În vremea aceasta, mănâncă şi beau, câteodată până la al treilea ceas al dimineţii. După acest ceas, bucătarii pun pe masă un cocoş, fript cu pene, cu tot; unul dintre oaspeţi se ascunde sub masă, cântă cocoşeşte şi vesteşte zorii zilei. Oaspeţii dau, după aceea, bucătarului bacşiş şi se ridică, cu toţii, de la masă; iar mirele, care îşi ţine mireasa de mână, se aşează în mijlocul camerei. Apoi un diac citeşte, cu glas tare, foaia zestrei, iar toate aceste lucruri, care au fost puse într-o cameră deosebită, ca să poată fi văzute de fiecare, sunt încărcate în­tr-o căruţă şi duse acasă la mire. Apoi acela care vorbeşte pă­rinţilor miresei, în numele ei, pomeneşte naşterea, creşterea şi toate celelalte binefaceri, primite de la ei; le mulţumeşte pentru toate şi le cere binecuvântarea, pe care părinţii i-o dau ei înşişi sau pun pe altcineva să i-o dea, în numele lor, şi roagă pe Dumnezeu şi pe îngerul lor păzitor să le dea celor cununaţi dragoste credincioasă şi aşternut nespurcat, iar la urmă, le aduce paharul de despărţenie – care se numeşte „paharul căii albe” –  lăsându-i, apoi, să plece din casa lor.

*

Când dau să păşească peste pragul casei, îi opresc fraţii miresei sau, dacă aceasta n-are fraţi, fraţii părinţilor ei, cu sabia goală, pe care o înfig, de-a curmezişul, în stâlpii uşii. Mirele scapă de ei, dându-le fie un cal, fie un alt dar, pe care îl are la îndemână.

Mireasa se urcă singură (pentru că nu-i este îngăduit să ia din casa părintească nici o slugă) într-o căruţă, însoţită de mama sau sora mirelui, şi îl urmează pe bărbatul ei, care merge înainte.

*

Când ajung la casa mirelui –  după ce se mai deşartă încă vreo câteva pahare de vin –, pe tineri îi duc naşii în odaia de culcare. Mirele se îngrijeşte, cu multă luare-aminte, ca, a doua zi, pă­rinţii miresei să nu afle nimic despre fiica lor; pentru că aceştia trebuie să-şi vadă fiica, împreună cu toţi prietenii apropiaţi, a treia zi după nuntă, drum care se numeşte „dru­mul cel mare”, fiindcă, acum, părinţii pot să aibă parte –  după cum se întâmplă – sau de multă cinste, sau de ru­şine. Căci, dacă fiica lor s-a aflat fecioară, nu numai că toate sunt bune, dar şi părinţii sunt ospătaţi cu o masă strălucită, la care, după ce mănâncă al doilea fel de bucate, se arată fie­căruia, pe un taler, cămaşa cu semnele fecioriei, pe care toţi obişnuiesc să pună un mic dar. Dar aceasta se întâmplă nu­mai la oamenii de rând, căci la cei mai de sus nu pot să vadă cămaşa decât socrii.

*

Iar dacă fiica lor s-a făcut de ocară, din pricina unei împreunări neîngăduite, mirele îşi adună, a doua zi, prietenii apropiaţi, cărora le arată că şi-a găsit mireasa spurcată (cu acest cuvânt numesc ei femeile necinstite). Aceştia aduc, pentru ea, cea mai proastă căruţă şi, cu hamuri rupte, înhamă, în locul cailor, pe părinţii ei şi-i silesc, cu bătaia, să-şi ducă, înapoi, acasă, ca pe o curvă, fiica aşezată în căruţă. Ni­mănui nu-i este îngăduit să împiedice acest lucru, pe drum, şi dacă cineva ar cuteza să slobozească pe părinţi, acela ar fi pedepsit nu numai cu bătaia, ci şi de către judecător, ca un călcător al legii şi al obiceiurilor ţării. Bărbatul opreşte toată zestrea: şi, dacă el a făcut cheltuieli cu nunta, le primeşte îndărăt, la porunca judecătorului, de la părinţii care nu şi-au păzit fata. Aşa se întâmplă printre ţărani, cu oamenii aceia sărmani, dar nu şi printre boieri, care îşi priveghează fetele mult mai îndeaproape, aşa că nu li se poate întâmpla lesne asemenea lucru. Când află că fata lor s-a găsit spurcată, răscumpără necinstea fiicei lor cu o zestre mai mare în sate sau bani; iar dacă ginerele nu se mulţumeşte în nici un chip cu aceasta, îşi iau fata acasă şi dau mirelui slobozenie să se în­soare cu alta”[5].

*

O mărturisire a nunţii la fel de exhaustivă, însoţită şi de descrierea portului iresei, şi de textele cântecelor ritualice din timpul săvârşirii petrecerii, localizată în satele dintre Prut şi Siret, în actuala regiune Cernăuţi, a fost făcută, în 1882, de către cantorul din Magala, George Tămăiagă, sucevean de origine.

*

Miri de la Pojorâta, în 1878 - Colecţia Vasile Ursache

Miri de la Pojorâta, în 1878 – Colecţia Vasile Ursache

*

„Miresele (din zona Cernăuţilor) vin la cununie îmbrăcate în ilice. Poartă pe cap o cunună făcută din barbanoc, înfrumuseţată cu feliurite flori de târg artificioase sau şi cu alte flori naturale, ba unele şi cu mirtă. Această cunună o aşează pe gâţa (cocul) făcută din păr propriu şi împodobită cu păuni şi cu gherdane şi-i slobozită cam pe ochi, spre simbol de întristăciune că iese din mijlocul tinerilor.

*

La gât, salbă, chiar împrumutată. Pe sub ilic, zobon (anteriu) şi încinsă peste zobon cu brâu colorat, ales de dânsele şi unele şi de târg. În mâini ţine o năframă, pre care i-o întinde mirelui la „Isaia dănţuieşte” spre a nu da mâna goală unul cu altul. Această năframă a purtat-o şi înainte de cununie, acasă, şi în tot decursul nunţii, şi cu care a primit paharul ori de la cine a închinat cu ea, spre închipuire că să-i meargă toate în plin. În picioare, poartă mireasa botine în pantofle”[6].

*

„Sâmbătă spre seară, după ce s-au pornit vătăjeii prin sat la chemat la nuntă, se adună vornicesele (druştele) miresei şi alte fete şi încep a o înfrumuseţa pe mireasă, făcându-i, mai întâi, cunună de feliurite flori, care cunună are s-o aibă, Duminecă, la cununie. În timpul acesta, vătăjeii, gătind de poftit, vin înapoi la mireasă şi, când apune soarele, vin şi peţitorii (starostele) mirelui într-acolo, însoţiţi de mire şi de tatăl mirelui, de schimbă inelele şi darurile, şi anume:

Mireasa închină întâi tatălui mirelui o năframă subţire de pânză de casă, cusută toată cu flori de mătase de feliurite culori.

Socrul îi dă dar înapoi, pe talger, după putere, 1, 2, 3 – 5 ruble de pe timpul Mariei Teresiei, alţii şi galbeni şi cei mai săraci – sorcoveţi.

După ce mulţumeşte mireasa şi închină cu paharul la socru, dă apoi o năframă mirelui, care pune încă pe-atâtea, ba şi mai multe ruble, dacă e avut.

*

După mire, închină apoi starostele, care-i pun încă câte ceva, apoi se pun bucatele şi, mai ales, o găină întreagă friptă, pe care o împarte unul dintre staroşti între toţi câţi se află în casă, până şi la bucătăriţe, unde fac mult râs că găina a fost mai bătrână decât ele şi că trebuia să înceapă a o fierbe măcar cu vreo câteva zile înainte de începerea nunţii.

După ce s-au ospătat, se scoală şi încep şi cei din partea mirelui a cinsti la părinţii miresei din rachiul adus de dânşii, unde se silesc foarte, spre a nu întârzia.

*

Bând, apoi, câte două, trei rânduri de pahare, se scoală, apoi, mirele, tatăl mirelui şi cu toţi cei viniţi cu dânşii şi, mulţumind părinţilor miresei, îşi iau rămas bun dela mireasă şi dela toţi căsănii şi se duc, însoţiţi de musicanţii mirelui. Ajungând la mire, acasă, se trimit, apoi, schimburile dintr-amândouă părţile. Schimburile constau, ca şi pe la noi (la Suceava), din cămeşa mirelui, cămeşă de soacră, botinele miresei, şeluţul miresei ş.a.m.d.

În acest timp, pe când se trimit schimburile din amândouă părţile, se joacă de către vătăjei şi druşte şi alte neamuri mai aproape ale mirelui şi ale miresei, la mireasă.

*

Gătindu-se la mireasă cununa cea de mireasă, se aşează şi mireasa de către părinţi şi de către druşte la masă. Părinţii miresei încep a plânge, unde mireasa, de-abia mai putând de plâns (când e mirele de tot urât), ia paharul şi închină la părinţi şi anume: întâi, la tată, tatăl, luând paharul cu mâna învelită într-o basma, închină iarăşi la mireasă şi, prin plâns şi lacrimi, îi urează pâine şi sare, viaţă şi traiul cel mai bun cu viitorul ei soţ. Mireasa închină, apoi, la mumă-sa, aceasta îi urează iarăşi şi aşa închină mireasa, pe rând, la toţi, la fraţi, surori, unchi, mătuşe şi alte neamuri cari se află în casă.

*

După ce a închinat la toţi câţi se află în casă – afară de nuntaşi (tineretul) – pofteşte, apoi, vătăjelul miresei pre părinţii ei să-i pună cununa făcută pe cap şi s-o binecuvânteze. Părinţii, luând cununa din mâna druştelor, o ţin cu mâna deasupra capului miresei, atât tata, cât şi mama, şi, binecuvântând-o şi urându-i iarăşi, i-o aşează pe cap, plângând în hohote din amândouă părţile.

Tinerii nuntaşi ce stau la masă împrejurul miresei intonează, în acest timp, „Cântecul miresei”, pe când mireasa, părinţii şi druştele de-abia mai pot vorbi de plâns. Melodia cântecului este foarte frumoasă şi atât de pătrunzătoare încât şi inima cea mai cerbicioasă n-ar fi în stare de a se reţine din plâns”[7].

*

Oraţiile de nuntă, din care doar două-trei contrafăcute (conteporaneizare, descriere a ritualului bisericesc), păstrează teme vechi, inclusiv o temă de colind maial (descântecul brazilor, care se vor transforma în cupe de închinat), iar cantorul George Tămăiagă le desfăşoară pe scenariul desfăşurării nunţii, cu o dezarmantă fidelitate:

*

Zicălaşii legendarului Nicolai Picu

Zicălaşii legendarului Nicolai Picu

*

„Acesta-l cântă miresei, când ei pun cununa, Sâmbătă, sera, şi Duminică, dimineaţa: „Pe din jos de Ostriţa / Paşte boii bădiţa / Boii pasc, iar iarba creşte, / Mirele întinereşte, / El cu mâna flori adună / Mărioarei de cunună, / De cunună de-asmonie / S-o pornescă-n cununie, / Cunună de mirtă creaţă / Se i-o slobozim pe faţă, / Cunună de bărbănoc / În două cu busuioc / Să i-o punem de noroc, / Elenuţă îţi cântăm, / Mândră cunună-ţi gătăm / Şi pe cap că ţi-o punem, / Pe gene / Şi pe sprâncene, / Pe codiţa ochiului / Să fii dragă mirelui, / Mirelui şi socrului, / Soacrei şi cumnatelor, / Tuturor neamurilor / Cum ai fost părinţilor, / Cărora cu plecăciune / Li ceri astăzi iertăciune / Şi la acestă cunună / Îţi iei la ei ziua bună”.

*

Acesta-l cântă miresei, Duminică, dimineaţa, când îi pun cununa, înainte de a o porni la cununie: „Floricică de pe munţi, / Pe din jos de Rădăuţi, / Trec voinicei cu cai mulţi; / Toţi au trecut / Şi-au tăcut, / Numai calul mirelui / A trecut / Şi n-a tăcut, / El din frâu mi-a zurăit / Şi din grai el mi-a grăit: / Mândră, scumpă floricea! / Mireasă, stăpâna mea! / Ia ia-ţi roibul de zălog / Şi ţi-l paşte pe-un prilog, / Au prin secări / Până-n scări, / Sau prin oarză / Până-n scoarţă, / Ori prin grâie / Până-n brâie, / Ţi-l portă şi ţi-l hrăneşte, / Pentru mire ţi-l găteşte / Tot cu scoarţă narangie, / Să pornească-n cununie, / Se te ieie de soţie, / Precum ţi-a plăcut şi ţie, / Să fiţi doi soţiori iubiţi / Şi pe vecie uniţi!”.

*

Acesta-l cântă când duc mireasa la cununie (spre biserică) şi de la cununie, înapoi, spre casa părinţilor ei: „Floricică dintre munţi, / Copilă din doi părinţi, / De ce rău mi-te măriţi, / Au n-ai milă la părinţi? / Nu ştii tu, mândruţă lele, / Că miluţa de la nene / E ca fagurul de miere? / Şi mila de la măicuţă / E ca mursa din stecluţă, / Şi miluţa de la fraţi / E ca umbra de sub brazi, / Şi miluţa de surori / E ca mirosul de flori; / Iar mila de la bărbat / Ca umbra de păr uscat: / Când te pui să te umbreşti, / Mai tare te dogoreşti! / Şi mila cea de la soacră / E ca poama cea mai acră, / Ce se coace şi se coace / Şi dulce nu se mai face! / Şi mila de la cumnate / E ca pelinu-n bucate, / Iar mila de la streini / E numai ciulini şi spini, / Care floare-n ea porneşte, / Când gândeşti că înfloreşte, / Ea atunci se vestejeşte, / Şi când aştepţi se rodească, / Spinii cresc s-o năduşească!”.

*

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor lui, până la biserică: „Frunzuliţă, frunză creaţă, /

Duminică, dimineaţă, / Mândră zi s-a mai ivit, / Mândru soare-a răsărit, / Nu ştim soare-a răsărit, / Au mirele a-nflorit, / Că frumos mai e gătit / Cu cuşmuţă brumărie, / Cu cunună argintie. / L-am gătit la mănăstire / Şi i-am dat numele mire! / L-am gătit la cununie, / Ca să-şi capete soţie! / Şi soţie, şi nevastă, / De noi să se despărţescă! / Şi nevastă, şi femeie, / Ziua bună să şi-o ieie / De la strat cu busuioc, / De la ficiorii din joc, / De la strat cu tămâiţe, / De la mândrele fetiţe”.

*

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor, spre biserică, şi de la biserică – după cununie – înapoi, spre casă: „Floricică de pe munţi, / Sus, pe deal la Rădăuţi, / Lângă-o fântână adâncă, / Mai mulţi cai beau şi mănâncă, / Toţi mănâncă, toţi nechează / Şi la culcat se aşează, / Numai calul mirelui, / Cel ca pana corbului, / Nici nu bea, nici nu mănâncă, / Pe picioare se usucă. / Nu ştim: fânu-i rogozos / Ori mirele nu-i voios; / Nu ştim: apa-i ruginoasă / Ori mireasa nu-i frumoasă. / Fânu-i bun, nu-i rogozos, / Şi mirele-i prea voios, / Ca un trandafir frumos! / Apa-i dulce şi gustoasă / Şi mireasa-i prea frumoasă! / Apa-i lină, curgătoare / Şi mireasa-i mândră floare, / Pare că-i ruptă din soare! / Amândoi se potrivesc, / Ca doi porumbi se lovesc! / Amândoi îs ca doi sori / Pe cer senin, fără nori!”.

*

Acesta-l cântă mirelui, când îl aşează la masă, după sosirea de la cununie, la casa părinţilor lui: „Legăna-s-ar, / Clătina-s-ar, / Legăna-s-ar brazii-n munţi, / Să se roage vântului, / Vântului, / Pământului, / Se le cruţe vârfurile, / Vârfurile, / Ramurile, / Şi să-i bată la trupină / Şi mai jos, la rădăcină, / Să mi-i scotă din pământ, / Din pământ, / Din negrul lut, / La pământ să mi-i oboare, / Să mi-i treacă prin ovăz / Şi să-i scoată-n jos, la şes, / Să mi-i facă trei pătrare, / Să-i despice-n mici bucăţi, / Să-i împartă în trei părţi / Şi să-i ducă la trei târguri, / La trei târguri, la trei meşteri, / Ca să-i facă săhănele, / Săhănele, / Păhărele / De cinstit, de ospătat, / Mirelui de închinat, / De-nchinat nănaşilor, / Naşilor, nuntaşilor, / Tuturor slujbaşilor / Şi nouă, vătajilor!”.

*

Acesta-l cântă miresei, mergând la cununia spre biserică, iar o bucată, după cununie, întorcându-se înapoi: „Frunzuliţă de sub gheaţă, / Duminică, dimineaţă, / Mândru soare-a răsărit, / Mândră lună s-a ivit, / Nu ştiu, luna s-a ivit / Ori soarele-a răsărit / Sau mireasa s-a gătit / Şi frumos s-a-mpodobit / Cu cunună de argint, / La biserică s-a pornit, / La biserică c-a ajuns / Şi căpetând un răspuns / În biserică c-a intrat / Şi la cununie a stat”.

*

Astălaltă bucată o cântă atât mirelui, cât şi miresei, întorcându-se de la cununie: „Busuioc verde-n psaltire, / Noi am fost la mănăstire, / Ce-am văzut ni-a părut bine: / Două cununiţe-n masă / Şi-a treia-n cap la mireasă, / Un sfeşnic cu lumânare / Şi-un lăiceriu sub piciore, / Două lumânări la spate / Şi pe masă-o sântă carte! / Pe carte, două inele / Şi-o cruciţă printre ele; / Pe cruce, două cununi / Şi-o carte de rugăciuni, / Din carte popa cânta / Şi din gură întreba / De-şi sunt dragi soţii ori ba, / Apoi inelul luând, / Cruce mirelui făcând, / Inelele le schimbară / Şi cununile luară / Şi pe cap le aşezară / La mire şi la mireasă / Ce şedeau lâng-acea masă! / Păhar cu pâine şi miere / Le-a dat la toţi în vedere, / Ca să aibă trai dulcuţ / Ca mierea din păhăruţ, / Masa c-au încunjurat / Şi „Isaia” li-a cântat / Şi pe veci mi i-a jurat”.

*

Acesta-l cântă miresei, când vine mirele după ea şi, luându-o vorniceii (vătăjeii), de-afară, de la joc, dintre tinere, o bagă după masă, în casa părinţilor ei, şi, înhobotând-o, îi cântă tinerii cu toţii, feciorii şi fetele, ba şi unii însuraţi, care au voce frumoasă: „Mărioră, fătul meu, / Nu-ţi mai pare ţie rău / După portişorul tău: / Portişor de copiliţă / Călcând creşte tămâiţă, / Portişor de fată mare / Unde calci iarba înfloare! / Dar dacă se logodeşte / Unde calci se tupileşte! / Iară dacă se cunună / Unde calcă cade brumă! / Iară după măritat / Când calci iarba s-a uscat! / Când copilu-ţi ţiueşte / Iarba totă putrezeşte, / Unde calci, iarba nu creşte / Şi pământul nu rodeşte!”.

*

Acesta-l cântă când ia mirele mireasa de la părinţii ei: „Busuioc verde crengos, / Rămâi, taică, sănătos, / Dacă n-ai fost bucuros / De fiicuţa-ţi ast’ frumoasă / Ce se preumbla prin casă / Să-ţi diregă vin la masă! / Ce-ţi diregea cu dreapta / Şi-nchina la dumneata! / Şi-ti diregea cu stânga / Şi-ţi bucura inima! / Busuioc verde pe masă, / Rămâi, maică, sănătoasă, / Dacă n-ai fost bucuroasă / De fiicuţa-ţi ast’ voioasă / Să ţi-o vezi grijind prin casă, / Aşezând bucate-n masă / Ca o gazdă prea aleasă!”.

*

Acesta-l cântă, o bucată pe drum, ducând mireasa la socri, iar o bucată îl cântă în casa socrilor ei: „Foia verde de sulfină, / Plângi, fiică, şi suspină / Că mergi în casă streină / Und’ te-or mustra fără milă / Şi te-or certa fără vină! / Mergi la grinzi neînzestrate / Şi la blide nespălate, / La casă neîmbrăcată, / Ba-ncă şi nemăturată, / Şi-i mânca-n trei zile-o dată, / Neputând de supărată!”.

*

Acesta-l cântă după sosirea în casă: „Mărioră, fătul meu, / Desrădică-ţi horbutu / Şi-i vedea pre socru-tu / Că seamănă cu tată-tu! / El, de frumos, e frumos, / Numai nu-i aşa milos / Ca al tău tată duios! / Mărioară, draga mea, / Desrădică-ţi basmaua / Şi-i vede pe soacră-ta / Că seamănă cu maică-ta! / Ea parcă-i şi mai frumoasă, / Numai nu-i aşa miloasă / Ca măicuţa ta de-acasă! / Mărioră, mândra mea, / Desrădică-ţi florile / Şi vezi cumnăţelele / Că-s ca sorioarele, / Ba parcă-s şi mai frumoase, / Numai nu-s aşa miloase, / Nici la scârbă mângâioase / Ca surorile-ţi de-acasă! / Mărioră, scumpa mea, / Ia-n rădică-ţi păunii / Şi ţi-i vede cumnaţii / Că seamănă cu fraţii, / Ba chiar parcă-s mai frumoşi, / Numai nu-s aşa miloşi, / Nici la scârbe mângâioşi / Ca ai tăi fraţi preţioşi, / Că streinii-s tot streini, / Vorba lor e ghimp de spini! / Fii drăguţă, dar cuminte / Şi ascult-a lor cuvinte, / Că te-or iubi ca pre-a lor / Şi te-or cuprinde cu dor! / Fii mândruţă, fii frumoasă, / Bărbatului credincioasă / Şi-n lucruri sârguincioasă / Că-i fi a lor cea aleasă!”[8].

*

Obiceiurile de nuntă, în întreaga Bucovină, au rămas aceleaşi, cu excepţia pierderilor de ritualic (oraţii, momente ritualice).

*

[1] GUENON, RENE, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 55

[2] BARSI DI LUCCA, NICOLO, 1633, Călători străini despre ţările române, V, p. 76

[3] DE LA CROIX, 1672, Călători străini despre ţările române, VII, p. 266

[4] WEISMANTEL, ERASMUS HEINRICH SCHNEIDER VON, 1712, Călători…, VIII, p. 359

[5] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, pp. 210-215

[6] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3/1882, p. 43

[7] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3, 1882, p. 44

[8] TĂMĂIAGĂ, GEORGE, Moravuri şi datine poporale…, pp. 53-56


Cartea lui Scavinschi, stihuitorul bucovinean

Scavinschi coperta

*

În anii în care lucram „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, am umblat îndelung pe urmele legendatului Daniil Scavinschi, pe care Ion Nistor îl glorifica, Costache Negri îl ironiza, iar eu îl consideram, instinctual, doar un stihuitor, care nu se ridica nici măcar la nivelul unui lăutar ţigan de prin satele Bucovinei. Din păcate, am avut dreptate, dar, înainte de a vă prezenta oda din 1825, în original şi transcriere, să vă arăt ce aflasem despre Scavinschi din mărturiile trufiei bucovinene:

*

Între primul şi ceilalţi autori de calendare bucovinene, îşi face loc, graţie lui Iancu Nistor, şi un stihuitor „originar de prin părţile Cozminului“, cu care reputatul istoric vrea să umple un gol definitiv, declamând în faţa academicienilor care veniseră să-i asculte discursul de recepţie, în 1916, cum că acest „poet“, Daniel Scavinschi, „a deprins rostul buchiilor la vechea şcoală moldovenească din Cernăuţi şi se pare că a urmat câţiva ani şi liceul german din acest oraş. De la Cernăuţi trecu la Lemberg, unde intră ca practicant în farmacia unei rude de ale sale. Acolo făcu cunoştinţa Marelui Agă Sandu Sturdza Miclăuşanul, care, la 1823, îl luă cu sine la Iaşi. În capitala Moldovei, Scavinschi veni în atingere cu cei mai de seamă scriitori moldoveni din acele vremuri şi se învrednici de prietenia lui Constantin Negruzzi, care a scris o duioasă biografie a prietenului său. Pe urma sa ne-au rămas drama „Democrit“, ode pentru deşteptarea Românilor, sonete pentru fericirea Moldovei şi panegrice la adresa boierilor găzduitori“ (Nistor, op.cit., pp. 36, 37).

*

Aşa se scrie istoria, inclusiv cea literară, înzestrând cu şcoliri naţionale şi raţii aferente de patriotism îndoielnic pe câte un personaj literar mai mult sau mai puţin caricaturizat. Constantin Negruzzi îl înveşniceşte pe Scavinschi, în mai 1838, când moare bucovineanul, făcându-l personajul „Scrisorii IV“, cea subintitulată „Un poet necunoscut“, publicată de Vasile Alecsandri, cu o prefaţă incendiară pentru toate timpurile şi, tocmai de aceea, nerepublicată niciodată, în „Scrierile lui Constantin Negruzzi / Volumul I / Pecatele tinereţeloru“, Bucureşti, 1872, paginile 205-210, scriere din care voi şi cita pasajele cele mai sugestive:

*

„Daniel Scavinschi era de neam român din Bucovina. Rămânând orfan în tânâră vristă, se duse la Liov, în Galiţia, la o rudă a sa ce era spiţer, pe lăngă care slujind calfă învăţă puţină botanică. Ca să se supue modei Polone, mai adăogi un „schi“ la porecla sa, şi din Scavin se făcu Scavinschi („De aş fi trăit în Rusia, mi-aş fi zis Scavinov; în Germania, Scavinemberg, la Paris, Scavinevil, şi, la Bucureşti, Scavinescu“ – mărturiseşte personajul în pagina 209 – n.r.). Învăţă limba nemţească şi o cunoştea bine, dar nu-i iubea pre Nemţi; pentru aceea, când musa română începu a-l supăra, preferă a traduce din francesă, deşi o ştia mai puţin decât pre cea germană.

*

Pe când el îşi petrecea zilele plămădind cantaride şi pisând chinină, la 1823, un boier moldav înturnându-se de la Viena, îl cunoscu şi, văzând în el dispoziţiuni poetice şi spirit deştept, îl îndemnă să vie la Iaşi ca să-şi caute norocul… Scavinschi părăsi bucuros o ţară unde nu căştigase decât un „schi“ la sfârşitul poreclei şi alergă la Iaşi, dar sărăcia şi lipsa îl întovărăşiră şi aici. Musele spăimântate şi Apolon cu părul măciucă în cap fugiseră care încotro de groaza Ianicerilor. Nime nu mai gândea la poeţi… În zadar Scavinschi scria imne asupra fericirei patriei, sonete pentru răsărita stea a Moldovei, ode, epitalame în care toţi zeii din Olimp figurau; cu folosul lor abia depărta de un palamac lipsa… Pe lângă aceste, el era o adevărată jucărie a naturii. De o statură microscopică, precum însuşi n-o ascundea, zicându-şi: „Daniel Scavinschi cel mititel de statură, / Pre care-a plăcut naturii a-l lucra-n miniatură“, şi de o constituţie foarte delicată, era un original de frunte. El trei lucruri iubea în lume cu un amor religios, cucernic, înfocat. Aceste lucruri erau: poesia, medicina şi – musteţele sale“.

*

Când să împlinească treizeci şi doi de ani, în 1838, Daniel Scavinschi, care obişnuia să-şi încerce produsele spiţereşti pe sine, se îmbolnăvi şi chemă, urgent, pe Negruzzi, care povesteşte:

*

„L-am găsit în pat, şi căutându-se într-o oglindioară, scotea câte un fir din frumoasele lui musteţi şi le punea într-o cutiuţă ca pre nişte preţioase scule.

– Ah, ce bine ai făcut c-ai venit, îmi zise, socoteam că voi muri fără să te văd.

– Iar ţi-a venit ipocondria?

– Acum e moartea, a ei vară primară, o cunosc bine. Aseară, văzând că nu-mi lucrează alte doctorii, am luat o doză mare de mercuriu, şi azi mă trezesc că-mi cad musteţile…

*

Nenorocitul se otrăvise! Am sărit ca să trimit după un doctor. M-a înţeles şi, întinzând mâna sa rece şi veştedă, m-a apucat de braţ.

– E de prisos, îmi zise; măcar de aş şti că voi scăpa, tot nu voi să mai trăiesc. Nu voi să zică oamenii, văzându-mă, „Iaca Daniel Scavinschi, cel mititel de statură, / Cărui îi căzu musteaţa şi e chiar caricatură“. Ţine acest pachet, urmă; să-l dai la adresa sa.

Pe pachet scria: „Scrieri a lui D. Scavinschi, să se dea la D. Aga A. Sturza Miclăuşeanul ca să facă ce va voi cu ele“…

*

Napoleon muri zicând: Franţa – oaste.

Scavinschi zicând: lipsă musteţi.

Hofman moare de jale că i-a perit motanul.

Scavinschi pentru că i-au căzut musteţile.

Fireşte judecând, deosebirea nu e atât de mare“.

*

Şi, la fel de firesc, în ciuda pierderii scrierilor sale, Daniel Scavinschi poate fi socotit primul stihuitor bucovinean, aflat, prin pasiune, foarte aproape de teritoriul sacru al poeziei.

*

Scavinschi coperta de garda

*

S-ar părea că Negri s-a înşelat asupra vârstei lui Scavinschi în anul morţii şi că stihuitorul bucovinean s-ar fi născut în 1795, murind în 1837, deci la vârsta de 42 de ani, şi nu la 32. Cât despre „cartea” lui Daniil Scavinschi, „Odă / din partea obştii / întru slava nunţii luminării sale, / Prinţesei / Elenco Sturza, / ce se prăznuieşte astăzi, octombrie 18, 1825 / alcătuită / prin / Daniil Scavinschii”, aceasta înseamnă o stihuire în 12 strofe de câte 6 versuri, presărată şi cu preţiozităţi de limbaj, deşţi scrisă într-o limbă română în general corectă, alta decât „moldoveneasca” folclorului de astăzi. Dar, deşi banală, „Oda” lui Scavinschi înseamnă un bun al nostru, pe care suntem obligaţi, atunci când există respect de sine din partea unui neam, mai ales că Daniil Scavinschi ne lasă şi o informaţie nespus de preţioasă, cea despre ritualica „prăznuire a nunţii„, de care o să mă ocup, la locul potrivit, în cartea „Datina, religia furată”, aflată în lucru.

*

 Scavinschi 1

1.

 

Glasul duioaselor muze,

Eliconului vechimi,

Din umilitele buze

Daco-romanei mulţimi,

Azi, prin ton mângâietor

Să se înalţe pân’ la nori

 

2.

Rostire învăpăiată

Limbuţiilor alese

Azi din inimă curată

Tot sufletul să reverse

Şi cei melancolicoşi

Astăzi să fie voioşi.

3.

Inimi de le-i avea calde,

Ele încă să sălteze,

În şampanii să se scalde

Şi bine să cuvânteze

Două inimi ce-au voit

Cerul azi de le-a unit.

 Scavinschi 2

4.

Grija gândirii amare

Nu fie azi lucrătoare,

Fugă de aici afară

Duşmanca cea mustrătoare

De la toţi ce dănţuiesc

Nunta ce o prăznuiesc.

 

5.

O veselie cerească

Cu viersuri armonioase,

O cântare îngerească

Cu jocuri şăgi priincioase

Să cuprindă de-odat’

Acest praznic luminat.

 

6.

Raza acea neapusă,

Ochiul ce toate priveşte,

Puterea acea nespusă

Ce toate povăţuieşte

Trimită din cer noroc

Întru acest strălucit loc.

 Scavinschi 3

7.

Izvorâtorul de viaţă

Să ivească cu iubire

A sa prea sfinţită faţă

La această însoţire

Întru a îmbrăţoşa

Cu milostivirea sa.

 

8.

El încă de la zidire

Tuturor din lumea toată

Această de azi unire

Avu în cer însemnată

Şi astăzi s-a împlinit

Ce din veacuri s-a menit.

 

9.

Graiul puterilor sale

Umple de duh toată firea,

Tuturor din ceastă vale

Le împarte norocirea,

Şi stelelor tuturor

Aste ocârmuitori.

 Scavinschi 4

10.

Iubitoarea sa privire

Se varsă cu-mbeşugare

Prin a soarelui lucire

Făpturilor luminare

Şi pe omul drept şi blând

Îl miluieşte curând.

 

11.

Cu mila dar cea cerească

Ziditorul blândeţii

A se-ndura să vroiască

În toată curgerea vieţii

Tinerii azi însoţiţi

Să fie-ntovărăşiţi.

 

12.

Ani mulţi cu zile senine

Azi din cer să le sosească

Cu armonie, cu bine,

Toată viaţa să trăiască,

Fie raiul de fericiri plin,

Ne rugăm toţi din suspin.


cântec pentru Elena Greculesi

In Memoriam Elena Greculesi

*

mi s-a prelins un univers mai bun

în filele uitate-n colțul mesei

ca să-ndrăznesc și eu să mă supun

culorilor Elenei Greculesi

și să-mi descopăr sensul ideal

doar în această calmă răzvrătire

ce lasă timpu-n curgere la mal

să-l care edecarii spre neștire,

* *

iar toamne risipite prin orașe

doar din penelul cosmic se întrupă

ca să adune urmele vrăjmașe

în cântecul culorilor de după

prin care, suflete, mai poți să reînvii

din filele uitate-n colțul mesei

ca să-ndrăznești aidoma să fii

culorilor Elenei Greculesi:

*

penelul tace, s-a mutat în cer,

și de acolo unde ard tăciunii,

chip după chip, mister după mister,

în loc de aștri se ivesc străbunii


Falsificarea imnului național al românilor (I)

Europa anului 1848

Europa anului 1848

*

Imnul nostru național, „Deșteaptă-te, române!” devenit imn de stat al Românie, din 22 decembrie 1989, a avut parte, de-a lungul timpului, de adaptări la foneticele etimologiste (fiecare publicație avea fonetica ei), dar și de o importantă și nepermisă falsificare oficială, deși, chiar și în lucrările din vremea comunistă, se respecta textul original, publicat, cu chirilice, în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, al doilea număr din iunie 1848. Între imn național și imn de stat nu se poate pune semnul identității, imnul național însemnând mult mai mult, adică identitate sau, cum spunea Arune Pumnul, tot pe atunci, „pecetea dumnezeirii” pe evoluția unui popor.

*

Foaia 1848 pagina de gardă

*

Andrei Mureșan și-a semnat imnul „Răsunet” cu inițialele, dar titlul s-a transformat, curând, în „Un răsunet”, deși avea să fie peste tot cunoscut, cu începutul primului vers, drept „Deșteaptă-te, române!”. Republicările în fonetică etimologistă aveau să modifice, prin citirile fonetice de mai târziu, numele autorului, care era Andrei Mureșan, dar se scria Andreiu Muresianu, „si”-ul etimologist citindu-se, de către etimologiști, „ș”, iar „u” final de la prenume și nume era un „u” mut, o relicvă a limbajului latin de dincolo de veacuri. Pe Mureșan nu-l chema nici Mureșeanu, nici Murășan, iar dacă ținem atât la „cultura” de a scrie „Alecsandri” (nu exista „x” în scrierea cu litere latine, ci „cs” sau „ss”, care se se citea „x”), avem obligația de a folosi corect și numele autorului imnului național. Cât despre „Deșteaptă-te Române”, cu „R”, în loc de „r” (Mureșan scrisese cu „r”), fără virgula care precede vocativul și fără „!” din finalul îndemnului liric, iarăși un viciu al citirilor fonetice ale textelor etimologiste (și punctuația se folosea alandala, iar identitatea etnică se marca prin majuscule), înseamnă o dovadă crasă de incultură, când ne intitulăm imnul de stat „Deșteaptă-te Române!”, care, după toate regulile folosirii limbii contemporane, dar și după textul inițial al imului, trebuie scris „Deșteaptă-te, române!”.

*

Un răsunet coperta

Modificările impuse de admirabila colecție „Cărțile săteanului român”, care apare din 1876, pot fi considerate transcrieri ale textului publicat cu chirilice prin adaptări la fonetica și punctuația eterogene ale etimologismului. Dar, de la Titu Maiorescu, încoace, nu mai avem voie să citim fonetic texte etimologice (etimologiștii citeau corect, doar că scriau cuvintele, inclusiv pe cele de origine slavă, în așa fel încât să sugereze un latinism peren și universal; parțial, în lipsa altor argumente, cumva aveau dreptate: „ciornâi” al slavilor, ca și „a cerne” al românilor având ca rădăcină numele celtic al „cerului întunecat”, ulterior zeitate, „cernunos”, din care se „cerne” zăpada). Uneori, adaptările erau și necesare („cată” în loc de „caută” – pentru a reduce versul cu o silabă și a nu forța pronunția cântată; „Triumfător în lupte”, în loc de „Triumfător de populi”, adică un nume triumfător de popor, care poartă numele lui Traian, dar prin transcripție corectă s-ar fi stricat cadența și lungimea versului; „Româna națiune”, în loc de „la Nația română”, „cunutul”, în loc de „cnuta” etc.), altele alterează mesajul („un viers”, în loc de „un glas ei mai așteaptă”, „secoli”, în loc de „veacuri”), dar toate aceste adaptări pot fi înțelese, fără de justificare fiind doar falsificarea unui poem care a înflăcărat generațiile și a licărit sentimentul identitar, fără a-l înveșnici într-o veritabilă mândrie de neam.

*

Adaptându-mă la condițiile unui site, o să opresc, deocamdată, aici materialul despre suficiența generațiilor față de memoria și de cultura românească, o suficiență care capătă chiar și contururile unei admirabile imbecilități, atunci când falsificăm imnul național, și prin titlu, și prin rescrierea sau abandonarea de strofe, doar ca să ne fudulim statal, și nu să ne consolidăm național. Dar nu înainte de a transcrie fonetic textul adaptat de fonetiști, cu marcarea, apoi, cu litere îngroșate, a cuvintelor din textul originar în transcrierile ulterioare (inclusiv într-un studiu din 1982, despre care vă voi vorbi la momentul potrivit).

*

 

Un răsunet

*

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

*

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,

Și că-ntr-a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

*

Înalță-ți lata frunte, și cată-n jur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,

Un viers ei mai așteaptă și sar ca lupii-n stâne

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

*

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viață-n libertate ori moarte!”, strigă toți!

*

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire, la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet, de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

*

O mamă văduvită de Mihai cel Mare

Pretinde de la fiii-și azi mâna de-ajutor

Și blestemă cu lacrimi în ochi pe orișicare

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

*

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

*

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

Al cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,

Acum se vâră cnutul în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu îl primim!

*

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug, din secoli, ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

*

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

 *

Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină!,

Deviza-i libertate și scopul e prea sfânt,

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină,

Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost’ pământ!

*

(Cărțile săteanului român, Cartea I, Cursul I, Anul 1876).

 *

 Foaia 1848 p 200 Răsunet

Textul original

 *

Răsunet

*

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soartă

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani!

*

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâini mai curge un sânge de roman,

Și că-ntr-a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte (de popoli), un nume de Traian!

*

Înalță-ți lata frunte, și cată-n (caută-n) jur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii,

Un viers (glas) ei mai așteaptă și sar ca lupii-n (lupi-n) stâne

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

*

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune (La nația română), ai voștri (l-ai voștrii) strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

„Viață-n libertate ori moarte!”, strigă toți!

*

Pe voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire, la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

*

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fiii-și azi mâna (mână) de-ajutor

Și blestemă (blastămă) cu lacrimi în ochi pe orișicare

În astfel de pericol s-ar (se) face vânzători (vânzător)!

*

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

*

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

Al cărui plăgi fatale și azi le mai simțim,

Acum se vâră cnutul (cnuta) în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu îl (o) primim!

*

N-ajunse despotismul, cu-ntreaga lui orbie,

Al (a) cărui jug, din secoli (veacuri), ca vitele-l purtăm,

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, (;) dar morți numai o dăm!

*

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată,

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

*

Preoți, cu crucea-n frunte, căci oastea e creștină!, (,)

Deviza-i libertate și scopul e prea sfânt, (!)

Murim mai bine-n luptă, cu gloria deplină,

Decât să fim sclavi, iarăși, în vechiul nost’ pământ!

 *

(a. m…u, Răsunet, în Foaia / pentru / minte, inimă și literatură, No. 25, luni, 21 iunie 1848, p. 200).


O recidivă pentru România în Europa

Cernăuţi, spre Prut

Cernăuţi, spre Prut

*

Materialul care urmează, „Oraşele Bucovinei”, publicat, în iunie 1909, de „Viaţa Românească”, poate fi considerat nu doar un precedent, ci o adevărată recidivă a „spiritului românesc”, manifestat de România în Uniunea europeană. O să vedeţi că, într-o vreme în care Bucovina dădea procurorul general al Vienei (fiul preotului Grigorovici din Bosanci), când români din Ardeal şi din Bucovina ocupau funcţii importante în armata şi în administraţia Austriei, când artişti, scriitori şi erudiţi români aveau un cuvânt important de spus, inclusiv în spaţiul german (contribuţiile lui Em. Grigorovitza, de pildă, la ştiinţa filologică germană sunt recunoscute şi astăzi), acasă, pe pământ românesc, noi spumegam împotriva caprei străinului, în loc să ne trezim din letargie. În vreme ce naţiuni dinamice se afirmau economic şi cultural în acest spaţiu sacru românesc, străbunii noştri priveau cu nepăsare cum, pe pământurile pe care ei le vânduseră, pentru fala hramurilor şi a cumătriilor, alţii prosperau, iar ei rămâneau la sapă de lemn.

*

Aşa se întâmplă şi acum, dar cu toate ţinuturile româneşti: în vreme ce nu ştiu care inginer român reconstruieşte Londra pe mare, în vreme ce mulţi, mulţi români îşi dobândesc statutul de somităţi mondiale, aici, în România, totul se duce pe râpă, iar ţara lunecă periculos spre posesia altor naţiuni dinamice şi dornice de afirmare. Şi în Bucovina de odinioară, şi în România de astăzi, vina aparţine, în primul rând, elitelor. Dar noi, ceilalţi, chiar nu avem nici o vină?

*

Cernăuţi, Casa germană

Cernăuţi, Casa germană

 

1909: Oraşele Bucovinei

* 

Însemnătatea oraşelor, ca centre de activitate culturală, economică şi socială, e incontestabilă. Un popor, care nu are în stăpânirea sa oraşele, are o viaţă politică şi culturală ştirbită. Într-o astfel de situaţie se află şi românii bucovineni. Oraşele, aşezate în mijlocul satelor lor, nu sunt centre în care să se concentreze tot ce satele au mai copt ca activitate economică, mai ales ca activitate socială şi, mai înnaintat, ca cultură, reprezentând, astfel, inima regiunii, ci sunt centre de exploatare neruşinată, ajunse pe deplin în mâinile străinilor. Din ele nu se răspândeşte cultură şi lumină, ci mizerie, nevoi şi o mulţime de influenţe stricăcioase. Românul bucovinean nu e deloc pregătit să susţină lupta economică cu străinismul cotropitor şi, de aicea, rând pe rând, oraşele, care, înainte, erau complet româneşti sau cel puţin în mare parte româneşti, sunt astăzi cu totul înstrăinate. Şi acest proces de înstrăinare progresează repede şi, sub ochii noştri, vedem cum, pe zi ce mergem, elementul românesc al oraşelor se înstrăinează, se pierde.

*

O acţiune de salvare a acestui element, de foarte mare importanţă – importanţă nu numai numerică – ar fi fost demult la loc. Până azi, nu se poate, însă, spune că s-ar fi făcut ceva de seamă în direcţia aceasta. Sunt, totuşi, câteva începuturi bune. Numai prin o împrospătarea elementului slăbit de la oraşe cu elemente viguroase, ţărăneşti, cu pregătire suficientă pentru lupta de la oraş, s-ar putea salva, măcar în parte, oraşele noastre. Dacă procesul de descompunere urmează mai departe, ne vom trezi, peste câţiva ani, că elementul românesc de baştină a dispărut din oraşele noastre şi a am rămas numai cu clasa fluctuantă a funcţionarilor, cu care nu se poate întemeia o adevărată viaţă orăşenească. Din putinele date, pe care le vom înşira mai jos, se va vedea care era situaţia oraşelor, la 1900; e aproape sigur că recensământul, care se va face anul viitor, ne va aduce noi surprinderi dureroase.

*

Cernăuţi, Piaţa "Pajura Neagră" - fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

Cernăuţi, Piaţa „Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

*

În Cernăuţi, capitala ţării, elementul românesc e aproape dispărut. Aici, unde toate popoarele din ţară îşi concentrează activitatea lor, rolul elementului băştinaş român e minimal. Numeric, suntem cei mai slabi şi, dealtminteri, activitatea noastră, ca popor autohton, e foarte slabă. E drept că avem, în Cernăuţi, o sumă de instituţii culturale, care dezvoltă o activitate frumoasă, pe diferite terenuri, dar de poporaţiunea românească a oraşului, în special, nu ne-am prea interesat şi urmarea a fost că elementul românesc a dispărut cu desăvârşire din centrul oraşului. Progrese enorme, direct ameninţătoare, au făcut, în ultimii ani, rutenii, evreii şi polonii. Mai ales polonii s-au revărsat ca un adevărat potop asupra capitalei ţării. Pe cea mai principală stradă a Cernăuţului, strada Domnească, se ridică, faţă în faţă, două clădiri impunătoare, de o parte Dom Polski (Casa polonă), în stilul Zakopane (stil naţional polon), şi Deutsches Haus (Casa nemţilor), în stil gotic.

*

Pe cea mai frumoasă piaţă a Cernăuţului, în mijlocul orasului, lângă teatrul municipal, se ridică Casa naţională a evreilor, iar in apropierea străzii care cuprinde casele boiereşti române – câte au mai rămas în Cernăuţi – se ridică Narodnyi Dim (Casa naţională a rutenilor). Au si Românii Palatul lor naţional, pe piaţa principală. Chiar azi, când scriu aceste rânduri, se desfăşoară, în Cernăuţi, serbarea Sokoliştilor poloni, ca un memento pentru timpurile viitoare. Pentru sfinţirea unui loc, dăruit lor de comună, pentru exerciţii gimnastice, polonii au aranjat festivităţi grandioase, aducând Sokolişti (Sokol sunt societăţi gimnastice, care formează armata viitoare pentru eliberarea Poloniei) din toate centrele polone, din Lemberg, Cracovia, Varşovia şi din Posen, spre a arăta lumii puterea lor. Şi ziarul autorizat al Partidului Naţional Unit (român – n. n.), „Patria”, salută cu căldură, într-un prim articol, voind să arate lumii că suntem un popor cult. Mi se pare că „Patria” va regreta, odată, acest articol plin de căldură, pentru că aci tot mai mari şi mai primejdioase sunt aspiraţiile polone. Pentru câteva sute de elevi de şcoală primară, ei au primit nu numai inspectori districtuali naţionali, ci şi un inspector general; în Cernăuţi, au deja un liceu polon privat, care, peste puţin, va fi public, pe când noi aşteptăm, de jumătate de secol, ca să avem, cu banii noştri (mijloacele Fondului religionar), o şcoală secundară naţională. Rutenii au o şcoală secundară naţională, în Vijnita, pe socoteala statului; şi chiar evreii au un institut particular, în Storojineţ, numai românii nu!

*

Cernauti Teatrul municipal

*

Rutenii, care ne intreceau, la 1900, cu vreo 4.000-5.000 de suflete, se vor fi înmulţit, desigur, în cei 10 ani din urmă. Majoritatea lor e imigrată din Galiţia şi sunt pentru noi, mai ales pentru românii suburbieni, cel mai periculos element de deznaţionalizare. În centrul orasului, ei sunt lucrători manuali, organizaţi în asociaţii socialiste, ca, de exemplu, asociaţia tăietorilor de lemne şi a servitorilor. Aproape toate oficiile publice şi casele particulare sunt pline de servitori ruteni din Galiţia, aşa că, fără exagerare, s-ar putea spune că toată servitorimea Cernăuţului e ruteană. Şi această observare se potriveşte nu numai pentru Cernăuţi, căci mai toate oraşele şi orăşelele bucovinene, chiar şi cele aşezate în regiuni curat româneşti, au un contigent considerabil de servitori şi servitoare rutene, toţi de origine galiţiană.

*

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

*

Cât de periculos e acest element încăpăţânat şi refractar, aceasta o poate spune numai acel care i-a cunoscut de-aproape. Pericolul acesta e şi mai mare în Cernăuţi, unde acest element e adunat în număr mare şi exercită o influenţă zilnică asupra elementului român, foarte puţin rezistent. Populaţiune băştinaşă românească, în mase compacte, se află numai în suburbiile Cernăuţului: în Roşa, cu atinenţa Stânca, în Clocucica, Caliceanca şi Horecea. Cele trei, din urmă, sunt ameninţate de slavism şi avem de înregistrat zilnic pierderi. Unicul suburbiu care reprezintă viitorul cernăuţenilor e Roşa; aici locuim, împreună cu nemţii, care nu sunt periculoşi pentru masele poporului.

*

Nemţii au, în centrul oraşului, un număr însemnat de funcţionari, căci aproape toate funcţiile superioare sunt ocupate cu nemţi, importaţi din restul monarhiei. Principiul superior, după care se cârmuieşte Bucovina, nu admite ca un român, chiar nici bucovinean, să fie conducătorul unui oficiu mai de seamă. În mahalale, cel mai însemnat contigent îl au nemţii în Roşa.

*

Evreii sunt stăpânii absoluţi ai centrului şi au contingente însemnate şi în toate suburbiile. Dăm o tablă, care arată situaţia românilor şi a rutenilor din Cernăuţi, după statistica de la 1900. Cernăuţul avea o populaţiune de 67.622 suflete:

*

1909 Orașele Bucovinei Tabla populației din Cernăuți

*

La 1890, românii aveau, în Cernăuţi, 7.624, iar rutenii, 10.384 deci, in decursul perioadei de la 1890-1900, ei ne-au întrecut cu 1.000 de suflete, şi la 1910 acest numar va fi cel puţin întreit. Centre mai însemnate, în districtul Cernăuţului sunt:

*

Boianul este centrul românilor, care au mai rămas peste Prut. Înconjurat, din toate părţile, de ruteni, năpădit de evrei, va trebui bine apărat, ca să nu cadă pradă străinismului. Populaţiunea de 6.695 suflete, din 1900, se repartiza, precum urmează: 4.562 români, 1.087 evrei şi 308 ruteni.

* 

Sadagura e cel mai infect cuib evreiesc din Bucovina; din cei 4.510 locuitori ai acestui orăşel, care are onoarea să aibă, în cuprinsul său, pe cel mai vestit rabin, sunt 3.437 evrei şi 641 ruteni. E vorba ca Sadagura să fie legată, cu o linie de tramvai, cu Cernăuţul, şi atunci ne putem aştepta la o nouă imigrare a elementului evreiesc calic.

*

Cea mai mare comună din Bucovina, Cuciurul-mare, cu o populaţiune de peste 10.000 locuitori, e aşezată în acest district. Comuna e deja, astăzi, aproape complet rusificată, din cauza indolenţei conducătorilor români de pe vremuri. Cu căderea acestui mare centru e hotărâtă şi soarta românilor din acest district.

*

Gura Humorului

*

Gura Humorului, aşezat într-un district cu o populaţie în majoritate românească, e un târguşor nemţesc-evreiesc. Românii sunt în minoritate disparentă: câţiva funcţionari şi câţiva ţărani, rămaşi la periferia oraşului. În timpul din urmă, se concentrează în Humor o însemnată activitate naţională. Sunt două bănci române, o prăvălie şi o şcoală de copii români. Continuată această activitate, ea va deschide un frumos viitor pentru district şi pentru oraş. Populaţiunea de 4.063 locuitori se împarte în 2.000 nemţi, 1.457 evrei, 582 români şi 37 ruteni.

Centre mai însemnate în district sunt:

*

Bucovineni Solca

*

Solca, aşezată lângă o frumoasă regiune de brazi, cercetată de bolnavii de piept, aproape toţi evrei; are o populaţiune de 2.884 locuitori, dintre care 1.605 români, 1.000 nemţi, 300 evrei şi ruteni.

*

Bucovinence, rugându-se la Arbore

Bucovinence, rugându-se la Arbore

Arborea, satul Hatmanului Arbore, cu o populaţiune de 5.657 locuitori, dintre care 4.581 români, 670 nemţi, 363 evrei 13 ruteni. Însemn înadins, peste tot, numărul rutenilor, spre a arăta că nu-i colţişor mai însemnat, în Bucovina, în care să nu afli măcar câţiva ruteni. E mic numărul comunelor române din Bucovina, care să nu aibă nici un oaspe din neamul acesta, pe când districtele lor sunt aproape curat rutene.

*

Campulung

*

Câmpulung e unicul oraş mai mare, în care populaţiunea românească e în majoritate absolută, majoritate care se poate prevedea că va dispărea, în scurt timp. La 1900, raportul dintre naţionalităţi era următorul: români 4.698, evrei 1.654, nemţi 1.199, ruteni 192, total: 8.028. Desigur că recensământul care se va face, la anul, ne va aduce surprinderea că, şi în această veche aşezare românească, românii au pierdut majoritatea absolută. Lucrarea de organizare naţională, prin care s-ar putea întări poziţia elementului românesc, s-a început de-abia în timpul din urmă; ar fi de dorit ca ea să fie mai energică şi mai unitară.

*

În oraş avem o şcoală profesională pentru prelucrarea lemnului, care ne face cinste. Ea are un frumos viitor de împlinit: regenerarea clasei noastre de meseriaşi şi colectarea frumoaselor lucrări originale de mobilier românesc, care se mai află în acest district şi care se pierd treptat. În anii din urmă, am primit, după o luptă grea, un liceu utracvist, cu limbile de propunere română şi nemţească. Şcoala română a deschis o librărie românească, a doua în toată ţara; mai există o prăvălie românească, încolo nimic. Nici un meseriaş român, nici un comerciant pentru miile de locuitori români ai oraşului şi pentru zecile de mii ale districtului.

Centre mai însemnate în district sunt:

*

Vatra Dornei, panoramă

Vatra Dornei, panoramă

*

Vatra-Dornei, loc balnear. Din cei 5.159 locuitori, pe care-i avea Dorna, în 1900, 2.946 erau români, 1.052 evrei, 622 nemţi şi 55 ruteni. Centrul este complect iudeizat. Vara, în timpul sezonului, centrul Dornei e o a doua Sadagură. Evreii din Galitia, din Ungaria, Rusia România îşi dau aici întâlnire. Caracterul românesc al acestei frumoase aşezări româneşti este ameninţat de evreism, care cuprinde tot mai multe locuri. În această parte a ţării, evreii s-au aşezat în număr considerabil, mai ales de când cherestelele evreieşti ruinează podoaba ţării. Fiecare întreprindere de cherestea aduce cu sine un contingent însemnat de evrei, ca funcţionari, şi alt contigent de străini, ruteni, boici şi mazuri galiţieni, ca lucrători manuali, aşa încât se împlinesc, pe deplin, cuvintele marelui Eminescu: ,,şi cum vin cu drum de fier, toate cântecele pier”.

*

Comune fruntaşe sunt Vama, cu 3.931 locuitori, dintre care 2.704 români, 545 evrei, nemţi cam 500 şi 27 ruteni; Dorna Candrenilor, cu 2.600 locuitori, dintre care 1.968 români, evrei 268 şi 15 ruteni; Stulpicanii, care va avea, în scurt timp, o pretură, ceea ce-i un prilej nou pentru aşezarea străinilor, cu 1.904 locuitori, dintre care 1.413 români, 132 evrei şi 6 ruteni. O comună fruntaşă a districtului, care face cinste românilor din acele părţi, e Fundul Moldovei.

*

Siret piata

*

Siret, vechiul oraş moldovenesc, în care trăia, odată, breasla vestită a cojocarilor, e pierdut definitiv pentru români. Un mic procent mai vegetează pe la periferia oraşului, dar şi acesta va dispărea, din cauza ticăloşiilor lor şi a indiferenţei noastre, a tuturora. Din cei 7.614 locuitori, 3.093 sunt evrei, 1.566 nemţi, 1.882 ruteni şi 669 români. Liceul din Siret e un institut complet evreiesc.

*

Soarta românismului din Siret îi aşteaptă şi pe puţinii români din district, care vor cădea pradă slavismului, căci, pe lângă multele păcate pe care le avem, suferim şi de o completă lipsă de orientare. Tocmai acolo, unde sunt posturile cele mai expuse, locurile cele mai periclitate, se trimit oamenii cei mai slabi, cei mai lipsiţi de iniţiativă, acei care nu vor sau nu pot să înţeleagă rostul vremii. Duşmanii noştri însă trimit, în tocmai astfel de locuri, pe cei mai muncitori, pe cei mai intransigenţi dintre ei. Aş putea dovedi cu fapte şi nume că tocmai în acest district, cel mai periclitat, pe lângă Cernăuţi, domneşte, din punct de vedere naţional, cea mai mare destrăbălare, cea mai iresponsabilă nepăsare şi dezorientare. Pe românii bucovineni nu-i pasionează alte chestiuni decât chestiunile politice. O chestiune culturală a întregii ţări nu se cunoaşte. Societăţi de apărare naţională, la români, singurii care au de pierdut în această ţară, pe când toţi ceilalţi au de câştigat, nu există. O mână de nemţi, care trăiesc în satele lor ca în sinul lui Avram, au „Schutzvereine”; Rutenii au societăţi la fel, de asemenea, polonii, şi numai românii nu! Care societate românească din ţară, făcând abstracţie de „Şcoala Română”, care şi-a mărginit, în timpul din urmă, activitatea la Suceava, se ocupă cu chestiunea şcolară, cea mai de seamă şi mai delicată chestiune care poate exista pentru un popor, care se află în situaţia românilor bucovineni? În care adunare politică s-a pus în discuţie această chestiune, vitală pentru românismul din Bucovina? Şi câte nu s-ar mai putea spune?! Aceste rele se simt, mai ales, în astfel de localităţi primejduite. Acolo de-abia se vede ce cumplită e dezorganizarea noastră…

*

1 Radauti 2

*

Rădăuţul e aşezat în centrul Bucovinei româneşti şi în unul dintre cele mai puternice districte româneşti. Din cei 14.403 locuitori ai oraşului, 3.876 sunt români, între ei foarte multi gospodari cu stare, 4.894 evrei, 4.628 nemţi şi 494 ruteni. Ca centru de activitate naţională românească, Rădăuţul n-a avut, până în prezent, nici un rol sau numai un rol foarte puţin însemnat. Rădăuţul avea, în toate manifestările sale, un caracter pur german. Liceul din Rădăuţi, deşi aşezat într-o regiune cu o poporaţiune românească numeroasă şi bogată, e pur german (aşa l-au premeditat liderii români care l-au ctitorit, drept acces la marea cultură a Europei – n. n.) şi e frecventat de o minoritate disparentă de elevi români. O mişcare de regenerare s-a început şi sperăm că, în scurt timp, Rădăuţul va ajunge ceea ce trebuia să fie demult: un centru de activitate naţională românească. De la toamnă, vom avea, în locul şcolilor primare nemţeşti-româneşti, două şcoli, de câte 6 clase, curat naţionale, una de băieţi şi alta de fete; deasemenea, peste puţin, dacă nu la toamnă, vom avea prima clasă românească la liceul nemţesc de acolo.

*

Rădăuţul mai are o prăvălie românească, un internat de băieţi, o bancă şi o librărie, întemeiată de Reuniunea districtuală a învăţătorilor. Alte instituţiuni vor trebui înfiinţate. În acest district avem o serie de comune mari; cea mai mare este Vicovul de Sus, cu 6.892 locuitori, dintre care 6.177 români, 365 evrei şi 16 ruteni.

*

Suceava 1

*

Suceava este, prin tradiţie, oraşul culturii româneşti din Bucovina. Vechea capitală modovenească are cel mai de frunte institut cultural al românilor bucovineni: Liceul greco-oriental, care a contribuit, în mod simţitor, la ridicarea unei clase de cărturari bucovineni. Şi alte instituţii de seamă, ca „Şcoala Română”, care a înfiinţat internatul („Vasile Cocârlă” – n. n.), librăria şi tipografia, apoi Societatea muzicală „Ciprian Porumbescu” îşi au sediul în Suceava. Vechea populaţie băştinaşă, meseriaşi şi comercianţi (majoritatea armeni – n. n.), a dispărut demult, neputând susţine concurenţa omorâtoare a evreilor imigraţi, care lucrau cu cele mai neiertate mijloace. Azi, abia mai vegetează, pe la periferia oraşului, rămăşiţele falnicei bogatei burghezimi de altădată. Chiar şi armenii, vestiţii negustori ai Moldovei, care aveau, în Suceava, un centru principal al lor, au dispărut, în mare parte, şi tot mai mult se întinde pecinginea străinismului. Pe toată strada principală a Sucevii nu se mai află decât două sau trei case creştine.

*

Din cei 10.955 locuitori ai Sucevii, numai 2.780 sunt Români, pe când 4.229 sunt evrei, vreo 2.174 sunt nemţi şi 598 ruteni. Polonii, care sunt de-abia o mână de oameni, îşi au „Dom Polski” al lor, în capitala lui Ştefan. Românii, abia în anul din urmă, şi-au adus aminte că, pentru concentrarea activităţii lor, au nevoe de un adăpost propriu. Dintre comunele fruntaşe ale districtului, amintim aici pe cea mai mare, Bosanci, cu o populaţie de 5.157 suflete, dintre care 4.658 români, 171 evrei şi 18 ruteni.

*

Bucovineni Storojinet 3

*

Storojineţul e, dintre oraşele care au încă o numeroasă poporaţiune ţărănească, aşezat într-un district în care se dă o luptă vehementă, deşi deocamdată latentă, între românism şi slavism. Storojineţul este lipsit şi de cele mai primitive instituţiuni naţionale. Afară de filiala „Şcolii Române” şi a „Societăţii Doamnelor române”, societăţi prea mici şi prea slabe, spre a face faţă multelor cerinţe culturale ale districtului, nu s-a găsit că e de trebuinţă şi o altă societate pentru Storojineţ. Nici măcar o modestă casă naţională, unde să se adune oamenii la sfat, nu se află în Storojineţ. Nemţii, care vor fi, la un loc, vreo câteva sute, au ridicat, în Storojineţ, un palat naţional impunător, care costă vreo 140.000 coroane; românii, care sunt, în district, vreo 50.000, n-au nimic. Şi să nu se uite că acesta e districtul celor mai mulţi proprietari români! Storojineţul are o poporaţiune de 7.182 suflete; din aceştia, sunt 2.512 români, 2.612 evrei, 757 ruteni.

*

Centre mai însemnate, în district, sunt: Banila-moldovenească, care numire e mai mult o ironie, căci comuna e, cel puţin după statistica oficioasă, mai mult rusească, decât moldovenească; are vreo 4.806 locuitori, din care 1.374 sunt români, 2.071 ruteni şi 659 evrei. Ciudeiul are o poporaţiune de 2.594 locuitori, dintre ei, 1.706 români, 520 evrei şi 55 ruteni.

*

Vijnita panorama

*

În părţile rutene, nu sunt centre de însemnătatea celor aşezate în sudul, estul sau centrul Bucovinei. Vijniţa este un târg pur evreiesc; din cei 4.490 locuitori ai oraşului, 3.997 sunt evrei şi 199 ruteni. Chiar inscripţiile străzilor sunt scrise, în acest nou Canaan, în evreieşte. E de mirare că tocmai în acest oraş a fost aşezat gimnaziul rutean, pe care guvernul austriac l-a dăruit rutenilor, ca despăgubire pentru ceea ce nu le poate da în Galiţia. Vaşcăuţul are 5.047 locuitori: 3.419 ruteni, 836 evrei şi un român. Coţmanul, cu un liceu rutean-nemţesc, frecventat mai ales de rutenii galiţieni, are 4.782 locuitori, între care 3.885 ruteni, 509 evrei şi chiar 7 români. Zastavna, cu 4.162 locuitori, dintre care 3.311 ruteni, 479 evrei, nu are nici un român. Şi în acest oraş se afla, pe la 1786, una din cele 6 şcoli naţionale româneşti din Bucovina!… / Gt. (Viaţa Românească, Anul IV, vol. 13, 6 iunie 1909, pp. 454-460).


Pagina 60 din 113« Prima...102030...5859606162...708090...Ultima »