ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 6

Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (V)

 

Acest drept de „reprezentare” a fost extins şi asupra noii biserici ruşi din Pera, dar şi asupra creștinilor imperiului și bisericilor lor. O astfel de clauză conținea în germeni războiul din 1854. Întrucât românii din acest război erau, în general, în favoarea Ecaterinei a II-a, împărăteasa nu putea permite restaurarea protectoratului otoman, fără a obține anumite condiții[1] pentru a fi favorabile și care au acoperit resentimentele lui Abdul-Hamid.

 

Paragraful VIII al articolului XVI spunea „că li se va permite (locuitorii principatului) să se bucure de aceleași avantaje pe care le aveau sub domnia lui Mohaimned IV” (1648-1687). Prin urmare, se credea că se poate reveni la vremuri bune sub principele albanez Ghika. Deși, chiar înainte de această dată, românii au fost lipsiți de dreptul de alegere, valahii au presupus că Poarta, înfrântă în ultima vreme, le va lăsa libertatea de a-şi alege un domn.

Dar „toţi doreau să fie prinți, fără să aibă un antecesor”[2]. În cele din urmă, după lupte îndelungate, Rosetti a fost ales drept candidat, care a fost numit de Turcia ca succesor al lui Grigore al III-lea Ghika, și un om nul și întunecat, orbul Stefano Prascovano din Craiova, care se bucura de favoarea lui Romanzov. În timp ce boieri, în ciuda aprobării generalului rus, au arătat prea multă grabă pentru a obține investiturii pentru un astfel de personaj, știau că Abdul-Hamid i-a numit deja pe Grigorie Ghika și pe grecul Alexandru Ipsilanti[3] prinți ai Moldovei și Valahiei[4].

 

Grigorie, trecând din captivitate pe tron, nu a găsit imagini foarte plăcute în Iaşi. Palatul Prințului Moldovei, care a servit ca infirmerie și cazarmă în timpul ocupației rusești, se afla în cel mai deplorabil stadiu. Grigorie, realizând că mizeria generală îl scutea de a trăi ca suveran, se limita la cele mai stricte necesităţi. Cu excepția zilei aniversării sale, casa lui semăna atât de mult cu cea a unui cetățean simplu, încât republicanul Carra a declarat că este prea modestă[5], ca și felul său de viață, și că a găsit „în palatul suveranului[6], economia internă a fost împinsă până la exagerare”. Mobilierul a fost păstrat în „cutii și lăzi de călătorie”, aproape ca și cum Grigorie ar fi vrut să-și amintească povestea conform căreia prinții români din acea vreme trebuie să se teamă, întotdeauna, de a fi ridicaţi cu forța, închiși sau uciși[7]. Chiar amintind că scriitorul contemporan, care scrie despre aceste detalii, fără a scăpa de exagerări, este imposibil să-l acuzăm pe Grigorie că, în circumstanțe atât de nefavorabile, arăta un „lux regal”[8]. Faptul citat să dovedească magnificența lui nu arată nici luxul său, nici „vanitatea excesivă”[9], cel puțin în funcție de judecata celor care cunosc obiceiurile latine. Un corespondent de la Times a scris, în 1871, că în Palermo nu este clar cum o persoană, care poate plăti pentru orice, își folosește propriile picioare[10]. Plimbarea nu este la fel de des întâlnită în România cum crede un burghez din Paris sau din Londra (2)[11].

 

Așadar, când Romanzov, care a jucat un rol în război, l-a invitat pe Prinț să se plimbe cu el în oraș. Grigore i-a zis: „Crezi că e bine? Și ce ar spune supuşii mei, dacă și-ar vedea stăpânul mergând? Prin urmare, scutește-mă de a le oferi un astfel de spectacol”. Domnul, cu siguranță, s-a gândit la el însuși şi că nimic nu ar fi demonstrat mai bine triumful generalului rus, care, cu acea impertinență nelimitată, tipică celor care au forța și succesul de partea lor, a îndrăznit să-l numească „un sclav scăpat în prinț”[12], ca orice instrument docil al unui guvern absolut, care ar fi putut revendica titlul de om liber[13]; și dacă, cu excepția unui număr redus de state, atât în ​​Occident, cât și în Orient, au avut sub jugul guvernelor despotice și al „prinților filosofi”[14] mulți cetățeni, care nu hohoteau la capriciile suveranilor[15].

 

Prinții vasali ai Turciei au priceput că sunt „sclavii” ei, iar Mavromicalis, prințul din Maina, i-a spus lui Alexei Orlov, cuceritorul cetăţii Tchesmé: „Chiar și atunci când veți avea toate armatele suveranului sub comanda voastră, veți fi în continuare un sclav. Eu, pe de altă parte, sunt capul unui popor liber și, chiar dacă soarta m-ar face cel mai neimportant dintre bărbați, știu că textele mele ar fi chiar mai scumpe decât ale tale”. Mainoţii au confirmat cuvintele conducătorului lor, iar adjunctul lui i-a spus Ecaterinei a II-a: „Nu vom lua armele ca aliați, căci nu suntem nici sclavi, nici slujitori”[16].

 

Drama „unui tânăr domn moldovean”, ținut în închisoare, timp de cincisprezece zile, pentru că a adus „o ținută cu un gust mai bun decât cea a prințului” (anecdotă găsită în Carra) este probabil un eseu despre obiceiurile indigene, deghizate ca de un tandru jurnalist al unor „povești de senzație”, așa cum am spune acum. Pe tot parcursul Imperiului Otoman, problema vamală a avut o importanță pe care un occidental nu ar putea să o înțeleagă; pentru că costumul era semnul rangului. Fiii sultanilor purtau turbane rotunde (selimi) ; vizirii, turbane în formă de piramidă (kallavi); ulemalele, turbane voluminoase (urf) și kodjagiani, turbane cilindrice (mudjevvézé). Chiar și formele straturilor de blană de şezut au fost reglate cu aceeași gravitate meticuloasă ca cea a turbanelor. Au fost alese culorile țesăturilor, cu care trebuiau căptușite cizmele. Culoarea cizmelor nu a fost uitată și nici ordinea hamurilor, a calului și a șeii. Ahmed al III-lea a reglementat chiar lățimea centurilor pentru femei și a interzis folosirea pieii de hermină pentru oamenii din clasă mijlocie (septembrie 1727). De Bawr certifică faptul că obiceiurile otomane, menținute chiar și cu sancțiuni severe, au predominat cel mai recent în România[17]. Nimic mai natural decât ca un occidental să le găsească singulare. „Cum poți fi persan?”, s-au întrebat atunci francezii. Dar, la rândul său, un tânăr oriental ar fi fost foarte surprins să vadă pe bogătaşi ai Republicii Franceze, încarceraţi pentru că şi-au pus o panglică roșie la butoniera costumului, fără autorizarea președintelui, și nu ar omite să se uimească de acea „ignoranță barbară” și de acele guverne „grotești”, care se bucurau de o copilărie similară, mai ales atunci când țara pe care o stăpâneau se află în circumstanțe critice[18].

 

Aceste povești apocrife nu pot face rău memoriei lui Grigore al III-lea Ghika, al cărui patriotism și a cărui capacitate sunt atestate de documente foarte de încredere. Grigore al III-lea Ghika, pe care Frederic cel Mare l-a sprijinit foarte mult[19], a ajuns în capitala sa la 18 ianuarie 1775. În aceeași zi a promulgat un firman[20] al Padişahului în favoarea românilor. Firmanul acordă o amnistie completă; ordonează ca capitularea să fie proporțională; limitează numărul negociatorilor otomane autorizaţi să călătorească în principat; interzice gustul vizirilor și al beylerbey-lor ori de câte ori este posibil, iar la sfârșit stabileşte legea succesiunii.

 

Grigorie al III-lea Ghika și Alexandru al VII-lea Ipsilanti, care au înțeles pe deplin respectul pentru proprietăți și oameni[21], au putut interpreta acel semn în cel mai potrivit mod pentru interesele românilor. Datorită spiritului lor luminat, numeroase familii abandonate vieții inconsecvente au fost atrase de muncă și de agricultură[22]. Dar aceasta a fost doar o parte din sarcina încredințată lor, deoarece nici în Moldova şi nici în Țara Românească nu aveau elementele industriei, așa cum o atestă generalul De Bawr. Grigorie Ghika, care „voia să introducă îmbunătățiri în țară, la care nu visase nici un fanariot”[23], a întemeiat binevenite fabrici de stofe în Pipirig și în Filipeşti, în partea Iaşilor; a adus o colonie de ceasornicari germani și, credincios spiritului de toleranță al strămoșilor săi (demni de admirat în acest moment), le-a permis să construiască un templu luteran. Bine educat și înțelegând nevoia de educație, colegiul bazilian, fondat de celebrul domn, care a început glorios epoca prinților albanezi din România, a fost redeschis. De asemenea, s-a gândit să facă șederea în capitală mai plăcută și mai sănătoasă, îmbogățind-o cu numeroase fântâni și conducte de aducţiune, la fel ca și romanii, de al căror nume poporul său era mândru (indiferent, însă, la a le imita activitatea prodigioasă), iar apele, din Cilica, până la mănăstirea Goliat, s-au ramificat, prin conducte, în tot orașul[24]. Spiritul reformator al secolului al XVIII-lea s-a făcut simțit în Moldova[25].

 

Grigore Ghika, care nu a ignorat faptul că Franța, la acea vreme adorată de toată omenirea, era vatra acelui progres[26], a vrut să ofere copiilor săi un tutor francez[27], dar alegerea lui a căzut[28] asupra unui demn de a-și dobândi stima în țara românească[29]. Acest personaj, atunci obscur, a exercitat, ulterior, o anumită influență, ca membru al partidei girondinilor și ca istoric, asupra căruia, în lipsa unei informații mai bune, s-au aplecat mulți autori, care au scris despre România. Acum, acest pamfletar, conform mărturiilor compatrioților săi din diferitele partide, care au împărțit Franța la acea vreme, nu merită încrederea care i-a fost acordată[30]. Născut în 1743, în Pont de Veyle (Saona și Loira), Carra a făcut câteva studii incomplete, care nu i-au schimbat înclinațiile. „Acuzat de un furt serios, a fugit şi a stat mult timp în Germania”. După ce a părăsit Moldova, a intrat în slujba cardinalului Rohan, episcopul Strasbourgului, și a fost obligat, „pentru rea lui conduită, să părăsească acel loc”[31]. El s-a avântat în revoluție[32] și a obținut o oarecare reputație, datorită talentul oratoric, care a fost, de asemenea, prea apreciat la acea vreme, și pentru iscusinţa sa de a inventa acele noutăți fantastice, care păstrează agitația în mase[33]. Doamna Roland, foarte indulgentă, în mod natural, cu girondinii, a fost forțată, în Mémoires, să mărturisească că a avut „o vară foarte ticăloasă” și să adauge că „el judecă oamenii și lucrurile la fel de rău”[34]. Când acest scriitor, care a aparținut unei țări a civilizației latine, vorbește despre România și despre istoria ei, depășește toate limitele. Nu-i plăcea prințul Moldovei, dar țara îi era și mai neplăcută.

 

„Românii, scrie el, care au avut o idee despre aceste țări asemănătoare cu a noastră despre Cajenna[35] sau Antilele, provin dintr-o colonie, formată din spuma principalelor orașe ale Imperiului Roman și din Grecia[36]. Majoritatea acestor nefericiți, condamnați, în patrie, la tortură, au găsit, în curând, moartea pe care o meritau pentru crimele lor, în această atmosferă devoratoare[37]. Descendenții lor, care le-au moștenit viciile și slăbiciunea, au fost parțial cuceriți și conduși în sclavie de către sarmaţi, huni și tătari”. Copiii nu i s-au părut lui Carra mai vrednici decât tații lor. „Dacă Rousseau vine să ne spună că popoarele barbare și fără legi sunt mai bune decât popoarele bine ordonate, îl voi ruga să meargă şi să trăiască, un an, în pădurile Moldovei”[38].

 

Expresia „fără legi” face să fie clar reproșul îndreptat de pamfletistul francez către Grigore al III-lea Ghika. Îl acuză că nu a urmat exemplul lui Alexandru VII Ypsilanti, pe care l-a considerat legiuitorul Țării Românești[39]. Este adevărat că, înainte de vremea domnitorilor albanezi, „nu existau coduri scrise”[40]. Dar Vasile I, albanezul, „om înțelept și erudit”[41], a dat moldovenilor, în 1646, celebrul cod, care îi poartă numele[42]. Matei I Basarab, prinț drept și uman, i-a urmat exemplul în Valahia și și-a tipărit codul, în 1652, în prima tipografie românească, existentă atunci la București[43]. A fost, ca să spunem mai precis, că, după o perioadă de tulburare și anarhie, Alexandru VII Ypsilanti a „restaurat dreptatea”[44], decât să afirme că s-a distins de confratele său din Moldova, prin „dorința de a avea un cod de legi speciale, pentru utilizare de către Divan şi de către guvernatorii provinciei”[45]. Era mai echitabil să te aștepți ca Prințul Țării Românești să-l câștige pe Carra, datorită „protecției acordată artelor”. Dacă prin „arte”, despre care nu exista nici o urmă din acea vreme în România[46], vrem să înțelegem scrierile, cei doi prinți au înfiinţat, în capitală, „două școli, cărora le-au dat numele pompos de gimnaziu”[47].

 

În acele şcoli[48], atât de puţin apreciate de Carra, predau oameni de calibrul Rhigas, eliberatorul, și Vardalacos, cel care a contribuit atât de mult la regenerarea politică și intelectuală a estului creștin[49]. Îmbunătățirile, pe care le gândise Grigorie al III-lea Ghika, i-ar fi găsit indiferenţi pe boieri, dacă nu ar fi văzut în el un prinț care să fie fidel tradițiilor casei sale şi hotărât să protejeze ţăranii împotriva tuturor. Prima dată când a condus Moldova, tulburat de agitația care predomina printre țărani, Ghika a considerat că este oportun să intervină. Printr-un hrisov, din 1 ianuarie 1766 (astfel Grigorie Ghika a redus robota la 12 zile, spune un istoric). Acest act al umanității a provocat resentimentele boierilor, care le-a canalizat energiile doar spre rău. Ei au că sunt hărțuiţi şi s-au străduit să-și recupereze iobagii și, după câțiva ani de comploturi sinistre, răscoala a izbucnit.

 

„În 1775, șapte boieri mari, cu Mitropolitul[50] în frunte[51], au venit în fața prințului, cerându-i să abroge hrisovul și să-i ceară 36 de zile de robotă. Grigorie Ghika nu era atât de slab, încât să îi fie frică; a respins cererea lor, dar, în ciuda energiei sale[52], după doi ani de rezistență, s-a văzut obligat să facă concesii nevoilor delapidatorilor. La 11 septembrie 1777, a acordat un supliment de două zile de robotă și următoarele obligații din partea iobagilor:

 

„I). Un transport gratuit, în beneficiul proprietarului; II). Reparații ale proprietății, depozite, străzi etc.”.

 

Ura boierilor împotriva lui Grigorie Ghika nu s-a diminuat. Ei i-au aţâţat pe turci să-l asasineze, atunci când, printr-un alt act de patriotism, a protestat împotriva cedării Bucovinei”[53].

 

În timpul războiului, rușii au ocupat provincia Bucovina din Moldova, situată între Galiţia și Podolia, în Nord, Moldova, în Est și Sud, și Transilvania, în Vest[54]. Întrucât Bucovina fusese, cândva, parte din Transilvania[55], desprinsă din România în secolul al X-lea, de către maghiari, și reunită într-un propriu stat de către un bogdanid[56], Ștefan V, prințul Moldovei, Maria Teresia a cerut ca din nou să facă parte acel teritoriu din regatul ei, Ungaria.

 

Internunţiul Thugut a fost suficient de priceput, ca să-l determine pe Abdul Hamid și pe miniștrii săi să creadă că ar fi în interesul lor (ca să nu mai vorbim de argumentele extrase din „legea istorică”, promovată de germani) să lase Casa Austriei să preia Bucovina. Maria Teresia a putut să-i scrie reprezentantului ei din Constantinopol, scriindu-i: „În acest fel, vei realiza cel mai strălucit act din cariera ta diplomatică”. De fapt, Thugut era un diplomat seducător, capabil să-i asigure suveranei sale o cucerire de o asemenea importanță, în timp ce ea nu a avut nici o reţinere în faţa pericolelor războiului, deoarece istoricii cei mai favorabili Turciei au considerat că este prudent să păstreze tăcerea. În orice caz, din ceea ce nu puteau ascunde, se poate bănui ceea ce nu îndrăznesc să spună: „Domnia lui Abdul Hamid a fost o lungă ruină; a părăsit imperiul în decădere, cu arsenalul gol şi cu Nordul într-o ligă compactă împotriva lui; Polonia, dezmembrată și împărţită; Ungaria, cucerită de trupele lui Laudon etc.”, iar „ignoranța Divanului a fost singurul obstacol care i-a împiedicat pe turci să vadă abisul pericolului din faţa lor”. Cine știe de ce a uitat prințul Ghika de faptul că, în statele despotice, suveranul este totul[57].

 

 

[1] Aceste prevederi se găsesc la articolul XVI din tratat.

[2] Kogălniceanu, La Dacie, p. 411.

[3] Din 1770, grecii au avut grijă de ocuparea tronului în principate. „Grecii sunt foarte ocupați cu numirea în cele două principate ale Moldovei și Țării Românești, vacante după moartea, la Iaşi, a prințului Constantin (Mavrocordat), și pentru răpirea de către ruşi a prințului Grigore Ghika din Țara Românească” (Saint-Priest, către ministru , Constantinopol, 10 februarie 1770).

[4] Hammer, cartea LXXI: Degeaba disputase Grigorie funcţia de mare dragoman, căci a sfârşit prin a fi numit pe locul lui Scarlat Karadja (Hammer, lib. LXXIII). Turcii, pentru a-i confisca proprietățile, l-au făcut să piară în chinuri, la 80 de ani (1805). Deja un Ipsilanti fusese spânzurat, în timpul conspirației miticului Constantin Ghika, vărul lui Grigorie al II-lea: „Ianachi Ipsilatiti (spune secretarul prințului Alexandru), șeful furierilor din Constantinopol, străbunicul prințului Alexandru” (Raicevich, Observații despre Țara Românească și Moldova, Napoli 1788). Ipsilanti a fost fiul lui Atanasie, a cărui poveste nepublicată am avut ocazia să o menționez.

[5] Memorie despre afacerile Țării Românești și Moldovei, 1775.

[6] „Apartamentele sunt foarte mari, dar nu au mobilier decât în ​​dormitorul Alteței Sale”.

[7] Carra, Histoire de la Moldavie și de la Valachie. Această utilizare, potrivit lui, devenise un obicei. „Datorită acestei precauții, familia lui a putut salva cel puțin cele mai prețioase lucruri”.

[8] Ubicini, Pravinces roumaines, p. 105.

[9] „O deviză a lui, citată de Carra, va demonstra mai bine decât propozițiile lungi vanitatea excesivă în care a căzut toată casta lui și degradarea oamenilor” (Vaillant, La Romanie, II, p. 230). Niciuna dintre lucrările franceze despre România nu a omis acel celebru moto!

[10] Vorbind „despre numeroasele fixaţii, care te asediază, dacă mergi pe jos, aşa cum e la modă”, el adaugă: „nu poți înțelege cum un bărbat merge pe jos, când are o jumătate de pence în pungă, pentru a plăti o trăsură. Și apoi arată-i nobilul, înfășurat în aerul cald, care curge din „grădina engleză”, din pădurea Boulogne, până la Palermo, cum se călătoreşte într-un cupe închis ermetic”.

[11] Lucrul nu a fost nici pe vremea lui Grigorie Ghika. Același autor al României îl recunoaște, atunci când spune: „Ceea ce pretindea mareșalul de la suveran, orice ofițer putea cere de la boier, și, de la mare, la mic, în clasa arhonzilor, oricine ar fi ridicat din umeri, la o astfel de întrebare” (Vaillant, II, p. 239).

[12] Carra, Histoire de la Moldavie și de la Valachie.

[13] Povestea prințesei Tarakanov, povestită de Challemel-La-cour, în Revue des deux mondes, prinţesă care a fost încarcerată Ecaterina a II-a într-o pivniţă joasă, arată care era esenţa discursurilor făloase ale lui Romanzov.

[14] Vezi Pelletan, Les rois philosophes, Paris 1858.

[15] Le Mémoires,  de Latude, pictură murală în Bastilia pentru a o scuza pe Madam de Pompadour, arată că nu numai Orientul a trebui să sufere de sclavie (Vezi și L. de Loménie, Beaumarchais et son temps, Paris, 1855).

[16] Lavallée, Histoire de la Turquie – Mustapha III.

[17] Carra însuși nu le-a ignorat: „La Curtea Prinților Moldovei şi Țării Româneşti este6 interzis să poarte o cuşmă de aceeași culoare cu cea a prințului și ale copiilor săi, adică albe”.

[18] În temeiul ordinelor lui Napoleon al III-lea, au fost luate măsuri minuțioase împotriva celor care doreau să poarte panglica ordinului lui Hristos, care seamănă cu cea a Legiunii de Onoare, deşi „Franța nu avea de ce să se teamă!”.

[19] La 13 noiembrie 1774, Grigorie Ghika i-a trimis ministrului von Finkersteìn, o scrisoare, adresată regelui Prusiei, în care îi mulțumește pentru sprijinul acordat pentru ca Sublima Portă să-l facă prinț al Moldovei. O altă scrisoare, din 12 (1775), adresată contelui Solms, arată că a avut relații foarte bune cu reprezentantul Prusiei din Petersburg (arhivele prusiene): „Grigorie Ghika, în vârstă de aproximativ 50 de ani, prinț al Moldovei prin harul lui Dumnezeu și regelui Prusiei; în timp ce, potrivit lui, Ypsilanti, a fost „prinț cu harul lui Dumnezeu și cu banii lui” (Carra).

[20] În Raicevich, Observații din Țara Românească și Moldova, pp. 270-96, acest document important este redat integral.

[21] Cei doi principii noi înțeleseseră, mai bine decât predecesorii lor, respectul pentru proprietate și oameni chiar mai bine decât succesorii lor. Ghika a căutat, în primul rând, să dezvolte industria” (Elia Regnault, Principautés danubiennes, p. 193).

[22] Acest fapt este atestat şi de autorul României: „Nu poate fi negat faptul că acest firman ar fi putut însemna un beneficiu real, dacă bărbații cărora le-a fost încredințată execuția i-ar fi înțeles întreaga valoare. „Acum istoria și tradiția conferă această dreptate lui Ghika sau Ypsilanti – care au putut să o interpreteze în beneficiul principatelor și astfel au găsit locul pentru a reveni la „focarele și agricultura lor, şi 10.000, până la 15.000 de au revenit pe ogoare” (Vaillant, II, p 237).

[23] Elias Regnault, Principautés Danubiennes, p. 93: „El a avut grijă să îmbunătățească starea supușilor săi”. Ubicini, Provinces roumaines, p. 101; „Ypsilanti și Ghika sunt singurii fanarioţi, până în prezent, care s-au ocupat de bunăstarea Moldovlahiei”. Vaillant, La Roumanie, II, p. 23.

[24] Orientul își datorează fântânile albanezilor, iar prin acest caz, prințul (ca atâția lucrători folositori), era fidel tradiției naționale.

[25] Regnault, p. 93, Vaillant, p. 239, Ubicini, p. 105.

[26] Pentru a-l pune, apelează la un scriitor belgian, de Laveleye.  Dintre formele de guvernare (Revue des deux mondes, 1 august 1871).

[27] „Ocupat cu educația copiilor prințului Moldovei și cu corespondența lui franceză”, spune Carra, vorbind despre sine.

[28] Se pare că Carra avea arta înșelătoriei; pentru că regele Prusiei i-a trimis o tabacheră, pe care i-a oferit-o, mai târziu, la Convenție, cu declamări elogioase prea ridicole pentru un om care trebuie să fi fost foarte mândru de dar.

[29] De aici, legenda, care poate fi citită în Biographie universelle a lui Michaud, potrivit căreia „hospodarul moldovean a fost sugrumat, din ordinul Sublimei Porţi, ca pedeapsă, se spune, că a urmat sfaturile aventurierului francez” (Articolul Carra, de Beaulieu).

[30] El însuși a împiedicat cititorii care doreau să îl ia în serios. După ce a vorbit despre îndeletnicirile sale din Moldova, el adaugă: „Timpul de un an nu mi-a fost suficient pentru a cunoaște în profunzime și în special obiceiurile moldovenilor”.

[31] Beaulieu, articolul Carra, în Biographie universelle, de Michaud.

[32] Se pare că a servit alte interese decât cele ale Republicii. Era de aşteptat să lucreze, în secret, pentru a-l ridica pe ducele de York pe tronul Franței” (Dictionnaire de la conversation, articolul Carra, de Dufey). Robespierre a ordonat să i se taie capul, la 30 octombrie 1793. Șeful din Montagna nu l-a putut ierta pentru că și-a abandonat partida, pentru cea a Girondei.

[33] Goncourt, Histoire de la Société française pendant la Revolution, îl menționează pe Carra drept cel mai îndrăzneț jurnalist în inventarea zvonurilor.

[34] Mémoires, editor Faugère, I, Rirati.

[35] Baronul von Tott, de asemenea contemporan foarte neascultător, declară că Moldova i se pare o țară favorizată de natură în mod excepțional; iar Thornton, care a aparținut unui neam care are cel mai viu sentiment al naturii, vorbește despre acea presupusă Caienna: „Am străbătut cele două principate în toate direcțiile, cu mare plăcere să revin, după impresiile pe care mi le-au lăsat acele locuri întinse și romantice” (Etat actuel de la Turquie, traducere în franceză, II, p. 463). Carra, care nu s-a ferit să se contrazică, notează (p. 134) că descrierea poetică a călătorului englez nu are nimic exagerat.

[36] Este foarte comic să vedem un număr de români, care se ocupă, pe rând, de principii străini, cu atitudine de „respingere a celor din Fanar și din Albania” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 290). Toate aceste acuzații sumare, din punct de vedere istoric, au o valoare egală.

[37] Această poveste este un comentariu la celebrul text al lui Eutropius.  Traducătorul francez al lui Nestor a batjocorit pe aceia dintre patricieni care au transformat povestea epică a sosirii lui Rurik și povestea urmașilor săi, amestecând explicațiile lor grotești.

[38] Dar, întrucât lui Carra „îi pasă mai puţin de fapte, decât de fantezia sa” (Madama Roland, în Mémoires), această fantezie l-a făcut să vadă, în altă parte, în acei bărbați „barbari” vagi și vicioși, „robuşti și de mărime bună” și „soldați buni, din care politica ar fi putut încropi un mare şi disciplinat partid”, și să adauge că „dacă valahii au spirit și curaj mai mare decât moldovenii, se poate spune despre cele două națiuni, care nu sunt pre active nici la furt și nici la omor, că sunt foarte fericit să observ ospitalitatea lor”, considerând că sunt, practic, aşa cum i-a descris generalul Bawr.

[39] „Moldova și Țara Românească” (spune el, cu pedantismul ignoranței) nu au legile scrise şi tipărite”.

[40] Kogălniceanu, La Dacie, p. 240.

[41] Ubicini, Provinces roumaines, p. 80.

[42] Tipărit în tipografia mănăstirii Celor trei sfinți, în anul de graţie 1646.

[43] Fotino, II, p. 168. El avea un cod al legilor ecleziastice și rurale, alcătuite de jurisconsulţi iscusiţi, după tratatele bazilicane ale împăratului Constantinopolului. Ioan II Comnen.

[44] Un compatriot al lui Carra, atribuie influenței ruseşti reformele lui Vasile I Lupu. El consideră că educația a făcut progrese, în rândul moldovenilor, din 1654. „După aceea, în acest an, țarul Alexei (al doilea Romanov), i-a chemat pe Nicolò Cannel și Giovanni Michlesco, tineri studenți moldoveni, deja poligloţi, dintre care unul, mai târziu, a devenit istoricul său… şi le-a încredințat educarea fiului său. Acest fiu a fost Petru… se poate presupune, așadar, că lecțiile profesorilor au avut o parte de merit în aspirațiile ucenicului lor” (Vaillant, La Romanie).

[45] Kogălniceanu, La Dacie, p. 420.

[46] Vezi Mémoires, de generalul Bawr.

[47] Carra.

[48] A fost Colegiul Moldovei, din Moldova. „Zelul lui Vasile I Albanezul pentru răspândirea cunoștințelor reiese clar din vastitatea cunoștințelor sale. Unul dintre contemporanii săi, care l-a vizitat în nenorocirea sa, a spus despre el că este cel mai erudit om, pe care l-a cunoscut vreodată, printre cele mai distinse personaje pe care le-a văzut în călătoriile sale lungi și dese prin Europa” (Vaillant, La Romanie, II, p. 46). În acest fel, domnia „stăpânilor din fundul Albaniei”, „gunoiul Albaniei” (La Dacie, p. 299) a strălucit pentru „sabia puternică”, pentru „cea mai frumoasă perioadă din istoria Moldovei” (Vaillant, II, p. 47), prin unul dintre cei mai remarcabili prinți care domniseră asupra moldovenilor” (Ubicini, Provinces roumaines, p. 78). Acest prinț străin a predicat poporului său un patriotism auster. „Cel care, a spus el în codul său, va trăda patria va fi pedepsit mai mult decât pentru un paricid”.

[49] Este corect să recunoaștem că școala din Bucureşti este mai renumită decât cea din Iaşi. Cu toate acestea, autorul Daciei exagerează prea mult, chiar și atunci când spune că, în acel gimnaziu predau „toți celebrii greci, care au venit acum, din Grecia, în Țara Românească” (Kogălniceanu, II, p. 480).

[50] Pentru a înțelege gravitatea acestei intervenții, este mai bine să ne amintim mărturiile unui contemporan: „Președintele Divanului și aproape că aș spune oracolul legii, arhiepiscopul mitropolit, în Țara Românească, cu capitala în Bucureşti, iar în Moldova, cu capitala în Iaşi” . Mai adaugă

[51] Grigorie III, urmând tradițiile Ghikuleştilor, voise să forțeze clerul la aceleaşi prestaţii de robotă. În Țara Românească, se completau veniturile clericilor și cu o taxă de câte 4 piaştri pe an (Kogălniceanu, La Dacie, p. 454.) Dar clerul, care a jucat un astfel de rol în ridicarea boierimii împotriva noii legi în Valahia, nu s-a arătat binevoitor nici  în Moldova.

[52] Alberto Dumont, în Souvenir de la Roumélie (Revue des deux mondes, 15 august 1871), spune că activitatea este darul esențial al grecilor, precum este energia la albanezii. Dacă într-un Ghika nu există o astfel de energie, el merită să dispară din istorie.

[53] Elia Reguault, Provinciile Danubiene, pp. 300, 301. Regnault a fost colaborator la Siècle (Vezi Vapereau, Dictionaire des contemporains, articolul Regnault).

[54] Populația este calculată la 380.000 de suflete, aproape toți români.

[55] Giovanni Chanoi (Il principe Giovanni Ghika): „După ocuparea Principatelor Dunărene de către Rusia, până la 1.486.000 era numărul românilor care mai trăiau în acea provincie”.

[56] Descendenții lui Bogdan I, primul prinț al Moldovei (1292), în familia căruia coroana a rămas mult timp, se spune că sunt Bogdanizi, precum Capetingii moștenitorii ai lui Ugo Capet. Bogdania este mai puțin contestată decât Basarabia din Moldova.

[57] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 315-326


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (IV)

 

Arderea flotei turceşti din Tchèsmé (5 iulie 1770), de către cea rusă, eveniment care a precedat lupta de la Râmnic, fatală pentru Rosetti, a arătat că otomanii nu mai erau norocoși pe mare. În timpul primei ocupații ruse, Romanzov a organizat un guvern, format din boieri adunați într-un Divan sau consiliul suprem[1]. Acest Divan, surogat antic, a fost înființat la București, în noiembrie 1771, și a funcționat până la încheierea păcii. Feldmareșalul Romanzov, care și-a rezervat dreptul de a face numiri în cele mai înalte funcții și de a distribui titluri, s-a străduit să popularizeze guvernul, din care lipsea inima, prin îndepărtarea principelui.

 

Operațiunile militare, atât de norocoase pentru armele Ecaterinei a II-a, au pus capăt pierderii cetăților Nistrului (Akerman și Bender) și a celor de pe Dunăre (Chilia, Ismail și Brăila), întrucât norocul a continuat să ajute oştile împărătesei războinice[2] şi era cu atât mai dificil de asigurat condițiile de pace, cu cât turcii erau mai descurajați[3]. La congresul din Focşani, deschis la 19 august 1772, nu s-a ajuns la nici o concluzie, deși Padişahul a dat o oarecare satisfacție Rusiei, încredințând din nou conducerea afacerilor externe unui om ostil războiului, fostul mare vizir Muhzinsadè[4]. La congresul de la București (20 noiembrie 1772 – 22 martie 1773), care nu a avut rezultate mai bune decât cel al Focşani, Obreskov a vizat, mai presus de toate, obținerea unui drept de protecție asupra moldovenilor și valahilor și asupra celorlalți ortodocși, precum şi modificarea marelui și micului Kabarta, care să înlăture dreptul tătarilor de a-și alege Hanul, decizie pe care a luat-o Sultanul, instituind protectoratul Crimeii. Articolul de protocol al conferinței, care vorbește despre eliberarea gratuită a prizonierilor, a fost conceput pentru a fi realizat fără a fără a insinua frică[5] diplomaților otomani, un privilegiu foarte important[6].

 

Singurul subiect asupra căruia plenipotențiarii nu au putut fi de acord a fost posesia definitivă a provinciilor Kertch și Yenikala. În sfârșit, Obreskov, în cea de-a douăzeci și șaptea conferință, a prezentat un ultimatum, în șapte articole, care stabilea: 1). „că Rusia va fi recunoscută ca garant al independenței tătarilor, care vor păstra Kertch și Yenikala, că navele sale de război și navele comerciale vor avea libertatea de a naviga în Marea Neagră și în Arhipelag; 2). ca celelalte cetăți din Crimeea să fie returnate tătarilor; 3). că Grigorie Ghika, plecat din Moldova, va fi plasat pe tronul Țării Românești, ca prinț ereditar, cu obligația de a trimite la Poartă, nu în fiecare an, ci la fiecare trei ani, un tribut echivalent cu întregul produs pe un an, 4). că Kilborun va fi lăsat în Rusiei, care va păstra şi Oczakov; 5). că Poarta va recunoaște titlul de Padişah sau Împărat pentru conducătorii ruși și un drept de protecție al acestuia față de supușii Imperiului Otoman, care practicau religia ortodoxă[7]. Plenipotențiarul rus a relatat, într-o scrisoare, lipsa de succes a congresului[8], iar Poarta a explicat, din punctul său de vedere, motivele dizolvării congresului, într-un lung manifest, adresat miniștrilor Europei[9]. Aici începem să vedem influența exercitată în favoarea lui Grigorie Ghika de Frederick al II-lea, puternicul aliat al Ecaterinei, care se pretindea „adevărat prieten al celor două părți beligerante”[10], în cărui influență trebuie trecută ușurința mutării lui Grigorie Ghika, din închisoare, pe tron, deoarece chiar împărăteasa Rusiei avea un interes pentru domnia unui prinț în Moldova care nu ceda atât de ușor altora o țară pe care ea însăși[11] nu putea să o păstreze. Există motive puternice pentru a crede că Grigorie, la începutul încarcerării sale, și-a întors speranţele spre Franța, pentru a se îndepărta de situația tristă, în care căzuse prin soarta armelor. Familia sa primise, la început, câteva vești, „despre prizonier” printr-o scrisoare a lordului Cathcart, reprezentant al Marii Britanii la Petersburg, adresată ambasadorului Angliei la Poartă[12]. El a avut contacte directe și cu Ministerul francez: „potrivit știrilor care provin din Rusia, a scris la Constantinopol, Gospodarul este sfătuit să încerce să iasă din Rusia şi din plictiseala și disperarea inutilității sale. Făcu câțiva pași spre Sabatier; dar nu credem că putem accepta serviciile sale”[13]. Sabatier, care i-a influenţat, probabil, pe miniștrii lui Ludovic al XV-lea să rezolve această afacere cu o înțepenire demnă cu adevărat de guvernul căzut – este considerat, de un scriitor foarte competent, drept unul dintre acei agenți diplomatici zadarnici și incapabili, care au condamnat Franța spre neputință și nu au reușit să-i procure aliații sau prietenii[14].

 

Împărăteasa Rusiei a durat, ca toată lumea, „castele în văzduh”[15]. Ea însăși a scris: „Catherine II visează și„ la castelele în văzduh”, și aici nimic nu o întrerupe, iar pisica aleargă după şoarece și veți vedea ce veți vedea, și vom vorbi despre noi, și nu ne va deranja zgomotul pe care îl vom face, și turcii vor fi bătuți, și francezii vor fi tratați peste tot[16] așa cum îi tratează corsicanii”[17].

 

Dar, din păcate, Ecaterina, la fel ca Maria Teresia[18], a făcut „castele în văzduh” și dacă visele celor două faimoase germane au fost, mai târziu, convenite (1772), când a fost vorba de împărțirea provinciilor poloneze[19] cu Prusia, dar când au urmat gurile Dunării, au făcut o politică care nu a permis înţelegeri atât de fatale, precum cele pentru slavii Poloniei, pentru latinii din est.

 

Împărăteasa Austriei, care avea un diplomat priceput la Constantinopol, pe contele Thugut (6)[20], încheiase, încă din 15 august 1771, o înţelegere secretă cu Mustafa al III-lea, prin care Sultanul se obliga să-i plătească o subvenție de 20.000 de pungi cu aur[21] și să-i cedeze Valahia mică[22]. La rândul ei, Curtea de la Viena a promis că îl va sprijini pe Padişah să recapete teritoriile ocupate de oştile Ecaterinei și că va garanta libertatea Poloniei. Aceste dispoziții ale Mariei Teresia[23], lipsa de securitate pe care a găsit-o în aliații săi[24] şi convingerea că va obține cele mai mari concesii de la turci, explică modul în care Ecaterina a sfârșit prin a accepta să se negocieze cu imbecilul Abdul-Hamid, succesorul lui Mustafa. Tratatul de la Kainardji[25], în ciuda umilirilor pe care le-a impus Turciei, a părut tolerabil[26] unui la un guvern la fel de dezorganizat, precum cel descris de bail[27], descriere pe care o acceptă şi ingeniosul Thugud, făcându-i o defavorabilă descriere[28]. Bailul Girolamo Ascanio Giustinian admira „proiectele vaste, noutatea și finețea” părerilor împărăteștii[29]. Ecaterina și-a propus, mai ales, să se răzbune pe Franța și să o rănească în partea cea mai sensibilă[30], pentru a o face să regrete că a împins Turcia la război[31], şi cu siguranță şi-a atins scopul, pe care „acel cap neobișnuit” îl avusese întotdeauna şi spre care „țintește cu perseverență complet germană”[32]. De fapt, la doi ani după pacea de la Kainardji, Saint-Priest, văzând că Franța a pierdut (acceptând condiţiile Ecaterinei) poziția excepțională pe care a ocupat-o în relaţia cu Imperiul Otoman[33], convinsă că nu mai era nimic de așteptat de la turci ca aliați, i-a adresat guvernului său un memoriu lung, în care declara că alianța cu Porta nu mai era importantă sau necesară și că era nevoie să se adapteze, într-o competiţie deja inevitabilă, pentru a obține Siria și Egiptul, un teatru de luptă cedat de Cavalerii Francezi[34] musulmanilor. Se părea că albanezii musulmani au considerat că a sosit momentul dizolvării imperiului turcesc[35].

 

Mahmud paşa din Scodra (Scutari) și Ali paşa din Giannina (Iannina – n. n.) au iniţiat o revoltă şi au pus bazele unei puteri, care trebuia să provoace sultanilor numai neliniște. Am încercat, cu ajutorul numeroaselor mărturii ale contemporanilor, să-mi explic de ce au eșuat[36] într-o întreprindere pe care circumstanțele păreau să o favorizeze. Rușii știau, mai bine decât francezii și albanezii, despre declinul inevitabil al Imperiului Otoman. „După pacea de la Kainardji, spune Hammer, Rusia a devenit oracolul negocierilor diplomatice, care au avut loc la Poartă, arbitrul păcii și al războiului, sufletul celor mai importante treburi ale imperiului”[37]. Rusia a câștigat tot terenul pierdut în faţa Franței.

 

Pacea, în timp ce proclama independența tătarilor, asigurând rușilor cetățile de graniță Oczakov, Kilborun, Kertsch și Yeniklaa, „a abandonat Imperiul Otoman în bunurile Rusiei”[38].

 

Fără prea multe inconveniente, protectoratul Moldovei și Țării Românești ar putea fi returnat Turciei, mai ales atunci când au fost luate măsuri de precauție, pentru a interveni lesne în treburile lor. În loc să propună turcilor să dea Principatul Țării Românești lui Grigorie Ghika și să înființeze o domnie ereditară în principate, ca un remediu eficient împotriva schimbărilor foarte dese, la care erau supuşi, a fost impusă o limitare a protectoratului otoman; dar, de data aceasta, Ecaterina a acordat mai multă atenție interesului Rusiei, decât celui al Țării Românești și al Moldovei[39]. S-a decis, de fapt, că, „în funcție de circumstanțele în care principatele și suveranii lor au găsit miniștri, și Curtea Rusiei puteau să vorbească în favoarea lor, iar Poarta promite că va respecta aceste propuneri, în conformitate cu consideraţia și respectul prietenos pe care le au puterile au între ele”[40].[41].

 

 

[1] Fotino explică compoziția, II, pp. 341-352.

[2] „Turcia (i-a scris contelui Tchornichev) trebuie să ia foc din nord, sud, vest sau est” (Scrisori de la Ecaterina a II-a. Publicată în Arhivele Ruse din 1871).

[3] „Consternarea printre turci este generală și aproape toți sunt abătuţi” (Dintr-o scrisoare a lui Valcroissant, către Saint-Priest, Rusciuk, 20 ianuarie 1771).

[4] Hammer are o idee mai favorabilă decât Thugut despre capacitatea acestuia. Thugut, în perspectiva dizolvării Turciei, nu ar fi putut avea o opinie avantajoasă asupra vreunui otoman.

[5] „Pentru a tăcea turcii (a scris Caterina lui Tchernichev), a fost nevoie de o mie de concesii și de o mie de prostii” (Arhivele ruse, 1771).

[6] Thugut, într-una dintre scrisorile sale, spune: „Rusia a ajuns să-și aroge un drept de protecție asupra polonezilor şi a moldovenilor şi valahilor schismatici, iar Poarta I-a recunoscut formal”. El a adăugat că „acest lucru poate servi drept exemplu a ceea ce se poate aștepta din ușurința negociatorilor din țara respectivă”, dacă vor fi confruntaţi cu întrebările serioase, care afectează „întreaga lume, în general” (Scrisoarea lui Thugut, din mai 1773).

[7] Scrisoarea lui Thugut din 20 aprilie 1763, cea cu ultimatumul: „Aceasta este copia traducerii, a expunerii originale a articolelor pe care Obreskoff, ca ambasador plenipotențiar al curții Rusiei, a prezentat-o, ​​înidiomul italian, lui Reis efendi, prin Marele Cancelar Abdurrizak efendi, plenipotențiarul Sublimei Porţi,precizând că aceste pretenţii conțin propunerile ultimative ale Curții Rusiei”.

[8] Scrisoarea lui Obreskov către nunţiul austriac, Bucureşti, 22 martie 1773: „Am hotărât să ne despărțim, el (Abdurrizak efendi) să se retragă dincolo de Dunăre, iar eu, într-un oraș al Moldovei, fără să se dizolve oricum congresul și nici nu am întrerupt negocierile, care vor fi continuate prin scrisori ministeriale, prin care părțile contractante îşi vor face cunoscute ultimele decizii pentru sau împotriva punctelor specificate”.

[9] Traducerea manifestului Porţii se găsește împreună cu raportul Thugut din 20 aprilie 1763.

[10] Memoria trimisului prusac la Sublima Poarta, din martie 1771.

[11] Kaunitz, în 3 septembrie 1771, a declarat că „împărăteasa nu va suferi niciodată ca Rusia să preia principatele”.

[12] De la Saint-Priest, ministrului, Constantinopol, 16 iunie 1771.

[13] Ministrului, de la Saint-Priest, Fontainebleau, la 15 octombrie 1771.

[14] Schneider, La Cour de Russie il y a cent ans, p. 422, Berlin, 1858. Sabatier de Castre a fost un simplu consul, din 1769, și nu a avut niciodată un alt titlu. Autorul citat îi atribuie lui și colegilor săi, succesul multor campanii „dăunătoare echilibrului Europei”. La urma urmei, francezii înțeleg consecințele acestei nepăsări și, despre una dintre ele, ziarele au spus recent: „Providenţa, neglijarea slăbiciunea diplomației noastre au devenit proverbiale în toată Europa” (Siècle, 25 decembrie 1871).

[15] În scrisoarea către Schernichev, ea spune: „Am dat ordine să se pună stăpânire pe Azof și Zang-Zagawog, ca să mă amuz,căci Cezar nu greșea niciodată (Humanum genus vivit paucisl)”.

[16] Atunci, Genova cedase Corsica lui Ludovic al XV-lea, dar rezistența corsicană se opunea ocupării acestei insule, ceea ce a costat guvernul francez moartea a multor bărbați și câteva milioane. A fost necesar să se trimită 30.000 de bărbați, conduşi de un mareșal al Franței.

[17] Scrisori către Tchernichev, în Archives russes, din 1871.

[18] Marea Împărăteasă Maria Teresia a avut un istoric demn de ea în profesorul Adam Wolf.

[19] Porta a avut ideea de a împărți Polonia cu Maria Teresia (Vezi raportul lui Thugut din 27 martie 1770).

[20] Saint-Priest a pus în contrastat ingeniozitatea oamenilor de stat otomani cu capacitatea acelui diplomat: „El a fost capabil să-i convingă că a era, personal, în favoarea lor. Tot ceea ce lipsea, din pricina prostiei lor (sic!), urma să elimine orice acuzație împotriva celui care fusese instrumentul tratatului din 6 iulie 1771, și despre care cred că este la fel de incisiv pe cât sunt” etc.

[21] „Poarta a oferit, recent 18.000” (Raportul lui  Thugut din 17 aprilie 1771).

[22] Această cedare a fost originea chestiunii Bucovinei (Buccovina), uzurpată apoi de Maria Teresia.

[23] Aceasta nu a scăpat de sagacitatea bailului Giustinian: „Nu sunt tocmai bine privite la Moscova înţelegerile prin care Republica veneţiană ar fi angajată în acorduri secrete cu Poarta, dacă navele ruse s-ar opri în apele ei sau ar fi dominate sau sechestrate de escadrilele publice. De asemenea, Rusia se îndoiește că Curtea de la Viena, încântată de Franța, poate inspira Excelenței voastre un sfat inconfortabil pentru întreprinderile maritime ale sale” (scrisoarea bailului Giustinian, Pera, 3 ianuarie 1769). El credea că Franța, neputând acționa direct, ar fi fost încântată să „opună Curţii din Viena”. Crede că se înşeală, considerând Curtea de la Viena prea mică, când are diplomați distinși, precum Thugut, şi că activitatea guvernului francez a fost exagerată, atunci când i-a recomandat, în 1769, lui Saint-Priest să „treacă de la ostilitatea deschisă împotriva rușilor, la inerție”.

[24] Bailul a descifrat bine „gelozia unora dintre proprii aliați” (Pera, 3 ianuarie 1769). De fapt, Frederick a vorbit, cu indignarea și causticitatea sa naturală, despre succesele militare ale rușilor: „Ca să se fi format – spunea el – o idee a acestui război, trebuie să se fi înfruntat zeii, care, după ce au bătut orbi, au ajuns la ascendentul lor deplin”.

[25] Vezi Martens, Recueil des traités, II.

[26] Abdul Hamid cel nechibzuit, pe care îl vom vedea, în curând, muindu-și mâinile în sângele lui Ghika, nu numai că nu și-a dat demisia, dar nu s-a sfiit să arate o bucurie copilărească: „Nimic nu poate fi prevăzut sub stăpânirea unui prinț a cărui timiditate și slăbiciune depășesc orice imaginaţie”. Dar ultimele nenorociri și consternări generale, îl obligaseră, foarte curând, să oprească, timp de câteva zile, cursul plăcerilor obișnuite. Această întrerupere produsese asupra spiritului său nişte efecte foarte ciudate, mândria lui s-a schimbat cu o descurajare atât de mare, încât nu a avut nici o îndrăzneală de a apela la legiști, pentru a obține de la ei fetva necesară pentru încheierea păcii. Cu această ocazie, a uitat de decorarea și onoarea suveranului, în sensul că, atunci când Seraiul noului corp al legiștilor a cerut să fie fost adus în faţa sa, el a comandat un fel de petrecere populară, scandalizând națiune cu sunete muzicii numite fetva, deşi condiţiile păcii, de curând încheiată, înfrângeau rezistența politică a Porţii” (Raportul lui Thugut din 3 august 1774).

[27] Bailul atestă faptul că „drăguţa împărăteasă”, așa cum o numește pe Ecaterina, a fost „încurajată în deciziile sale războinice de cunoaşterea situației”. „Trecerea instantanee a Cabinetului de la Petersburg într-o dispoziție sinceră și foarte moderată, pentru a-și negocia diferendele cu Poarta, este minunată ţi corespunde cu felul de a fi al Ecaterinei, dar, cu toate acestea, nu mai permite hrănirea cu iluzii, din clipa când a declarat războiul drept o misterioasă şi nepăsătoare cugetare, în explicarea intențiilor sale, de îndată ce a avut veste despre tulburarea turcilor, despre „pregătirile otomanilor și despre confuzia tuturor direcțiilor lor” (Pera, 3 ianuarie 1769).

[28] „Tulburarea înfricoșătoare care domnește aici … imbecilitatea și slăbiciunea Guvernului, incapabil să aleagă cele mai potrivite căi pentru sine și nenorocirile sale… Acestea și alte cauze ne determină să credem că, fără mă îndoiesc de abilitatea binecunoscută a rușilor, care vor şti, de data aceasta, să-și impună cererile mai mult decât oricând… că ei singuri vor dicta condițiile păcii” (Raportul lui Thugut, din 18 iulie 1774, în scrisoare).

[29] „Măreţia, noutatea și finețea gândurilor” (Pera, 3 ianuarie 1769).

[30] „Pentru a face Franța să simtă animozitatea resentimentelor sale… întrucât comerțul Levantului este unul dintre principalele suporturi ale marinei și ale fabricilor din Franța, astfel încât Moscoveanca, dorind să o rănească în cele mai sensibile profunzimi, a reînviat planurile vechi de a deţine exclusivitatea în Marea Neagră, plan pe care nu ar fi fost în măsură să îl realizeze, dacă nu forța Poarta să îl acepte.

[31] „Este  evident că originea acestui război provine de la încurajările date Franța Porţii pentru a-l face” (Scrisoarea bailului 3 ianuarie 1769).

[32] „Vă asigur (i-a spus, mai târziu, Giuseppe ambasadorului Franței) că nu am uitat niciodată să-i repet Ecaterinei ce anume trebuie să o țină departe de războiul cu Turcia; dar această femeie are un cap unic și nimic nu o oprește ”.

[33] „Ce ar fi putut fi condițiile de pace cerute de Moscova, spune bailul, este dificil să ne imaginăm cu precizie și, în general, nu le putem reduce la două puncte, unul de interes, păstrând o parte a cuceririlor și deschizând comerțul cu ardezie otomană; cealaltă, a obținerii respectului Porţii, „aduce o oarecare distincție, care diminuează preeminența onoarei și creditului susținut până acum de Franța, la această Curte și în întregul Imperiu, mai presus de toate celelalte națiuni”.

[34] Choiseul-Gouffier, care i-a succedat lui Saint-Priest, vorbește în același mod.

[35] Şi Thugut era de aceeași părere. A se vedea raportul său din 18 iulie 1774. În cel din 3 septembrie, el și-a exprimat și mai clar părerea: „Rusia va rămâne mereu stăpână, atunci când Cabinetul de la Petersburg va considera că este oportun să opereze (fără armament extraordinar) o descindere pe coastele Mării Negre, și, navigând cu vântul în pânze, în 36 sau maximum 48 de ore, un corp de 20.000 de soldați, de la noua sa frontieră din Kertsch, poate ajunge până sub zidurile Constantinopolului. În acest caz, fără îndoială, o conspirație ar fi fost organizată, înainte, cu liderii religiei schismatice, iar Marele Sultan nu va fi lăsat să facă altceva decât să-și abandoneze palatul, încă de la primul asalt al rușilor, și să se refugieze în fundul Asiei, abandonând tronul Imperiului de Răsărit, care va dobândi un stăpân mai priceput”.

[36] Despre Albanezii musulmani am putut să aflu mărturii, cu ajutorul Arhivelor din Veneția, şi să reconstitui viața lui Mahmud, care a sfârşit prin a fi uitat.

[37] Cu patrusprezece luni, înainte de publicarea raportului tratatului, Thugut prezice consecințele păcii: „Nu a mai rămas prea mult, până când vom vedea că acest imperiu va cădea imediat sub dependența Rusiei, atât ca urmare a evenimentelor războiului, cât și în urma păcii, care nu poate întârzia să se încheie” (Raportul din 3 mai 1773).

[38] Francezul Lavallée, istoric al Turciei, vorbind despre tratatul de la Kainardji, spune că influența țării sale în est „a primit trupul său muritor” (Histoire de la Turquie, II, p. 220).

[39] Hammer, Cartea LXXIII.

[40] În această prevedere, turcii nu au văzut că protectoratul turc este pus sub semnul întrebării, în mod clar.

[41] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 307-314


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (III)

 

Constantin Mavrocordat (Maurorordato), care fusese în scaunul Țării Românești de șase ori și care fusese ales, pentru a patra oară, prinț al Moldovei, a părut la fel de favorabil rușilor, ca şi moldovenilor[1], care i-au salutat sosirea cu entuziasm. „Întreaga țară era la discreția ruşilor: soldații lor au fost tratați ca niște frați; românii s-au înscris voluntari sub steagul lor, iar ajutorul energic al locuitorilor le-a asigurat triumful”[2].

 

Prințul Gallitzin, după ce a lăsat patru regimente la Hotin, a ocupat Iaşii[3]. În septembrie, rușii au intrat în capitala Moldovei. Voievodul, luat prizonier la Galaţi, de locotenent-colonelul Fabricius, i-a cerut mitropolitului să-i trimită sceptrul, coroana și brățările de aur biruitoare ale lui Ștefan cel Mare. Achile al latinilor din est, popularul câștigător al luptelor împotriva turcilor și polonezilor, al rușilor și al ungurilor[4], cel care le-a îngropat leşurile sub zidurile Sucevei, vechea capitală a principatului, pe care a izbutit cândva să îl apere, dar principatul a rămas în calea vrăjmaşilor, pe care nimeni nu-i mai poate împiedica să îl prade[5].

 

Succesele rușilor erau prea bine cunoscute la Constantinopol, pentru ca capitala să nu ia în considerare acest lucru[6]. În scrierile venețiene sunt descrise bine grijile care au domnit acolo și stăruinţa cu care guvernul a încercat să înșele oamenii cu privire la gravitatea situației, atât pe uscat, cât și pe mare. Nu a existat niciun scrupul, în ceea ce privește utilizarea de exagerări și trucuri noi[7], după caz, în încercarea de a întări spiritul moral al turcilor și mai ales al ienicerilor descurajați de robie[8] și care și-au batjocorit stăpânii[9], în loc să-i apere[10], încât s-a crezut că sultanul ar trebui să apeleze la sârbii din Bosnia și la mândria[11] albanezilor[12], a căror neînfricare salvase imperiul de mai multe ori.

 

Între timp, turcii au tăcut, iar informaţiile venețiene ne arată că politicienii și generalii lor începuseră să concureze între ei în incapacitate și nepăsare[13]. Semnele fatale ale decăderii erau deja evidente în acest corp imens, care își întinde brațele în Europa, în Asia și în Africa. Sadowa și Sedan ne-au arătat, deja, cât de ușor pot ceda anumite state, în anumite condiții, din motive prea cunoscute; deci nu este necesar să insistăm asupra declinului Imperiului Otoman, căci unii lideri talentați și activi au adus deja elogii teribile creștinismului.

 

În Țara Românească, populația, deși mai divizată decât în ​​Moldova, nu a avut o atitudine foarte liniștitoare faţă de puterea protectoare. Partida în favoarea împărătesei Rusiei era condusă de Arhimandritul de Argeş, iar spătarul Pârvu Cantacuzino s-a transformat în general rus. Ghidat de spătar și de epoca naivă a două arme, precum războinicii religioși de la Lega, atât de admirabil zugrăviţi, în Satire Menippée, care purta semnătura prietenului lui Voltaire și Diderot, locotenent-colonelul Karasin, trimisul lui Romanzov, care i-a succedat prințului Gallitzin la comanda armatei ruse, a pornit spre București, cu un puternic detașament, format din ruși și voluntari valahi, care, ajutați de locuitori, au reușit să înainteze şi să intre în București fără piedici. La 18 octombrie, a intrat în acel oraș[14] și a mers direct la palatul prințului[15]. Garda albaneză, surprinsă sau descurajată de comportamentul populației, nu a opus nici o rezistență și prințul, trădat, așa cum atestă veneţianul, a trebuit să caute o ascunzătoare, pentru a nu cădea în mâinile invadatorilor, trecând peste gardul grădinii palatului, în casa unui negustor al orașului, de unde, peste trei zile, se putea ascunde de perchezițiile ruşilor, care căutau mai curând pradă, decât să-l facă prizonier. De fapt, după cum spune Hammer, Bucureștiul a fost tratat ca un oraș cucerit: casele și palatul au fost jefuite, iar musulmanii au fost ucişi[16]. Arhimandritul s-a evidenţiat prin ardoarea sa[17]. În cele din urmă, după trei zile de jafuri și masacre, prințul a fost luat prizonier[18]. Grigorie Ghika a fost dus la Iaşi, împreună cu fratele și copiii săi[19], şi grecii din perioada sa, iar de acolo, la Petersburg[20]. Emisarul francez, contele de Salaberry, a scris relatări ciudate despre șederea sa în Bucureşti, mai demnă de un romancier, decât de un istoric.

 

Grigorie III Ghika a susținut că a fost în înţelegere cu rușii. Prin urmare, el va fi trimis la reşedinţa lui Romanzov din Moldova, unde, în loc să servească interesele Ecaterinei a II-a, ar fi trădat pe „binefăcătorii săi”, păstrând corespondența cu turcii. Romanzov, indignat de „nebunia și ingratitudinea lui”, l-ar fi ținut prizonier, pentru ceva timp, pe domeniul său. Dar acest lucru nu a însemnat că Ecaterina, „întotdeauna mare și generoasă”, l-a ajutat să fie ales prinț al Moldovei. Un om, care a luptat împotriva țării sale[21], ca Salaberry, este un judecător foarte ciudat al vieții „martirului naționalităţii român”, pe seama căruia şi-a râs grotesc[22], într-unul dintre acele articole bizare, care se regăsesc prea des[23] în colecțiile franceze, care, în universitățile germane, sunt tema unor glume neîncetate despre „erudiția latinilor”, care nu este considerată superioară celei a „Negri Bianchi” (slavilor). În cazul de față, declarațiile lui Salaberry ar putea fi opuse: 1). că deși Grigorie și-a îndeplinit îndatoririle față de Poartă, el nu a avut zelul ardent atribuit lui[24]; 2). că Grigore nu datora nimic Ecaterinei și, prin urmare, nu putea fi acuzat de ingratitudine; 3). este imposibil ca o suverană de o inteligență superioară să se gândească să-l aibă pe acel care o trădase ca prinț. După cum voi dovedi mai târziu, dacă Grigorie a fost ales, pentru a doua oară, la guvernarea Moldovei, aceasta exclude intervenţia Ecaterinei.

 

Ocuparea Bucureștilor i-a făcut pe oamenii de stat otomani să piardă chiar și micul curaj pe care îl aveau, înspăimântați fiind doar de numele Ecaterinei[25]. Printr-o fetvă a muftiului Pirizadé Osman efendi, un egoist ambițios, care, la fel ca mulți alții, arăta un adevărat fanatism pentru satisfacerea interesului personal, se ordona uciderea tuturor românilor care s-au supus rușilor și confiscarea bunurilor lor, condamnând pe femeile și copiii lor să fie îngropați de vii. Prințul von Kaunitz (Cancelarul Vienei – n. n.) nu a dorit să dea crezare unei astfel de enormităţi, care este inspirată, desigur, din „Jupiter orbește pe cei care vor să piardă”[26].

 

Muftiul, care mai mult decât oricine, cu o ușurință vinovată, a contribuit la începerea unui război pentru care țara lui nu era încă pregătită, a continuat să manifeste tendințe belicoase, care îl făceau detestabil pentru ulemale[27]. Dacă acestea nu puteau vedea în ​​fetva decât un act extravagant, ne putem imagina ce efect a produs asupra românilor. În principate, soldaţii nu aveau scrupulele oamenilor iluminați, care se aflau la Constantinopol; și s-au grăbit să profite de fetva, pentru a-și satisface furia sălbatică. Bailul Giustinian face o descriere a comportamentului nefast al mizerabililor[28] care, mai târziu, au fugit ca iepurii din calea batalioanelor rusești. Trupele puţine, care au rămas în tabăra Bibataghi, și cele care se străduiau să ajungă acolo, s-au pregătit pentru toate oportunitățile pe care le-ar oferit apropierea Dunării, de a intra în cele mai apropiate sate românești și de a comite „toate excesele”[29]. Nu i-au tratat mai bine nici pe greci, după ce i-au fost maltratat deja de români, și care, fugiți din calea invaziei ruse, pentru a rămâne credincioși sultanului, au căutat refugiu la gărzile vizirului, care i-au dezbrăcat, i-au băgat în închisori și i-au ucis, sub pretextul că erau spioni inamici, în timp ce liderii erau neputincioși să frâneze nemernica și „lăcomia feroce” a trupelor. Mulți au ajuns, astfel, sclavi[30].

 

Mica Țara Românească a fost mai puțin favorabilă decât alte țări române politicii Caterinei a II-a. Emanuele Rosetti, banul Craiovei, urmaş al unei familii din Liguria, s-a plasat în fruntea partizanilor protectoratului otoman. Niciodată boierii, care nu intenționau să-i rămână credincioşi lui Grigore al III-lea, nu au refuzat să urmeze steagul Banului. Când generalul Stoffeln, trimis în Țara Românească, în ianuarie 1770, a învins armatele noului Serraschier al Moldovei, Abdi-paşa, a dat foc cetăţii Giurgiu[31] și și-a făcut intrarea triumfală în Bucureşti (27 ianuarie 1770), boierii au depus jurământ către împărăteasa (februarie 1770); au oferit comisarilor ei însemnele principatului și au trimis o deputăție, pentru a face cunoscut devotamentul lor față de Rusia[32]. Craiova ar fi fost supusă soartei Bucureștiului, fără rezistența Banului, care, cu ajutorul guvernatorului de la Vidin[33], a izbutit să-i respingă pe ruși. Sultanul i-a cerut lui Rosetti să meargă la București, autorizându-l să guverneze principatul, pe care urma să-l recapete. Rosetti a intrat în orașul acesta la 1 mai 1770, în timp ce boierii au fugit, refugiindu-se în Transilvania sau în Basarabia. Dar, patru luni mai târziu, el însuși a fost nevoit să se retragă la Craiova. Înfrânt la Râmnic (septembrie 1771), a trebuit să se refugieze în Sibiu (Hermanstadt)[34].

 

 

[1] Elia Regnault, Principatés danubiennes, p. 86; Vaillant, La Romanie, II, p. 226.

[2] Elia Regnault, pp. 86, 87.

[3] „Ziua nefericită de 9 septembrie a produs atâta tristețe în Divan și atâta dispersie în armată, încât nu a fost posibil să se ascundă demoralizarea generală, iar mulţimea milițiilor s-a redus la un număr mic de ieniceri, de spahii și tătari, care, împreună cu vizirul actual, Moldovangi, s-au retras la sediul lor din Hantepsi. Detaliile luptei vor fi ajuns la Curtea din Viena, unde au apărut rapoartele scrise Petersburgului de generalul Gallitzin, în momentul victoriei și al fugii otomanilor, cu toate că severitatea Porții a putut să țină ascunse veştile aproape două luni. La câteva zile după retragerea vizirului, a apărut, în apropiere cazărmii din Hantepsi, un mare număr de cazaci! Rușii, după ce au intrat în Iaşi, ​​capitala Moldovei, au ajuns în spatele otomanilor, comandaţi de aga ienicerilor și au adus confuzie în toată armata turcilor, care, în dezordine, a ajuns la Dunăre, făcând tabără la Isaccea, pe la jumătatea lunii octombrie” (Scrisoarea bailului, Pera, în 3 noiembrie).

[4] „Bate tătari şi lehi, turci, unguri” şi ruşi, spune un cântec popular.

[5] „Provincia distrusă de ei (otomanii), în timp ce trebuiau să se apere” (Scrisoarea bailului, Pere, 3 noiembrie 1769).

[6] Istoria acestui război poate fi citită într-o descriere neinspirată, publicată Veneția, în 1771.

[7] „Armata navală a Mării Negre se reformează, în acest loc, foarte încet și într-un cadru nefericit, deoarece nu a putut să se ascundă de privirile nimănui, când s-a crezut că distrage oamenii cu anunțul unei victorii. … Dintre succesele terestre, deși Porta primește curieri în fiecare zi, nu transpare nici o știre, cu excepția celei a victoriei menționate, care s-a răspândit vulgar, fără a putea totuși să facă zvonul credibil” (Scrisoarea bailului din 2 octombrie 1789).

[8] Savantul istoric al Imperiului Otoman dezaprobă „moliciunea și prostia” lor, care au înlesnut planurile Ecaterinei a II-a (Hammer, cartea LXXIII).

[9] „Blestemele și cele mai insultătoare cântece satirice sunt cântate pe străzi și în taverne, împotriva Marelui Sultan, după întoarcerea armatei navale, care ar arăta numărul nemulțumirilor” (Scrisoarea bailului din 17 octombrie 1769).

[10] „Ienicerii nu par dispuși să se întoarcă la Înaltul Război#, scrie bailul, după ce a constatat „degradarea spiritului cu care s-au întors la casele lor, fără bani și fără arme” (Scrisoarea din 2 octombrie).

[11] Disprețul suprem al albanezilor față de turci reiese clar din proverbul „Osmanul este bun numai de mâncat”. Se știe că şi călătorul francez Lejean a fost uimit de lăcomia lor atât de diferită de sobrietatea rasei greco-romane.

[12] „Se spune că Marele Sultan a promis un fel de logodnă, în principal bosniacilor și albanezilor, din rândurile cărora intenționează să facă un mare corp al armatei sale, în primăvara viitoare” (Scrisoaea bailului, din 2 octombrie. Aceasta o repetă și în alte scrisori, începând cu 3 noiembrie).

[13] Veggansi şi rapoartele bailului din 17 octombrie şi 3 noiembrie 1769.

[14] „Rușii au trimis un detașament mare la Bucureşti, capitala Țării Românești a Turciei. I-au alungat pe cei câțiva turci, care se aflau în ea, și i-au făcut pe Prințul Țării Românești, împreună cu fratele și fiul său, prizonieri de război, ducându-i la Iaşi” (Arhivele din Veneţia, Avvisi politici din Viena, comunicate de Senat ambasadorului de la Roma, Nicolò Erizzo, în 13 ianuarie 1769). Într-o scrisoare a bailului este indicată partea care a trădat în această catastrofă. „Înfrângerea otomanilor, care s-au retras la Galaţi, pe care am descris-o Excelențelor Voastre în trecutul apropiat,schimbându-se doar câteva circumstanțe, în ceea ce-l priveşte pe Principele Moldovei, despre care s-a crezut că este mort, iar acum se spune că este doar rănită, iar despre celălalt Principe, din Țara Românească, s-a spus că a fost luat de ruși, în luptă, în timp ce astăzi se știe că a fost arestat, împreună cu fiul său, la București, prin trădarea unuia dintre principalii boieri din țară, care, simpatizând cu rușii, le-a facilitat intrarea în Țara Românească” (Scrisoarea bailului Giustinian, Pera, în 3 ianuarie 1769).

[15] Zice Hammer: „Reședința prințului Grigorie Ghika”, iar autorul Romaniei, carte care a atras asupra lui Carra o mare cantitate de glume destul de străine istoriei, spune: „Palatul fiscal”. Voi arăta mai târziu pe ce se baza Carra și de ce născocirile sale sunt prea dese sau prost copiate.

[16] Hammer, Carte LXXIII: „Întregul oraș s-a umplut de strigătul „Stupai! Stupai!” (Continuați! Continuați!)”.

[17] Kogălniceanu, La Dacie, p. 496.

[18] Engel, II, p. 29.

[19] Fotino, II, p. 337; Vaillant, II, p. 227.

[20] „Cu fratele și cu vărul”, se spune în scrisorile venețiene. Kogălniceanu spune „cu fratele său, Matteo” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 406).

[21] Biographie universelle, de Michaud, articolul Salaberry.

[22] Biographie universelle, de Michaud, articolul Ghica.

[23] Lacunele nu sunt mai puțin ciudate decât erorile. S-ar părea că existența Orientului Creștin nu este cunoscută pentru majoritatea autorilor acestor publicații.

[24] Altfel Vergennos nu l-ar fi acuzat că s-a înclinat prea mult Rusiei, pe când era Mare Dragoman.

[25] Așa cum a spus bailul, „nu există nici o indicație de disponibilitate voluntară în națiune de a susține, cu fermitate, puterea armelor otomane” (Pera, 3 noiembrie 1769). Atitudinea grecilor a provocat tulburări la fel de mult ca cea a românilor. Se răspândise zvonul că o flotă rusească a pornit din Marea Baltică, iar bailul scria: „Excelențele voastre cu înțelepciune vor ști ce tulburări ar putea produce apariția unei flote ruseşti, care s-ar ivi undeva, în Arhipelag” (Bujukdere, în 17 octombrie 1769).

[26] „Sunt informații în Gallipoli că acolo a fost trimis un hatişerif al Marelui Cultan, prin care a ordonat tuturor ienicerilor să meargă în Țara Românească şi în Moldova, pentru a jefui cele două principate, care au făcut cauză comună cu ruşii. Li s-a poruncit să se ferească de hărțuirea adevăraților credincioși ai Porții” (Saint-Piiest, ministrului, Constantinopol, în 10 ianuarie 1770). Vezi şi raportul lui Thugut, din 4 decembrie 1700.  Întrucât Kaunilz era oarecum neîncrezător, Thugut a trebuit să trimită o nouă scrisoare. Dar turcii nu au negat faptul, confirmat și de istoricul Vassif, și de colecția de fetvas ale muftiului  Durrizadè. Mulţimea nu sprijinea un punct de vedere mai beligerant, căci se temea de umilințele păcii. „Deși oamenii detestă public războiul, ei fac crize de furie împotriva celor care au promovat o pace dezavantajoasă” (Scrisoarea bailului din 3 ianuarie 1769).

[27] „Efectele crude ale permisiunilor date de Pașă trupelor de a-i trata pe moldoveni și pe valahi ca rebeli, inamici ai Marelui Sultan, încep acum să se vadă” (Scrisoarea bailului Giustinian, Pera, în 3 ianuarie 176 9).

[28] „Cu astfel de soldați, spune un istoric favorabil turcilor, a fost imposibil să se susțină lupta” (Lavallée, Histoire de l’empire ottoman, II, p. 224).

[29] „Ei comit tot felul de excese” (Scrisoarea bailului din 3 ianuarie).

[30] „Se dezbracă, se omoară sau cel puțin se pun lanțuri” (Scrisoarea bailului din 3 ianuarie). În aceste războaie de rasă și religie, jalnicii au concurat pentru cruzime. Nu mai vorbim de faptul că şi  creștinii i-au masacrat pe bătrâni și pe copiii turci din Basaradschik – oraș fără apărare –  aruncându-i peste ziduri (Journal militare autrichien, III, 98). Se știe ce excese au comis cruciații.

[31] Port din Valahia, pe Dunăre, la 70 km sud de Bucureşti.

[32] Hammer (lib. LXXIH) nota cu cât de zel au favorizat cucerirea.

[33] De aici a apărut zvonul, în 1771: „Suntem siguri că Prințul Țării Românești s-a retras la Vidin, fără a arăta nici cele mai mici resentimente” (Extras dintr-o scrisoare trimisă de Saint-Piest, de la Valcroissant, Rusciuk, în 20 ianuarie 1771). Rosetti a fost chemat la tron ​​de către Sultan, fiind considerat acum, la Constantinopol, drept principele Țării Românești.

[34] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 300-306


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (II)

 

Funcțiile Marelui Dragoman au fost, apoi, încredințate lui Karadja, fiul interpretului din Olanda, cu care tatăl lui Grigorie nu era de acord. Se pare că, de data aceasta, Sultanul a ezitat să-l trimită pe Grigorie la Iaşi, așa cum se presupune că ar fi vrut să facă, atunci când a venit, şi i-a încredințat tronul Țării Românești.

 

El se va opune, apoi, Hanului Crimeii, care arăta o apropiere prea mare față de Prusia[1]. Și întrucât Frederick nu a cruțat nimic pentru a-şi menţine partizanii din Constantinopol[2], Padişahul era convins că supuşii săi nu erau deloc interesați. Dar, în toată această aventură, se pare că Grigorie a păstrat o atitudine rezervată și prudentă, care se potrivea poziției sale. Baronul von Hammer nu-l menționează niciodată personaje devotate regelui Prusiei; Vergennes, prietenul său[3], vorbește doar despre „legăturile sale intime” cu englezii[4] și, mai târziu, despre înclinația sa pentru ruși[5]. Mai târziu, Hanul din Crimeea va cere ca Grigorie să fie ridicat pe tronul Țării Românești, deoarece îl considera drept singurul capabil să se opună planurilor de cucerire ale Catherinei a II-a.

 

Nu este mai ușor în Orient, decât în ​​Occident, să afli care sunt adevăratele simpatii ale diplomaților şi cui (pentru a spune unul dintre ei) „cuvântul i-a fost dat pentru a ascunde gândul”; iar aliații de ieri devin, adesea, dușmanii de mâine. Prin urmare, dacă se dorește să se judece imparțial comportamentul oamenilor de stat, este necesar să se țină seama foarte puțin de discursurile și sentimentele pe care și le atribuie aceştia și să se acorde atenție numai faptelor decisive[6].

 

Grigorie Ghika l-a înlocuit, pe tronul Ţării Româneşti, pe Grigorie al II-lea Callimachi, mutat în Moldova, într-o perioadă în care declinul Principatului s-a înrăutăţit şi mai mult; decadența o atribuia un contemporan mai ales schimbării permanente a principilor și obișnuinței Porții de a înmulţi numărul de familii admise la guvernarea Principatelor. Baronul von Tott, care a vizitat Moldova, în timpul domniei lui Grigorie Callimachi, a spus: „Acele popoare, guvernate, de mult timp, de prinții lor impuşi, trebuiau să știe că despotismul provine din schimbarea domnilor, în conformitate cu voința Porții Otomane. Moldova și Țara Românească[7] au fost supuse, inițial, unor tributuri foarte mici; se bucurau de o umbră de libertate. Dacă principii lor nu erau oameni de merit[8], ei aveau cel puțin iluştri dumnezei, în care îşi puneau toată speranţa, iar în aceștia națiunea greacă și-a recunoscut zeii săi vechi[9]; dar în cele din urmă totul a fost confuz[10].

 

Din scrisorile Ministerului Afacerilor Externe al Franței, reiese că Grigorie al III-lea Ghika trebuia să țină cont, mai ales, de treburile Poloniei. Moartea regelui Augustus al III-lea (5 octombrie 1763), care a avut loc cu puțin timp înainte de momentul în care Grigorie a pus stăpânire pe tronul Moldovei, i-a aruncat pe polonezi într-una dintre cele mai dăunătoare crize pentru țările în care coroana nu este ereditară. Regele Prusiei, care aștepta, cu binecunoscuta sa tenacitate, să pregătească o împărţire a Poloniei, a atras de partea sa pe Ecaterina a II-a, germană ca şi el, care a devenit împărăteasă în 1762. Diplomația franceză, care nu era în niciun caz contrară planurilor acelor suverani, a fost condamnată la neputință, deoarece agenții francezilor erau destul de incapabili[11]. Partida care se împotrivea planurilor prusaco – ruse îl avea pe generalul Coroanei, Branicki, în rândurile sale. Folosind puterea care i-a fost acordată, prin obișnuința de a intra în relații cu Marele Vizir, a fost ales să reprezinte Polonia, la Constantinopol, Stankiewicz. Însă a învins partea adversă, condusă de Stanislaw Poniatowski, care, cu sprijinul regelui prusac, l-a înlocuit pe Alexandrowitz. Poarta, influențată în direcția opusă, de ambasadorul francez și de ministrul Prusiei, susținut de ministrul rus, nu știa pe cine să recunoască. Într-o scrisoare a lui Vergennes, a fost descrisă o piață emoționantă a acestei tergiversări, când se apropiau termenul: „În scrisoarea mea din 18, am avut onoarea de a anexa comunicarea făcută de mine Porţii, cu o zi înainte. Am explicat, într-un mod suficient de precis și distinct, pentru a nu lăsa niciun dubiu, că Franţa nu dorește să recunoască alegerile făcute în Polonia. Totuși, aici este o schimbare, care va fi mai durabilă în deciziile acestui guvern și pe care am motive să cred că este rezultatul unei conferințe, care a avut loc în aceeași zi, în prezența Marelui Sultan. După ce am vizitat pe secretarul ambasadei, pentru a-i mulțumi lui Reis Efendi pentru încrederea pe care mi-a acordat-o, ministrul turc, după complimentele obişnuite de amabilitate, m-a rugat expres că vă conving să fiți și dumneavoastră de acord să i se acorde lui Alexandrowitz încrederea, ceea ce nu aduce consecința recunoașterii lui Poniatowski ca rege al Poloniei, care, deocamdată, nu este o problemă.

 

Dar, deoarece nu ascultă orbeşte de miniștrii puterilor cu care Poarta este în război deschis și pentru că Poarta nu crede că trebuie să împiedice împărţirea Polonia, el a fost nevoit să aștepte mult timp la graniță, atunci când a venit aici și i s-a acordat o audiență, prin care i s-a spus că va exista o deliberare, cu privire la ce recunoașterea care trebuie făcută. Nu înțeleg cum este posibil să admitem ministeriatul unui prinț și să nu recunoaştem titlul în virtutea căruia își îndeplinește misiunea. Dar, întrucât Poarta se adaptează, de bună voie, la exemplul celorlalți, poate că aceasta este doar o imitație după cea folosită la încoronarea regelui Augustus al III-lea”[12].

Întrucât Alexandrowitz a trebuit să aștepte mai mult de un an la granițele Moldovei, pentru ca ezitările turcilor să se încheie, Grigorie a fost implicat, în mod natural, în această aventură ciudată; și a avut o corespondență cu Hanul Crimeii, Selim-Ghirai[13], despre întâmplările foarte importante, care au avut loc în Polonia. Hanul, care a văzut, cu siguranță, cât de grotescă era atitudinea Porții, dar nu putea, pe de altă parte, să se îndoiască de încetarea acelei comedii, l-a sfătuit pe domnitorul moldav să-l întâmpine pe Alexandrowitz și se pare că Grigorie[14] a împărtășit această opinie[15]. Grigore Callimachi a îndrăznit să se arunce în mijlocul acelor dificultăți, care aveau să-i provoace moartea[16], înlocuind pe prințul Moldovei[17], la sfârșitul anului 1766.

 

Când în noiembrie 1768, Grigorie Ghika a fost numit domnitor al Țării Românești, complicațiile, din care Callimachi nu a fost în stare să scape, au devenit inextricabile. Principatul, străbătut mereu de agenții pricepuți ai Ecaterinei, erau într-un vânzoleală de nedescris. Un scriitor moldovean, favorabil protectoratului rus[18], îl acuza pe Grigorie că a acceptat guvernarea Principatului în circumstanțe în care va fi obligat să „acționeze împotriva creștinilor” și presupunea că domnia unui prinț, capabil de o asemenea enormitate, trebuie să fi făcut parte dintr-o serie de fapte rele. Când așteptăm ca şi creștinătatea să pună în practică maximele pașnice ale Evangheliei, la care nu s-a gândit încă, vom vedea, în continuare, ce adepți ai războiului are creștinismul, unii, de multe ori, gata să facă alianțe cu guvernele diferitelor secte și religii. Este adevărat, însă, că venirea lui Grigorie Ghika la București, pentru a reprezenta puterea protectoare, într-un moment în care valahii i-au favorizat pe dușmanii săi[19], şi nu a putut conta pe simpatia lor, trebuind să se aștepte la o opoziție acerbă peste tot, a fost riscantă. De fapt, această opoziție a izbucnit, atunci când a fost instalat la București. Deși Sultanul a considerat drept prudentă ocuparea capitalei de către trupele turcești[20] și trimiterea unui nou protector otoman în Principat, Ghika devenise atât de nepopular, încât clevetismul, întreţinut de agenții Ecaterinei a II-a, a găsit adepți chiar și printre boieri. Grigorie Ghika a fost învinovățit nu numai pe turci, ci și de greci, acuzați că îl însoţesc pentru că a aduna bogății și onoruri. Grigorie, care cunoștea țara suficient pentru a ști că această tulburare îi va face situația mai precară și mai dureroasă și nu avea nici o îndoială că fiecare protectorat impune sarcini grele celor care sunt nevoiți să îndure, nu putea să-i ajute pe cei care s-au recunoscut instrumente orbe sau patrioți exacerbaţi să vadă toată seriozitatea circumstanțelor. Şi unii, și ceilalţi l-au acuzat, cu siguranță, pe literatul prinț de „nedreptatea și cruzimea (cu) care s-a arătat oamenilor din casta, deşi era de o blândețe neobișnuită”[21]; aceștia l-au făcut responsabil pentru jafurile și indisciplina turcilor[22]. La rândul său, dezgustat de acel ferment, ale cărui consecințe le-a considerat trecătoare, Ghika a fost probabil influenţat să-i considere trădători pe toți cei care, într-un fel sau altul, au arătat că au acordat puțină atenție persoanei și autorității sale şi prea multe amintiri strămoșilor săi, încercând să-l intimideze cu revolte; și se va vedea, mai târziu, că ar putut contracara pericole mult mai grele.

 

După câteva luni, războiul i-a obligat pe prinț și pe supușii săi să stea de partea Porţii. Pe 22 ianuarie 1769, colane de cavalerie se îndreptau spre Palat. Sultanul, temându-se că valahii se vor întoarce împotriva lui, i-a obligat pe cei mai bogați boieri și comercianți din Țara Românească să-și trimită bunurile la Constantinopol[23].

 

Pe 23 ianuarie, Hanul Crimeii începuse ostilitățile, cu 100.000 de luptători. Baronul von Tott, în Mèmoires sur les Tartares, a descris această campanie, căreia i-a fost martor, în cel mai curios mod posibil[24]. La o lună după această expediție, a murit adversarul înflăcărat al rușilor. Moartea lui Krim-Ghirai a fost un eveniment cu consecințe mult mai grave[25], deoarece el a fost ucis. Potrivit baronului von Tott, autorul crimei ar fi fost grecul Siropolo din Corfu „mare chimist, doctor al prințului Țării Românești și agent care acționează în Tartaria”[26]. Dacă Hammer[27] ar fi examinat cu atenție povestea baronului Tott, poate că nu ar fi fost mai convins decât miniștrii Hanului, care nu au ajuns niciodată să descopere dovezile crimei, atribuită de Tott lui Syropol[28]. În guvernările din vremurile vechi s-au atribuit, cu ușurință, otrăvirea şi moartea oamenilor care ar fi putut exercita o mare influență în epocă. Oricare ar fi cauza morții Halui, nici Tott și nici Hammer nu atribuie nici o culpă lui Grigore al III-lea Ghikae. De fapt, prințul nu avea niciun motiv să scape de Han. Nu numai că Hanul nu i-a făcut nici o nemulțumire, dar a contribuit la ridicarea lui tronul Țării Românești[29]. Hanului Krim-Ghirai i-a urmat Devlet-Ghirai, prințul incapabil.

 

Împărăteasa Rusiei, care a văzut, cu bucurie, că un bărbat de temperamentul lui Devlet a înlocuit un inamic înfricoșător, nu conta doar pe erorile dușmanului, a cărui incapacitate îi era cunoscută. Știa foarte bine cum încearcă nunţiul austriac Thugut să-şi promoveze proiectele sale[30], că planurile lui erau facilitate de „răul în extragerea porţii stricate din usciori”; și se pregătise să le pună în acțiune, atacând turcii dinspre nord, din est, din vest, cu forțe puternice.

 

În timp ce Marele Vizir era încă pe drum, Prințul Gallitzin a trecut Nistrul și a asediat Hotinul[31]. Însă atacul a fost respins și Gallitzin a trebuit să treacă, din nou, dincolo de Nistru. Prinții din Țara Românească și Moldova au primit, apoi, ordine de a trimite muncitori, pentrz refacerea fortificaţiilor acelei cetăţi importante[32]. Înfrângerea rușilor, la Hotin, i-a făcut pe turci tare mândri, astfel încât sultanul şi-a luat porecla de Ghazi, adică de campion al Credinței.

 

Marele vizir Mohammed Emin Pașa, succesorul lui Hamza Pașa, care a ținut sigiliul Sultanului doar şase săptămâni, după căderea lui Muhzinsadé, și-a dat seama că era periculos să îl apere pe Prințul Moldovei. Prin urmare, a traversat Dunărea și a venit în tabără la Khandepé (Dealul Hanului), pe Prut, la cinci leghe de Iaşi și cincisprezece de Hotin. Pornise în marş din Bender, a instalat tabăra pe Jassydepé (Dealul umed) și apoi s-a întors la Khandepé (Dealul Hanului). Locotenenții săi cei mai experimentați, după ce l-au forțat pe prințul Gallitzin să se retragă peste Nistru, pentru a doua oară, s-au revoltat împotriva unui lider care a compromis armata, l-au pârât la Constantinopol și acesta a fost decapitat, împreună cu Grigorie Callimachi[33] și marele Dragoman Şuţu (Sutzo).

 

Marele Vizir a fost înlocuit de Ali Moldovandji (negustorul de sclavi moldoveni) care, bătut de ruși[34], nu a putut împiedica capturarea Hotinului, cheia Moldovei, care a fost ocupată, de fapt, la 18 septembrie 1769. Marele Vizir, văzând că armata lui era pe punctul de a se preda, el a fost nevoit să se retragă, din nou pe Khandepè (Dealul Hanului)[35]. Acolo, înainte de a lua drumul către Isakdji, unde armata otomană a ajuns în cea mai mare tulburare, a avut loc un consiliu de război, la care s-a decis ca o întărire cu o trupă de o mie de luptători să fie trimisă lui Abaza Mohammed Pașa, pentru a apăra Moldova. Ca și prințul Țării Românești, Abaza a primit ordine să se arate neiertător cu toți românii care aveau simpatii pentru inamic.

 

Dacă Abaza și Grigore al III-lea Ghika ar fi interpretat literalmente aceste instrucțiuni, multe ar fi avut de făcut. Moldovenii au trimis un mesager la împărăteasa Rusiei, prin care au rugat-o să „le acorde protecția ei, obligându-se să furnizeze 4.000 de recruți, urmând să mai recruteze 12.000, și să asigure aprovizionarea pentru 8.000 de luptători”. Petiţia însemna o reacţie dârză la principiile trimise de Poartă[36][37].

 

 

[1] Athanasius Comnenus Ypsilanti, scritorul grec, în istoria sa nepublicată spune că, în 1762 „Pacea, negociată mult timp, prin ultima încercare între Imperiul Otoman şi regele Brandenburgului, a fost încheiată în decembrie a acelui an. Ministrul care s-a ocupat de afacere a fost, apoi, primit în audiență și a oferit Sultanului și Marelui Vizir cadourile bogate, pe care le-a adus. După armeanul Mosco, şeful ambasadei engleze şi dragomanul Porţii, Grigorie Ghika s-au ocupat de această negociere”. Ypsilanti adaugă că Sultanul, crezând că a primit o „sumă mare de bani”, s-a arătat binevoitor față de el și că, atunci când Hanul Crimeii a propus să-l numească voievod al Țării Românești, el s-a opus inițial, cerându-i „să-și amintească de conduita sa în afacerea din Brandenburg”. Pare curios faptul că Mustafa al III-a ridicat, în acea epocă, o obiecție pe care trebuia să o facă, mult mai natural, în 1765. Prin urmare, toată această poveste este foarte îndoielnică.

[2] Ali, intendentul lui Raghib, a primit jumătate de milion de la Prusia.

[3] Se pare că s-a îngrijorat foarte mult de nenorocirea (pe care o numeşte „circumstanță tristă”) care l-a lovit pe Grigorie, în 1752), își amintește că chiar și casa tatălui său a fost arsă. Aceste dezastre, în capitala Imperiului Otoman, se petreceau frecvent.

[4] Scrisoarea din 4 august 1758.

[5] „Interpretul Porții a fost schimbat, dar, deși era prietenul meu personal, nu regret, pentru că a fost afectat de religie și de interesul rușilor” (Cavalerul Vergennes, către ministru, în 1 aprilie 1764).

[6] Oricare ar fi fost relațiile anterioare ale lui Grigorie cu Prusia, din Arhivele din Berlin rezultă că a fost în relații mai bune cu Frederick al II-lea abia atunci când a fost chemat să guverneze Moldova, pentru a doua oară.

[7] Potrivit lui Tott, „cele mai frumoase două provincii ale Imperiului Otoman”.

[8] Nici o afirmație nu este mai îndrăzneață decât aceea de a refuza „meritul” tuturor principilor secolelor XVII și XVIII. Carra însuși este ușor de negat, căci, vorbind despre „tânărul Maurocordato”, care a trăit la curtea lui Grigorie al III-lea, în timpul celei de-a doua domnii în Moldova, cu o rentă acordată de prinț, spune că familia Ghika, „pe parcursul a 200 de ani, a întărit gloria și prosperitatea otomanilor” (Histoire de la Moldavie, 1776). Rizo Nérulos, fost ministru în Rumenia, demult contrariat de opiniile Baronului von Tott, considera pe prinții străini drept singurii autori ai situației de pe malurile Dunării, prin care „valahii și moldovenii” s-au scufundat în atâta întuneric; nu au fost, printre ei, nici un fel de educație, nici comerț, nici industrie – o absență perfectă a civilizației. A noua parte a solului rămânea necultivată, iar principalele elemente ale economiei rurale au fost mereu ignorate. Gspodarul grec a civilizat cele două principate. „După ce am vorbit despre instituția școlilor și a tipografilor, despre abolirea sclaviei monstruoase, care a existat în ele” (Riforma Mavrocordatos –Ghika). „Introducerea grâului turcesc a însemnat, în Principate, într-adevăr singura resursă”. Apoi, Riso adaugă: „Au tradus Biblia în limba națională, cântecele sacre și liturghia Bisericii răsăritene… Au fost legiuitorii celor două provincii: ba chiar și în prezent (Alexandru-Ioan I a introdus, ulterior, codul napoleonean) rămân la coduri întocmite de acele principii introduse Iustinian” (Cours de littérature grecque modèrne, perioada I, p. 24). Potrivit obiceiului vremii, Rizo a numit „ale gospodarilor greci” toate principiile de origine non-română.

[9] Aluzie la familia Cantacuzino, care şi-a disputat tronul începând cu primul Ghika, pe care Carra o numește „familie imperială”.

[10] Baronul von Tott, Mémoires sur Ies Turcs, partea a II-a, p. 24. Ar fi mai exact, în locul sintagmei „bătrâni stăpâni”, să se spună bărbați mai „capabili să guverneze”.

[11] „Nici unul dintre trimișii sau oamenii de afaceri francezi, de la Curtea Rusiei, nu a atenuat influența… și câmpul de bătaie a rămas pe mâinile agenților pricepuți ai lui Frederick II. Din aceasta a apărut împărţirea Poloniei și a altor ţinuturi” (La Cour de Russie il ya cent ans, Berlin 1858).

[12] Scrisoarea lui Vergennes din 20 iulie 1765. Într-o scrisoare anterioară, din Constantinopol, la 7 august I764, de la Vergennes, există o imagine mai completă a politicii stânjenite a Porţii, care și îndrepta susţinerea către Marele Conte Branicki.

[13] „Întrucât Prințul Moldovei nu mai comunică noutăţile din Polonia Hanului din Crimeea, el poate fi informat doar despre acesta, pe jumătate, din M … (aici numele lipsește în scrisoare), (Scrisoarea de la Fornetti către Cavalerul de Vergennes, din  31 ianuarie 1765). „Prințul Moldovei l-a informat pe  Hanul tătarilor că Dieta Poloniei va fi adunată în scurt timp, că Rusia a adus mai multe regimente în regatul respectiv și că intenționează să aducă şi mai multe, în special din partea Ucrainei” (Fornetti, lui Vergennes, 21 iulie 1766).

[14] Un document, păstrat în arhivele din Viena și datat în Iaşi, 2​​0 martie 1766, vorbește despre relațiile cu Alexandrowitz, pe care le-a avut, în numele domnului său, „Panagiodoro, marele camerist al serenisimei înălţimii Grigorie Ghika, principe al Moldovei”. Afirmația lui Carra, potrivit căreia „titlul de Altezza serenissima a fost dat prinților din Țara Românească și Moldova de către Republica Venețiană” nu este susținută de nici un document. Acest scriitor inexact ar fi trebuit să spună că titlul „le-a fost dat” de Republică.

[15] „Cât despre Alexandrowitz, consulul i-a spus totul despre el. Hanul nu avea nici o îndoială că, dacă prințul Moldovei era instruit să facă față dificultăților apărute , odată cu ivirea acelui trimis, polonezii trebuiau să fie fericiți să aibă un astfel de mediator. Hanul, care nu a ignorat serviciile oferite de către Gospodar despre opinia consulului, a scris la Poartă” (Scrisoare de la Fornetti către Cavalerul de Vergennes, din 10 aprilie 1766).

[16] Inutil să spun, el a preluat tronul. Despoţii au avut plăcere în proscripții, pentru dragostea de aur.

[17] Vergennes: Mila lui Grigorie a fost în măsură, până la limitele voievodatului său, să urmărească dezvoltarea afacerilor Poloniei… „Acum nu sunt în măsură să satisfac interesul sau curiozitatea Porţii. Și mă tem că corespondența pe care ai autorizat ca Gerault (agent francez în Polonia) s-o ţină cu mine, nu suferă nici o interdicție, în urma scrisorilor prințului Moldovei” (Cavalerul de Vergennes, către ministru. Constantinopol, în 14 februarie 1767).

[18] A se vedea La Dacie, p. 403.

[19] „Toți oamenii au beneficiat de victoriile rușilor” (Dacia).

[20] Engel, Geschichte der Moldau und Walachey, II, p. 27.

[21] Autorul Daciei dă glas acestor sentimente. Dar nu citează nici o mărturie a vremii și este combătut de contemporanul său Raichevich, de asemenea de Carra, care l-a cunoscut personal pe Grigore al III-lea Ghika și care a văzut totul în negru, țară, oameni și prinț, nu îl acuză niciodată de cruzime. Nu înțelegem de ce, aici, scriitorul moldovean se transformă într-o unealtă, răspândind anecdota îndoielnică îndoială a boierului al cărui costum l-ar fi afectat pe Grigorie. Voi dovedi mai târziu că nici Carra nu are credibilitate.

[22] Kogălniceanu, Dacia, p. 404.

[23] Gebhardt, Geschichte der Walachei und Moldau.

[24] Raportul Hanului, din 3 silkide 1172, este păstrat în Arhivele de la Viena.

[25] „Dezolarea a fost generală; iar frica ne-a cuprins pe toți, în aşa fel, încât cei care dormeau liniştiţi, visau inamicul la porți” (De Tott, Mémoires sur les Turcs et les Tartares, partea a II-a, p. 183).

[26] Tott, II, p. 181.

[27] Hammer, Cartea LXXIII.

[28] „Nici o amenințare nu l-a tulburat …. El a obținut, fără dificultate, pașaportul și biletul de poștă de care avea nevoie pentru a se întoarce liniștit în Țara Românească” (De Tott).

[29] Scriitorul grec Athanasius Comnenus Ypsilanti, în „Istoria” sa nepublicată,scria, în anul 1762, că Hanul Crimeii a insistat, pe lângă Sultan, să-l aleagă pe Grigorie Ghika prinț al Țării Românești. „Așa cum știu eu”, adaugă Kogălniceanu , „care ar putea servi Poarta în timp de război” (Kogălniceanu, La Dacie, p. 404).

[30] „Dacă la aceste încercări se adaugă o frenezie incredibilă, precum şi administrarea defectuoasă a Porții, care se răsfăța fără temei, aceste încercări, care, de ceva vreme, deveniseră mai mult decât un proiect şi ar putea ajuta ca armatele din Rusia să distrugerea Imperiul Otoman, în Răsărit – precum se vede, niciodată o națiune, pe cale de a dispărea de pe scena politică, nu ar fi meritat, mai puțin decât otomanii, compasiunea altor popoare. Din păcate, evenimentele care se petrec acum, în imperiu, vor avea o mare influenţă asupra politicii celorlalte state și va provoca molime nesfârşite și tulburări” (Raportul lui Thugut, din 17 august 1774).

[31] 30 aprilie 1767.

[32] „Pe 27 (7 august a.c.), unele porunci au fost trimise domnitorilor Țării Românești și Moldovei, astfel încât aceștia trebuiau să furnizeze constant un anumit număr de căruţaşi și muncitori, care vor transporta 2.600  de transporturi  de piatră la Hotin, pentru a se repara fortifica piața respectivă, şi provizii pentru garnizoană” (Jurnalul de campanie al Marelui Vizir, în Kan Tepessì – Khaudepé; Arhivele Ministerului afacerilor externe din Paris).

[33] În sentinţă, Grigorie Callimachi este acuzat că şi-ar fi însușit „100 de pungi pentru achiziționarea de alimente”. După cum este clar, turcii au încredințat întâmplător furnizarea de provizii pentru trupe principilor români; o scrisoare franceză o confirmă; iar Grigore al III-lea Ghica a trebuit să se ocupe de aprovizionare, ceva timp după torturarea şi uciderea lui Callimachi. „Prințul Țării Românești a primit ordin să cumpere provizii din Ungaria” (De Saint Priest, ministrului, Constantinopol, 4 decembrie. 1769).

[34] „În sfârșit, pentru diverse indicii ale poporului de drepţi (ulemale) și pentru dispozițiile care s-au luat, a rezultat o faimă generală, care nu a fost refuzată Porta, care, spre mijlocul lunii septembrie, a atacat pe ruşi, urmând o bătălie lungă și sângeroasă, cu împrăştierea totală a armatei otomane și cu fuga vizirului” (Scrisoarea bailului, Bujukdere, în 17 octombrie 1769). „Ziua fericită din 9 septembrie (conform lui Hammer, II, p. 18) a decisă campania” (Scrisoarea bailului, Pera, 3 noiembrie) În Histoire de la guerre entre la Turquie et la Russie, în special, în campania din 1769, cu nouă hărți (Petersburg 1773), există o pictură a bătăliei de la Hotin.

[35] În Constantinopol, a existat o idee confuză despre marșul armatei. Scrisorile „au fost interceptate și dezertorii au fost ținuți departe”, astfel încât, timp de două săptămâni, „orice comunicare a fost întreruptă între Poartă şi trupele care plecaseră de la Hantepsi, pentru a se retrage retrage la Dunăre” (Scrisoarea bailului din 2 octombrie 1769). La 17 octombrie, nu se știa încă dacă Marele Vizir a fost în stare să asigure Isadkij (Scrisoarea bBailului, Bujukdere, în 17 octombrie).

[36] Acest interesant document este reprodus integral de Vaillant, în La Romanie, II, pp. 223-236.

[37] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 290-299


Grigore al III-lea Ghika, principele Valahiei și al Moldovei (I)

 

„Lui Mahmud I (care l-a decapitat pe Alexandru Ghika)[1], care a murit după 24 de ani de domnie, i-a succedat, în 1754, de Osman al III-lea, a cărui imbecilitate nu a însemnat nimic bun pentru otomani. Dar, convins că este incapabil să conducă, el a dat sigiliul imperiului unui om cu un intelect superior, Raghib Mohammed Pascià, deja prieten al marelui dragoman Alessandro Ghika.

 

Raghib a fost Marele Vizir al lui Mustafa al III-lea, care i-a succedat lui Osman, din 1757, când Grigore Ghika a fost investit în funcția de mare dragoman. Datorită intervenției binevoitoare a lui Ulefeld, reprezentant al imperiului Germaniei, cu care marele dragoman era legat de prietenie[2], Grigore a reușit să scape, împreună cu ai săi, de consecințele grave ale decapitării lui Alexandru Ghika. Învățatul Raghib, pe care Hammer îl numește „unul dintre cei mai iluştri oameni de stat din imperiul otoman”[3], a cărui activitate nu a omis nimic, nu a dorit să-l lase pe Grigore să atingă influența tatălui său. Dar fusese impresionat de părerile pe care unchiul noului dragon, Grigore al II-lea Ghika, le-a supus judecății Porţii și de care, într-adevăr, trebuia să se ocupe, căci, pe când era Reis-efendi, Grigore a insistat, cu putere, asupra unei alianțe cu Prusia, căreia se pare că i-a prevăzut un viitor strălucit, alianță pentru al cărei triumf  Raghib a devenit Mare Vizir, în afară de încrederea și de considerația de care se bucura[4], luptând constant împotriva repugnării Porții pentru alte combinații diplomatice, în afară de cele obişnuite, dragomanul cu siguranță nu a putut împărtăşi opiniile sale fără nici o dificultate, primind serviciile inaccesibile, pe care le-ar putea aduce, de la curtea din Viena.

 

Dar, fără îndoială, Raghib nu i-a permis să se plece din acest fel și i-ar fi fost, desigur, dificil (fără teama de a fi acuzat şi de a-și pierde îndatoririle) să lupte împotriva unor proiecte al căror adevărat autor era unchiul său și care încercau să asigure o poziție strălucitoare guvernului pe care l-a servit. Ideea de bază a unor astfel de proiecte a fost extinderea Imperiului Otoman și a Prusiei, în detrimentul Casei din Austria.

 

Raghib, scriitor și poet, comparat de istoriograful Vassif cu Aristotel și Platon, a simțit poate o anumită simpatie pentru monarhul prusac Frederick. Dar nu-l mai respecta pentru adevărul că toate mijloacele i se păreau bune ca să-și asigure locul pe care credea că îi aparține. Marele dragoman, care a fost, de asemenea, foarte educat, care știa turcă, greacă, rusă, franceză și italiană[5], a suferit, probabil, influența unui prinț considerat ca fiind de un intelect superior, chiar şi de către cei care nu-i admirau şi caracterul.

 

Rezultatul acestor prevederi, favorabile ale diplomației otomane, a fost un tratat de prietenie între Prusia și Portă. Pentru a induce acest lucru în propriile sale scopuri, Frederick a folosit de Handen, care era mai bine cunoscut sub numele de Rexin[6]. El a găsit sprijin puternic în ambasadorul Angliei la Poartă, Iacopo Rizo[7], socrul marelui dragoman, în medicul Ypsilantis, în Marele Vizir și în Draco, capuchehaia din Moldova, care a avea mare trecere la Portă. Negocierile au fost purtate într-un secret atât de mare, încât ministerele Franței și Austriei nu au putut să le cunoască în întregime. Tratatul a fost semnat la 29 martie 1761[8].

 

Rezidentul rus și nunţiul austriac, înțelegând toată importanța acestor negocieri îndrăznețe, demne de capacitatea politică a lui Frederick al II-lea, au propus statelor lor să trimită o sumă de câte 100 de mii de ducați, în speranța că, în schimbul mitelor, va fi revocat tratatul, înainte de a fi ratificat. Dar ţarina Elisabeta[9] nu s-a grăbit să ia o decizie și nici Curtea austriacă a Mariei Teresa nu a putut lua hotărâri prompte. Ratificări a avut loc în timp ce încă aveau loc deliberări la Petersburg și la Viena, iar soluţia propusă de ambasadorii Obreskov și Schwachheim a fost ratată.

 

Austria și celelalte puteri catolice nu au avut mai mult noroc nici atunci când au încercat să revendice locurile sfinte din Ierusalim. Nunțiul Schwachheim, ambasadorul Franţei Vergennes, bailul Foscari, ministrul napolitan Ludolf și franciscanul Morewicki, care reprezenta Polonia, nu trebuiau să intuiască dispoziții favorabile în Marele Dragoman, consacrat notoriu grecilor[10],  și care, cu siguranță, nu ar contribuit foarte mult la obținerea, de la Padişah, a hatişerifului care să îi pună pe creştin în posesia sfintelor locuri.

 

Ambasadorul Franței se expusese şi altei nemulţumiri, protestând împotriva torturării[11] a unui comerciant[12] originar din țara sa (14 martie 1760), care, devenit boier al Moldovei, ar fi luat parte la uneltirile lui Constantin Racovitza, încă exilat la Lemnos, după cum susține Hammer, dar care „boier” locuia la Constantinopol și dorea să provoace o mișcare în favoarea lui printre moldoveni[13].

 

Moartea lui Raghib (1763) a fost un eveniment și mai remarcabil, prin faptul că relațiile pe care cel mai educat Marele Vizir a vrut să le facă cu Prusia puteau schimba complet situația din Europa. Proiectul unei alianțe ofensive și defensive, dăunătoare pentru Casa Austriei, ignorată de Schwachheim, a fost descoperită de nunţiul Penkler după moartea lui Raghib, al cărui nume este bine cunoscut străinilor care vizitează Constantinopolul, pentru frumoasa bibliotecă pe care a donat-o orașului. Cu „sultanul poeților Rumeliei”[14] și „președintele vizirilor”[15], cum îl numeau istoricii otomani Djavid Ahmed-bey și Vassif, ultimul ministru al acelui imperiu care, de fapt, îşi merită numele Grande[16], politica pe care părea să dorească să o adopte Porta, trebuia să dispară cu atât mai ușor, deoarece Mustafa al III-lea avea o înclinație personală pentru Viena, și nu pentru Berlin. Dar, pentru această politică, al cărui adevărat autor este Grigore al II-lea Ghika, anumite puncte de vedere erau necesare și o perseverență, la care oamenii de stat din Turcia nu mai erau susceptibili. Se pare că Raghib, prevăzând o reacție împotriva sistemului pe care l-a urmat și o cădere aproape, a refuzat să respectă avertismentele medicilor privind pericolul de moarte care îl pândea pe Mare Vizir[17]. Raghib a murit curând, după o guvernare de 6 ani, iar Sultanul s-a grăbit să-i confişte averea, calculată la 60.000 de saci; iar confidentul său persan, Ali, care îl ajutase în mod activ în Prusia, a fost trimis la moarte.

 

Hamid-Hamza i-a urmat lui Raghib, fiind favorizat de padişah[18], care era fericit să aibă un vizir mediocru, incapabil să-i supere favoriții[19] şi care a fost Mare Vizir[20] doar șase luni, după care a fost a înlocuit cu Bahir Mustafà Pascià (2 octombrie 1764). Un germene de insurecție și tulburare, care au fermentat în întregul imperiu, în cele câteva luni de administrare a lui Bahir Mustafa, au produs căderea acestuia (în 29 aprilie 1765) și, în cele din urmă, moartea sa tragică. Capul i-a fost aruncat în pragul Sublimei Porţi.

 

După ce Raghib a murit, partida favorabilă alianței prusiene a încercat să-și continue politica, dar a suferit deja o înfrângere, într-un consiliu ținut la Serai, cu șase luni înainte de moartea lui Raghib (14 octombrie 1764), în care planul unei alianţe ofensive şi defensive cu Prusia a fost respins. Și Raghib a fost nevoit să se refere la o scrisoare primită de la plenipotențiarul prusian Rexin, prin care acesta pretindea un refuz oficial al Padişahului[21]. Cu toate acestea, Hamza-Hamid, protejat de Raghib, nu a dorit să renunțe la planurile acestuia și a trimis un ambasador la Berlin, cu un dar estimat la 20.000 de piaştri[22]. Raportul misiunii lui Ahmed[23] a fost păstrat acolo, Ahmed scriind că a fost uimit de activitatea prodigioasă a lui Frederick și de grija cu care s-a ocupat de organizarea armatei sale, însă eforturile lui Rexin, de a obține tratatul de prietenie, drept un tratat de alianță ofensiv și defensiv, nu a avut mai mult succes decât înainte de moartea lui Raghib. Proiectul de tratat descris la noi conținea 11 articole, a căror executare ar fi influențat foarte mult situația din Europa de Vest și de Est.

 

Dar Penkler și Vergennes s-au luptat puternic cu acel proiect, întrucât Viena și Paris se temeau, într-un fel, de ambiția regelui Prusiei. Rusia a fost întărâtată împotriva lui Rexin, pentru strădaniile neclintite în defavoarea guvernul său şi a primit rechemarea, fiind înlocuit de maiorul Zegelin. Mai mult, influența marelui dragoman nu s-a limitat doar la relațiile externe, ci a fost foarte considerabilă şi în rândurile națiunii grece.

 

Elenii erau divizaţi în două; dușmanii oricărei noutăţii, ei au rămas complet străini de mișcările filozofice și științifice, care au transformat toată Europa, în secolul al XVIII-lea. Elenii instruiţi semănau cu adversarii progresului, găsiți în Franța, în secolul precedent, de Descartes și urmăreau cu fidelitate formulele unui scolasticism steril și discreditat, pe care în mod greșit îl considerau ca fiind filozofia lui Aristotel[24]. Ceilalți doreau să se întoarcă la linia tradiţională elenă, care a creat sau a divizat știința[25], la locul pe care deja l-a ocupat în Orient, începând cu toate științele care se răspândesc în splendoarea vie a societății occidentale, căreia în înlesneşte o dezvoltare prodigioasă[26]. În ciuda instinctului conservator al clerului în general, în biserica greacă au fost câțiva preoți care au favorizat aceste tendințe progresive. Marele dragoman, „primul personaj al națiunii”[27], ar fi putut contribui eficient, prin poziția sa excepțională, la triumful școlii ale cărei opinii le adoptase. Din fericire pentru viitorul poporului grec, Grigorie Ghika nu a ezitat o singură clipă în a-i urma pe Patriarhului Samuel sau pe savanții de talia lui Vulgaris și a lui Teotokis. Într-o știre interesantă despre Vulgaris, a fost publicată într-o colecție din Asia Mică[28], justiția se datora eforturilor depuse de el de, „Prințul Grigorie Ghica, pe atunci dragoman al Imperiului Otoman, un om învățat, eminent protector al savanților, și faimosul Nicefor Teotokis”. Vulgaris a venit la Constantinopol, în 1761, și Grigorie l-a primit cu cea mai cordială ospitalitate și l-a ajutat să obțină catedra de profesor în Filosofia școlii patriarhale. Însă pedanții invidioși nu au permis acestui om ilustru să se bucure de poziția pe care o datora simpatiei luminate a marelui dragoman și pe care îl merita atât de mult. Un anume Dositeo din Mitilene a arătat, mai presus de toate, o ardoare neîncetată, cu care l-a persecutat. Întrucât știința pedanteriei este mai presus de oricare altă știință a cuvintelor, l-a acuzat pe Vulgaris că nu știe limba greacă. Dar reproșul esențial, făcut de el, a fost că ştie doar „lucruri inutile”. Aceste „lucruri inutile” erau acele științe, care, după Leibnitz, Descartes și Newton, au preocupat cele mai înalte inteligențe ale Occidentului. Spiritul scolastic, în același timp restrâns și încăpățânat, nu s-a obișnuit să vadă metoda științifică, care a apărut odată cu Renașterea şi care avea să transforme țările din Occident și să reînnoiască Europa în ansamblu, fără influența militarismului și a pedantismului. Din păcate, austerul Patriarh Samuel, cu toate intențiile sale bune, a împiedicat mișcarea. Știința școlilor antice[29], în care era profund iniţiat, l-a îndepărtat să creadă că alte științe, despre care habar nu avea că ar putea avea vreun folos, ar putea fi considerate altceva decât drept inovații nocive. Se cunoaște, în Occident, că acea elită de bărbați se întreba, în alte vremuri: „Să fie un obicei eretic în a cunoaşte greaca?”. Nici matematica și științele fizice nu erau mai puțin bănuite de patriarhul erudit, care comentase opere de Demostene și Platon. Prin urmare, el nu a ratat nici o ocazie de a-i umili pe savanții care au contribuit cu adevărat la regenerarea poporului grec,inițiindu-l în mișcarea științei europene. Se spune, de asemenea, că, în acest moment, a murit mama marelui dragoman, iar Samuel a profitat de ocazia când Eugeniu Vulgaris și-a ţinut orația funerară, pentru a-l acuza de comiterea unei infracțiuni. Patriarhul, cu siguranță, nu a ignorat faptul că stilul oratorului admite anumite exagerări, iar Bossuet însuși, cel mai mare orator al bisericii galicane, a folosit, pe scară largă, acest privilegiu.

 

Viața văduvei lui Alexandru, plină de încercări crude, pe care le-a îndurat cu curaj, parcă îi impunea vorbitorului suficient de bun să spună: „Multe femei au avut putere, multe au dobândit bogăție, dar le-ai depășit pe toate”. Când, după obișnuință, Eugeniu Vulgaris s-a dus să sărute mâna Sfinției Sale, Patriarhul l-a apostrofat brusc, zicându-i: „Ai ridicat o muritoare peste Panaghia!”[30].

 

Marele dragoman a înțeles nevoia îndepărtării lui Vulgaris, iar Teotokis, prin persecuții similare cu cele prin care iezuitul André[31] a țesut istoria, în cea mai curioasă corespondență[32]. Pentru aceasta, singurul mijloc a fost de a-i da un loc în ierarhia ecleziastică, a fost convocarea Sfântul Sinod, în încercat de a-i numi arhiepiscopi pe Derkos și Calcedon; dar potrivnicii lor aveau astfel de mijloace încât acest proiect să nu poată fi realizat. Obosit de o astfel de luptă, Vulgaris a plecat în Germania, în 1867, apoi a urmat chemare Ecaterina a II-a, în 1775, şi a ajuns arhiepiscopul Tauridei și al Chersonului, demnitate la care a renunțat, în 1779, datorită uneltirilor lui Teotokis. A murit la Petersburg la începutul acestui secol (al XIX-lea – n. n.), regretând frumosul cer al patriei sale[33]; „Eugenio Bulgaris și Niceforo Teotokis – astfel îi numea Jourdain[34] – au meritat toată recunoștința grecilor. Prin urmare, Teotokis nu a ratat nici o ocazie de a-i umili pe savanții care au contribuit cu adevărat la regenerarea poporului grec, inițiindu-l în mișcarea științei europene.

 

Inscripția plasată sub un portret al lui Grigore al III-lea Ghika, descoperit la Paris, arată că nu s-a limitat la protejarea înțeleptului, dar, de exemplu, şi pe Petrarca[35], care a făcut căutări active pentru a găsi scrierile clasicilor greci și latini, pierdute în timpul barbarilor. În mod natural, scrierile din biblioteca autocraților bizantini, care au fost păstrate în interiorul Seraiului, i-au atras atenția și a obținut permisiunea de a le examina cu atenție, dar, fără a găsi ceea ce spera să descopere acolo, a extras seria de comentarii ale vechiului testament, circumstanță pentru care, autorul inscripției de sub portretul de la Paris, îl compară cu Ptolemeu Filadelfo, căruia tradiția îi atribuie ideea de a da lumii grecești o traducere a cărților legilor antice, și, făcând câte o copie, Ghika a returnat manuscrisele.

 

Nu se poate crede că această colecție de cărți nu a conținut fragmente din operele scriitorilor clasici. „Dar generalul Sebastiani a confirmat mărturia prințului Ghika despre starea Bibliotecii”[36]. De fapt, acest absolvent francez, atotputernic la Constantinopol, a obținut, de la Selim al III-lea, aprobarea pentru o nouă examinare în acea bibliotecă, dar nu a găsit nimic din ceea ce căuta.

 

Grigorie, a cărui înălțare la tronul Moldovei, a fost favorizată de succesorul Marelui Vizir Mustafa Muhziasadé[37], a părăsit acel oraș, în care multe influențe rivale s-au agitat, în primăvara anului 1764[38][39].

 

 

[1] Înainte de a începe acest capitol, trebuie să mulțumesc contelui de Rémusat, ministrul afacerilor externe al Republicii Franceze și membru al Academiei Franceze, despre care Sainte Beuve spune că „unul dintre cei mai talentați oameni ai timpului nostru”, şi domnului Faugère, directorul Arhivelor Ministerului, elocventul autor al elogiilor lui Gerson și Pascal, care a fost încântat să-mi comunice documente interesante, cu care am reușit să umplu un gol în istoria domniei tragice a lui Grigore al III-lea Ghika și să lămuresc disputele despre unele fapte importante, care nu sunt cunoscute în întregime, sau despre oferte îndoielnice.

[2] „Dragomanul Porţii e fiul celui ce a fost decapitat după pacea Belgradului … Curtea de la Viena a avut grijă de el și de familia lui, după catastrofa tatălui său” (De Vergennes, către ministru, Constantinopol, 4 august 1758. Arhivele afacerilor externe ale Franței).

[3] Hammer. Lib. LXXI

[4] Piero Correr vorbește despre „marele credit și aprecierea de care s-a bucurat Raghib” (Pera, 3 ianuarie 1763).

[5] Un scriitor puțin suspectat de optimism este de acord „că s-a recomandat oamenilor din casta sa prin blândețea neobișnuită și prin multe instrucțiuni, deoarece vorbea și scria cinci limbi” (Vailant, La Romanie, II, p. 230).

[6] Titlul unui document de la Viena conține partea esențială a biografiei sale: „Descrierea audienței din 27 iulie 1761, pe care G. V. Rexin a avut-o cu trimisul extraordinar al regelui Prusiei, domnul  Frederich Hùbsch,  în Pera, în urmă cu zece ani, adică atunci când domnul Federico Hùbsch era un scrib al negustorului Godofredo Handen, originar din Hirschberg, Silezia”.

[7] Rizo, cu a cărui fată, Catherine, s-a căsătorit Grigore Ghika, a fost Spătar și Capuchehaie la Constantinopol, şi ambasador, la Napoli, al lui Charles I Ghika.

[8] Minuta italiană este păstrată în arhivele din Berlin, iar textul turcesc, din 22 schâban 1174, în arhivele din Viena.

[9] Împărăteasa Rusiei însăși i-a spus ambasadorului Austriei că ar fi fost „foarte lentă în luarea unei decizii” (Disp. di Keith, 1 ianuarie 1760).

[10] Vergennes vorbește despre el ca și cum ar fi grec (Disp. 4 august 1758). Este adevărat că portretul său arată deja o modificare a tipologiei albaneze, foarte bine păstrată până în prezent. Dar caracterul său nu a suferit încă o modificare esențială  şi face din Grigore, aşa cum îl califica Carra, „cel mai îndrăzneț om al timpului său și al țării sale, înzestrat cu un curaj cu adevărat extraordinar”. Cei care au văzut albanezii din sudul Italiei, stabiliți de mult timp pe pământ italian, nu vor fi surprinși de persistența tipului primitiv (A se vedea Țări și Vamă. Albanezii din Italia, Milano 1868).

[11] Marele Vizir Raghib, și nu Sultanul, după cum spune autorul României, a fost martorul acestei execuții. Acest lucru este atestat şi de o scrisoare venețiană.

[12] Potrivit lui Vaillant, Linche sau Linchiou, dar dispeceratul venețian spune că „este sigur că Monsieur Linchiou” aparținea unei familii florentine, stabilite în Franța (La Romanie, II, pp. 306-308).

[13] Aceste fapte sunt descrise complet într-o scrisoare venețiană (secretariatul Senatului, Constantinopol, 1757-61). Întrucât, însă, se vede clar că Marele Vizir a luat apărarea aventurierului și că marele dragoman nu a făcut nimic împotriva agentului Racovitza, nu mi se pare necesar să intru în detaliile acestui episod; pe de altă parte –partea curioasă – oferă o idee exactă a atitudinii pe care Raghib ar putea-o impune puterilor creștine.

[14] Sultani Schumi Rum.

[15] Sadrol – wouzera.

[16] Hammer, lib. LXXI.

[17] „El – scrie bailul – nu a vrut niciodată să se folosească de metoda riguroasă, prescrisă de medici, ceea ce l-a redus, în câteva zile, la pierdea puterii și vigorii, astfel încât, în ​​noaptea de 7 (aprilie), a terminat de trăit. Se zvoneşte că se aştepta să moară, prevăzând că, odată cu sine vor fi înmormântate şi singurele zile acoperite de demnitatea autoritară, de care Poarta se bucură de șase ani, și nu de câteva luni” (Disp. bailului Piero Corner, Pera, 16 aprilie 1763).

[18] „Hamza Paşa din Salonic, foarte preferat de Sultan” (Disp. bailului, Pera, 16 aprilie 1763).

[19] În scrisoarea bailului, 17 aprilie 1763. Istoriograful marilor viziri, Djavid, confirmă hotărârea judecătorească asupra demiterii lui Hamza.

[20] „După ce a trimis de marele domn să vegheze boala şi moartea vizirului (timp în care a fost vechil sau supleant) şi pe care imediat sultanul l-a îmbrăcat în blană și i-a dat pecetea, cu care fu creat un mare vizir” (Disp. bailului , Pera, aprilie 1673).

[21] Raportul lui Penkler și Obreskov.

[22] Lista acelor cadouri poate fi găsită în datele de acreditare ale lui Aluned Resmi.

[23] Vezi Raportul Ambasadei de la Viena din 1757 şi al celei din Berlin, din 1763, pentru ambasadorul otoman Resmi Ahmed-efendi, tradus de Baronul german Hammer, Berlin, 1809.

[24] Cele mai notabile traduceri din acea vreme, făcute de Barthélemy Saint Hilaire, ne permit să formăm o idee exactă a doctrinei marelui filozof.

[25] Vezi Taine, Filosofia Artei în Grecia. Rasa. Autorul certifică faptul că geometria lui Euclid servește încă, în Anglia, în școli.

[26] Cei menționați consemnează infertilitatea timpului nostru şi poate că au dreptate, când vine vorba de scrieri și arte, dar se înșeală, dacă intenționează să includă, în această sterilitate, şi știința.

[27] Un discurs contemporan, despre soția unui alt dragoman, spunea: „Consoarta primului dragoman a făcut onorurile casei, cu o bunătate care a ascuns ușor mândria de a fi prima persoană din națiune” (Baronul De Tott, Mémoires tur les Turcs, partea I, p. 73).

[28] Vezi Mentor din Smyrna, octombrie 1771.

[29] „Samuel, cunoscut la Constantinopol pentru aplicația sa naturală și forța asiduă, a devenit primul om al timpului său” (Rizo Nérulo, Cours de littérature grecque moderne, p. 361). „În acest fel, a batjocorit ignoranța literară a anumitor membri ai clerului. Unii fraţi, cărora le-a rostit un discurs special despre Aristotel și Xenofon, au răspuns: „A fost prima dată, când au auzit despre astfel de mesageri” (Rizo, ibidem, p. 38).

[30] Tradiția Mentorului pare să fie preferată de Rizo, care îl face pe Teotoky să apară aici (Litt. Grecque, p. 43).

[31] Cel care a răspuns superiorilor săi: „Isus Cristos a spus Eu sunt Adevărul!,  niciodată nu a spus: Eu sunt uzul (rutina).

[32] Vezi Charma și Mancel, Le Père André, Caen 1845.

[33] „Eugeniu, ataşat profund de patria sa, regretat în nisipoasele stepe nordice, după ce a părăsit Grecia” (Rizo Nerulos, Littérature grecque moderne, p. 42).

[34] Biographie universelle, de Michaud, articolul Eugène Bulgaris.

[35] Vezi Mézières, Pétrarque d’après de nouveaux documents.

[36] Rizo Nerulos, Littérature grecque moderne, Nota n. 6.

[37] Din raportul cavalerului von Thugut din 18 iulie 1774 se pare că nu a putut face față tuturor dificultăților la care îl supuneau turcii.

[38][38][38] Potrivit lui Hammer, din iunie 1766. Totuși, greșeala este clară. Două scrisori, expediate al lui Vergennes, ambele au data de 1 aprilie 1764, anunță că Grigorie a încetat să mai fie dragoman. În tabelele genealogice ale lui Hammer există detalii despre care este imposibil să ţii cont. Se citește, de pildă, în lista marilor dragomani: „George (Grigorie) Ghika, fiul amintitului interpret, executat la 7 august 1768, momentul înălțării predecesorului său (Giovanni Callimachi) pe tronul Moldovei”.

[39] Dora d’Istria, Gli albanesi in Rumenia. Storia dei principi Ghika, nei secoli XVII, XVIII e XIX. Su documenti inediti degli archivii di Venezia, Vienna, Parigi, Berlino, Costantinopoli etc., Firenze 1873, pp. 280-289


Pagina 6 din 117« Prima...45678...203040...Ultima »