„Vodă vrea şi Hâncul ba”

„Mănăstirea Hâncu, zidită, după cum o arată şi numele, de acel boier răzvrătit, stolnicul Mihalache Hâncu, contimporanul lui Duca Vodă, în jurul numelui căruia poporul a ţesut o sumedenie de legende şi povestiri eroice, are priveliştea tainică a vechilor locaşuri de adăpost împotriva hoardelor de turci şi tătari.

În vremea când se pusese la cale zidirea ei, Moldova trecea prin împrejurări nenorocite. Încă cu începutul celei de a doua jumătăţi a veacului XVII-lea, o criză serioasă şi o decadenţă con­damnabilă începuse a cuprinde din toate punctele de vedere Ţările române. Mai ales Moldova era pustiită fără încetare, când de războaiele purtate cu Turcii şi de năvălirile greu încercate ale Tătarilor şi Cazacilor, când de Domnii pământeni, susţinuţi în domnie de Turci sau de Poloni şi care se pe­rindau în scaunul domnesc al Iaşilor, la intervale uneori mai scurte decât un an (De la l653, până la 1685, doisprezece candidaţi la domnie). Alături de molime, birul apăsa duşmănos, fie pentru a potoli lăcomia aventurierilor domneşti, fie pentru a mulţumi cererile nesăţioase ale Turcilor.

Când, prin urmare, în astfel de situaţie se găsea Moldova şi în special Basarabia[1], cine se mai pu­tea gândi ca să zidească biserici, ca în alte vre­muri, în care arta bizantină să-şi cheme maeştrii depărtaţi şi pricepuţi?

Când stăpânirea era atât de nestatornică şi nă­vălirile de peste Nistru atât de dese şi vijelioase, cine mai cuteza ca să înceapă clădiri arhitectonice, care să uimească lumea de mai târziu şi care aveau nevoie de pace, de dibăcie, de jertfe şi de pricepere?

Cele dintâi începuturi ale Mănăstirii Hâncu sunt în legătură cu anul 1678. Pe atunci, în scaunul din Iaşi era, pentru a treia oară, domn Duca, acela care, în timpul celei de a doua domnii, bătuse, cu ajutorul oştilor turceşti şi tătăreşti, în pre­ajma Chişinăului şi poate nu departe de aceste locuri, răscoala boierilor moldoveni, în frunte cu însuşi Mihalcea Hâncul, boierul ctitor al mă­năstirii[2].

Ascunsă sub spinarea unui deal cât un munte, în acel desiş de codru vestit pe vremuri prin cetele de haiduci, pe care i-a adăpostit de atâ­tea ori, zidirea nu are înfăţişarea de cetate medie­vală. În aceste vremuri nici nu putea fi vorba de astfel de clădiri. Lipseau şi meşterii, şi ctitori, şi pacea. De altfel, în Basarabia nu se găsesc nicăieri aşezăminte ridicate din lespezi grele, dăl­tuite şi sprijinite pe contraforturi, pe care vremea să fi zugrăvit urme tăiate de ploi şi vânturi, cu ve­chile porţi grele, din blăni bătute, la încheieturi, în platoşe de aramă şi cu împrejmuiri de ziduri groase şi bastioane trufaşe ca la Suceviţa, prin care să apară scrijelate ochiurile crenelelor strâmte cât o tăietură de cuţit!

Niciunde nu se văd, în aceste părţi, înflorituri cu ciubucăria fină de măiestrite mâini veneţiene şi nici nervuri ţesute pe după ocniţe, care să joace în rând pe zugrăveala muşcată de zăpezi a zidurilor ca la Voroneţ.

Lipsesc şi discurile emailate în albastru, cum a fost, odinioară, la Putna, stâlpii canelaţi şi îm­brobodiţi cu căpiţele, ca la atâtea din mănăsti­rile muntene, şi chiar rozetele de piatră albă, cu arcuirea meşteră a bolţilor, ca la Trei Ierarhii din Iaşi sau ca la Slatina lui Lăpuşneanu, unde te primesc, alături de inscripţii ştirbe de mânia ani­lor, stemele cu zimbru, săpate meşteşugit în les­pezi împlântate pe frontispiciul porţilor de la intrări! Aici nimic din aceste podoabe, nimic chiar din influenţa acelei vestite culturi bizantine, care nu pierise încă şi de care, peste Prut, Domnii şi boierii moldoveni ştiuse cum să se folosească. Şi cum s-ar fi putut face ceva, când năvălirile dese ale Tătarilor şi ale Cazacilor împiedicară, ca şi la Vărzăreşti, nu numai ca mănăstirea să nu poată fi ridicată din zid, dar nici să nu-şi poată încropi o gospodărie temeinică decât abia către sfârşitul anului 1870, când stareţul Dosoftei, om aprig, porni procese pentru pă­mânturile pe care mănăstirea le căpătase ca danie de la numeroşii ei ctitori şi pe care moş­tenitorii de mai târziu vroiau să le răpească.

Pe atunci, în locul vechii chinovii de lemn, care mai întâi fusese schit de maici şi între zi­durile căreia s-o fi rugat de atâtea ori fiica stolnicului-ctitor, stareţul Dosoftei zideşte din cără­mizi şi piatră locaşul ce străjuieşte şi astăzi în preajma micului pârâu, Cogâlnicul, punându-i hramul acelei Paraschive frumoase, după dorinţa căreia s-a întemeiat schitul şi în umbra căruia s-a stins ca o candelă, călugăriţa legendelor lo­cului[3].

În dreapta, ca şi în stânga, se întind şiruri de chilii, în mijlocul lor străjuieşte mănăstirea, iar în fund, paraclisul de iarnă, cu coloanele albe, arhondaricul şi locuinţa superiorului, înconjurate toate de o îngrăditură simplă, dar trainică de pari şi îmbălsămate de un pătrunzător miros de stejar.

Gospodăria mare şi bogată se lase spre răsă­rit; acolo sunt hambarele, grajdurile şi toate acareturile moşiei; via şi prisaca sunt mai departe.

În curte, un lanţ nesfârşit de căruţe, cu lume multă, femei, bătrâni, copii veniţi la cetit. Pentru o găină şi câteva carboave, călugărul X, un preot bătrân, citeşte molifte, acaftiste şi spovăduieşte pe acei cu dureri apăsătoare pe suflet, ca şi pe acei cu boli trupeşti. Zilnic, şiruri întregi de nenorociţi se perindează pe dinaintea duhov­nicului; la plecare, se duc toţi mai întăriţi şi mai învioraţi, cei mai mulţi pleacă cu credinţa unei apropiate tămăduiri. Prea puţini sunt însă din aceia cărora aceste rugăciuni să nu le aducă vreo mângâiere. În uşa călugărului, pe care am fost să-l vizităm, am întâlnit o babă, ce spri­jinea, cu trupul ei pipernicit şi slab, un flăcău de vreo 16 ani.

– Ce păcate te poartă pe aici mătuşo ?

– Ei, ci păcate, nu vezi ?, răspunde ea dezgheţat: beleaua asta – şi-mi arată ne­potul – are pe ducă-se pi pustii într-însul şi l-am adus ca să-i citească părintele.

– Dar de ce nu-l duci la vreun.. – n-apucai ca să sfârşesc căci îmi luă vorba înainte:

– La vraci? Ei, şi dacă l-oi duce, ci crezi c-o să-i facă? Tot cu boala în el rămâne! Pot ii să se împotrigească gheavolului?

Şi a ieşit baba pe uşă, bombănind mai departe şi târâind flăcăul cu privirea împăienjenită, supt la fată şi galben ca lămâia.

Călugărul, care ne întâmpină cu un zâmbet binevoitor, e moldovean get-beget de al nostru; ştie ruseşte căci doar a fost ofiţer „de zăpas în pihotă”[4] la Omsc şi, în urmă, agent în poliţia secretă.

Odaia în care ne primeşte păstrează un miros înecăcios şi amestecat de tămâie, de busuioc şi de vin. Un fum albastru pluteşte în lumina ochi­lor de geam lipiţi pe de margini cu hârtie. Pe pereţi stau atârnate scoarţe, iar înspre soare ră­sare, un şir nesfârşit de icoane, în toate mări­mile şi de toate felurile. Deasupră-le clipoceşte, aproape să se stingă, candela, iar mai spre mar­gine, tabloul Ţarului Alexandru al II-lea, în man­tie de purpură roşie, cu crucea în  mână. În rând cu geamul, o masă, peste care zac în ne­ştire cărţi vechi bisericeşti, cu slovă rusească, iar printre ele, câte va numere rătăcite din „Bassarabet-zul lui Cruşevan”[5].

Părintele ne pofteşte să stăm şi, în timp ce se repede afară după o garafă de gin, noi răsfoim prin ceasloave”[6].

[1] Năvălirea cazacilor, conduşi de Constantin Şerban, sub Ştefăniţă, (Papură Vodă), fiul Iul Vasile Lupu, 1659.

Cotropirea Basarabiei de Nogai, sub Iliaş, fiul lui Alexandru Vodă Iliaş, 1666.

Răscoala boierilor, în frunte cu Mihalcea Hâncu, împotriva lui Gheorghe Duca Vodă, care-i bate lângă Chişinău, sprijinit de Turci şi Tătari, 1672.

Expediţia lui Mohamet IV împotriva Cameniţei.

Luptele date în jurul Hotinului, sub Ştefan Petriceicu şi, mai apoi, de Dumitraşcu Cantacuzin, 1674.

Prădarea Moldovei, de la Nistru şi până la Şiret, de Cazacii aduşi de Petriceicu Vodă şi instalarea sa pe Tron, în locul lui Gheorghe Duca-Vodă, care se afla, pentru a treia oară, în sca­un, 1685.

[2] De atunci se păstrează, în plaiurile basarabene, zicătoarea atât de des folosită, pentru a arăta răzvrătire şi nesupu­nere : „Vodă vrea şi Hâncul ba”.

[3] Vezi: Mănăstirile din Basarabia, de Arhimandritul V. Puiu, Chişinău 1919.

[4] de rezervă în infanterie

[5] O gazetă naţionalistă, scoasă de Cruşevan.

[6] Gheorghiu, Aurel J., Pe drumuri basarabene, Bucureşti, 1923, pp. 55-61

Cu privire la originea nobilă a Hânculeştilor

Boieri moldoveni

1606, aprilie 12: La vânzarea satului şi moşiei „Onceşti ce se cheamă Vascani, în ţinutul Romanului”, printre martori se afla şi răzeşul Ionaşco Hâncu lot Drăgoteani”[1].

1667, iunie 3. La vânzarea moşiei Săpotiani, din Ţinutul Vaslui, printre martori „s-a tâmplat… şi Albul Hâncul, mulţi boiari”, Albul Hâncul semnând mărturia drept „Albul căpitan”[2].

1669, mai 2: „Două acte privitoare la marele ctitor, boierul basa­rabean Mihalcea Hâncu:

1). Spiţa genealogică a lui Mihalcea Hâncu, ctitor al mănăstirii Hâncu[3].

Pentru că arătaţii doi fraţi sunt adevăraţi fii lui Neculai Hâncu dovadă slujeşte svidetelstva[4] de la neamurile şi Dvorenii Hănculeşti, ce s-au înfăţişat comisiei.

Precum că Miron Hâncu, ai căruia urmaşi ş-au înfăţoşat dovezile spre cercetare Dvoreneştii Comisii şi fii Stolnicului Dumitraşcu Hâncu slujeşte dovadă copia împărţelii pentru mo­şii şi ţigani, încredinţată de Serdăria Orheiului, din 7271 (1659) august 4 zile, iar pentru cinul de cămăraş, Hrisovul din 1789, ce s-au înfă­ţoşat acum Comisiei.

Precum că Dumitraşcu Hâncu Stolnic este adevărat fiu al serdarului Mihalcea Hâncu dovedeşte dania a tot neamul Hânculesc din 1781, mart 20, pentru un vad de moară de pe moşia Perenii, anume Grebencea, ce îl închirisăsc mănăstirii Hâncului, de pe care se înfăţoşează copia, iar originalul se află în documentele mănăstirii.

Precum că Mihalcea Hâncu a fost serdar îl adiverează două ispisoace Domneşti, ce e întâi de la Domnul Grigori Ghica Voevod din let 7167 (1659 – n. n.), mai 2 zile şi, al doilea, de la Domnul Ştefan Voevod din let 7168 (1660 – n. n.), Ghenarie 20, pentru moşia Mâneşti din ţinutul Trotuşului.

2). Suret de pe ispisoc sârbesc de la Ştefan Voevod din vleat 7168 (1660) Ghenar 2.

Precum Domnia Mea am dat şi am întărit boierului nostru Mihalci Hăncului serdar pre a sa dreaptă ocină şi danie, din ispisoc de danie şi de miluire ci-au arătat nouă de la Ghica Voe­vod, satul Mâneştii, în ţinutul Trotuşului, care sat au fost mai înainte a lui Vasilie Hatmanul, fratele lui Gheorghe Ştefan Voe­vod şi (l-a) luat Ghica Voevod, pentru viclenia lui. Pentru că de multe ori (s-a) rădicat cu oşti din ţara ungurească şi au vrut ca să-l scoată pre el din scaun. Şi au făcut multă pradă în săraca ţara Domniei mele, şi Dumnezeu nu i-au fost lui întru ajutori, şi tot s-au întors ruşinat. După aceea, dacă au deschis nouă Dom­nul Dumnezeu uşa milei sale şi ne-au dăruit nouă Domnia şi stăpânirea ţării, şi am luat părintescul scaun a lui Vasile Voevod, am luat Domnia mea toate satele şi moşiile lui Gheorghe Ştefan Voevod, pentru multă avere ce-au dat tatăl meu de mai sus scris, Vasilie Voevod, în mâinile lui, ca să o ţie cât era vel logo­făt. Dar el ca un om viclean ce a fost s-a rădicat cu oşti un­gureşti şi munteni şi ne-au scos pre noi din ţară, şi ne-au făcut nouă mult rău. Pentru aceea acel sat Mâneştii să fie boierului Domniei mele de mai sus scris Mihalci Hăncului serdar dreaptă ocină şi danie şi de la noi miluire şi uric şi întăritură neclintită niciodată în veci, şi altul să nu se amestece.

S-au scris în Iaşi, / însuşi Domnul au zis: Ştefan Voevod.

S-au tălmăcit de Gheorghe Euloghi / Dascăl. 1785, iunie 28”[5].

1678: „Mănăstirea Hâncu. Vârâtă, pe la sfârşitul sec. XVII-lea, într-un fund de vălcea, ascunsă de vederea călătorului ce se afundă în valea Cogâlnicului, cel cu multe iazuri, mănăstirea Hâncu este fixată, în stânga, pe o costişă, măr­ginită de pădure cu feluriţi copaci. Întemeiată în 1678, de stolnicul Mihail Hâncu, care i-a şi dăruit moşia Săcăreni. La început de călugăriţe, prin jumătatea vea­cului al XVIII-lea, din pricina jafului tătărăsc, ea s-a populat cu monahi din Vărzăreşti. Până la 1836, a fost socotită schit. Egumenul Dosoftei, bulgar de neam, zideşte în locul bisericii Sf. Paraschiva, de lemn, alta de zid, iar pentru buna rânduială călugărească alcătuieşte nişte instrucţiuni, încă din 1823. A doua biserică, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, este ridicată, tot de zid, în 1841. În dreapta bisericii celei mari, în curte, găsim un mormânt cu inscripţia: „Supt această piatră odihneşte robul lui Dumnezeu stolnicul Ion Cheşcu, care au lăsat moşia Dumisale la satul Bolţun, pe apa Lăpuşnei, la anul 1817,  Aug. 12 zile, şi s-au îngropat la Sfânta mănăstire Hâncul, pentru care rugăm pre milostivul Dumnezeu să-l odihnească în soarta drepţilor, amin”. În biblioteca mănăstirii găsim ma­nuscrisele: un pateric cu 2 + 250 file, Istoria lui Carol al XII-lea cu 128 file, Cuvântările lui Isac Sirinul cu 321 file, aceasta din urmă cu multe note infor­mative istorice. Ar fi de căutat, orânduit, colecţionat, şi tipărit documentele mănăstiri, care zac până astăzi într-un turn, fără orânduială”[6].

1695, ianuarie 3. La Roman, printre martorii moşiei Nedeiani din Ţinutul Cârligăturii (Iaşi), se afla şi Hâncul Stegarul[7].

1821: „Ioniţă Lupul, fiul lui Hâncul, de 55 ani, fără grade, căsătorit, are fii: pe Nicolae, de 11 ani, Isaia, de 8 ani, Iordache, de 7 ani. Copiii răposaţilor săi fraţi, ai lui Ioan, Dimitrie, de 21 ani, Nicolae, de 20 ani, şi Miron, de 10 ani; ai lui Mihail,  Agapie, de 18 ani. Ne­căsătoriţi.

Din avere imobilă, cu toate că le aparţine a patra parte din moşia Săcăreni, din Ţinutul Orhei, e cu pricină. Spiţa neamu­lui: Mihalcea Hâncul Vel Sărdar, Dimitraşcu Hâncul Stolnic, Mi­ron Hâncul Căpitan, Lupul Hâncul Căpitan. A avut fii: Mihail, Ioan şi Ioniţă Hâncul, doveditorul de acum al nobleţei, Ioan a avut pe Dimitrie, Nicolae şi Miron, iar Mihail, pe Agapie.

Cu privire la originea nobilă a Hânculeştilor, s-a stabilit din actul genealogic, întărit de documentele care urmează mai jos:

1). Din două hrisoave ale Domnitorului Gheorghe Ghica Voevod, de la 2 Mai 7167 (1659), şi al Iui Ştefan Voevod, de la 2 Ianuarie 7168 (1660), se vede că lui Mihalcea Hâncul, Vel Sărdar, i-a fost dată, pentru meritele lui, moşia Mâneşti, din Ţinutul Trotuş;

2). O co­pie, certificată de Sărdăria Orheiului, de pe documentul de la 4 August 7271 (1663), cu privire la Împărţirea unor moşii şi ţigani, care s-a făcut între urmaşii Hânculeştilor;

3). Un act de la 20 Martie 1781, în care se arată că copiii Căpitanului Miron Hâncul, nepoţii Stolnicului Dimitraşcu Hâncul, strănepoţii Sărdarului Mihalcea Hâncul, printre care a fost semnat pe acel act Lupul Hâncul, fiul lui Miron, au dăruit mănăstirii Vlădicina un iaz de moară, numit Grebence, de lângă râul Cogâlnic din Ţinutul Lăpuşnei, pe pămân­tul Pereni; şi

4). Hrisoavele Domnitorului Alexandru Ioan Kallimah Voevod, de la 22 Iulie 1796, în care se arată că, în urma cererii fiilor Căpitanului Lupul Hâncul: Mihail, Ioan şi Ioniţă Hâncul, care îşi au domiciliul în Ţinutul Orhei, au fost cercetate dovezile şi s-a stabilit că sunt, în adevăr, de origine Boierească şi strănepoţii lui Mihalcea, care a fost Sărdar, din care Ioniţă e doveditorul de acum, iar Mihail şi Ioan sunt părinţii unor minori, pentru care a stăruit la fel. De aceea, Comisiunea, care a funcţionat pentru cer­cetarea dovezilor privitoare la nobleţe, găsindu-le suficiente, prin încheierea dată la 10 Decemvrie 1821, a hotărât ca acest neam să fie trecut în partea VI-a a cărţii genealogice a nobililor, pentru Ţinutul Orhei.

Lipseşte de la dosar zapisul din 1781.

Însemnări.

Români din Moldova. Familie răzeşită[8], cu nenumăraţi ur­maşi care se trag direct din Sărdarul Mihalcea, ctitorul mănăstirii Hâncu, vestit prin răscoala împotriva Grecilor, sub domnia lui Duca-Vodă (1671-1672)[9]. Dr. Calistrat P. Hâncu (1851-1927) a fost fruntaş al zemstvei jud. Bălţi[10].

Documente.

I). Copie de pe hrisovul Domnului Ghica Voevod, de la 2 Mai, anul 7167 (1659). Noi, Gheorghe Ghica Voevod, cu mila lui Dum­nezeu Domn al Ţării Moldovei. Credinciosul nostru Boier Sărdarul Mihalcea Hâncul, arătat aici, a slujit sub diferiţi Domni cu cre­dinţă şi dreptate, în sfârşit ne-a slujit şi nouă şi Ţării noastre Mol­doveneşti şi slujeşte şi acum cu mare credinţă şi dreptate. De aceea, văzând acest serviciu credincios al lui, l-am răsplătit şi pe el cu deosebita noastră milă şi i-am dat în dar un sat, aşezat în Ţara noastră Moldovenească, în ţinutul Trotuşului, numit Mâneşti, care sat a aparţinut înainte Hatmanului Vasile, fratele lui Ştefan Voevod, dar pentru faptele sale rele i-am luat acest sat, pentru că nu o dată s-a ridicat cu oştirile ungureşti şi ne ataca cu sabia, aducând multă ruină şi jefuind pe bieţii locuitori ai Moldovei; dar Dumnezeu nu le-a ajutat şi de aceea s-au întors ruşinaţi; de aceea de azi înainte, pentru totdeauna, numitul Boier al nostru, iar după el şi urmaşii săi au dreptul să stăpânească în linişte satul pomenit mai sus, şi acela pe care Dumnezeu îl va face Domn al Ţării Moldovei, din fiii sau din neamul nostru sau pe altcineva pe care îl va alege Dum­nezeu de Domn, să n-aibă drept să anuleze acest hrisov de danie al nostru, ci trebuie drept răsplată pentru credinţa cu care Hâncul ne-a servit, să-l răsplătească şi să-l întărească în stăpânirea numi­tului sat Mâneşti; iar dacă cineva ar cuteza să calce acest hrisov de danie al nostru, Dumnezeu care a făcut cerul şi pământul şi toţi sfinţii Săi să nu-i ierte asemenea crimă şi să împărtăşească soarta veşnică a lui Iuda şi a lui Arie cel blestemat de trei ori, amin. / Scris în Iaşi, pe copie e scris: însuşi Domnul a poruncit. Iscălitura Iui Gheorghe Ghica Voevod. A tradus Gheorghe Euloga Dascăl. 28 Iunie 1785.

II). Copie de pe hrisovul sârb de la Domnul Ştefan Voevod, de la 2 Ianuarie 7168 (1660). Prin acest hrisov Domnesc al nostru am miluit şi întărit după Boierul nostru Sărdarul Mihalcea Hâncul moşia lui proprie satul Mâneşti, din ţinutul Trotuş, care i-a fost dată în dar de Domnul Ghica Voevod, precum se vede din hrisovul aceluiaşi Domn Ghica, care sat a aparţinut înainte Hatmanului Vasile, fratele lui Ştefan Voevod, dar pentru faptele sale rele i-a fost luat de numitul Voevod Ghica, pentru că nu odată a atacat îm­preună cu trupele ungureşti pe numitul Domn Ghica, ca să-l ră­stoarne de pe Scaun, şi săvârşind multe jafuri pe biata noastră Ţară Moldovenească; dar Dumnezeu nu i-a ajutat şi de aceea s-a întors ruşinat; după ce Dumnezeu ne-a deschis porţile harului său şi ne-a miluit Domnia şi stăpânirea Ţării Moldovei, după urcarea noastră pe Scaunul părintesc al Domnului Vasile Voevod, pentru aceasta am luat toate satele şi moşiile care au aparţinut lui Gheorghe Ştefan Voevod, pentru că pe când era Vel Logofăt, numitul meu tată Vasile Voevod i-a dat multă avere în păstrare; dar el, nutrind ură, s-a ridicat cu trupele ungureşti şi munteneşti şi ne-a uzurpat Domnia, pricinuindu-ne multe pagube; de aceea, de acum şi pentru totdeauna, numitul Boier al nostru Sărdarul Mihalcea Hâncul are dreptul să stăpânească în linişte numitul sat Mâneşti, ca pe o moşie a lui, ce i-a fost dată în dar; ca urmare, miluind şi noi pe numitul Boier al nostru Sărdarul Mihalcea Hâncul cu satul po­menit Mâneşti, îl întărim în stăpânire prin acest hrisov al nostru. / Scris în Iaşi. / Pe copie e scris: însuşi Domnul a poruncit. Iscălitura lui Ştefan Voevod. A tradus Gheorghe Euloga Dascăl. 28 Iunie 1785.

III). Împărţirea moşiilor şi ţiganilor, făcută între fiii Vel Căpi­tanului Miron Hâncul, după cum se arată mai jos: anul 7271 (1763), Iulie ziua 20. Partea lui Lupu: o parte întreagă din satul Săcăreni, din Ţinutul Lăpuşna, împărţit în trei, un loc întreg de moară, care intră în partea a treia, vechea casă părintească, cu o grădină cu pomi roditori, lângă ea, şi alte lucruri care i se vor cu­veni, o parte şi jumătate din altă parte, cât i se va cuveni, cu un loc întreg de moară; de asemenea, a patra parte din alt loc de moară din satul Pereni, din acelaşi ţinut; o parte din satul Sângera, din acelaşi ţinut, care e împărţită în patru. Partea Catrinei: jumătate din partea satului Sângera, cu grădina cu pomi roditori şi cât i se va cuveni, jumătate din satul Moleşti, cu un loc de iaz şi cu un loc potrivit pentru stupărit, în Ţinutul Lăpuşna. Jumătate din satul Condreşti, cu un loc întreg de moară, loc potrivit pentru stupărit, cât va fi partea ei, în acelaşi ţinut; toate acestea sunt incluse în foaia de zestre a ei, a patra parte din satul Sângera în acelaşi ţinut. Partea Sinicăi, sora mai mică: în Ţinutul Lăpuşna, jumătate din satul Săcăreni, un loc întreg de moară, grădini cu pomi roditori câte i se vor cuveni; jumătate din satul Moleşti, cu locuri de iaz şi cu un loc prielnic pentru stupărit, în acelaşi ţinut, jumătate din satul Condreşti, cu locuri prielnice pentru stupărit, câte i se vor cuveni; toate acestea au fost incluse în zestrea ei. A patra parte din satul Sângera, în acelaşi ţinut. Partea Mariei, sora mai mare, satul întreg Briteni, după hotărnicire, cu un loc întreg de moară, loc potrivit pentru stupărit, cu pomi roditori, în Ţinutul Lăpuşna, ju­mătatea unui loc de moară în satul Ciuciuleni, pe râul Cogâlnic, cu o parte din stepă, care i se cuvine, potrivit zapisului, şi alt loc de moară, numit Mârzauca, în acelaşi ţinut, dar cum aceste locuri de moară, în pricină, pentru care Maria a început să ceară dreptate judecăţii, căci dacă le va câştiga, atunci fraţii ei să nu mai aibă pretenţii asupra părţilor care i se cuvin din acele locuri de moară, iar dacă în caz contrar nu le va câştiga, atunci nici ea nu va mai fi în drept să ceară fraţilor săi parte, nici cheltuielile pe care le va face cu pro­cesul. A patra parte a satului Sângera, din acelaşi ţinut, partea Lupei, măritată cu Hranacea; jumătate din satul Taşcani şi a patra parte a unui loc de iaz, cu 2 zapise; această parte i-a fost lă­sată de tatăl ei Miron Hâncul. Satul întreg Bondeşti, cu locuri de iaz, care loc i-a fost dat de fraţii ei, la împărţeală. Partea Nastasiei, măritată cu Căpitanul Nicolae Iacom: a treia parte a satului Săcăreni, cu un loc întreg de moară, şi grădini cu pomi roditori, câte i se vor cuveni lui Iacom şi pe care le stăpâneşte pe temeiul zapisului ce i-a fost dat de socrul său, Miron Hâncul, la logodna fetei sale, în faţa oamenilor întrebuinţaţi în acest scop; de aceea, potrivit zapisului ce i-a fost dat atunci de tatăl ei, ea are dreptul să stăpânească toată această avere, ca şi locul de moară arătat mai sus, ţiganii însă rămân, pentru că au fost împărţiţi la socoteală în patru: Lupu, Maria, Catrina şi Sinica, afară de aceia care i se cuvin Lupei şi Nastasiei, măritată cu Căpitanul Nicolae Iacom, pentru că pe aceste două surori le-a înzestrat însuşi tatăl lor, Miron Hâncul, şi a dat fiecăreia ţiganii care îi aparţineau. 44 suflete de ţigani au fost găsiţi împreună cu cei vânduţi, ceea ce face în total 48, iar din cei vânduţi fiecare e pus la socoteală acelui frate, de care a fost vân­dut acel ţigan, de aceea se cuvine de partea fiecărui frate câte două­sprezece suflete. Partea lui Lupu: l Andronache şi Vasilache, Cosma ţiganii vânduţi de Lupu. 1 Tudora soţia lui Andronache vândută şi ea. 1 fiu al lor de asemeni. 1 Ursu fiul Chimingerului de asemeni. 1 Paraschiva fata Chimingerului, pe care a avut-o de la soţia întâia. ½ fiul Paraschivei de asemeni. ½ fiul Paraschivei, care e socotit drept jumătate de ţigan. 1 Teodor Chifane burlac. 1 Marin ţigan bătrân. ½ fiul Eftimie Cizmarul, care se găseşte la mănăstirea Căpriana. 1 fiul Istiniei, sora lui Teodor, fraţi din neamul Şapte Iepe. 2 ţigăncile surorile lui Ioniţă Armancea Leţia, care ţigan este din ţinutul de Miază-zi al Basarabiei, numit Bugeac, în total 12, doisprezece. Partea Mariei, sora mai mare: 1 Maria, fata lui Constan­tin Costin, vândută lui Vasile Abaza; 2 fii ai ei, de asemeni vânduţi. 1 Mariuţa, ţigancă, vândută lui Anastase Leiţicanu. 1 Măriuţa, ţiganca pe care au vândut-o ginerelui lor, Căpitanul Nicolae Iacom. ½ băiat l-au vândut de asemeni. 1 fiul lui Pacul, vândut Iui Nico­lae Kogâlniceanu. 1 Gafiţa, fata Ileanei Babanase, soţia unui ţigan din mănăstirea Gârbovăţ. ½ fiul Gafiţei. ½ fiul Măriuţei, fata lui Murache. 1 Istinia, ţigancă, sora lui Toader, fraţii Şapte Iepe. Catrina, sora lui Toader Mogai. 1 exclus dintre cei vânduţi cu 42 lei, care i se cuveneau Mariei, pentru întregirea sumei de 126 lei, după cum se arată în lista de judecată. 13, în total treisprezece. Partea Catrinei: 1 fata lui Toader Ştefăniţă, vândută lui Vasile Potlog. 1 fiul ei vândut tot lui Potlog. 1 Măria, sora lui Ursu, vândută. 2 fii Anghelinei, sora lui Mogai, vânduţi lui Vasile Abaza. 1 Nicolae fiul lui Marin. 1 Safta, fata Tudorei. 1 fiul lui Ioniţă, fiul lui Ştefăniţă. 1 fiul Istiniei, sora lui Toader Gratie, din neamul Şapte Iepe. 1 Tudora, sora lui Mitache. 2 fiii ei, în total doisprezece. Partea Sinicăi: Ştefania, vândută Stolnicului Toma Luca; fiul ei, vândut aceluiaşi Luca. 1 fiul Măriei, sora lui Ursu, vândut lui Vasile Abaza. 1 Toader Mogai, vândut de Lupu Hâncul tot lui Abaza. ½ fiul Iui. 1 Anghelina, sora lui Mogai. 1 fiul ei. 1 Ioniţă, fiul lui Ştefăniţă. 1 fiul lui, vândut de Maria lui Râşcanu. 1 fiul lui Nicolae, fiul lui Marin. l Ioniţă, fiul lui Furnică. 1 Măriuţa, fata lui Murache. 1 Fiul Istiniei, sora lui Toader Gratie, din neamul Şapte Iepe. 12, în total doispre­zece. 15 suflete de ţigani, luaţi de la ei de d. Visternic Ioniţă Kazimir, pe care au să-i ceară înapoi prin judecată, cu condiţia că, dacă îi vor câştiga, atunci ţiganii aceştia vor trebui să intre în împărţeala pomenită, făcută între cei patru fraţi: Lupu, Maria Catrina şi Sinica. Iar din cei şase ţigani fugari, se cuvine fiecărui frate câte un ţigan şi jumătate, iar pentru 30 chile de grâu şi 70 sămânţă de mătură, despre care surorile au arătat că acestea le-au venit anul trecut de pe desetina din satul Sângera şi fiecare chilă de grâu e preţuită la 2 lei, iar sămânţa de matură, la 1 leu, ceea ce face în total 130 lei, se cuvine Catrinei şi Sinicăi, din toată suma 58 lei, pentru patru boi şi două vaci, iar lui Lupu 18 lei, pentru un cal, care vite le-a luat sora lor, Maria, printr-o hotărâre judecătorească a Măriei Sale Domnului Ghica Voevod, iar vitele acestea au fost preţuite de Vornicii de Poartă, iar din restul bani­lor să se scadă, înainte de toate, cheltuielile, dacă se va stabili că au fost făcute pentru găsirea moşiei Sângera, pe urmă toate celelalte să fie împărţite de asemeni frăţeşte, dar dacă suma de bani arătată, pri­mită de la desetină, anul trecut, va fi neîndestulătoare, atunci pen­tru completarea ei să se ia din desetina anului curent. Astfel, găsind drept, am făcut această împărţeală între noi, prin care fiecare din noi va avea să stăpânească partea lui în linişte şi neturburat de ni­meni. / August ziua 4 anul 7271 (1763). / Această copie este întocmai cu vechile zapise. Marcu Sărdarul.

IV). Noi, Alexandru Ioan Kallimah Voevod, cu mila lui Dum­nezeu Domn al Ţării Moldovei. Fiii Vel Căpitanului Lupu Hâncul: Mihail Hâncul, Ioan Hâncul şi Ioniţă Hâncul, care locuiesc în ţinu­tul Orhei, pomeniţi în prezentul hrisov al nostru, într-o jalobă, pe care ne-au înaintat-o, au arătat că se trag din Boieri şi că sunt strănepoţii lui Mihalcea Hâncul, biv Sărdar; de aceea, din respect pentru originea lor şi pentru că n-au plătit niciodată biruri şi n-au îndeplinit prestaţie, au cerut permisiune milostivă ca să nu fie supuşi la aceste măsuri nici de acum, înainte, şi să fie învredniciţi de privilegii şi miluiri Domneşti, de care se bucură ceilalţi Boieri. După cercetarea numitei lor jalobe, s-a stabilit în adevăr că se trag din Boieri şi că sunt strănepoţii lui Mihalcea Hâncul, biv Sărdar, precum adeveresc documentele pe care le au. De aceea, luând în consideraţie cererile petiţionarilor şi din respect pentru originea lor, găsind-o dreaptă, am hotărât, prin acest hrisov al no­stru, să-i scutim de orice bir care aparţine Vistieriei, precum şi de toate dările şi îndatoririle pe care le îndeplinesc ceilalţi locuitori, de asemeni nici conducătorii numitului ţinut nu sunt în drept să-i numească în delegaţii, pentru că, atunci când ar fi asemenea ne­voie, asemenea însărcinări le va da Guvernul, în urma unor porunci speciale ale Domnului. Afară de aceasta, în ce priveşte veniturile care i se cuvin Vistieriei, îi scutim de plata desetinei asupra produ­selor, dând fiecăruia din ei dreptul de a avea fără plata desetinei: cinci stupi cu albine şi cinci porci, fără plata goştinei cincizeci de oi, vădrăritului, cincizeci de vedre de vin, pentru aceste produse, ca o proprietate a lor, să nu li se ia nici desetină, nici goştina, nici vădrărit; de asemeni fiecăruia din ei i se dă dreptul să aibă pentru serviciu câte doi străini, pe care îi pot dobândi din alte stăpâniri străine, care oameni sunt scutiţi şi ei de orice bir către Vistierie, dări şi îndatoriri la care sunt impuşi ceilalţi locuitori, şi au să fie numai pentru folosinţa lor casnică. Ca urmare, poruncim domnilor Sărdari ai Ţinutului Orhei, precum şi dregătorilor şi altor slujbaşi, care se găsesc în slujbă, să îndeplinească întocmai tot ce s-a hotărât prin acest hrisov. / Anul 1796, 22 Iulie. / A întărit Vel Visternicul, / a tradus întocmai din original: Kifalov”[11].

1838: „Dintr-un act din 1838, pentru alegerea trupului moşiei Dorohoi de Popenii lui Mavrodin aflăm… că moşia Popenii era învecinată cu Şendricenii şi cu Trestiana „ce a fost a lui Gherasim Hâncu”, care Gherasim Hâncu nu poate fi decât numele de călugărie a lui Grigore Hâncu postelnicul, ce ţinuse în căsătorie pe Tudoriţa Mavrodin, fata vistiernicului Dumitraşcu”[12].

1942: Emil Hâncu semnează recenzii în „Analele Moldovei”, care apărea la Iaşi, făcând parte din conducerea revistei.

[1] Ghibănescu. Gh., Surete şi Izvoade, vol. V, Iaşi 1908, p. 239

[2] Ghibănescu. Gh., Surete şi Izvoade, vol. VIII, Iaşi 1913, p. 227

[3] „Se zice că moşiile boierilor Hâncu se-ntindeau, pe vremuri, de la Hânceşti, Mănăstirea Hâncu, Nisporeni, Valea Trăisteni (com. Boldoreşti), Isaicani şi până-n sus de amândouă malurile Prutului, unde şi astăzi se-ntâlneşte foarte des numele de familie Hâncu. Amândouă actele aparţin lui Ştefan Hâncu, coborâtor al lui Mihalcea Hâncu, astăzi plugar şi primar în comuna Bacloi, judeţul Lăpuşna”.

[4] Certificat

[5] Popovschi, Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia, Chişinău 1931, pp. 492, 493

[6] Ciobanu, Ştefan, Basarabia / Monografie, Chişinău 1926, p. 217

[7] Ghibănescu. Gh., Surete şi Izvoade, vol. VIII, Iaşi 1913, p. 51

[8] Dosarele Nr. 296, 1836, 447 file, şi Nr. 300, 1856, 93 file. Arhivele Stat. din Chişinău

[9] C. Stoide. Un episod din domnia lui Gh. Duca. Arhiva, Iaşi, Nr. 1-2, 1936, p. 56 şi urm.

[10] A. Sava. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşna. Bucureşti, 1937

[11] Bezviconi, Gh., Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru: Actele Comisiei pentru cercetarea documentelor nobilimii din Basarabia , pp.244- 251

[12] Gane, C., Neamurile Mavrodineşti din Ţara Românească şi Moldova, Bucureşti, 1942, pp. 113, 114

Mânjina lui Costache Negri

„Mânjina”, în slovacă, înseamnă „om”, în bulgară, bosniacă şi slovenă – „minoritate”, deci numele definea, iniţial, o aşezare, o comunitate măruntă.

1900: „Mânjina, comună rurală, în judeţul Covurlui, plasa Siretul, la 43 kilometri de Galaţi. Se mărgineşte, la Vest, cu pârâul Gerul, ce o desparte de comuna Călmăţuiul (judeţul Tecuci, la Nord, cu Cudalbi, la Est cu cătunul Oasele (comuna Cuca) şi comuna Pechea, şi la Sud, cu Hanul Conachi. E formată dintr-un singur sat, locuit de foşti clăcaşi.

Are o populaţie de 196 fa­milii, sau 800 suflete, din cari 406 bărbaţi şi 394 femei; o biserică parohială, cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, sfinţită la 29 iunie 1883, deservită de un preot şi 2 cântăreţi; o şcoală mixtă, frecventată de 30 elevi; 3 cârciumi şi o prăvălie cu mărfuri.

Suprafaţa teritoriului comunei e de 6.239 hectare, din care 4.234 hectare arabile, 1.500 imaş, 415 fineţe, 25 vii şi 60 vatra satului; pădure mai deloc. Din acestea, 5.720 hectare ale proprietarilor mari şi 514 hectare ale proprietarilor mici. Proprietăţi mari sunt: mo­şiile Mânjina, Negrea – Potârnichea – Cocoraş şi Fântâna Gerului.

Pământul e mai mult şes, cu puţine văi şi ridicături; este fa­vorabil culturii cerealelor.

Vite: 13 tauri, 544 boi, 323 vaci, 49 junci, 20 junce, 20 gonitori, 5 gonitoare, 46 mânzaţi, 24 mânzate şi 15 viţei; 9 ar­măsari, 68 iepe, 68 cai, 2 asini, 18 berbeci şi 1.293 oi.

Budgetul comunei e, la venituri, de 4.426 lei şi 12 bani, iar la cheltuieli, de 4.375 lei.

Prin comună trece calea vecino-comunală Pechea – Mânjina – Pechea.

Drumul către Mânjina trece prin o vale, numită Potârnichea.

Prin comună curge pârâiaşul Go­loganul, ce formează şi Iazul Mânjinei.

Întreaga moşie Mânjina a fost odinioară proprietatea marelui patriot şi bărbat de stat Costache Negri. În satul Mânjina s-au ţinut multe din concilia­bulele bătrânilor noştri patrioţi, din ambele ţări surori (Moldova şi Muntenia), care lucrau pentru renaşterea naţională a Românilor şi pentru Unire; dar, pentru că cauza redeşteptării neamului român şi a recâştigării drepturilor de neatârnare ca Stat cerea sacrificii mari, C. Negri, care nu cruţa nimica pentru aceasta, fu nevoit a o vinde, şi astfel trecu în alte mâini. Casa în care a locuit Costache Negri şi în care se ţineau sfaturile patrioţilor ambelor ţări române, se vede şi azi în Mânjina.

Mânjina, moşie particulară, de 2.145 ha, în jud. Covurlui, plasa Siretul, comuna cu acelaşi nume”[1].

*

1521, Iunie 1, Hârlău. Ştefan Vodă întăreşte lui Banul dvornic şi lui Gaja ureadnic de Vaslui şi lui Dragoş un loc în pustiu, pe Sohului, să-şi facă sat.

„Cu mila Iui Dumnezeu, Noi Ştefan Voevod, domn ţării Moldovei, ştire facem cu această carte a noastră tuturor cui pre dânsa vor căta sau cetindu-i-se o va auzi; adică au venit înaintea noastră şi înaintea a lor noştri moldoveneşti boiari ale noastre slugi, sluga noastră credinciosul pan Banul dvornic şi Gaja ureadnic în Vaslui, şi Dragoş, cari au slujit nouă cu drep­tate şi cu credinţă; pentr-aceia şi noi, văzând a lor dreaptă slujbă spre noi, le-am dat în ţara noastră a Moldovei un loc din pustiu, la Sohului, mai în sus de Beachea, să-şi descalece singur sat, ca să le fie lor de la noi ocină şi moşie, lor şi copiilor lor, nepoţilor lor şi strănepoţilor lor şi la tot neamul lor, ce li se va alege mai de aproape neruşeit nici odi­nioară în veci de veci. Iar hotarul celui sat, ce-i în pustiu la Sohului, mai în sus de Beachea, să începe din matca Sohului, la stâlp, şi de-acolo la deal la un stâlp, şi de acolo prespre câmp la hotarul Mânjinii, şi iarăşi din vârf, să fie matca Sohului, la stâlp şi la vârful dealului, la stâlp, şi de acolo prespre câmp de unde să începe hotarul Mănjini; acela să fie tot ho­tarul, Iar la aceasta iaste credinţa domniei noastre mai sus scrisă, Noi Ştefan Voevod, şi credinţa prea iubitului frate al domniei noastre Petru şi credinţa tuturor boiarilor noştri…”[2].

*

1472, Iunie 25. Ştefan Vodă dă lui Ştefan Cudalbul şi lui Ilie Vrabie o bucată de loc pe valea Gerului (fals).

„Cu mila lui Dumnezeu Noi Ştefan Voevod, domn ţării Moldaviei, ştire facem cu această carte a domniei mele tuturor cui vor căta spre dânsa sau cetindu-se o vor auzi; adică au venit înaintea noastră şi înaintea tuturor a lor noştri moldoveneşti boiari a mari şi a mici ale noastre slugi Ştefan Cudalbul vornic şi Ioan Vrabie izbaşă slujit-au nouă cu dreptate şi credinţă, deci noi, văzând a lor cu dreptate şi cu credinţă slujbă spre noi, miluitu-ne-am spre ei cu osebita noastră milă, datu-le-am şi le-am întărit lor, în pământul nostru al Moldaviei, o bucată de pământ peste valea Gerului, ca să le fie lor de la noi uric şi cu toate veniturile lor şi copiilor lor, şi nepoţilor şi strănepoţilor şi răstrănepoţilor şi la tot neamul lor, cine li se va alege mai de aproape neruşăit nici odinioară în veci. Iar hotarul ce­lei bucăţi de pământ peste apa Gerului să fie în curmeziş spre apus, până în maica Hereştilor, şi spre răsărit până în valea Ţigancei, ce se apropie de apa Mănzinei şi merge marginea din jos până la Fileşti, şi partea din sus, până ta Troiandol, şi capetele se hotărăsc cu moşiile Bujorăştii şi Gologanul. Iar dinspre alte hotare să fie pe unde din veac au îmblat”

După Moise Pacu, care-l aduce în Dicţionarul Geografic al jud. Covurlui, Cf. Surete ms. XIX, 707. Avem aici a face cu o mistificare, întrucât se urmăreşte un vădit interes de hotare mărite ale moşiilor Cudalbeşti şi Vrăbieşti de pe valea Gerului. L-am dat ca model de falsificare”[3].

*

„În căsuţa pitită, sub umbra plopilor înalţi sau în iatacul ferit din curtea de la Mânjina, s-a înfăptuit închegarea minunii: minunea Unirii, căci acei drumeţi singuratici şi fugari erau oamenii Unirii. Iar drumul noroios, ce se strecoară printre ţarnele ruginite de razele soarelui, este drumul care şi as­tăzi duce la Mânjina, refugiul zilelor furtunoase ale acelor de pe vremea grea a Unirii. Paznicul cu­minte, care le deschidea poarta, era bunicul ţăranului de-acum, iar plopii bătrâni, care-şi cântau glăsuirea lor ascuţită spre nemărginiri, stau şi azi în imensul parc şi-şi sclipesc, în fiece primăvară, argintul frunzelor lor în razele soarelui, care apune ca şi atunci, într-o mare volburoasă de purpură.

Da: acolo se adunau oamenii Unirii din cuprinsul Ţării şi îndrumau. Plecau apoi, de acolo, cu hotărâri, pe care le înfăptuiau, dar, mai ales, plecau cu zvoana iubirii în suflete…

Năzuinţele lor însă se izbeau de ziduri grele. Atunci veni vremea sacrificiului, pe care, necontenit, trebuia să-l facă omul Unirii, uitându-se mereu pe sine şi mistuindu-şi avutul cu o nepăsare demnă de înăl­ţimea sacrificiului. Atunci Mânjina lui Negri începu să fie mâncată de datorii…

În cele de pe urmă, frământările lor ajunseră la un liman. Trecând peste fiinţa lor jertfită, oamenii Unirii au izbândit. Omului de la Mânjina, Regelui spiritului de atunci, i s-a oferit pe drept un Tron, acel pe care, în vremuri, stătuse Voeivodul Moldovean. Nu s-a tulburat sufletul lui Negri atunci. Nu era croit acest suflet dintr-o stofă de rând, sufletul lui des­cindea de-a dreptul din cel mai limpede izvor stră­moşesc. El s-a văzut mic şi neînsemnat, cu rostul lui bine lămurit, cu lumina lui de jertfă şi iubire mereu gata la noi jertfe. Asta ştia şi simţea el: trebuinţa jertfei. Şi le-a spus celor din jur: „nu, mergeţi şi aflaţi pe Acel care trebuie să stea pe acest Tron, şi eu voi fi servul lui până la moarte, voi jertfi totul pentru a-l ajuta să-şi ducă Neamul”.

Şi astfel, din iubire şi jertfă, Unirea se făcuse.

Unirea este capătul unor anumite lupte seculare, care, odată înfăptuit, avea să fie începutul celeilalte lupte: a unirii desăvârşite a Românismului. Se fă­cea prin ea legătura puternică între trecut şi toate cele care aveau să fie în viitor. Şi iată-le cum se ridică tari şi neclintite, din negura îndepărtată a vremii, fantomele acelor Regi ai Unirii, uriaşe viziuni ridicate din inima Spiritului nostru colectiv.

Şi armele lor: iubirea şi jertfa… Iubire: pentru tre­cut, pentru întregul nostru patrimoniu sufletesc, iubire pentru pământul nostru; şi jertfă: jertfirea lu­crurilor mici şi meschine, a tuturor năzuinţelor fiin­ţei lor, jertfirea măririlor şi a onorurilor, a averii şi a bunului trai, jertfirea întregii vieţi, de la leagăn, până în pragul ţintirimului, o jertfă adâncă, defi­nitivă, adevărată…

Drept e că Unirea se făcuse şi că adevărul izbândise într-o măsură. Dar de aici, până la aşezarea în fapt a Unirii, mai era luptă.

Încredinţaţi de toate acestea, au pornit la treabă acei care înfăptuiseră ideea Unirii. Şi pentru sine, Omul Unirii îşi luă partea cea mai grea.

A lăsat curtea cu plopi înalţi din satul lui drag, a lăsat pământul ţarii, şi a plecat, dar mereu le-a simţit pe toate în preajma sufletului său, ca o lu­mină şi ca un îndemn. Ajuns pe ţărmuri străine, a început jertfa de fiece clipă, truda adâncă şi neîntre­ruptă care, neapărat, trebuia să învingă. Atunci în­cepu să-şi arate puterea Cuvântul, această mare taină omenească. Tors din miezul misterios al su­fletului, cuvântul înfăţişează, în mare măsură, chiar acest suflet. Adeseori însă oamenii i-au dispreţuit înţelesul,  dar de-a lungul lanţului nostru de continuitate, cuvântul, graiul, a însemnat totdeauna pre­zenţa spiritului de-a lungul lanţului.

De toate acestea ştia şi pribeagul nostru, când a pornit să se jertfească… îşi jertfea sufletul pentru a culege un neam întreg roadele. Începu cu ajutorul puterii sufletului său, pe calea cuvântului, să con­vingă, îşi alesese locul cel mai greu, unde se părea că lupta are cei mai putini sorţi de izbândă: în lu­mea putredă a Constantinopolei. Un suflet pribeag, într-o mare Gheenă. Dar sufletul acela nu s-a spăimântat. Şi dacă ades cădea, tot ades se ridica… De câte ori ai noştri, „căzuţi fiind jos, nu s-au ridicat din nou asupra biruitorilor?”…

Şi viziunea viitorului i se arăta clara, îndemnătoare şi vie. A doua zi, pornea din nou. Şi iar cădea şi iar se ridica, mai tare, mai plin de avânt.

Trebuia înfăptuită o minune, asta voia omul nostru. Şi câte umilinţe!

Omul fărâma pretutindeni bucăţi din sufletul său, le împărţea cu un dispreţ regesc, tuturor, spre binele tuturor. Aceasta era singura şi marea lui răs­plată: bucuria jertfei, fanatismul jertfei de sine.

În preajma terminării trebii lui, omul nostru s-a izbit de noi greutăţi. Reîncepea pribegia pe alte străine tărâmuri. Pe malul îndepărtatei Sene, acolo îşi duse lumea lui întreagă de fantome şi, ridicat ca o înalta stâncă de fiord, în pieptul căreia bat apele întunericului, aşa se ridică sfidător şi con­vins spiritul lui, în care mocnea şi dospea Spiritul unui neam întreg. Iar colo, în îndepărtata lui ţară, moşia-i scumpă, Mânjina, cu plopii înalţi şi cu toată comoara de amintiri, era ameninţată de datoriile fă­cute de omul nostru, pentru întreţinerea acestei lupte spre binele obştesc.

În această viaţă de necontenită şi desăvârşita jertfă, trebuie înţeles rostul Omului Unirii.

…În cele din urmă, cu datoria lui îndeplinită şi dusa până-n pragul izbânzii, se întoarse în ţară, regăsind-o în braţele unor grele zbuciumări de fon­dare.

Legi noi se făureau de la o zi la alta. Nicăieri, poate, ca în acest capitol al legilor, nu se vădeşte mai bine înstrăinarea de la albia noastră veche, tra­diţională, a spiritului nostru obştesc, şi totodată se arată deplin şi răul care a ieşit din aceasta. În loc ca legiuitorul să se apropie de trecutul nostru şi să vadă că legea scrisă nu e altceva decât o înfăţişare a unui spirit obştesc, o emanaţie necesară, aproape fatală a vieţii unei obştimi, s-a repezit la legile străine şi, traducându-le de-a dreptul, le-a dat spre ur­mare poporului nostru, ca şi cum viaţa spirituală a unui popor se poate schimba într-o clipă, ca şi cum legea ar avea vreo fiinţă aparte, în afară de viaţa unui popor. Opera cea bună ar fi fost ca, păstrându-se neatins lanţul nostru de continuitate spiri­tuală şi pe acest tărâm, să se adapteze acestui orga­nism viu, care e neamul nostru, numai aceea ce-i convenea, numai aceea ce se potrivea cu intima lui esenţă, proprie numai lui, cu excluderea celorlalte. A crede că dând legi noi, străine, unui popor, l-ai şi schimbat în sensul acelor legi, este o absurdă şi ridicolă pretenţie. Legea, ca şi graiul, ca şi toate emanaţiile spiritului unei colectivităţi, îşi are fatala ei curbă de naştere şi evoluţiune –naştere şi evoluţiune care pot fi influenţate, dar schimbate nici­odată – fără a nu stânjeni în acelaşi timp însuşi mersul organismului social din care face parte.

De toate acestea, Omul Unirii îşi dădu seama, dar nu ridică glas de dojană: era convins că toate, oricât de multe ar fi fost, nu puteau să smulgă spiritului nostru, adevăratul lui înţeles. Reîncepu lupta, reîncepu deci sacrificiul.

Regimul Unirii se apropia însă grabnic de sfârşitul lui. 11 Februarie se arăta de neînlăturat, ca o fata­litate istorică şi ca un finis al unei anumite vremi. Un inel al lanţului fusese turnat, acum trebuiau pregătite alte verigi ale aceluiaşi lanţ. O lume nouă se înfăţişa vremilor, Omul Unirii cădea Istorie, în comoara nepreţuită a celor trecute. Învăluit în uitarea vremii de atunci, avea să răsară măreţ, dim­preună cu celelalte fantome ale spiritului nostru mai pe urmă. Omul nostru avea să devie şi el un Voevod Moldovean, paşnic credincios al trecutului şi deci al clipelor de acum…

Când rădvanul domnesc purta spre graniţă pe acel care fusese Domnul Unirii, eroul nostru se re­trase în pustnicie. Simţea că rostul lui se sfârşise, că vremea lui trecuse. Fără cuvânt de batjocorire şi fără vreo umbră de pizmuire pentru cineva, fără îndoială în suflet şi fără vreo imputare cuiva, omul nostru îndeplinea cea de pe urmă datorie a jertfei lui: dispărea, cu voia lui. Şi nici nu-şi făcea vreo fală deşartă din toate acestea.

Acum, Mânjina, cu plopii ei înalţi, era desăvârşit a altora, trupul lui era adânc bolnav, sărăcia cea mai umilă îl împresura de pretutindeni. Jertfa era deplină. Şi nicicând n-a ridicat glas de cerşire. Văd, în vremea noastră, mulţi, care, fiindcă au făcut ceva pentru ţara aceasta, ridică pretenţii de recom­pensare?! Oare datoria locului pe care-1 ocupi într-un popor, şi chiar ceea ce de la tine însuţi ai făcut peste datoria ta se poate calcula în bani şi plăţi?! Acesta e un semn de decădere morală, la care trebuie să ne gândim.

În micul orăşel al Ocnei, ca într-o schivnicie, s-a retras omul nostru şi, în preajma vieţii lui de om sărac şi bolnav, a pogorât el însuşi vălul de uitare. Din toate ale lui, el făurise încă un inel al lanţului nostru, şi aceasta-i era de ajuns.

Când noul regim se statornici, el răspundea cu glas cuminte celor care-l îmbiau să ia parte la viaţa publică: „nu… vremea mea a trecut,  e acum, al altora rândul”.

Tot aşa de umil şi simplu a respins de la sine demnitatea de trimis al Naţiei, dată în lipsa lui. Era în viaţa lui o deplină legătură… Un granit de in­transigenţă! Iar când conducătorii noului regim i-au propus ca, din averea Statului, să-i răscumpere Mânjina pierdută, atunci acest Rege s-a ridicat cu amărât glas de protestare şi i-a dojenit. Poate singura lui dojană. Sufletul lui se simţea jignit. Cum?

Să i se ia din suflet piatra cea mai fără de preţ? Să i se socotească în bani toată truda lui dezinteresată şi senină? Cum? Toate luminoasele lui gânduri şi simţirile lui nobile şi vibratoare, şi toată iubirea, şi toată jertfa lui, toate răsplătite în chipul acesta?… Nu, cu hotărâre, nu!… Şi a în­depărtat de la sine această jignitoare propunere. În anii grei ai bătrâneţii el nu avea decât o singură şi regească mângâiere: să petreacă prin faţa sufletului său icoanele luminoase ale trecutului, să le mai în­ţeleagă încă o dată rostul şi să le simtă aroma lor mângâietoare. Şi-aşa aştepta moartea. Dar moartea, în cugetarea lui, nu putea să însemne un sfârşii. Pentru trupul nemernic, da, dar pentru spiritul creator şi veşnic, niciodată. Simţea însuşi cum în sufletul lui se zbăteau, ca de acum, toate volburile spiritului celor trecute şi simţea că de îndată, după moarte, spiritul lui îmbogăţit cu încă o luptă avea sa cadă în patrimoniul spiritual comun, al obştimii noastre, ca un prisos: mai mult, neîncetat mai mult.

În umilinţă şi jertfă îşi dusese întreaga lui viaţă, în umilinţă şi jertfă a murit: simplu ca un Rege al spiritului ce era. Un mormânt necunoscut şi ne­cercetat e semnul vremelnic al morţii lui. Dar, de îndată, după moarte, şi pentru totdeauna, fantoma spirituală a acestui Rege s-a ridicat neînduplecată şi luminoasă. Ea, în tovărăşia celorlalte fantome voievodale, ne împresură iubitoare şi caldă, ne în­deamnă şi ne ridică, ne învăluie proteguitoare de toate părţile, ca nu cumva vânturi rele, care bat, să stingă facla noastră de viaţă, aşa de trudnic păstrată de-a lungul vremii şi încredinţată nouă de înain­taşi spre ducere mai departe”[4].

[1] Lahovari, George Ioan, Marele Dicţionar Geografic al României, volumul IV, Bucureşti 1901, pp. 363, 364

[2] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XVIII, Bucureşti 1927, doc. 69,  pp. 114, 115

[3] Ghibănescu, Gh., Surete şi Izvoade, Volumul XVIII, Bucureşti 1927, doc. 98,  p. 157

[4] Lascarov-Moldoveanu, Al., Revoluţia de mâine, Cap. III – C. Negri / Unirea, Bucureşti 1925, pp. 43-49

Fişe pentru povestea neamului Hâncu (V)

Asediul Hotinului

„1755, Septemvrie 10. Matei Ghica Voevod rânduieşte pe Niculi serdarul de Orhei să cerceteze dacă răzeşii din Hânceşti sunt drepţi proprietari ai moşiei lor, spre a dispune ca în anul viitor să li se deie uşurul ce li se cuvine de pe moşia lor, care a fost vândut la Cochii Vechi. (Original).

Noi Matei Ghica Vvoda bojiu milst. gpdară. zemli Moldavscoi.

Credincios boeriul Domnii Mele dum. Niculi vel sărdar de Orheiu. Îţi facem Domnie Me în ştiri că aice la Domnie Me au dat jalobă aceşti oamini, anume Grigoraş Liupeiu şi Ştefan Cronce şi Trohin Ulinici şi Vasîle Bujor, şi alţi fraţi şi răzăşi ai lor, zicând precum că au o moşiie pe Cogâlnic, în ţinutul Lăpuşnii, anumi Hânceştii, pe cari moşiie au făcut ţarină nişte tătari şi vrând oaminii aceştiea ca să-ş strângă dejma, iară uşurgii n-au vrut să le de, pentru care de aice alt răspuns nu li s-au dat făr’ numai vii şti că la vindere uşorului când s-au strângat (sic) la Cochi vechi într-acesta chip s-au strigat: adecă oamenii cari vor fi având moşii şi au arat tătari şi li să vor fi dat pâne în anul trecut să li să de şi într-acest an, dar şi cari n-au luat şi s-a îndrepta cu bună încredinţare cum că-i adivărat moşani să li să de şi aceloralanţi; ce aceşti oamini măcar că au arătat înainte dum. vel logofăt o carti di la pre fericit răpousatul părintile Domnii Mele Măriia Sa Grigori Vod[ă], cu cari îi voiniceşti să-ş stăpânească acea măşii Hânceştii. Dar pentru dejmă au răspuns că n-au luat în anul trecut, dar, pentru că sunt cu adivărat moşeni, nu li s-au putut crede, ce iată că-ţ scriem dum. după ce vii lua carte Domnii Mele să viie cu toţii moşenii faţă şi să-ş aducă ei dovad încredinţat cum că sunt drepţi moşeni într-acel sat făr de nici o pricină şi aducând dovad într-acesta chip să li dai mărturiia a dum. cum că s-au îndreptat şi pe mărturiia dum. la anul viitor să li s[ă] de şi lor pâne, iar nu într-acest an, după cum s-au hotărât de aice. Aceasta şi fii sănătos.

Lt. 7264, săpt. 10. / (P. D.) / Colecţia Manuc bey”[1].

„1756, Iulie 8. Mărturie de la oamenii din Hânceşti, dată la mâna răzeşilor de acolo, că nu mai pot stăpâni moşia din pricina tătarilor de la Bei Mârze, care nu vor să dea nici dijma pentru venitul locului. (Original).

Noi omenii ot Hânceşti, carii mai gios ne-[a]m iscălit, făcut-am încredinţat mărturie no[a]stră la mâna dumilor sali lui Ştefan Cronce i Sandul Lupeiu i tutor (sic) răzeşilor lor de acolo, precum ştim cu sufletel[e] no[a]stre că i-am apucat că sunt drepţi moşe[ni] di când trăim de la părinţii noştri şi noi acu suntem bătrân, tot pe aceşti oamini, cari mai sus s-au numit i-am [a]pucat luând dejmă şi stăpânind ace moşii de pe Cogâlnic, la Hânceşti. Dar deosăbit pe acia moşâi mai mult se hrănesc tătarii de la Bei Mârze cari dunta. vii şti că ne-[a]u înpins tătarii pe noi pân’ în sat cu aratul şi cu cositul şi nu putem să ne hrănim noi pe loc, să ne hrănim şi vinitul locului să-l dăm, dar tătarii să hrănesc şi vinitul locului nu-ş dau, ce ne rugăm mili dumitali să avem dreptate.

eu vornicul Antohi ot Hânceşti martur / eu Ştefan Chişcă martur / eu Tanas Ivan mar. / eu Ştefan Cociul mar. / eu Damaschin mar. / şi noi tot satul martur

den răzeşi anumi Andrei Căr[ăman]

ai dumitali mici şi plecaţi şi gata la slujbă.

eu vornicul Antoh şi Ştefan Chişcă şi Tănas Ivan şi carii mai sus suntem numit.

şi eu preutul Panhil am scris cu zisa lor.

let 7264, iulii 8 zil[e]. / Colecţia mea”[2].

„1756, August 16. Constantin Mihai Cehan Racoviţă Voevod împuterniceşte pe Grigoraş Lupei şi pe Vasile Tălmaciu să ia dijma de pe moşia Hânceşti din ţinutul Lăpuşnei până ce se va împlini cheltuiala făcută cu dezbătutul moşiei. (Original).

Io Costandin Mihai Cehan Racoviţ Vvod. boj. milst. gpdar. zemli Moldavscoi.

Dat-am carte Domnii Mele lui Grigoraş Lupei şi lui Vasile Tălmaciu să fie volnici cu carte Domnii Mele a opri toată dejma ce s[ă] va face de pe moşie Hânceştii ce este la ţinutul Lăpuşnii, pân să va înplini toată cheltuiala ce s-au făcut cu dezbătutul aceştii moşii, ce au cheltuit aceşti de mai sus arătaţi şi după ce s[ă] va înplini cheltuiala, de atunce înainte să-ş ia fiişticare ră[zăş] parte lui ce i să va vini.

Într-alt chip să nu fie că aşa este poronca Domnii Mele.

(P. G.) V let. 7264, av. 16. / Colecţia Manuc bey”[3].

„1759, Iunie 9. Mărturie de cercetare de la Simion Cheşcul uricarul şi de la Sandul biv stegar în pricina dintre Hânculeşti şi răzeşii de Pereni. (Copie).

Facem ştire cu această mărturii a noastră din poronca Mării Sale Pre Înălţat Domnului nostru Ioan Theodor Vvodă, mergând noi la sat la Pereni, ci să hotărăsc cu Săcărenii şi cu Perenii (sic), ci sunt la ţinut Lăpuşnii, şi după luminată cartea Mării Sale lui Vodă întru cari ni poronceşti Măriea Sa Vodă ca să luăm sama Hânceştilor cu răzăşii di Pereni, ci să hotărăsc cu Săcărenii, Hânceştii di din sus, şi mergând noi la aceste moşii şi luându-le sama pi scris a îmbe părţile, aşe am aflat că aceste moşii Perenii şi Săcă­renii au fost hotărâti din trecuţii ani, după giudecata ce au avut Hânceştii cei bătrâni, părinţii lor, cu părinţii acestor răzăşi din Pereni la Măriea Sa răposatul Mihai Vvod, cum arătară răzăşii din Pereni şi mărturii hotarnică di la Toader Crucerescul biv vel căpitan din velet 7230 mart 25 scriind că după giudecata şi a Divanului Mării Sale Mihai Vodă au ales iei toate cumpărăturile Hânceştilor din Pereni şi le-au stâlpit dispre Săcăreni Hânceştilor, cari mărturii hotarnică scrii din sămn în sămn şi, fiind şi Hânceştii faţă, s-au priimit şi ei după giudecata Divanului şi după hotărârea acelui boer hotarnic, Toader Crucerescu biv vel căpitan, ce au ales şi au hotărât, după giudecata Divanului gospod, cari au arătat şi zapisul în izvod cu pecete gospod şi s-au primit şi s-au lămurit şi s-au închiet hotărâtul stânjinilor. Dar acum vrând Hânceştii ca să mai ia ei moşie di la Pereni, tot cu acel zapis vechi, şi noi cercetând zapisul şi măsurând noi şi lanţul şi stânjănii hotărâturii vechi de 38 ani n-am cutezat a strica hotărâtura vechi pi gura lor, fiindcă părinţii lor, Hânceştii, tustrei fraţii, sunt iscăliţi întră aceli hotarnice, unîi la alţii au primit după giudecata Mării Sale Mihai Vodă şi după hotărâre acelui boeriu şi cu mulţi oameni buni ce au hotărât cari s-au adiverit şi aceasta că acel Toader Cruceresc po­stelnic au fost unchi Hânceştilor[4] şi am socotit şi noi că acela a tras la dreptatea şi n-a fi făcut strâmbătatea neamului şi pentru aceasta noi n-am cutezat a strica hotărâtura vechi de 38 ani, fiind primită de părinţii lor şi iscăliţi părinţii unii la alţii în mărturiile hotarnice, căci aşezările părinţilor nu socotim cu cale să le strice feciorii şi i-am întrebat pe Hânceşti au zapise mai nouă de la hotărâtură încoace să le cercetăm şi ce a fi pe dreptul să le de moşie răzăşii şi ei nici un zapis de la hotărâtura încoace n-au mai arătat şi pentru aceasta le-am dat noi zi de la noi la Sfânta Mărie Mare ca să se afle ei cu toţii la Divan ş-atunce cum va alegi Divanul aşa va fi.

7267, iuni 9 zile. / Au iscălit Simion Cheşcul uricariul / Sandul biv stegar de copii martur / Osăbit mai sânt iscăliţi anume: / Noi aceşti oameni din Ciuciuleni anume Acsinte, / Grigoraş Guţu ot tam, / Iancul ot tam / şi alţi oameni ştim cu sufletele noastre pe cum ştim şi aşea ori la ce giudecată s-ar întâmpla.

Arhiva Statului Chişinău. Judecătoreşti. Dos. Nr. 607, fila 1259 şi dos. Nr. 1339 fila 118”[5].

„1763, Iulie 20. Copiii lui Miron Hâncul căpitanul împart moşiile şi ţiganii ră­maşi moştenire pe urma tatălui lor. (Copie).

Înpărţala ci s-au făcut de moşie şi de ţigani între ficiorii lui Miron Hâncu căpitan, cum arată în gios anume. / Anul 7271, iuli 20 zile.

Partea Lupului.

Un bătrân întreg din satul Săcărenii, la ţinutul Lăpuşnii, care sat umblă în trei părţi şi cu vad de moară întreg într-această a trie parte şi cu săliştea cea vechi şi cu casăle cele părinţăşti şi cu livadă de lângă casă şi cu altile ce vor veni pe ace parte.

Un bătrân şi giumătate şi dintr-alt bătrân cât s-ar alege şi cu vad de moară întreg şi dintr-alt vad a patra parte din satul de Perenii la ţinutul Lăpuşnii şi a patra parte din satul Singera tij otam, care acest sat s-au socotit în patru părţi.

Partea Catrinii, ci-i fată înpărţită.

Giumătate de bătrân din Săcăreni şi cu livadă de pomi, ci vor veni pi ace parte, la ţinutul Lăpuşnii; giumătate de sat de Moleşti, cu lacuri de heleştei şi cu locuri de prisăci, tij otam; giumătati de sat de Condreşti şi cu vad de moară întreg şi cu locuri de prisăci, ci s-ar veni pe această parte: aceasta i s-au socotit pentru zăstrea ei, tij otam şi a patra parte din satul Singera otam.

Partea Sinicăi, surorii cei mai mici şi împărţită.

Giumătate de bătrân din satul Săcărenii şi un vad de moară întreg şi cu livezi ci i să vor veni pe această parte în ţinutul Lă­puşnii, giumătati de sat Moleştii, cu locuri de heleştei şi de prisăci tij otam; giumătate de sat de Condreşti şi cu locuri de prisăci ci i să va veni pe partea ei. Acestea i s-au socotit pentru zăstrea ei. A patra parte din satul Singera tij otam, Lăpuşna.

Partea Mariei, surorii ce-i mai mari.

Brătenii, sat întreg, ce este hotărât şi cu vad de moară întreg, şi cu locuri de prisăci, cu pomi, la ţinutul Lăpuşnii; giumătati de vad di moară a Istrătoai, în Ciuciuleni, pe Cogâlnicu, şi cu partea ci s-ar alege din câmp, cum scrie zapisul, şi alt vad de moară, a lui Mârzacu tij otam. Aceste vaduri sunt cu prici[ni] de giudecată şi s-au priimit Mariea de li va pute scoate, partea ci s-a alege, să n-aibă triabă alţi fraţi, dar di vor rămâni să le ia, să nu mai aibă a ceri altă parti, nici să ceai cheltuială la fraţi. A patra parte din satul Singera tij la ţinutul Lăpuşnii.

Partea Lupii, ci o ţine Hrănaciu.

Giumătate de bătrân de Paşcani şi a patra parte din iaz cu 2 zapisă. Acesta i l-au fost dat tatăl său Miron Hâncu. Bondeştii, sat întreg şi cu locuri de heleştei. Acesta i l-au dat fraţii la înpărţală.

Partea Nastasiei, ci o ţini căpitan Neculai Iacomi.

A triea parte din tot satul Săcărenii şi cu vad de moară întreg, şi cu livezi ci i să vor vini pe această parte, carele şi stăpâneşte după zapisul ci i-au dat socrul său, Miron Hâncu, la logodnă, înaintea starostilor, însă după cum i-a fi scriind zapisul ei, ci i-au dat la logodnă, toate deplin să le stăpânească şi cu vadul cel de moară ce scrie mai sus.

Ţiganii, după cum s-au socotit şi s-au înpărţit în patru părţi, pe patru fraţi: Lupul, Mariea, Catrina şi Sinica, bez partea Lupu­lui[6] şi a Nastasiei, ci o ţine căpitanul Neculai Iacomi, fiind aceste doi surori scoasă cu părţile lor de ţigani de Miron Hâncu, tatăl lor. 44 de suflete di ţigani au dat samă că sunt, însă cu cei care sunt vândut de dânşii şi fieştecare ţigan de cine s-au vândut, la partea aceluia s-au pus şi li să vine de parte către (sic) doisprăzece suflete de fraţi, adecă patruzăci şi opt.

Partea Lupului.

1 Andrunachi ţiganul l-au vândut şătr. Vasilachi Cozma, 1 Tudora, ţiganca, lui Andrunachi, tij, 1 copil a, lor tij vândut otam, 1 Ursu ţigan sin Chimingeriului, 1 Paraschiva fata lui cu ţiganca cea dintâi, copii partea Paraschivii, ½ copil tij partea Paraschivii , 1 Toader Chifane, holtei, 1 Marin ţigan bătrân, 1/2 ţigan, ficiorul lui Iftimie, cizmari la mănăstire Căprienii, 1 copil a Iustenii ţigăncii, sora lui Toader Gratie, din neamul lui Şapte Epi, 2 ţiganci surori, lui Ioniţi a Armencii Lenţii, ţigani de Bugiac

12 facu

Partea Măriei surorii cei mai mari.

1 Mariea, fata lui Costantin Costin, au vândut şătrariului Vasile Abaza; 2 copii al ei tij vânduţi; 1 Măriuţa ţiganca au vândut-o lui Anastasie Lipiţcanu; 1 Măriuţa ţiganca au vândut-o cumnată-său, căpitanii Neculai Iacomi; 2 copii a ei tij vânduţi; 1 copil de ţigan a Pacului l-au vândut lui Neculai Cogălniceanu; 1 Gafiţa ţiganca, fata Ilenii Băbănesii, o ţine un ţigan a Dobrovăţului; ½ copil partea Gafiţii; ½ copil al Măriuţii fetii lui Murachi; 1 Istina ţiganca, soră lui Toader Gratie din Şapti Epi; 1 Catrina, sor lui Toader Mogaiu

13 fac, cu unul ci i s-au lăsat mai mult de cei vânduţi, pentru 42 lei, ci avea să mai ia să i să înplinească 126 lei, cum răspunde cartea de giudecată.

Partea Catrinii, ci-i fată înpărţită.

1 fată lui Toader Ştefănuţă, ţigan au vândut lui Vasile Potlog, 1 copil al ei tij l-au vândut lui. 1 Mariea, sor Ursului ţigan, au vândut şătrariul Vasile Abăza. 2 copii ai Anghelenii, surorii lui Mogaiu. 1 Neculai, ficiorul lui Marin. 1 Safta fata Tudorii. 1 copil a lui Ioniţă, ficiori lui Ştefănuţă; 1 copil a Iusteniei, sora lui Toader Gratie de niamul lui Şapti Epi. 1 Tudora sor lui Mitachi; 2 copii al ei tij

12 fac.

Partea Sinicâi ce-i mai mici şi înpărţită.

1 Ştefănie ţigancă au vândut stolnicului Tomii Lucăi; 1 copil al ei tij vândut lui; 1 copil al Măriei surorii Ursului ţigan vândut şătr. Vasile Abaza; 1 Toader Mogaiu, vândut de Lupul Hâncul; ½ copil parte lui; 1 Anghelina, sor lui Mogaiu; 1 copil al iai; 1 Ioniţă, ficior lui Ştefănuţă; 1 copil a lui, tij vândut de Marii la Răşcanul; ½ a lui Neculai, ficiorul lui Miron; 1 Ioniţă, ficior Furnicăi; 1 Măriuţa, fata lui Murachi; 1 copil a Istinii, surorii lui Toader Gratie, neamul lui Şapte Epi.

12 fac.

15 suflete de ţigani, ci le-au luat dum. visternicu Ioniţă Cant au să se giudece, de vor rămâne bani să să înpartă, iar pe aceşti patru fraţi, Lupul, Mariea, Catinca, Sinica, iar pentru şasă ţigani, ci sunt fugiţi, li să vin câte un ţigan şi giumătate de frate.

Iar pentru 30 de chile de grâu şi 70 chile de mălai, ci au dat samă fetile că ştiu că s-au luat dejma anului din Singera, s-au socotit chila de grâu câte doi lei şi chila de mălai câte un leu şi să fac 130 lei şi dintr-aceşti bani să ia Catrina şi Sinica 58 lei, pentru patru boi şi doă vaci, şi să ei Lupul 18 lei, pentru un cal, care vite le-au fost luat sora lor Mariea, cu cartea gospod de la dânşii, cu giudecata Măriei Sale Scarlat Vvd şi s-au preţăluit cu vornicii de poartă şi ciialalţi bani câţi mai rămân să se scoată întâi cheltuiala ci s-a dovedi că au făcut cu dezbătutul moşiei Singera şi apoi ci a rămâne să înpartă frăţăşte, iar di nu s-a cuprinde cu dejma di anul, tot să să înplinească acestea cu dejma din ista an.

După socotiala noastră, aşa am găsit a fi drept şi fieştecarile, după înpărţală, aşa să stăpânească partea sa.

Anul 7271, luna avgust 4. / Aceasta este copie adivărată după vechile scrisori.

Iscălit. Marcu sărdariu

Colecţia Arhivei Statului Chişinău. Pentru genealogia Hânculeştilor a se consulta în special dec. Nr. 61,118, 132, 136, 15i şi 201. Vezi şi L. T. Boga, Documente basarabene, X”[7].

„1768, Februarie 5. Grigore Ioan Calimah Voevod împuterniceşte pe răzeşii de Hânceşti să ia venitul din stupi şi din scumpie, cu care fac negustorie nişte oameni aşezaţi pe moşia lor. (Original).

Noi Grigorii Ioan Calimah Vvoda, bojiu mlstiiu gspdară zemli Moldavscoi.

Scriem Domnie Me la credincios boerii noştri dum. Darie Donic biv vel pah. i Dumitrache biv vel uşer, vel sărdar, vă facem ştire dum. că Domnii Mele au jăluit aceşti oamini, anumi Trohin Ulinici şi Gligoraş Lupeiu şi alţi răzăşi a lor de moşie Hânceştii di pe Cogâlnec, de la ţinutul Lăpuşnii, zicând că ace moşie Hânceştii este driapt[ă] a lor şi sunt câtva oamini şezători acolo şi pun pricină că este margine şi nu vor să-ş de vinitul locului din toat[e] adică din stupi şi din scunchie[8], ce o strâng şi fac neguţitorie şi cerându-ş dreptate, iată că vă scriem dum. să chemaţi faţă pe toţi acei oamini ce să hrănesc pe moşie Hânceştii şi să luat sama şi fiind jalba lor adivărată să-i supuneţ dum. şi să înpliniţ vinitul locului din toat[e] pe obicei, după hotărâre ponturilor, atâta din stupi, din scumpie, din ţarnă cu pâini, din toat[e] pe obicei, sau neodihnindu-să acolo şi având mai mult a răspunde şi trăgându-să vreo parte la Divan, prin mărturie dum. să avem ştire. Aceasta scriem.

let. 7276, fev. 5. / (P. D.) / Procit vel logofăt.

Colecţia mea.”[9].

[1] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 167, pp. 195, 196

[2] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 168, pp. 196, 197

[3] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 169, p. 197

[4] A fost unchiul Hânceştilor, fiindcă Dumitraşcu Hâncul a avut de soţie pe fata lui Constantin Clucerul (vezi mai sus Nr. 154, p. 180).

[5] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 175, pp. 203, 204

[6] Probabil Lupa, care încă din 1761 vinde ţigani de zestre. (Buletinul comisiei istorice, VIII, p. 129).

[7] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 177, pp. 205-209

[8] Scumpie = Cotinus Coggygria, întrebuinţată la obţinerea unor colori naturale. Vezi Al. Borza, Basarabia noastră, în revista Societatea de mâine, an XIII, Nr. 2, p. 28. O mărturisire preţioasă că scumpia era o marfă apreciată şi căutată, precum şi că Hânceştii îşi datoresc începuturile sale comerciale acestei interesante materii prime.

[9] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 185, pp. 216, 217

Fişe pentru povestea neamului Hâncu (IV)

Bătălia de la Hotin, din noiembrie 1672

„1673, Iunie 17. Ştefan Petru Voevod porunceşte lui Mihalcea Hâncul să plă­tească lui Todosie nepotul lui Ciurar ce au fost hotnog 90 de lei ce a dat lui llie Sturza paharnicul cel mare pentru un cal. (Original).

Noi Ştefan Pătăr Voevoda… Scriem la Mihalcea Hâncul ce-au fost sărdar, dămu-ţ ştire că ne-au făcut jalobă la Domniia Mea Todosie nepotul lui Ciurar ce-au fost hotnog pre tine zicându c-au fost luatu el un cal de la boiarenul nostru Ilie Sturzea păharnicul cel mare şi au trecutu-l în ceia parte, iar tu l-ai luat acel cal de l-ai dat la ze…cme şi acmu el au plătit acel cal de-au dat boiarenului nostru ce mai sus scrie noaăzăci de lei precum ne-au arătat şi scrisoare de la Bejan armanul precum au plătit şi tu ai luat calul. Pentr-acesta lucru deacă vii vedea cartea Domnii Meali, iar tu numai să-i dai acei noaă zaci de lei de vreami [ce-ai] luat calul să nu mai vii jalobă la Domniia Mea ca apoi voi trimiti un aprod şi vei da banii şi-i da şi ciobote. Aceasta scriem.

U Hotin lt. 7181, iun, 17. & (P. D.).

Academia Română. P. CXXXIX, documentul 119. Pecetie cu tuş. Cf. Creşterea Colecţiilor Nr. XX 1912 Ianuarie-Septemvrie”[1].

„1694, Iulie 24. Pavel sin Andreiu din Boldureşti vinde lui Coslandin Hâncul moşia ce a avut în sat la Căzăneşti cu preţ de 14 lei. (Original).

Adică eu Pavăl sin Andriiu ot Boldureşti scriu şi mărturisăsc cu acest zapis al miu cum de nimine silit, nici asuprit ce de bun[ă] voi a me am vândut o moşii. Am avut eu o moşii la sat la Căzeneşti pe lângă a lui Dragomir şi am vândut-o cu pomeţi dumisali Costandin Hâncul să fii moşii dumisali şi cuconilor dumisali şi nepoţilor dumisali în veci şi me-[a]u dat bani gata 14 lei buni dinainte a mulţi oameni buni anumi Vrânceani şi Stroe şi Pinteleiu Drojdie şi Apostol şi Garafon şi mulţi oameni buni, iar di oamenii mei şi din sămânţa noastră cini să va amesteca să fii treclet şi proclet şi aforisit şi blăstămat de Domnul Dumnzeu şi de maica Precista şi de 300 şi 18 oteţi, iar noi aceşti omeni buni ce ne-[a]m întânplat în tocmal şi am văzut plata deplin şi ne-[a]m pus şi degitili ca să s[ă] ştii.

Pis Pangratie dascalul

Vrânceni / Stroe / Pintileiu / Apostol / Grafon // let 7202, iul. 21

Documentul, în colecţia mea.

În 1679, August 15, un Constantin Hâncul căpitanul se afla împreună cu Constantin Jora serdarul, cu Miron [Haşdeu] căpitanul şi cu alţi boieri mol­doveni la Şangheri Sultan pe Nipru (L. T. Boga, op. cit., XVI. p. 16)”[2].

„1698, Ianuarie 25. Diata lui Mihalcea Hâncul în care se arată împrejurările în care a fost rob la Turci şi cum a fost răscumpărat de fiul său Dumitraşcu (Copie).

Adecă eu Mihalcea Hâncu făcut-am dieata me la eşitul su­fletului meu denaintea dumisale lui Vasile Costrului şi denaintea dumisale lui Trunchi şi denaintea nepotului meu lui Ştefan Tăbârţă şi denaintea lui Vasile Luca şi alţi oameni buni şi bătrâni precum, văzând eu apropiiarea sufletului meu despre moarte, am făcut această dieată la mâna ficiorului meu lui Dumitraşcu ca să nu aibă despre nimine nici o nevoi, ori despre ţigani, ori despre moşii, căci despre moartea giupânesălor mele, dacă au murit, eu cu dânsul am trăit 43 ani până acum, iar moşii sau ţigani măcar că le-am neguţat eu, dar tot cu banii lui le-am cumpărat. Iară moşii sau ţigani şi am dat fetelor mele, fetele să s[ă] ţie cu izvod, că dându-ne Dumitraşcu Vodă la robie, ca plătind bani ce mâncându-le ţara, iară el ş-au plătit partea lui pe giumătate, iară mie nu mi-au agiuns din toată agonisita me 1000 lei şi m-au luoat turcii rob şi m-au dus la Roşiea, iară Dumitraşcu, ficiorul meu, au vândut tot ce au avut după sufletul lui şi m-au răscumpărat, iară nepoţi sau fiestre sau alţi oameni ai mei nu au vrut să de nime nici un ban. Iată că şi eu pentru aceia i-am dat şi eu această dieată ca să nu aibă nime nici o treabă nici cu ţigani, nici cu moşii din izvod afară şi pentru credinţă mi-am pus şi pecete.

ghenar 25 let 7206. / Mihalce (L.P.) Hâncu / Vasîle Co[s]tru / eu Ştefan nepot (P.) Tăbărţă. / eu Vasîle (P.) Luca nepot / eu Trunchi (P.) / eu Micleanu dieacu am scris.

Pc Mihalcea însuşi scriitoriul cu condeiul lui i-au scris numele şi porecla”.

Documentul acesta foarte important este transcris de mine, după o copie, după cum se vede, destul de confuză, deşi foarte citeaţă. Am dat peste ea într-un dosar al mănăstirii Hâncu, care poartă Nr. de ordine 6, la fila 177 verso, dosar care se află în păstrarea P. Sf. arhimandrit Dometian Hodorogea, stareţul mănăstirii. În tot dosarul n-am găsit însă nicio altă însemnare despre această diată a lui Hâncu decât următoarea petiţie:

„Cătră giudecătoriea ţinutului Orheiul de la pomeşcicul Toader Piteiu, cti­tor şi vichil monastirii Hâncul. Jalobă.

La înfăţăşarea ce am avut în acea giudecătorie cu dumlui. Iordache Tomuleţu, în pricina urmată între monastirea Hâncului cu dumlui. pentru locul şi pădurea iar când s-au cetit din vipiscă replica mea între altile după o copie de pe o carte de giudecată a unui bătrân din moşiea Dolna, ci mai nainte să numea Corneşti, înfăţăşătă de dum-lui Tomuleţ, de giudecata ce ar fi avut paharnicul Toma Cozma cu călugării de la acea monastire, se arată: că în vremea aceia daniea mănăstirii ar fi avut şi peceate (care loc a peceţii este astăzi rupt) şi că fiind fără de nici o iscălitură, nu s-ar fi pus nici un temei pe dânsa. Prin acea replică am arătat: că Mihalcea Hâncul nici odinioară nu să iscălea, ci numai pecetea punea şi că voiu dovedi asupra arătării meale când atuncea mi s-au şi hotărît ca să înfăţăşăz acea dovadă. Acum am cinste a alătura diiata Mihalcii Hâncul cătră fiiul său Dumitraşc din 7206, ghenar 25 pentru ţigani şi moşii, în care dieată la sfârşitul iar să zice întocmai ca şi în daniea monastirii: „şi pentru credinţă mi-am pus şi pecetea” şi să veade şi pecetea puse, iar numele şi porecla Mihalcii Hâncul îi este scris pe de o parte şi pe alta a peceţii de însuş scriitoriul ce au scris-o. Socot şi aceasta că acea pecete este fără nici o îndoială dreaptă a Mihalcii, când şi numele lui este trecut, care scriitor este şi iscălit întrînsa cu un condei diosăbit de alţi marturi, iară dovadă că daniia monastirii fiind numai cu peceate este adevărată fără nici o îndoială şi că Mihalcea Hâncul nu să iscăle cu mâna sa sau după obiceiul Domnilor, fiind şi el în ţinutul Lăpuşuii cât un Domu, după cum toţi ştiu sau că nu ştiia a să iscăli şi de priimirea aceştii dieţi, plecat mă rog giudecătoriei să binevoiască a porunci de a mi să da rospiscă. / 1822, Octomvrie 6 zile Săcăreni”.

Pe care s-a pus rezoluţiia următoare:

„Când se va cerceta pricina schitului Hâncul şi cu dum-lui Tomuleţ, spre a se da hotărâre, atuncea să se înfăţoşezi şi acea scrisoare a Hâncului, ce Pitei cu jalobă au înfăţoşat-o

Giudicător Paninopol / 1823, ghenar 2 zile”.

Am păstrat atunci nădejdea că voiu găsi în Arhiva Statului din Chişinău dosarul procesului, la care se referă petiţia de mai sus, şi, după mai multe cer­cetări, am aflat în dos. Nr. 607 al Tribunalului regional, la fila 1300, originalul acestei petiţii a lui Toader Pitei „nepotul Hânculeştilor”. La ea nu era însă alăturată, nici în original, nici în copie, această diată a vestitului Mihalcea Hâncul. Am fost dar nevoit să dau la iveală copia aceasta de la mănăstirea Hâncului, din care, după toate probabilităţile, copistul a sărit un fragment.

Despre această diată face pomenire o anafora a divanului Moldovei din 1803, August 13. (Vezi mai jos Nr. 201).

Acuzaţia pe care o aduce Mihalcea Hâncul lui Dumitraşcu Vodă, că l-a dat la robie, se referă desigur la Dumitraşcu Cantacuzino. Cronica anonimă, tradusă de Amiras (p. 104, Ed. Cogălniceanu), spune: „Şi pentru răutăţile lui, temându-se să nu se scoale ţeara asupra lui, cum s-au sculat la Duca Vodă și despre altă parte fiind îngrijat să nu vie Petriceicu Vodă din Ţara Leşască cu oşti, adus-au multă oaste tătărască şi i-au ernat în ţară, în Lăpusna, Orhei, Soroca, Iași, Hotinul, Dorohoiul şi Hârlăul şi de primăvară, când au vrut să purceadă tătarii au robit mulţi oameni dintr-aceale ţinuturi, care până astăzi stau silişlele pustii şi nu ştiu stăpânii lor a cui au fostu”. Cf. Cronica lui Ioan Neculce, Ed. Procopovici, I, p. 68.

Familia Costru este pomenită în mai multe din documente nepublicate în acest volum, dar transcrise de mine, referitoare la comuna Ciuculeni.

Pentru înrudirea lui Mihalcea Hâncu cu neamul Tăbârţă, mazili din satul Iurceni, Lăpuşna, vezi, mai sus, documentul Nr. 86.

Nu pot preciza ce fel de nepot îi era Vasile Luca lui Mihalcea Hâncul. Poate fi din neamul lui Luca pârcălabul (V. mai sus nr. 67).

De asemenea nu pot identifica localitatea Roşia – nu Rosia – unde a fost dus rob Mihalcea Hâncul. Să fie oare vreo localitate din raiaua Benderului sau din Bugeac? V. Roşia, o localitate pomenită          în regestul cu data de 1670. (Mai sus no. 95)”[3].

„1722, Mai 26. Toader Clucerescu hotărniceşte părţile Hânceştilor din moşia Perenii (Copie).

Suret ce s-au scos de pe hotarnică ce adevărată de la Toader Clucerescul.

Toader Clucerescul făcut-am această scrisoare precum am venit la Pereni, pe poronca Măriei Sale lui Vodă, să aleg moşie Hânceştilor, pe zapisă ce vor avea, şi am ales partea din sus: dispre apus s-au aflat partea lui Ojog, vândută Hânceştilor din bătrânul lor din Hârlău şi s-au aflat din Lupul, partea lui Cain din Grebezu, partea lui toată, cari s-au ales din partea lui Ojoc, 11 funii la câmp şi 8 funii în poiană, din bătrânul lui din Hârlău, şi s-au aflat parte lui Cain, în Grebezu, din Lupul, 30 funii la câmp şi din poiană 15 funii. Aceste le-am stâlpit din Valea Sacă, din sus, dispre Săcăreni şi din poiana Perenilor, din sus, s-au ales 23 funii şi s-au pus sămn hotar piiatră în curmezeş şi pe cât s-au venit Hânceştilor în Târnuşa şi la Petrosul s-au dat Hânceştilor din poiana Perenilor. Aşa s-au învoit toţ răzeşii din poiana Perenilor, să ţie Hânceştii, iar în Târnuşa şi în Petrosul să nu aibă treabă Hânceştii şi din poiana Perenilor, din sămn, în sus, tot drumul cel vechi, în sus până în capul Vladnicului, în sămnul cel vechi, în hotar, şi tai pin Pietrosul, la vale, pâră în piscul de mijloc, în buza piscului, apoi faci piscul în sus, cu giumătate de codru, ci să înparte cu părtenii pân în teiul gârjob, iar în hotarul cel vechi. Aceia parte iarăş s-au venit Hânceştilor, de la părteni dispre apus, iar din sămnul capul piscului e apa Târnuşii, în gios, păr’ în hotarul din gios cel vechi, iar din apa Târnuşii, spre apus, costişa cu codru, cu câmpu pân’ în zarea dealului poenii Perenilor. Aceia parte este a părtenilor dispre apus; Hânceştii să nu aibă treabă, iar din poiana Perenilor, din hotaru cari s-au pus în curmezeş, tai dreptu pân’ în vale mănăstirii[4], apoi e vale în gios pân’ în sămnul ei s-au pus şi iasă din păduri şi mergi pin Dumbravă, din sămn în sămn, ci s-au pus pin copaci, pi costişe dispre răsărit pân la un loc. Apoi tai piste Valea mănăstirii de-a curmeziş, pi din gios, de drumul Blendii şi mergi în curmeziş pin voloacă, tot din sămn în sămn, pân’ în zarea dealului dispre Săcăreni şi mergi, pi margine volocii în gios, pin dumbravă, din sămn în sămn, pin copaci şi treci drumul cari mergi pi deal şi s-au pus piiatră, şi mergi la vali pi drum, pân’ iar în piiatră ci s-au pus, apoi tae în curmezeş pân’ în costişe şi iar s-au pus piiatră şi mergi pân’ în Valea Sacă. Această moşie ci iaste din sămne în sămne s-au dat Hânceştilor, în sus, şi mergi Valea Sacă, în gios, pân’ în Râpile lui Scântei, şi tai la deal, până în muchi şi ia zarea dealului în gios pân’ în hotarul vechi, înpotriva Hălmăgioaiai, şi ia apa în sus, pi vale Perenilor, pân’ în sălişte Perenilor, iar săliştea se înparte în două şi ia valea în sus, pi din sus di izvorul cel mare, şi iasă în deal, la ruptura lacului, şi să pogoară la vale pin capul rădiului, la Cuibul Stârcului, şi loveşte la coada lacului şi ia vale în sus pân’ în capul piscului văii bătrâni şi mergi în sus, pi drumul cel vechi, pin poiană, pân’ în hotarul ci s-au pus de curmezeş, de caută în valea mănăstirii. Aceşti părţi cu sămni pin copaci şi cu hotară care sunt scrisă mai sus sunt a părtenilor din sus dispre apus, Hânceştii să n-aibă treabă, căci a lor li s-au dat pi din sus, dispre Săcăreni, şi această mărturie s-a făcut denaintea a toţi răzeşii cari sunt iscăliţi mai gios şi ş-au pus degitile, ca să le fie de credinţe. / let 7230, mai 26.

iscălit Toader Clucerescul / Vasilache Coţofană ot Pereni / Măriian tij / Pavel Coţofană tij / Toader Tăbuci / Istrate vornic tij / Donie tij. / Ţopa sin Trunchiu / Apostul sin Bălan

iar săleşte să ne fie dinpreună, să fie frăţeşte cu Hânceşti.

Iscăliturile Hânceştilor: / Neculaiu Hâncul / Miron Hâncul căpitan / Grigoraş Hâncul postelnic.

Colecţia mănăstirii Hâncul. O altă copie în Arhiva Statului Chişinău, dos. Nr. 607, fila 1261 şi alta în dos. Nr. 1.339, fila 116 verso.”[5].

„1741, Aprilie 11. Grigore Ghica Voevod împarte moşiile rămase pe urma lui Mihalcea Hâncul serdarul între urmaşii săi (Original).

Noi Grigorie Ghica Voevod bj. mlstiiu gspdară zemli Moldavscoi.

Facem ştire cu această carti a Domnii Mele pentru multă pâră ce au avut Tofana şi ficiorul ei Apostol ce s-au răspuns că se trag din Alexandra, fata lui Mihalcea Hâncul, cu Miron Hâncul, ficiorul lui Dumitraşco Hâncu, nepot de ficior lui Mihalce Hâncul, zicând Tofana cu Apostol, ficiorul ei, că strămoaşa lor, Alexandra, ar avea parti în toati moşiile şi ţiganii ce-au avut Mihalce Hâncul, arătând şi moşiile anume: Săcărenii, Cârsteştii, Perienii, Ialovenii, Moleştii, Păşcanii, Gheţeoanii, ce-s lângă Chişinău, şi Băcşeanii la Prut, ce sunt toate aceste moşii în ţinutul Lăpuşnii, şi le stăpâneşte numai Miron Hâncu, şi lor parte nu le face, iar Miron Hâncul au dat samă că aceste moşii nu sunt toate di pe Mihalce Hâncul, ce unile sunt şi cumpărătură tătâne-său, lui Dumitraşco, snă Mihalce Hâncul, în carele Alexandra, sora lui, n-are triabă, iar în unile are parte tată-său, Dumitraşco, di pe fămeaia sa, fata lui Costantin cluceriul, carele şi până astăzi le stăpâneşte el înpreună cu rudele sale Clucereştii, şi cu toate acestea zisă Miron Hâncul că iaste şi înpărţala la ce ş-au înpărţit Mihalce Hâncul moşiile şi ţiganii ficiorilor săi şi el numai parte tătâne-său, lui Dumitraşco, stăpâneşte, iar de alti părţi a altor ficiorii a lui Mihalce Hâncul nu să atinge, nici la moşii, nici la ţigani, cari înpărţală au adus-o de faţă şi să află scris la înpărţală că Mihalce Hâncul au avut patru ficiori, trei fete şi un făt, pe Dumitraşco Hâncul, tatul lui Miron Hâncul, şi împărţindu-le moşiile şi ţiganii, au dat în parte Măricăi, fetii cei mai mari, moşiea Cundreştii şi pe Lohan ţiganul, iar lui Dumitraşcu i-au dat Săcărenii, fiind cumpărătur lui Mihalce Hâncul, depreună cu ficiorul său Dumitraşco, iar la doi feti, Alexandrii şi Chelsiei, au dat aceste moşii Băcşeanii, Cârsteştii, Perienii, Ialovenii, Pocşeştii, unde au fost baştina lui Costin, socrul lui Mihalce Hâncul, tatul Marulei, giupănesii lui Mihalce Hâncul, iar parte din Gheţeoani o au dat nepotului său de ficior lui Ghiorghiţă[6], frate mai mare lui Miron Hâncul, şi acea moşie se află acum la stăpânirea Lupii, giupânesii lui Mogâldea Brăescul, ce a fost medelnicer mare, fata lui Dumitraşco Hâncul, sor mai mare lui Miron Hâncul. Aşijdere şi din ţigani, pe Curchiu cu fămeaia lui i-au dat în parte Alexandrii şi pe Căruţe ţigan, cu fămeae lui i-au dat in parte Chelsiei, şi pe Toader ţig[an] cu fămeae lui i-au dat în parte lui Dumitraşcu, tatul lui Miron Hâncul; iar pentru moşiea din Păşcani arătat-au Miron Hâncul doi zapise pe nişte părţi dintr-acea moşie cumpărătură tătâne-său lui Dumitraşco; iar pentru Moleşti au dat sama Miron Hâncul că-i sunt di pe măsa, fata lui Costantin Cluceriul, cari-i îi stăpâneşte cu rudele ce are di pe maică-sa, anume cu Clucereştii. Pentru cari pricină, fiind din poronca noastră orânduiţi la cinstit şi credincios boeriul nostru dumlui Sandul Sturzea vel logofăt şi luîndu-le dumnealui sama pe amănuntul, pus-au Tofana, cu ficiorul ei, Apostol, pricină că acea înpărţală nu iasti bună adevărată, nici o au mai văzut ei până acum și altă pricină au mai pus, cum Alexandra nu iaste sor[ă] bună cu Chelsiea, că pe Alexandra o ar fi făcut Mihalce Hâncul cu Marula, fata lui Costin, iar pe Chelsiea o au făcut cu altă fămee şi în ce chip ar fi încăput Chelsiea a stăpâni înpreună cu Alexandra moşii ce era de pe Marula, la cari Miron Hâncul el au răspuns că de suti de ani nu poate da samă într-alt chip fără cât el pe Chelsiea o ştie soră bună cu Alexandra şi înpărţala aceia aşa cum iasti o au apucat Hâncul şi acea moşie să află acum la stăpânirea Lupii, giupânesii lui Mogâldea Brăescul, ce au fost medelnicer mare, fata lui Dumitraşco Hâncul, sor mai mare lui Miron Hâncul. Aşijdere şi din ţigani, pe Curchiu cu fameaia lui, i-au dat în parte Alexandrii şi pe Căruţe ţig. cu fămeae lui i-au dat în parte Chelsiei şi pe Toader ţig[an] cu fămeae lui i-au dat în parte lui Dumitraşcu, tatul lui Miron Hâncul; iar pentru moşiea din Păşcani arătat-au Miron Hâncul doi zapise pe nişte părţi dintr-acea moşie cumpărătură tătâne-său lui Dumitraşco; iar pentru Moleşti au dat sama Miron Hâncul că-i sunt di pe măsa, fata lui Costantin Cluceriul, cari-i îi stăpâneşte cu rudele ce are di pe maică-sa, anume cu Clucereştii. Pentru cari pricină fiind din poronca noastră orânduiţi la cinstit şi credincios boeriul nostru dumlui Sandul Sturzea vel logofăt şi luîndu-le dum. sama pe amănuntul pus-au Tofana cu ficiorul ei Apostol pricină că acea înpărţală nu iasti bună adevărată, nici o au mai văzut ei până acum i altă pricină au mai pus cum Alexandra nu iaste sor[ă] bună cu Chelsiea, că pe Alexandra o ar fi făcut Mihalce Hâncul cu Marula fata lui Costin, iar pe Chelsiea o au făcut cu altă fămee şi în ce chip ar fi încăput Chelsiea a stăpâni înpreună cu Alexandra moşii ce era depe Marula, la cari Miron Hâncul el au răspunsu că de suti de ani nu poate da samă într’alt chip fără cât el pe Chelsiea o ştie sor[ăl bună cu Alexandra şi înpărţala aceia aşa cum iasti o au apucat feri nici pe dreptul n-or vrea să giure şi au ales giudecata acelora să li s[ă] facă carte de blăstăm şi ei de or şti vr-un chip de meşterşug asupra înpărţării or arăta adevărul n-or tăgădui, iar pe Miron tot l-au dat la giurământ, dară n-au lăsat Tofana, cu ficiorul ei Apostu, pe Miron Hâncul să giure, zicând că or cerca ei pe urma lui şi când or afla cu dovadă vicleşugul lui Miron Hâncul, atunce or răspunde şi ş-or cere dreptatea lor şi la aceasta giudecata le-au dat voe să cerce. Aşijdere şi pentru parte Chelsii ce au dat sam Tofana şi Apostul, ficiorul ei, că nu-i nime din Chelsiea, li-au dat cale Miron Hâncul să stăpânească tot ei, cum parte Alexandrii aşea şi a Chelsiei, şi au rămas ca să stăpâniască Tofana cu ficiorul ei în Bă[c]şăni şi Cârsteşti şi-n Perieni şi-n Ialoveni şi-n Pocşeşti, unde au fost baştina lui Costin, şi ţiganii ce s-or afla că s-ar fi trăgând din Curchiu şi din Căruţe şi din ţigancele lor, după cum scrie la împărţala strămoşului lor, lui Mihalce Hâncul, iar la alti moşii sau ţigani să nu s[ă] atingă mai mult, fără de n-a fi nici din Mărica nim, parte ei din Condreşti şi ţiganii ce s-or afla din Lohan să stăpâniască giumătate, Miron Hâncul şi giumătate Tofana cu fi­ciorii ei. Aceast[a] facem ştire.

U Ias lt. 7249, ap. 11. / (P. D.) / Vel logofăt”.

Academia Română. Pachet CXXX, documentul 203.

Pentru genealogia Hânculeştilor a se consulta în special doc. Nr. 61, 118, 132, 136, 177 şi 201. O serie de documente privitoare la familia Hâncu s-au mai publicat de Gh. Ghibănescu, în Surele şi izvoade, XXIV, pp. 97-100. Ele nu pot fi folosite decât cu greutate din cauza evidentelor erori de tran­scriere, în special a datelor”[7].

[1] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 102, pp. 128, 129

[2] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 116, p. 138

[3] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 118, pp. 140-142

[4] Este vorba de mănăstirea Hâncului.

[5] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 132, pp. 156-158

[6] Din eroare, în loc de Grigoraș, cum de altfel rezultă din tot acest document.

[7] Sava, Aurel, Documente privitoare la Târgul şi Ţinutul Lăpuşnei, Bucureşti, 1937, doc. 154, pp. 180-182