ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 59

Poetul bucovinean Ciprian Porumbescu

 

Porumbescu Ciprian Romania Juna

*

În urmă cu câţiva ani, când i-am publicat, în ediţie româno-engleză, opera poetică, încă nu ştiam că, pe lângă textele cântecelor sale sau ale unor prieteni, toate înhăruite drept poezie, Ciprian Porumbescu a şi publicat poezii, debutul lui înregistrându-se în urmă cu 141 de ani, în 6/18 aprilie 1875, la „Familia” lui Iosif Vulcan. Textul de debut, „La vioara mea”, era semnat „C. Golembiovschi”, numele fiind păstrat şi în 1877, când Ciprian publica un „Imn festiv”, închinat lui Teoctict Blajevici – unul dintre primii poeţi ai Bucovinei, sub pseudonimul Tudor Şoimu, originar din Tişăuţi şi ajuns, în 1877, mitropolit al Bucovinei.

*

Aleanul din „Familia”, publicat în ortografia revistei (pe atunci erau tot atâtea ortografii şi gramatici ale limbii române, câte gazete se publicau), prefigurează un vag ecou spre modernitate, de influenţă germană, lirica românească (a scris mai mult în germană) a lui Ciprian Porumbescu fiind înrudită cu cea a lui Bolintineanu şi a lui Alecsandri, dar cu tentaţii spre eminescianism.

*

* Debut PORUMBESCU frontispiciu

 

Debutul literar al lui Ciprian Golembiovschi-Porumbescu

Debutul literar al lui Ciprian Golembiovschi-Porumbescu

*

La vioara mea

*

Când a sorţii crudă lovire

Inima-mi sfâşie fără cruţat

Şi al meu suflet, plin de zdrobire,

Făr’ de speranţei e închinat,

*

Ah, atunci tu, voce zeiască,

Unica limbă a lăuntrului meu,

Tu, iubită, scumpă vioară,

Vii de mă mângâi cu sunetul tău.

 *

Ţie suferinţele mele,

Ţie durerile-mi mărturisesc

Şi-n surâsul corzilor tale

Aflu balsamul ce-l caut, ce-l doresc,

*

Iar când, după-o ceaţă de jale,

Se-nseninează în inima mea,

Cui să-i spun, atunci, că-s ferice?

Ah, numai ţie, consoţia mea!

*

Tu-n dureri îmi eşti mângâiere,

Tu-n ferice cu mine petreci;

Fii cu mine şi după moarte,

Fii dar cu mine până în veci!

*

C. GOLEMBIOVSCHI

*

(Familia, Anul XI, 1875, nr. 14 din 6/18 aprilie, p. 158)

*

1881 Candidatul Linte GURA SATULUI fine

*

„Gura satului”, auto-intitulat şi fiind, în bună parte, „jurnal glumeţ social-politic” avea să-i publice, în 1881, „Candidatul Linte”, dar, din nefericire, nu s-a păstrat decât exemplarul de gazetă în care apărea ultima parte din această cunoscută „comedie în două scene, cu o uvertură şi un final pentru un solo şi pentru două coruri”, care probează simţul acut al umorului, de care da dovadă genialul muzician de la Stupca.

*

1881 Candidatul Linte GURA SATULUI

*

Scris în moda şi în obligaţia socială a vremii, textul „Imn festiv / pentru primirea solemnă a Înalt Prea Sfinției Sale / Domnului Arhiepiscop și Mitropolit / Teoctist Blajevici / la sosirea Î. P. S. Sale în Eparhia Bucovinei”, publicat de „Predicatorul săteanului român”, în anul 1877, însemna şi o şansă, pentru Ciprian Porumbescu de a i se oferi, din banii Fondului religionar, o bursă pentru studii vieneze, bursă de care avea să beneficieze doar timp de un an, ulterior pierzând-o, din pricina „prinţişorului” Vasile Morariu, fiul lui Silvestru Morariu, căruia nu-i erau pe plac firea veselă şi boemă a lui Ciprian Porumbescu şi nici trainica prietenie dintre muzicianul-poet din Stupca şi uriaşul pictor din Ilişeşti, Epaminonda Bucevschi.

*

1877 Porumbescu Imn festiv

*

Pe ceriul Bucovinei, o zare azi apare,

O zare luminoasă, de-un mândru viitor,

Și rugi de bucurie se-nalță la altare,

Se-nalță către Domnul Atoatețiitor.

            E zi de bucurie, e zi de veselire,

            Ce farmecă poporul de bine mult dorit;

            Căci Domnul prea puternic, în nalta Sa mărire,

            Să fericească țara azi bine a voit.

*

Bisericii creștine transmis-a azi lumina,

Lumina pentru viața și scopul ei prea sfânt,

Protector nalt și tare, ce-n inima-i îmbină

Dreptate ne-ndoită c-un spirit bun și blând.

            Deci saltă Bucovina de multă bucurie,

            Iar tu, biserică sfântă, depune doliul tău,

            Îmbracă-te-n veșinte de luci și veselie,

            Căci unsul se apropie, ocupă tronul tău.

*

Iar noi, stând cu credință, virtute și constanță

La orice ocaziune și greu neprevestit,

În Teoctist Blajevici avem ferma speranță

De-un viitor ilustru, de-un timp prea fericit!

            Și clerul țării noastre, toți frații drepți în Crist,

            Exclamă cu o voce: Trăiască-al nost părinte!

            Trăiască nou sfințitul! Trăiască Teoctist!

*

Ciprian Golembiovschi

*

(Predicatorul săteanului român, Cursul III, Nr. 7, Anul 1877, p. 221)

*

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan

Ciprian Porumbescu, împreună cu fraţii săi, Mărioara şi Ştefan

*

Textele acestea, premeditate şi publicate drept poezii, înseamnă argumente pentru cumplita nedreptate a soartei, care l-a răpit pe Ciprian Porumbescu la o vârstă la care alţii, nume mari ale culturii universale, nici măcar nu şi-au început opera.


1883, 1884: Elegii pentru Ciprian Porumbescu

Cvintetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

Cvintetul lui Ciprian Porumbescu, la gimnaziul din Suceava

*

În timpul vieţii, Ciprian Porumbescu a vorbit, evaziv şi vizibil iritat, despre procesul „Arboroasa”, iar tovarăşul lui de închisoare, Constantin Morariu, în ciuda prieteniei durabile pe care i-a purtat-o, nu a încercat să supraliciteze, precum ideologii naţionalismului comunist, mitul „Arboroasa” (în presa românească a vremii, nu s-a scris nimic despre acel proces). Procesul, instrumentat de procurorul român Zotta, din exces de slugărnicie, finalizat cu o achitare, obţinută de trei avocaţi evrei, care, fără plată, socotind aceasta o datorie de onoare, au luptat pentru eliberarea celor cinci tineri români, nedreptăţiţi de către un funcţionar român.

*

1883 Necrolog in versuriŞi mitul lui Ciprian Porumbescu a fost cultivat de Constantin Morariu, care, cu câte o poezie omagială – un fel de necrolog versificat, izbutea să vehiculeze informaţii şi despre înmormântarea lui Ciprian, ataşând un adevărat necrolog, cu descrierea înmormântării (materialul de mai jos), dar şi despre monumentul de pe mormântul din Stupca, dezvelit în mai 1884 şi descris de Constantin Morariu în notele explicative, de la subsol, ale versurilor. Monumentul avea elemente care, astăzi, lipsesc (voia comuniştilor şi a urmaşilor lor de astăzi!), iar strofa ultimă a  „Tricolorului”, pusă pe cruce din voinţa lui Iraclie Porumbescu, e uşor falsificată, ca să nu provoace iritările bigoţilor vremii, pentru că, în prima variantă, la care însuşi Ciprian renunţase, se spunea:

*

Şi când, fraţilor, m-oi duce,

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt, în loc de cruce,

Puneţi mândrul Tricolor!„.

*

Am cules ambele elegii, închinate memoriei lui Ciprian Porumbescu de către prietenul său, Constantin Morariu, pentru că am fost de părere că, în perioada 25 mai – 6 iunie (data morţii lui Ciprian pe stil vechi şi pe stil nou), vibraţiile vremii lui merită readuse în atenţia clipei. În zilele următoare, vă voi prezenta chiar şi poezii, scrise şi publicate de Ciprian Porumbescu, în scurta sa viaţă, dar astăzi închei cu cele două elegii ale lui Constantin Morariu, ambele pretexte pentru a încetini scufundarea în uitare a memoriei prietenului său:

*

*

Neuitatului şi mult regretatului Ciprian Porumbescu

*

Amară e moartea când omul e june

Şi ziua-i frumoasă şi traiul e lin;

Când pasărea cântă, când floarea ne spune

Că viaţa e dulce şi m-are suspin!”

                                                           D. Bolintineanu

*

Când focul izbucneşte şi-n clipă mistuieşte

Averea adunată prin muncă-ndelungată,

Când ape mari inundă pământul şi cufundă

Pe mii de mii fiinţe-n amare suferinţe;

Cutremure, războaie, pe om când îl despoaie

De tot ce lui i-a fost al vieţii adăpost,

Atuncea, trist, pe gânduri, stă omul, disperează,

Prietena speranţă-i tot îl mai consolează.

*

Dar moartea nemiloasă, când taie cu-a ei coasă

Cele mai trainice fire, ce leagă cu iubire,

Şi-a dorului dulceaţă pe-un suflet de viaţă,

Atunci speranţe, visuri de-odată se scufund

În marea disperării, atuncea fără fund,

În care unic ceriul mai poate revărsa

A mângâierii rază prin sfântă legea sa.

 *

În marea disperării, în noaptea ei pustia,

O, frate Cipriane, împinsu-au urgia

A morţii tale gheare pe scumpul tău părinte,

Pe draga-ţi surioară, ce o iubeai fierbinte,

Pe bunii tăi prieteni lăsatu-i-ai în jale

Plângând ei mângâierea prieteniei tale;

În doliu şi-ntristare lăsat-ai ţara ta

Ce cântecele-ţi mândre cu drag le asculta,

Căci tu privighetoarea cea mai iubită-ai fost

În crângul Bucovinei, cu al vioarei rost.

*

Cu inima-nfocată, cu dragostea fiască,

Ai început iubite,-n grădina românească

S-arunci sămânţa artei, culeasă-n obosire,

Prin zeci de ani de muncă, cu mare irosire,

Dar, ah!, abia gustat-am din fructele ei rar

Şi de la pragul vieţii, o, scumpe grădinar,

Ni te răpeşte moartea, lipsind de-a tale flori

Biserica, naţiunea – iubitele-ţi surori!

 *

Biserica, naţiunea te plâng, deci, împreună

Cu ţara ta, Braşovul şi România Jună,

Şi toate vin să-ţi pună pe tristul tău mormânt

Cununa neuitării drept sacru monument,

Că le-ai iubit, o, scumpe, nu cu cuvinte seci,

Ci cu-a iubirii fapte, ce dau viaţă-n veci!

*

Constantin MORARIU

*

(Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, p. 140)

*

*

1884 Morariu poem pentru Ciprian AMICU FAMILIEI

*
Valsul „Fantome”

*

Umbrei scumpului meu amic Ciprian Porumbescu

*

De acorduri plângătoare

A destinului duşman

Plin e valsul tău „Fantome”,

Scump amice Ciprian!

Ton cu ton vestesc durerea,

Presimţirea ta arată

De a sorţii hotărâre

Ce te-ajunse-aşa îndată.

*

Greu lovitul tău părinte

Pe mormânt ţi-a pus o liră

Cu cuvinte ce storc lacrimi

Şi din inimi, jale, milă,

Căci „tu-n groapă-ai dus cu tine

O comoară de-armonii”[1],

Şi spre-apusul vieţii tale

Ai cântat în elegii[2]

Ce şi inime de piatră

Ar fi-n stare să le-nmoaie.

*

O fantomă-ai fost, iubite,

Răspândind tot fericire,

Dară valsul tău „Fantome”

Împle inimi de mâhnire

Şi-a vesti viitorimii

Are inima de jale

A lui Ciprian, în tristul

Capăt al vieţii sale[3].

Constantin MORARIU

 *

(Amicul Familiei, Anul VIII, Nr. 14, 15/27 iulie 1884, pp. 180)

*

[1] Aşa zice laureatul nostru Vasile Alecsandri, în epistola de condoleanţe, trimisă preotului paroh Iraclie Porumbescu, tatăl răposatului Ciprian.

[2] Jalnice de tot sunt valsul „Fantome” şi „Hora Prahovei”.

[3] Mormântul profesorului Ciprian se află în curtea bisericii din Stupca, încins cu un grilaj ce înconjură mormintele familiei Porumbescu. Crucea, ridicată pe mormântul lui Ciprian, e de piatră şi poartă, în faţă, inscripţiunea, cu litere aurite, săpate în o tablă de metal: „La revedere, iubite fiule, la revedere, frăţioare!”. Pe frontispiciul piedestalului, se află o liră de metal aurit, cuprinsă în o cunună de lauri, înfâşiată de o panglică de metal aurită, cu epigrama: „Armoniele tale, lacrimele noastre”. Sub liră se află o tablă de metal, cu inscripţiunea aurită: „Ciprianu Porumbescu, nasc 2. Oct. 1854, rep. 25 Maiu 1883”. Pe piatra orizontală a crucii e pus, de-a curmezişul, un frumos tricolor românesc de metal, pe rouş căruia se află cuvintele: „Iar când, fraţilor, m-oi duce de la voi şi-o fi să mor”; pe galben: „Pe mormânt atunci să-mi puneţi”; pe albastru: „Mândrul nostru tricolor”, care cuvinte formează strofa ultimă din „Cântecul tricolorului”, textul şi muzica de răposatul Ciprian. În 24 Mai a. c. (1884 – n. n.), s-a sfinţit acest monument de cinci preoţi şi s-a celebrat şi parastasul după un an.

*


1883: Înmormântarea lui Ciprian Porumbescu

1883 Necrologul AMICUL FAMILIEI

*

Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu. În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate de 29 de ani.

*

Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în Cernăuți, fiind, totodată, și alumn al Seminarului arhidiecezan. În decursul studiilor teologice și după terminarea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, și anume pe vioară și clavir) se ocupa și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumească, parte ca cântăreț și parte ca componist al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumești, compuse răpoatul mai multe cântece românești, atât în text, cât și în melodie, numite „studențești”, care și apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică.

*

După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din Viena, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial de muzică.

*

Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani, la Viena, în care timp studia și la Conservatorul de acolo, „învățământul de armonie”, „de compoziție” și „contrapunctul”, cu succes excelent.

*

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani - Amicul Poporului, nr. 12, 1889

Ciprian Porumbescu şi lăutarii stupcani – Amicul Poporului, nr. 12, 1889

*

În timpul acesta, arătă răposatul continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală, și anume ca componist al mai multor opuri, publicate și interpretate, cu multă laudă, de cei competenți, dintre care opuri se execută unul (valsul „Camelii”) chiar și de renumitul artist Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în anul 1880.

Îi mai rămase răposatului a se perfecționa încă în arta muzicii superioare, special bisericească.

*

Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fondul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl și întrebuință, spre a petrece acel an în Viena și, parte, a lua lecții speciale de la artistul și organistul de Curte, dl Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele – n. n.) mai principale bisericești de acolo, ce-și împlini, cu succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certificat – n. n.) de la numitul organist.

*

Numele răposatului ca componist cu talent și zel era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amintiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndemnarea să se pună în competiția pentru postul de învățător de muzică, la școlile centrale române din Brașov și pentru postul de direcor (dirijor – n. n.)  al corului de la biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le și ocupă, în toamna anului 1880.

*

În Brașov, manifestă răposatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capacitatea cea mai mare, recunoscute de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni – n. n.) și 12 damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, cele mai multe de dânsul compuse, și așa execută cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumești, compuse răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Brașov, de trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri, atât solistice, cât și orchestrale, toate executate în Brașov, parte într-un concert public, dirijat de răposatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziarele române și germane.

*

Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea obosiră pe răposatul și-i atraseră o boală de piept, care, în toamna anului trecut (1882 – n. n.), progresase într-atâta, încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, ceea ce și făcu.

*

În Italia, și anume în Nervi, mai la vale de Genoa, petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile Faur, Marte și April) fu, și în Italia, excepțional de rece și furtunoasă, și el nu simți oareșcare folos pentru sănătatea sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde petrecu zece zile, și veni, apoi, acasă, la părintele său, cu scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, nemiloasa moarte îi curmă viața.

Iată cum se exprima „Gazeta Transilvaniei”, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut – n. n.), asupra răposatului:

*

 1883 Necrologul lui Porumbescu faximil

*

„Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai artei muzicale, în genere, și ai muzicii naționale românești, îndeosebi. Miercurea trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de muzică la școlile centrale române de aici, din Brașov, și director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare, prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”.

*

Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humorului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din Capu Câmpului, și C. Tușinschi, din Bucșoaia, acompaniat de corul Seminarului din Cernăuți, transmițând gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului său coleg.

*

În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și G. Popovici (poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” – n. n.), în numele Societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea „România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului.

La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești și Corlata.

*

Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mișcat, execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compoziție muzicală a celui ce, acuma, era în pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai mulți ani, are de îndeplinit datorii duble.

*

(Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 140, 141)


Primul preot Halarevici din Bucovina

Conf. universitar Gheorghe Halarevici

Conf. universitar Gheorghe Halarevici

*

Un neam care a lăsat memoriei bucovinene măcar cinci studii, recunoscute ca valoroase la nivel european, dintre care măcar trei publicate la Viena („Kriegsblindenfürsorge mit Berücksichtigung der landwirtschaftlichen Kriegsblindenschule in Strass”, „Die Fürsorge für die Kriegsblinden in der Bukovina”, „Blindenberufe und Kriegsblinde” etc.) şi măcar două în România („Lumina orbilor”, Cluj, 1924; „Asistenţa orbilor”, Cernăuţi, 1936), s-a învrednicit la memorie, în întreaga lui înşiruire de nume. Prin urmare, şi ca recunoştinţă faţă de memoria primului mare specialist bucovinean în psihologia persoanelor cu handicap, Conferenţiarul universitar Gheorghe Halarevici, şi din simpatie pentru cauza canadianului David Hallas (Halarevici), care îşi caută fremătând străbunii români, punându-mi la dispoziţie documentele pe care le are, David fiind fiul lui Luis Emilian Hallas şi nepotul lui Emilian Haralevici, fratele universitarului Gheorghe Halarevici, fiu al judecătorului din Boian şi Cernăuţi Nicolae Halarevici, am făcut, astăzi, ceea ce nu prea obişnuiesc să fac: o tentativă de genealogie, prin care am răscolit, iar, Fondul documentar „Bucovina” al Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera” şi, în special, analele pe care le ţinea Episcopia şi, ulterior, Mitropolia Bucovinei, numite „Schematismus”, anale care s-au păstrat începând de la anul 1841, încoace, cu multe exemplare lipsă sau incomplete. Că doar cărţile noastre vechi, inclusiv analele, au fost arse, în curtea interioară a închisorii din Suceava, din primăvara, până în toamna anului 1952.

*

Primul Halarevici din Bucovina, sosit, la 1848, în Şarul Dornei, sat care nu avea biserică (doar la Dorna Candreni exista una, din 1843), reîntors în Ardeal, unde a făcut seminarul teologic (la Blaj? la Năsăud?), apoi reîntors în Bucovina şi hirotonit preot,  în 1860, iar paroh în 1876, pentru a sluji la Mareniceni, un cătun de lângă Putila, până în 1881, apoi la Prelipcea, până în 1888, a fost Ioan Halarevici, născut în anul 1827, după cum se precizează în Schematismusul din anul 1888, pagina 117.

*

Gheorghe şi Mathilda Halarevici

Gheorghe şi Mathilda Halarevici

Ioan Halarevici a avut doi feciori, pe Nicolae, judecător la Boian, căsătorit, la Boian, cu Leontina Gregorowicz din Dorna Candreni, şi pe Teodor sau Teofil, paroh în Lenţeşti, născut în 1860, preot din 1888, an în care s-a mutat, pentru o scurtă perioadă, ca paroh la Orăşeni. Teodor a terminat seminarul teologic din Cernăuţi în anul 1879, după cum se precizează în anuarul din 1888, pagina 139.

*

În 1914, printre profesorii suplinitori ai gimaziului greco-ortodox din Cernăuţi se număra şi Aurel Halarewicz, probabil fiul lui Teodor sau Teofil (numele acesta presupune un început de călugărie, după moartea soţiei) Halarevici.

*

Din corespondenţa cu David Hallas, înţeleg că Emilian, fiul judecătorului bucovinean Nicolai Halarievici şi al Leontinei Gregorowicz, născut în 1888, la Dorna Candreni, dar cu domiciuliul în Boian, a emigrat în Canada, în 1911 (paşaportul, eliberat la Câmpulung Moldovenesc, în 19 octombrie 1918, deci după a treia invazie rusească, pare să infirme data comunicată de David Hallas).

*

Ce avea să urmeze prin Canada nu mai face parte din memoria Bucovinei, dar, din respect faţă de interesul lui David Hallas pentru străbunii lui români (visează să vină la mormintele lor, deşi m-aş mira dacă a mai rezistat vreunul în modenitatea agresivă a prefacerii cimitirelor noastre), reproduc încă două fotografii, cu Luis Emilian Halarievici, în a doua, în uniformă de poliţist canadian – cel din dreapta.

*

Emil Hallas Halarevici

Emil Hallas Halarevici politist dreapta

*


Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români

1903 Anale

*

În anuarul Muzeului Bucovinei, pe anul 1903, am întâlnit un material, semnat de Leonidas Bodnarescul, intitulat „Einige Weihnachts und Neujahrs-Brauche der Rumanen”, şi mi-am amintit că am folosit acest material, în cartea „Vechi colinde bucovinene”, preluându-l, în româneşte din broşura „Câteva datini de Crăciun şi Anul Nou la Români”, semnată, în România Mare, Leonida Bodnărescu şi publicată la Cernăuţi,  în 1943.

*

În textul german, publicat în anuarul în care, în afară de Karl Adolf Romstorfer (recuperatorul Cetăţii Sucevei, al mănăstirilor Putna şi Solca – Dragomirna fusese restaurată de Hlavka – şi al bisericilor Mirăuţi şi Sfântul Gheorghe a Mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava etc.), semnau exhaustive studii, doar adnotate de „memoria” istorică românească, admirabilul polon Johann Polek, armeanul A. Mikulicz şi marele muzician bucovinean Constantin Mandicevschi, am găsit şi o iconografie interesantă şi, de aceea, năucitoare, care însoţeşte textul german al lui Bodnarescul.

*

O horă românească, fotografiată într-un atelier din Cernăuţi sau din Rădăuţi (Bodnarescul era profesor la gimnaziul rădăuţean), Der „Horatanz” (pagina 43), prezintă zece bărbaţi şi doi lăutari (un viorist şi un copil cu fluier lung, în cercul horei), în costumaţii care numai bucovinene nu par, sumanele purtând ornamentaţii stridente, cu simboluri ale păunului, specifice zonei Năsăudului, iar cioarecii au vipuşti, precum bordura de la ciclul vieţii de pe ouăle încondeiate, simbolizând Timpul Lunar al Porţii Solstiţiale a Zeilor (cupa cu gura în jos, respectiv în faţă):

*

1903 Hora

*

Cămăşile bărbaţilor au ornamentaţii florale ucrainene, bundiţele sunt de sorginte năsăudeană şi doar pletele şi mustăţile, plus cuşma, amintesc de portul românesc, pe care doar vioristul ţigan îl purta nealterat.

*

Aceleaşi personaje (doar şapte şi lăutarii) apar şi în Der „Arkantanz” (p. 49), tot într-un atelier fotografic, artiştii încremenind într-un început de pas, câtă vreme dura fotografierea, dar cu purtător de steag, cu căpetenia tradiţională a dansului românesc, cu vătaful în frunte.

*

1903 Arcanul

*

Ghetele moderne ale dansatorilor îmi amintesc de fotografii asemănătoare, pe care le-am zărit pe undeva, şi-mi şi amintesc unde anume, că doar de asta port un cap pe umeri: în casa lui Simion Florea Marian, în costumaţii la fel de ciudate fiind îmbrăcaţi băieţii lui. Deci, e clar: fotografiile prezintă „portul popular” al „pertractărilor”, deci al balurilor elitiste de târgoveţi, în care „inteliginţa”, adică boierii, preoţii, învăţătorii şi târgoveţii cu stare veneau îmbrăcaţi „precum poporul”, participau la loterie, subscriau sume de bani pentru diverse obiective religioase sau culturale şi petreceau aşa cum îşi închipuiau ei că ar petrece poporul, pe melodii vehiculate de trupele de teatru din Iaşi, care organizau stagiuni permanente la Cernăuţi, uneori şi cu câte un spectacol la Rădăuţi, Siret sau Suceava, care să acopere „spesele drumului”.

*

Nici „datinele” foto nu lipsesc, Pluguşorul fiind încredinţat memoriei vizuale drept „Die Burschenschaft der Colindasanger” (p. 53), băieţelul fluieraş fiind mutat la ţinut „buhaiul”, în decor apărând şi o „capră” cu… blană de oaie.

*

1903 Colindatori

*

Fotografiile acestea aparent nu au valoare de document, pentru că, exceptând cămăşile româneşti şi ucrainene şi bundiţele lăutarului şi a flăcăului care trage buhaiul, totul înseamnă contrafacere, pe care Leonidas Bodnarescul o încredinţase viitorul drept mărturie. Şi este o mărturie, dar a parvenitismului orăşenesc bucovinean de prin anii 1880-1914, parvenitism care, după 1989, a fost preluat înghesuit şi de satul bucovinean de pretutindeni. Din păcate.


Pagina 59 din 94« Prima...102030...5758596061...708090...Ultima »