1863: Toată literatura este în doliu

*

Jurnalele din București ne aduc o știre tristă: Părintele poeziei române, Ioan Văcărescu, a murit; toată literatura este în doliu. Nu aflăm cuvinte de a exprima adânca noastră durere, ce ne pătrunde pentru pierderea acestui bărbat nemuritor; deci ne mărginim numai, extrăgând pentru publicul nostru de dincoace de Carpați, câteva rânduri din orațiunea renumitului poet Eliade Rădulescu, rostită cu ocaziunea înmormântării, în 5 martie.

*

„Familia răposatului își trage originea din Făgăraș, de unde străbunii dânsului trecură peste Carpați, deodată cu Radu Negru, ducele Făgărașului; în toate generațiile făgăreșene de atunci, ce după timpuri deveniră Văcărești, se distinseră prin bravură, prin înțelepciune, prin servicii eminente aduse patriei, cu mintea și cu brațul. Pătrașcu Văcărescu, pe timpul lui Mihai Eroul, ajunse ban al Craiovei și guvernator al Olteniei. Banul Ienache Văcărescu, către finea secolului trecut, singur simți durerea despre decăderea românului, disprețul în care ajunsese limba națională, el o înălță prin poezie, el îi arătă nobila origine, prin o gramatică română, tipărită în 1787.

*

Nepotul acestuia din urmă fu Ioan Văcărescu. Poetul nostru excela încă de june, mai târziu făcu cunoștință cu Giorgi Lazăr și exoperară întemeierea primei școli de matematică, de filosofie și de teologie în limba română, în St. Sava. În timpul lui Caragea , Ioan Văcărescu fu invitat, ca poet, a face versuri, după datină, sub stema țării ce poartă însemnele României, care, din acvila creștină, degenerase într-un corb. Curtezanii sperau, de la poet, în niște laude, vreo odă spre glorificarea beiului străin; dar poetul striga:

* 

Ah!, de-am putea redobândi

Și câte-avem pierdute,

Atunci și acest corb sărman

Iar acvilă s-ar face;

Și-orice român ar fi roman

Mare-n război și pace.

 *

Încă în anul 1818, traduse câteva piese pentru teatrul român, și, în acest an, se auzi, prima oară pe scenă, limba română, prin junii elevi din St. Sava . La introducerea Regulamentului organic, la prevederile articolului destinat spre a răpi autonomia țării, Ioan Văcărescu fu singurul ce avu curajul de a protesta, între 200 de mii de baionete , că nu recunoaște de legitimă o adunare legislativă prezidată de un consul străin, el fu unul din acei șase boieri, care nu semnară Regulamentul, numa pentru că avea știre despre acel articol fatal, și suferi exilul.

*

De va străbate cineva toate poeziile lui Ioan Văcărescu, mai toate poartă sigiliul cel mai sacru al pietății, al religiozității; nici geniul, nici amorul, nici aspirațiile sale, nici patriotismul său, nici înseși jocurile sale, pare că ar fi zis poetul că nu sunt întregi, de nu vor fi creștine, de nu vor avea sigiliul pietății. Cea mai frumoasă poezie a lui este „Primăvara amorului”, despre care și George Sion scrisese că vom găsi în ea câteva strofe clasice; însă, după noi, meritul acestui poet nu stă în clasicitatea poeziilor sale, ci că fusese unul din cei dintâi care a acordat lira în acorduri triste, pentru a deștepta pe români din „somnul cel de moarte!”.”.

*

Dl Eliade Rădulescu propune, în fine, ca națiunea să ofere muzeului național monumentul de marmură al lui Ioan Văcărescu și, cu astă ocazie, mai face provocare și pentru mormintele lui Constantin Bălăcianu și Giorgi Lazăr. Executarea acestui plan frumos ar face mare onoare fraților de peste Carpați. Și noi, cei de dincoace, avurăm un Șincai, Micul, Petru Maior și ceilalți, însă când va sosi timpul ca să-i putem eterniza prin morminte!? Și, după acestea, să punem și noi, pe mormântul răposatului poet, cununa împletită din florile stimei și ale recunoștinței. Iar voi, junilor poeți, vărsați o lacrimă fierbinte, la mormântul Părintelui Poeziei! Fie-i țărâna ușoară! (Aurora Română, Anul I, nr. 7, Pesta, 1/13 aprilie 1863, pp. 90, 91)

O romanță românească din 1863

*

Mi-a deslușit-o profesorul Petru Horvat (păcat că se va pensiona în curând) și am rămas impresionat de modernitatea valorificării cântecului național românesc din Ardeal, de către români, înainte de anul 1864, an în care romanța „Suvenirul (amintirea) porții”, transcrisă pentru pian de Ion Iancu, pe versuri de T. Georgescu, a fost publicată în „Aurora Română” (Anul II, nr. 1, Pesta, 1/13 ianuarie 1864, pp. 11, 12 ). Mi-a cântat-o Petrică Horvat, deja după ce salvasem paginile de gazetă în care fusese publicată, pentru că nu mai aveam răbdare, să aștept până ce trece Răzvan Mitoceanu pe la mine. O salvasem, cu gândul de a o reîncredința memoriei din care a fost izgonită.

*

*

Romanța populară, prezentă în melosul nostru încă înainte de 1700, când Dimitrie Cantemir a notat două, cu o continuitate până în pragul primului măcel planetar (în Bucovina, existau vreo 30), a fost un gen ignorat de etnologi și nu știu dacă pe bună dreptate. Știu doar că, atunci când cântecele îmi ies în cale, am obligația de a le depune în rafturile contemporaneității mele, pentru a nu se pierde pentru totdeauna.

*

Textul romanței, scris în ortografia latinistă a vremii, zice, în transcriere fonetică:

*

*

Mult păreau frumoase,

Scumpa, draga mea,

Nopțile geroase

Lângă poarta ta,

N-a fost fericire

În junețea mea,

N-a fost suvenire

Decât poarta ta.

 *

Ți-ad’ aminte-n lume

Că-n junețea ta

Te-a iubit un june

Ca pe mama sa,

De atuncea, dragă,

De-i fi-mbătrânit,

Cât eram de fragă,

Când el m-a iubit!

*

Fii, dar, acum bună,

Dacă mă iubești,

Pân’ ești încă jună,

Pân’ nu veștejești,

Mai vin și-altădată

Lângă poarta ta

Să-ți mai zic o dată:

Nu te voi uita.

Secretele muzicii şi ale dansurilor valahe

*

Două dintre cântele moldoveneşti ale lui Dimitrie Cantemir, păstrate şi readuse în memorie de către turci, în cadrul unui concert susţinut de muzicieni turci şi europeni, întru cinsirea vie şi demnă a „prinţului cărturarilor, cărturar al prinţilor”, cum îl numea Nicolae Iorga, m-au contrariat şi m-au obligat să înţeleg că doar acolo, la răscrucea anilor 1700, trebuie căutată şi răscrucea Datinii, deci a datului primordial. Cele două cântece, pe care Cantemir le-a notat drept „syrba din Moldova” (şi nu sârba, termen pe care îl cunoştea, pentru că „syrba” însemna, în araba veche, „la brâu” sau „de-a brâu”[1], cum se numeau horele ritmate româneşti) şi „gioc de nuntă din Moldova”, care încă se mai păstrează prin Bucovina, sub numele de „Ciobănaşul”, par, la prima vedere, folclor, deşi sunt hore ale ceremoniilor ritualice totemice, deci ale datului primordial. Ambele melodii vizualizează, îţi obligă imaginaţia să stabilească anumite contururi, din perspectiva epocii noastre, şi nu din cea a vremii lor, care perspectivă târzie este, după spusa lui Lucian Blaga, greşită şi falsificatoare. Dacă ascultaţi „syrba” lui Cantemir, fără voie veţi vizualiza, din perspectiva timpului nostru, o străveche petrecere românească, întreruptă, în bătăile acelerate ale inimii, de sunetul de alarmă al buciumului, iar după încetarea alarmei, petrecerea este dusă până la capăt. Ascultaţi:

*

Sarba 4

 *

Trebuie să precizez că, datorită „Zicălaşilor”, am mai auzit melodia aceasta, anterioară anului 1700, dar încredinţată nouă, în 1852, de Karol Mikuli, în două hore distincte: prima, menţionată des de Alecsandri, care vedea în ea un ceva ancestral, „Hora Buciumul”, iar a doua (partea de început a cântecului lui Cantemir, reluată la final), sub titlul „Soarele, în vârf de munte”. Făcând analogia, am început să înţeleg, dar ca să nu pară că mă pripesc în supoziţii, am citit, din nou, dar cu mai multă atenţie studiul unuia dintre primii autori ai muzicii universale, Edward Jones, care, până în 1804, când îşi publica studiul[2], adunase numeroase mărturii eline, începând cu Cadmus, anterior naşterii lui Hristos cu 1519 ani, şi terminând cu Timotheus, anterior doar cu 357 de ani, lista mărturisitorilor incluzându-i pe Orpheus, Epumolpus, Museus, Hesiod, Homer, Tyrteus, Terpander, Susarion, Thespis, Alceus şi Simonides.

*

*

Jones, folosindu-se de o cartea, publicată în 1714 de Domnul de Guys (Sentimental Journey through Greece), din care preia şi partiturile pentru trei dansuri valahe, încredinţează vremii descrierea horei, pe care de Guys o considera ca fiind un „dans mai puţin variat, atât în figuri, cât şi în pas, decât dansul precedent (unul grecesc – n. n.), cu care se aseamănă puţin. Mişcarea este lentă şi executată cu multă precizie. Dansatorii se ţin de mâini, iar partea cea mai importantă a lor este consacrarea timpului cu cadenţa picioarelor, în rotire, iar la întoarcerea spre dreapta băteau cadenţa cu piciorul stâng, pe când la întoarcerea spre stânga, cu piciorul drept. Mai întâi băteu o dată, apoi de două ori, dublând, şi, desprinzând mâinile, bat din palme; după care, mişcarea este mai rapidă, dansatorii bătând timpii de trei ori, atât cu picioarele, cât şi cu mâinile” (Edward Jones, în Introduction, p. 2, The Wallachian Dance).

*

Din alte mărturii vechi şi, mai ales, din studiul lui Carl Engels, se pot identifica mici confuzii în textul lui de Guys: bătutul cadenţei, „o dată, apoi de două ori” ţine de specificul horei, care începe cu flexarea genunchiului (cu corespondenţa unei secunde mărite), urmată de doi paşi (cu corespondenţa celor două secunde micşorate), un specific al horei care se regăseşte în dansurilor celor mai multe dintre popoarele europene, ba chiar şi la turci, arabi şi evrei; tot aşa, cele trei bătăi, care anunţau/comandau accelerarea ritmului horei erau consecinţa frazelor melodice scurte, care se reluau, ca melodie de horă de sine stătătoare, mai repede, în fiecare nouă reluare.

*

Chestiunile acestea, deşi importante, sunt trecute în planul doi de o altă observaţie a lui de Guys, şi anume aceea care susţine că „dansurile candiene şi valahe sunt foarte vechi, în ţările din care numele lor sunt împrumutate”, Edward Jones concluzionând, pe fondul unei ample analize a mitologiei greceşti, că „muzica este adevărata limbă a naturii (Pytagora spunea că muzica e limbajul stelelor de pe cer – n. n.). De aici rezultă acea constanţă, de-a lungul veacurilor, în utilizarea aceluiaşi tip de dans, adoptat de fiecare naţiune într-o asemenea măsură, încât, în cele din urmă, dansurile îşi primesc numele naţiunii care le practică. În fiecare dintre aceste dansuri, vom găsi infailibil mişcările fizice care corespund cu silabele lungi şi scurte şi cu picioarele metrice; este suficient să le respectăm şi să le folosim, ceea ce nu este o problemă dificilă” (p. 19).  Conştient că „grecii au fost iniţiaţi în primele elemente ale înţelepciunii şi ştiinţei de către egipteni şi fenicieni”, preluând de la aceştia şi „cultul strămoşilor”, Jones vorbeşte şi despre unica preluare, cea a celor „doisprezece zei, ale căror nume le atribuie celor douăsprezece luni” (p. 19), dar omite uriaşul fond spiritual pelasg[3] din Balcani[4], care, după cum o spune şi Herodot, i-a consolidat ca mare popor, dar şi ca iniţiaţi în astral (în fond, şi egipteni, ca felahi care îşi cinsteau cei 246 de piromis, străbuni pelasgi, plecaţi din capitala Hyperoreei, Piroboridava, ale cărei ruine se mai zăresc pe lângă Tecuci), în ciuda faptului că ei, vechii elini, au vulgarizat religia astrală, trasformând în personaje „Roata Cerului” înstelat (Ur-Anu, în Uranus), Cerul Apropiat al zilei (Deaus, în Zeus) şi Cerul Îndepărtat şi întunecat, Cerul Timp (Cernunos, în Cronos), dar nu şi ceremoniile totemice, pe care le-au transformat în „mistere”, cele mai apropiate de Datină fiind Misterele Eleusine.

*

*

Am recurs la această scurtă argumentare a relaţiei dintre viaţa pământească şi viaţa cerească, prin ceremonii totemice („logodna cosmică” este, în fond, relaţionarea dintre efemer şi etern, dintre particular şi universal, dintre viaţă şi moarte, precum în „Mioriţa”, cum sesiza, primul, Jules Michelet), pentru a vă atrage atenţia asupra faptului că în toate istoriile muzicale europene din veacurile XVIII şi XIX, muzica şi dansul nu însemnau nişte banale producţii folclorice, ci moşteniri ceremoniale, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[5], simt nevoia să re-ascult din această perspectivă „syrba” (brâul) lui Cantemir, drept ceremonial închinat exclusiv Muntelui Soarelui („adorarea universală a globului solar”, „cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[6]), într-un superb dialog al pământenilor cu dumnezeirea.

*

Buciumul, pe care toţi îl considerăm vestitor de primejdii, şi nu se folosea buciumul pentru alarmare, ci fumurile, „sfara în ţară”, este, de fapt, nu doar un instrument muntenesc, ci şi o invocaţie a muntelui către ceruri, o adevărată identitate montană, o identitate a „muntelui Cerului şi al Pământului”[7], a Muntelui Sfânt Araraum („Ar Ra, Ar Aum” – „Crezi în Soare, Crezi în Dumnezeu”)[8], cu reminiscenţe lingvistice în toponimele Ararat şi Rarău, muntele fiind, conform celei mai vechi scrieri omeneşti, mitul hurrian „Cântecul lui Ullikummi”, îndreptăţirea cosmică a Soarelui de a transforma muntele în templul în care să-şi aşeze „scaunele şi masa lui” [9]. „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[10].

*

Muntele Lumii este identificat de Mircea Eliade cu arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[11], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[12], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[13].

*

Re-ascultând „syrba” (brâul) lui Cantemir din aceste perspective „înţelesuale”, cum se zicea în secolul al XIX-lea, nu pot să nu remarc „brâul” (cercul ceremonial al lumii date), care încadrează glasul muntelui (buciumul, cu reverberaţii de tunet ceresc), prin care se rosteşte, în fond, însuşi Dumnezeu. O astfel de interpretare dezveleşte rădăcinile melodiei în solul mănos al culturii primordiale, în care a fost răsădit ca iluminare („lugga surryannya”) a datului iniţiatic, păstrat numai în limba noastră drept identitate patrimonială străveche, adică Datină. Re-ascultaţi şi dumneavoastră „syrba” moldovenească, ştiind, deja toate acestea, şi imaginaţi-vă după propria descheiere a sufletului şi a minţii, pentru că eu nu caut aprobări ale desluşirilor mele, ci doar mă strădui să înţeleg.

*

Sarba 4

*

„Gioc de nuntă din Moldova” face parte din aceeaşi întâietate primordială, iar degenerescenţa iniţiatică „Ciobănaşul”, care se mai cântă şi astăzi prin Bucovina, cu refrenul pierdut, nu alterează, totuşi, caracterul de ceremonie totemică dedicată iniţiatorului. Pentru că, de la „Mioriţa”, până la toate variantele de „Ciobănaş”, nu despre un stăpânitor de oi, care „face brânza bună” şi pupă de le bagă în călduri pe guristele folclorice de azi, este vorba, ci despre iniţiatorul pe care noi îl ştim drept Iisus, care este Marele Păstor. Mitul Marelui Păstor este mult mai vechi. Primul mare iniţiat iniţiat, care a primit „Legile” (Vendîdâd), aducând fericire Pământului, a fost, conform răspunsului Sfântului Cer (Ahura Mazda) la întrebarea lui Spitama Zarathustra, „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[14]. Numai că Yima, ca şi Enlil al Muntelui, cum e numit Fiul Muntelui şi, apoi, al Cerului, Marele Păstor din „Upanishade”, înseamnă „fiu”, dubla descendenţă din munte şi din ceruri, simbolizată de romb, adică de „Sfântul Graal” – inima marelui iniţiat, inima lui Iisus pentru contemporaneitatea noastră, stabilind o identitate în egală măsură pământească şi cerească, deci o sacralitate care ne asigură accesul spre statutul de fii ai Tatălui nostru care este în ceruri. În egală măsură Spirit Universal şi Strămoş Iniţial – dacă vreţi, Adam, deşi cultura boreală îl numea Odin, cea egipteană – Osiris, iar mitologia românească – Ostrea Novac Jidovul.

*

În aparenţă, „giocul” moldovenesc „Ciobănaşul”, deşi plin de farmec, n-ar părea să vină din ceremoniile totemice primordiale; în aparenţă, pentru că în religia naturală (astrală) care a urmat şi pe care a predicat-o şi Iisus Hristos („Soarele Dreptăţii”, după Augustin), presupunea iluminări, adică bucurii aduse până la extaz, pentru că făpturile pământeşti „convieţuiau în armonie”[15], fie şi datorită faptului că „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[16]. E un miracol că acest cântec al ceremoniilor iniţiatice a supravieţuit până astăzi şi că, datorită turcilor care l-au mărturisit pe Kantemir-zoglu, primim pleaşcă o fărâmă de identitate spirituală, pe care noi, românii, tocmai ne pregăteam să o aruncăm la gunoiul ignoranţei şi nepăsării:

*

Joc de nuta 2

Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (introducere)

*

Cine a citit, cu atenţie, seria de foiţe, publicate de dl Dr. Elie Dăianu în „Tribuna”, sub titlul „Eminescu în Blaj”, îşi va aduce aminte de o notiţă a dlui Dăianu asupra unor scrisori ale lui Pumnul, adresate unui jurist din Sibiu, în anii 1864-65, şi care scrisori, zice domnia sa, au fost publicate de dl Aurel C. Domşa în „Familia” din 1889, numerele 29 şi 30, unde dl Domşa se ocupă de biografia lui Pumnul. Scrisorile acestea se află în posesia mea şi sunt 7 la număr, le-a scris Aron Pumnul, tatălui meu, Paul Bănuţ, fost sub-jude regional în Cohalm, pe atunci încă jurist la Aca­demia din Sibiu. Ca întreaga generaţie de studenţi din vremea aceea, aşa şi tatăl meu se lupta, se vede, cu multe neajunsuri în decursul studiilor. Dorul lui de a se pricopsi şi de a fi folositor neamului, l-a îndemnat să recurgă, în dreapta şi în stânga, după vreun ajutor. Ştiind că compatriotul său Aron Pumnul,originar din Cuciulata, comună apropiată de Cohalm, e profesor în Cernăuţi, îi scrie o scri­soare, în care îl roagă să-i facă vreo colectă sau să-i câştige, în genere, vreun ajutor.

*

Şi omul acesta, suflet mare ce era, cu riscul de a-şi pierde cariera şi reputaţia sa, îl ajuta mereu. Începând de la prima şi până la ultima epistolă, te surprinde tonul părintesc şi plin de dragoste, în care îi scrie. Conţin scrisorile, afară de asta, şi date istorice în tot cazul vrednice de cunoscut. Biografia scrisă de dl Domşa, în „Familia” din 1889, mă dispensează de orice comentare a epistolelor. Domnia sa citează foarte mult din ele, în întregime însă, după cât ştiu, nu s-au pu­blicat. Le redau fidel şi-n ortografie autografă (doar două scrisori – n. n.):

*

I. „Cernăuţi, 23 martie c. n. 1863.

*

Fiule Bănuţe!

*

Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o. M-am bucu­rat că se află şi din părţile noastre vreun jurist: dea cerul ca să se înmulţească! Îmi pare rău că nu-ţi pot face colectă. Aici, în Bucovina, a face colecte înseamnă  atâta cât a cere bărbat de la văduvă şi ea-i duce dorul!

*

Eu mă aflu tot bolnav, de cinci ani de zile, coardele inimii zic doftorii că s-ar fi învârtoşat: Doftorii si doftoriile mi-au înghiţit şi îmi înghit încă tot ce am, încât am rămas la sapă de lemn! Aici îţi trimit 10 florini, dar să crezi că nu din prisosinţă! De va da cerul să-mi iasă cura bine, să mă însănătoşesc, te voi ajuta”.

*

II. „Cernăuţi, 15 octombrie c. n. 1863.

*

Fiule Bănuţe!

*

Deşi mă aflu încă tot bolnav, aşa încât nici pot îmbla la şcoală, nici lucra ceva mai serios: totuşi, nu m-am putut odihni, până nu ţi-am câştigat un stipendiu anual de 160 florini v. a. Eu am aflat de trei stipendii, ce se află în Moldova pentru tineri români bucovi­neni, neuniţi, şi am scris pentru darea acestora, căci acum li se pierduse şi urma. Între tinerii de stipendiat am pus şi numele tău, şi dătătorul stipendiilor a încuviinţat. Însă tu eşti însemnat ca român bucovinean, neunit: de aceea, în atestatul de frecventare, ce mi-l vei trimite, la capătul anului scolastic 1864, trebuie ori să nu se însemne religia, ori să te pui ca neunit, şi bucovinean de la Râpe ori Izvoare, căci, altminteri, nu poţi avea acest stipendiu; iar de vei face aşa, îl vei putea avea până ce vei absolvi. Eu sunt îndatorat să trimit chitanţe despre darea ăstor stipendii şi atestate legiuite despre purtarea şi sporul întru învăţarea tuturor stipendiaţilor. De aceea, tu îmi vei trimite, acum, îndată o chitanţă, ce va suna în chipul următor:

*

Adeverinţă.

*

Prin aceasta adeveresc că am primit, de la domnul Arun Pumnul, profesorul din Cernăuţi, suma de o mie două sute (1.200) piaştri, ca stipendiu pe anul scolastic 1863/4.

Sibiu, 1863.

Paul Bănuţ, jurist în anul II.

*

Astă sumă face 160 florini v. a., însă eu am cheltuit, cu portul poştei, până am putut câştiga stipendiul şi primi banii în mână, suma de 10 florini v. a., iar 30 florini v. a. aş dori să-i întrebuinţez ca stipendiu pentru un învăţăcel sărac de aici: deci dară ar mai rămâne suma de 120 florini v. a., pe anul acesta început, cu care cred că te vei ajunge şi cred că cu astă dispoziţie te vei învoi pe deplin.

*

Afară de aceea, ţi-am mal câştigat sau, mai bine, ţi-am cerşit, de la teologii Vasile Bumbac şi Ion Buliga, câte 5 florini v. a., pe care încă ţi-i voi trimite, odată cu stipendiul. Trimite-mi numai chitanţa, după formularul de mai sus, şi îndată îţi voi tri­mite banii prin poştă.

(încheierea, în facsimilul din pagina 9).

*

III. „Fiule Bănuţe!

*

Aici îţi trimit o sută douăzeci (120) florini austrieci vienezi, ca stipendiu pe anul scolastic 1864/5. De la locul cunoscut, cum ţi-am scris mai înainte.

*

Eu mă aflu foarte bolnav! Să dea Dumnezeu să fiu încă în viaţă măcar câţiva ani; nu pentru mine, ci pentru voi! De voi fi în viaţă până la anul viitor, îţi voi câştiga un stipendiu de o sută (100) galbeni pe an: Dumnezeu să ajute!!!

*

Primeşte, fiule, stipendiul şi urările noastre cele mai sincere de la

*

al tău Tataie şi maică

Arun şi Cătinca”.

*

 (Luceafărul, I, nr. 1, Budapesta, 1 iulie nou 1902, pp. 9, 10)

Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (III)

*

Acum să-ţi mai scriu şi câte ceva de cele ce se ating de locul naşterii mele. Aş avea trebuinţă de un fecior de omenie, aşa, ca de 16 ani, ca să-mi fie servitor, şi să-l plătesc după cum ne va fi tocmeala. Am scris preotului Ion Pop din Comana de Jos, care este preot şi în Cuciulata, ca să vorbească cu frate-meu Ghiţă, să-mi caute unul la noi în sat; dar nu ştiu ce este, că, până acum, nu mi-a răspuns nimica. Când te vei duce la Făgăraş, treci prin Cuciulata şi vorbeşte cu frate-meu Ghiţă despre lucrul acesta şi, dacă ar găsi pe cineva, să-mi scrie cu ce simbrie şi cu ce legă­tură ar voi să vie, ca aşa să-i scriu dacă pot primi condiţiunile puse ori nu.

*

Aici îţi trimit două exemplare din bro­şura mea despre fondul religionar bucovinean, unul în dar ţie, şi altul, tot în dar, domnului Căpitan Bran de Lemeni, precum este scris cu mâna mea pe a doua pagină a broşurii. Te rog dă acest exemplar domnului Bran şi, cu acea ocaziune, te poţi recomanda la dânsul. Mergând către Făgăraş şi pe aiurea, să abaţi prin toate satele, pe la preoţii români, şi să-i îndupleci pe fiecare să-şi prenumere (rezerve – n. n.) câte un exemplar din broşura despre fond, adică să-ţi dea câte 1 florin 30 cruceri v. a., pe care să mi-i trimiţi de împreună cu numele şi titula (numele – n. n.) prenumeratorilor, şi eu, după primirea banilor, îndată le voi expedia exemplarele prenumărate. Spune-le să citească cu luare aminte, să vadă ce fond măreţ are biserica română din Bucovina şi cât de bine stau preoţii ei, în privinţa materială, apoi să se pregătească, pentru sinodul viitor, să facă propunere bine cugetată, ca să înceapă şi ei întemeierea unui asemenea fond pentru ei şi pentru urmaşii lor, măcar prin colecte anu­ale cât de mici, căci tot vor creşte, cu timpul, şi se vor înmulţi. Dea cerul ca să fie zis într-o oră bună şi să înceapă măreţul lucru!

*

În Pârău am o soră, măritată după David Oană. Astă primăvară mi-a fost scris că se află în mare lipsă, din cauza anului rău, neroditor şi a bolii de vite, şi a fost zis să-i trimit bani, să-şi cumpere boi şi bucate. Mi-a sângerat inima că n-am fost în stare să-i pot trimite; pentru că eu am leafă anuală 630 florini v. a., cum poţi vedea în broşură, la pagina 188. Mai mult de jumătate din astă leafă merge numai pe doftorii; afară de aceea, fiind că pentru boala de care pătimesc, nu pot umbla pe jos, sunt nevoit să ţin un cal şi trăsură, ca să pot umbla la şcoală, şi ţinerea calului îmi mistuie cealaltă jumătate de leafă, aşa, încât, pentru trebuinţele vieţii şi ţinerea casei nu-mi rămâne nimica, ci aceasta se împlineşte din puţina avere a soţiei. Deci, trecând prin Pârâu, te rog abate şi pe la soru-mea, Maria, femeia lui David Oană, şi-i spune împrejurările mele, spunându-i să nu se supere pe mine, nici să–mi ia în nume de rău, dacă n-am putut să-i ajut sărmanei în zilele năcazului, că Dum­nezeu mi-i martur că eu încă şi acum mai am datorii de plătit, cu carnete mari.

?

Eu nu pot pricepe de unde poate să vie un asemenea lucru, că oamenii, nefăcând mai mult iobăgie, nedând zeciuială din bucatele lor şi având pământurile lor, să ajungă la sărăcie şi la lipsă mai cumplită decât în timpul iobăgiei. De ce nu lucră ei sârguincios, căci acum li-i deschisă calea să se îmbogăţească; că au câmpurile lor, au cheltuieli puţine, aşadar ce fac, de nu se chivernisesc şi asigură cu bucate pe mai mulţi ani, înainte, ca, aşa, habar să n-aibă de anii neroditori? Eu, să fiu sănătos, m-aş îmbogăţi, în câţiva ani, de mi-aş cumpăra moşii de cele mari şi, apoi, aş face fundaţiuni pentru învăţăcei de cei buni. Îmi sângerează inima că nu pot fi între românaşii făgărăşeni şi cohălmeni, să-i învăţ cum să se cultive şi să se îmbogăţească cu foarte puţin lucru. Eu, să fiu în Cuciulata, aş face din pustiul ei pământ şi din rău întrebuinţata pădure, până în zece ani de zile, un gimnaziu plenar, cu zece fundaţiuni pentru gimnazişti şi cu zece fundaţiuni mari pentru jurişti şi practicanţi. Acolo zace pământ nelucrat mai mult decât 300 de iugăre; pământul se lucră rău, când ar putea produce înzecit mai mult tot cu aceeaşi muncă, nici mătăsăritul, nici pomăritul, nici fânăritul meşteşugit, nici stupăritul nu se cultivă deloc, prin care, de pe un loc de zece iugăre, poate avea cineva, cu lucru de 2 luni, un venit anual de 5.000 florini v. a.

*

Voi, în răstimpul studiilor, vă ocupaţi, cum să vede, numai curat cu studiile, pe când eu ştiu că noi, pe timpul nostru, pe lângă stu­diile obligate, am citit şi am studiat toţi cla­sicii, toţi filosofii tuturor naţiunilor şi toţi isto­ricii şi lingviştii lor; fiindcă este cunoscut că, în şcoală, se învaţă numai îndrumarea spre ştiinţă, iar nu ştiinţa însăşi, aceasta se învaţă numai din studierea autorilor renumiţi, care trebuie studiaţi afară de şcoală.

*

Fii bun, fiule, şi, după ce vei face ce ţi-am însemnat în astă scrisoare, scrie-mi toate împrejurările şi speranţele.

*

Fii sănătos şi fericit, îţi doreşte, al tău amic şi părinte,

*

Arune Pumnul”.

(Aurel Paul Bănuţ, Luceafărul, I, nr. 8 din 15 octombrie nou 1902, p. 126).