ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 58

1909: Expulzarea lui Iorga din Bucovina

1909 Expulzarea dlui Iorga

*

De la Iaşi, unde Liga (Culturală – n. n.) îşi ţinuse congresul, în mijlocul unor serbări înălţător de paşnice, 38 de excursionişti, în frunte cu dl Iorga, au plecat la Suceava, pentru vizitarea monumentelor istorice. Era un semn de adâncă evlavie, pe care micul grup de cărturari români încerca s-o ducă în vechea capitală a Moldovei şi s-o închine, în numele unui popor întreg, sfintelor morminte şi umbre de acolo.

*

Dar, în gara Iţcani, la graniţa Bucovinei, excursioniştii au fost siliţi să-şi întrerupă drumul. Conducătorul lor, dl Iorga, a primit un decret, prin care i se spunea că este expulzat, pentru totdeauna, din toate regatele şi ţările reprezentate în camera austriacă. Ca să se ştie, adăugăm, că decretul de expulzare, iscălit de prefectul Sucevei, dl Tarangul – ce grozavă pedeapsă pentru un român! (Aiurea! După Unire, „nobilul de Valea Uţei” avea să se bucure de toate onorurile româneşti, după cum prorocea Iorga, în caietul său cu memorii – n. n.) – este dat, scurt şi fără explicaţii, „din motive de ordine publică”…

*

Trebuie să ne oprim, un moment, în faţa acestui caz unic. Nu ne aducem aminte de vreun păcat al dlui Iorga, prin care să fie meritat osânda asta neobişnuit de aspră şi de nedreaptă. După propria mărturisire, dl Iorga a vizitat, de patru ori, Bucovina, îndemnat de setea bărbatului de ştiinţă de a cunoaşte o ţărişoară plină de amintiri istorice şi de căldura sufletului larg, care nu uită, nici pe pământul României libere, de durerile fraţilor, supuşi unei stăpâniri străine şi vitrege. Domnia sa nu a trecut, prin urmare, graniţele pentru ca să instige şi să răstoarne acea „ordine publică”, de care vorbeşte decretul, şi nu a săvârşit nici un act de trădare, prin care să-şi atragă mânia legilor şi a guvernului austriac.

*

Deci, măsurile de represiune, îndreptate împotriva domniei sale, nu se pot adresa „criminalului” Iorga, ci ele se adresează învăţatului din Bucureşti şi idealului mare de cultură, pe care acest învăţat o seamănă, din belşug, pe pământul României, ca să răsară pentru românii de pretutindeni. Iată de ce este, pentru noi, şi trebuie să fie, pentru orişicine, o surprindere expulzarea domnului Iorga. Nu ştim să se mai fi expulzat, de pe teritoriul Austriei, un învăţat străin, care, în ţara lui, se luptă cu sfinţenie pentru idealuri curate de cultură. Nu ştim să mai fi fost expulzat, din Austria ori de altundeva, un învăţat român, care, acasă, la el, se jertfeşte pentru ştiinţa şi literatura naţională.

*

Cazul domnului Iorga e fără precedent şi e cu atât mai dureros, că el porneşte din Bucovina, ţara care, până acum o sută de ani, era stăpânită de voievozi români, şi astăzi ea este locuită şi susţinută, în mare parte, de fraţi de-ai noştri. Până acum, Austria se lăuda, pe toate cărările, cu liberalismul său. Se lăuda, faţă de România, că nu este alt popor mai ocrotit în imperiu, decât românii din Bucovina. Şi acum i se interzice intrarea, în această ţară, unui profesor român, celui mai autorizat reprezentant al culturii naţionale româneşti de astăzi. Li se interzice românilor bucovineni contactul cu fraţii lor de peste hotare.

*

Studenţii români din Cernăuţi sunt persecutaţi de autorităţile austriece, pentru că au cutezat să se ducă Ia congresul Ligii, de la Iaşi. Pentru catedra de istorie românească, la Universitatea din Cernăuţi, e numit un profesor rutean… Asta este mult trâmbiţata dragoste şi îngrijire părintească, cu care se laudă Austria faţă de fraţii noştri bucovineni? Ţinuta asta duşmănoasă a guvernului din Viena şi a organelor sale din Bucovina ne surprinde şi ne doare. Ne surprinde, pentru că, acum, nu de mult, deputaţii români din această ţărişoară şi, cu ei, întreg poporul, legându-şi soarta lor de soarta germanilor din monarhie, au intrat şi s-au contopit cu cel mai puternic partid. Şi acest partid, al domnului Lueger, care stăpâneşte astăzi toată Austria, care are în mână toată puterea, ştiam că are şi cele mai pronunţate simpatii pentru noi, românii.

*

Expulzarea domnului Iorga, expulzarea culturii româneşti din Bucovina este o dovadă de simpatie? Ne doare gestul acesta – vai, atât de nedelicat! – când ne gândim la nădejdile pe care le-am pus noi, românii din Ungaria, în Viena, în prietenia de care suntem asiguraţi de acolo, în domnul Lueger, căruia, ori de câte ori s-ar duce la Bucureşti, i s-ar pregăti cea mai călduroasă primire. Dar mai este un moment, pe care nu-l putem trece cu vederea. Aşa ştim, că Austria şi România sunt legate, astăzi, printr-o prietenie strânsă. S-a spus asta, în nenumărate rânduri. O dovadă ne sunt desele întâlniri între membrii celor două familii domnitoare, o dovadă vie ne este călătoria apropiată a prinţului de coroană Francisc Ferdinand la Sinaia. Aşa se pecetluieşte legătura asta, care se zice sinceră, dacă una dintre cele două ţări aliate şi prietene se amestecă, fără drept, şi pălmuieşte năzuinţele culturale ale unui neam întreg? Căci, să se ştie, goana ce se îndreaptă, acum, împotriva domnului Iorga, o simţim noi, cu toţii.

*

Domnul Iorga este nu numai un profesor de universitate, nu numai un publicist cu simpatii şi antipatii, ca toţi luptătorii fără şovăire, ci domnia sa reprezintă, azi, un curent, un ideal strălucitor, adânc înrădăcinat în sufletele noastre. Şi, prin prigonirea domniei sale, noi credem, simţim că suntem noi, românii, prigoniţi. Nu-şi dau seamă diriguitorii politici ai României şi ai Austriei că prietinia, pe care ei o strigă mereu, nu poate găsi, astfel, nici un răsunet în inimile milioanelor, ale căror sentimente frumoase se ating atât de necruţător? Nu-şi dau seamă că, mâine-poimâine, prinţul de Coroană Francisc Ferdinand se va apropia de Sinaia şi mulţimea, care îl va aştepta curioasă, nu va izbucni în urale, pentru că se va gândi la domnul Tarangul, care, mai deunăzi, râdea de Ligă şi de idealul urmărit de ea?…

*

Se poate să greşim, dar credem că se va găsi, şi în camera română, un deputat care să se ocupe cu decretul domnului Tarangul. E o lovitură asta, care taie adânc în mândria românismului întreg şi care nu se poate ierta uşor (Tribuna, Anul XIII, Nr. 111, marţi 26 mai / 8 iunie 1909).


Nunţi de o zi, la Toporăuţi; fără hram, la Hatna

D2

*

Înainte cu doi ani, venind eu, cu săteanul din Toporoutz, Nicolae Popovici, de la târg, spre casă, Nicolae îmi spuse cum a vorbit el, mai multor toporăuţeni, că nunţile lungi şi hramurile îi sărăcesc pe omenii no­ştri, din an, în an, tot mai mult şi cum toţi au recunoscut că adevărat lucru este acesta. Deci mă întrebă badea Nicolae:

– Oare nu s-ar putea să scrie părintele, parohul nostru, ori dumneata să scrii la ocârmuirea ţării ori la consistoriu, că să se oprească răul ce-l aduc nunţile lungi şi hramurile?

*

Atunci, eu i-am răspuns:

– Cum nu se poate nimeni amesteca în casa mea, să-mi poruncească cât am să cheltuiesc cu serbarea hramului, patronului sau cu alte prilejuri, chiar aşa nu se poate amesteca nimeni în o comună, să poruncească oamenilor cât au să cheltuiască cu astfel de ocaziuni, dacă cheltuielile nu întrec marginile. Prea luminatul nostru împărat a scos satele de sub epitropie. Sătenii sunt, astăzi, stăpâni şi domni pe sine şi pe averile lor, cât timp se ţin de legile împărăteşti şi-şi împlinesc toate datoriile. Dar, de cumva să­tenii ar prinde a-şi mătrăşi averile, fără nici o socoteală, aşa că ar fi ameninţaţi să se facă cerşetori sau să-şi ia lumea în cap, atunci, cu bună seamă că ar trebui să le poruncească ocârmuirea. N-ar fi, însă, aceasta o ruşine pentru omenii noştri? N-ar fi ruşine, pentru mine, să mă port aşa de rău, încât alţii să fie siliţi a-mi porunci? Vezi, bade Nicolae, nu aşteptaţi nici dumneavoastră să vă poruncească ocâr­muirea sau altcineva, ci îndreptaţi răul singuri! Să în­ceapă numai un om de-al nostru a scurta nunţile, care, acum, ţin şi câte o săptămână, omoară minţile şi trupurile, cu câte 8, 9, 10, până la 12 şi mai multe vedre de ra­chiu, îi sărăcesc pe dânşii şi pe copilaşii lor; să înceapă, zic, numai un om de-al nostru a face nuntă numai într-o zi, cum fac, azi, chiar mulţi domni mari şi cum vedeţi că fac şi jidovii noştri, şi atunci ceilalţi, văzând binele, cred că, cu bună seamă, l-ar urma.

*

La acestea, badea Nicolae îmi răspunse:

– Bine ar fi să înceapă cineva aşa, cum zici dumneata, dar eu ştiu că nimeni n-a începe, căci ar fi luat în ruşine de către ceilalţi. Dar eu socot ca măcar părintele paroh ori dumneata să spu­neţi, în biserică, la omeni, să scurteze nunţile şi hramurile, că, aşa, oamenii mai iute ar asculta de cuvântul preo­tului.

– Asta se poate!, îi răspunsei eu, lui badea Nicolae.

Şi tot despre aceasta ne-a fost vorba, până ce am ajuns acasă.

Mie tare mi-a plăcut de vorba înţeleaptă a gospodarului Nicolae Popovici şi nu am dat-o uitării.

*

Întâmplându-se, după aceea, să fac sfânta liturghie în satul Mitocu Dragomirnei, lângă Suceava, am auzit cum a spus părintele paroh de acolo mitocenilor să nu meargă la ham, la Hatna, că hatnenii s-au hotărât să nu mai facă hram şi că vor sta jandarmi şi alţi păzitori, în ziua de hram, pe la intrările în Hatna, ca să oprească pe toţi oamenii ce ar veni, de prin satele învecinate, la hram. Atunci, îndată mi-au venit în minte cuvintele toporăuţeanului Nicolae Popovici şi mi-am gândit: Domne, ce bun simţ firesc mai are poporul nostru; cum vede el singur relele ce-l ameninţă si cum caută leacuri de vindecare!

Mi-au mai trecut, atunci, prin minte sş cu­vintele vestitului scriitor neamţ Hoffmann, care zice că poporul nostru, dacă s-ar avânta la treapta cea mai înaltă a luminării minţii, prin şcoală, ar fi vrednic să stea în fruntea omenimii întregi.

*

A trecut, apoi, aproape un an, la mijloc, până ce omenii din Toporoutz au început a vorbi ca să pună, aici, la cale înfiinţarea unui cabinet de cetire. Mulţi m-au întrebat că oare bun este planul acesta?

– Da!, le-am răspuns, numai de-ar fi să cunoaşteţi vreun folos! Aşa, de-o pildă, tare bine a-ţi face să lăsaţi hramurile, ca hatnenii, şi să scurtaţi nunţile, după cum foarte înţelept mi-a vorbita Nicolae Popovici.

*

S-a înfiinţat, apoi, cabinetul de cetire şi s-au făcut câteva lucruri bune (în şedinţa din urmă a cabinetului de cetire, părintele pa­roh Grigori Vorobchievici a făgăduit că va dărui, la anul vii­tor, patru fălci de pământ din sesia sa, ca să se lucreze de membrii cabinetului, cu clacă, şi venitul curat să formeze proprieta­tea cabinetului). Dar binele cel mai însemnat este că toate nunţile, câte s-au făcut în Toporoutz, în câşlegile trecute, au ţinut numai câte o zi şi că, în locul multelor vedre de rachiu, de mai înainte, oamenii, de astă dată, şi-au îndestulat trebuinţele numai cu câte una, până la două vedre. Dând Dumnezeu să rodească pometele Toporautzului, atunci toporăuţenii (după cum s-au înţeles) îşi vor face musturi bune şi, aşa, poate nu le-a mai trebui, pentru nunţi, nici rachiul ce l-au luat în câşlegile trecute.

Întreb acum: cui au să mulţămească toporăuţenii pentru binefacerea asta mare? Fără îndoială, trebuie să zicem ca au să o mulţumească gospodarului Nicolae Popovici, căruia mai întâi i-a venit gândul fericit pentru scurtarea nunţilor (Cărţile săteanului român, Anul IX, Cartea IX, septembrie 1884, pp. 105-108).


1866: Necrologul lui Ioan de Costin din Stroieşti

Stroiesti 1

*

Onorata direcţiune a Gimnaziului gr. or. şi naţional român din Suceava, în programul său din acest an, în despărţitura „Cronica Gimnaziului”, deplânge pe un bărbat, ce s-a trecut prin moarte, în 2/14 mai 1866, în satul Stroieşti. Acel bărbat este Ioan cavaler de Costin, frate cu domnii Costineni, proprietari din Şipeniţ, şi descendenţi prea demni ai neuitaţilor Costineni: Miron şi Velicico. Prin moartea cavalerului Ionică de Costin, a pierdut gimnaziul sucevean un stâlp însemnat al cauzelor sale celor naţionale, iar studenţii săi au pierdut pe un părinte şi sprijinitor îndurat.

*

Ionică Costin, fiind cu locuinţa în Suceava, a fost, drept zicând, reprezentantul nobilimii bucovinene în afacerile cele naţionale ale Gimnaziului şi a fost şi reprezentantul mărinimiei nobilimii faţă cu învăţăceii cei săraci ai Gimnaziului. Pare-ni-se că chiar îl vedem, sau în trăsură, sau pe jos, vizitând sau pe directorul, sau pe vreunul dintre catiheţi, sau dintre ceilalţi profesori, înştiinţându-se despre progresul tinerilor noştri, în mod obişnuit, iar în special, despre al acelora care, pentru sărăcia lor, aveau fericirea de a fi ocrotiţi sub scutul mărinimiei sale. Pe unii dintre învăţăcei îi susţinea cu straie, pe alţii cu plătirea cvartirului şi a viptului, pe mulţi cumpărându-le cărţile cele necesare; iar ecoul cuvântărilor sale ocazionale către toţi studenţii gimnaziali erau cuvintele cele părinteşti: „Învăţaţi, dragii mei băieţi, ca să fiţi fericiţi!”.

*

El însuşi fiind om cult, îi plăcea să vadă şi pe alţii înzestraţi cu cultură. În privinţa aceasta iată şi altă dovadă, extrasă din programul gimnazial din acest an. În toamna anului 1864, care toamnă a fost, pe la noi, foarte ploioasă şi furtunoasă, aranjându-se, de către mai mulţi binevoitori, parte profesori gimnaziali, parte amploiaţi, o serată muzicală declamatorică, în folosul studenţilor sărmani şi al întemeierii unei biblioteci pentru aceştia, Ionică cavaler de Costin, acuma om în vârstă, numărând peste 60 de ani şi, pe lângă aceasta, încă şi pătimaş de un picior, nu numai că, cu multă căldură, a subscris ideii aceleia prea nobile, dar încă şi în persoană a călătorit, pe la locuinţele con-nobililor săi, adunând contribuţii însemnate şi aţintind o sumă banală neaşteptată la serata aceea.

*

El, răposatul, s-a şi bucurat, totdeauna, de recunoştinţă publică. pentru atari osteniri. Studenţii gimnaziali abia aşteptau să sosească ziua onomastică a domnie sale sau anul nou, mergând ei, atunci, grămadă, spre a-şi esprima, înaintea domniei sale, simţămintele cele de mulţămire şi de recunoştinţă. Între altele, amintim aci de frumoasa poezie, a fostului student gimnazial, din a 6-a clasă, din anul 1863, Ioan Bumbac, în care acesta, cu ocazia, anului nou, de pe muntele Eliconului declara pe cavalerul Ioan de Costin drept mecenat al culturii naţionale. Afară de aceasta, în nici un program al gimnaziului sucevean, din câte au ieşit până acuma, nu lipseşte numele „Ioan Costin”, exprimându-i-se domniei sale cea mai vie şi mai intimă recunoştinţă pentru truda şi oferta ce o hărăzi institutului celui abia înfiinţat. Iar osteneala cea din urmă a domniei sale fu încă şi cu aceea recunoscută, că se proclamă, de către comitetul seratei, drept Senior.

*

Pierderea numitului bărbat este, aşadar, mare pentru gimnaziu. Dar tot atât de mare este ea şi pentru biserica, şi pentru cetăţenii Sucevei. Biserica Sântului Niculae, din Suceava, are datoria sfântă de a-l înregistra pe domnul Ioan Costin între prea fericiţii ctitori, pentru că, daca el nu ar fi fost acoperit-o, pe spezele sale, astăzi era o ruină. Iar bieţii săraci din Suceava încă îl deplâng, lipsindu-le mila, pentru că Ionică Costin nicicând nu ieşea în drum, fără de punguţa cu cruceri şi, odinioară, noi înşine fiind martori, şi întâmpinându-l, înaintea porţii, doi săraci, tocmai când ieşeam din ogradă, exclamă bătrânul, în mod binevoitor, dar si umoristic: „Iată, mi-am uitat coiful mântuirii săracilor!”, întorcându-se, îndată, după punguţă.

*

Ne luăm, cu multă plăcere, încă şi libertatea de a aminti de o faptă mărinimoasă a proprietarilor din Stroieşti şi Stupca, a domnilor fraţi Popovici şi nepoţi, de la sora lui Ionică Costin. Prea nobilii aceşti domni, în toate iernile, depuneau, în ograda unchiului lor, câte 24-30 de stânjeni de lemne, de ars, care, sub privegherea numitului, se împărţeau între cei săraci din Suceava. „Quod natura dedit, nemo negare potest”. De la părinţi se moşteneşte dorul îndurării spre cei săraci şi asupriţi de nevoi materiale. Încă şi acum, cu „Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească întru Împărăţia Sa!”, răsună, de pe buzele oamenilor săraci din Suceava, numele prea fericitului proprietar din Stroieşti, Manolachi Popovici, iar în Stroieşti şi în Stupca, cu cea mai mare mulţămire, aud călătorii pe ţărani rostind: „Dumnezeu să-i trăiască pe boierii noştri, pentru că-s milostivi către noi!”. Iată care este cauza acestei felicitări.

*

Domnii fraţi Popovici, în timpul nevoii celei grele, care, în anul acesta, a asuprit atât de amar ţara noastră, au ţinut, în curţile lor, mese deschise pentru cei de tot lipsiţi. O faptă care este de un sânge cu faptele părintelui lor, Manolachi, şi cu cele ale unchiului lor, Ioan cavaler de Costin, care punga sa o numea „coiful mântuirii săracilor”. Dânsul, îmbolnăvindu-se, în Suceava, şi neavând, acolo, cine să se îngrijească de el, fiind, toată viaţa sa, neînsurat şi, prin urmare, şi fără de copii, se duse, bolnav, la nepoţii săi, la Stroiesti, pe care îi iubea din tot sufletul, unde, după o boală îndelungată, răposă, în ziua de 1/13 septembrie 1866, înmormântându-se acolo, lângă biserica cea prea frumoasă, care, în anul 1862, cu mare cheltuială a domnilor proprietari, se înfiinţă şi se sfinţi.

*

Stroiesti 2

*

Fie-i răposatului ţărâna uşoară, iar pe cei ce i-a sprijinit el, în viaţa-şi, şi mai vârtos pe studenţii gimnaziali din Suceava, îi chemăm ca nu numai să-l păstreze întru amintire şi să urmeze sfaturilor lui celor binevoitoare, ci, ducându-i, oarecând, calea pe la Stroieşti, să-i sărute ţărâna mormântului, căci el este în rând cu Gheorgghe Lazăr şi cu alţi români, care au meritat renume etern pentru ostenelile lor întru prosperarea cauzei celei patriotice.

*

(Albina, Anul I, nr. 65, duminică 11/23 septembrie 1866)


1871, Familia: Serbarea de la Putna

1871 Putna interior

*

Serbarea de la Putna, în memoria lui Ştefan cel Mare, precum aflăm a ieşit foarte splendid, participând unu public numeros. Începutul serbării s-a făcut sâmbătă, în 14/26 august, la zece ore, seara, cu privegherea religioasă, anunţată, la intrarea în biserică, cu 21 de salve, tragerea tuturor clopotelor sfintei mănăstiri şi splendida iluminare a bisericii şi a întregii mănăstiri. Cinci preoţi şi un diacon îndepliniră oficiul re­ligios.

*

Duminică, în 15/27 august 1871, de la opt, până Ia nouă ore, dimineaţa, trei rânduri de salve succesive anunţară adunarea oaspeţilor în porticul festiv, unde comitetul îi felicită de bună-venire.

Şase salve anunţară începerea sfintei liturghii. Adunarea întreagă intră în biserică, unde şapte preoţi şi doi diaconi celebrară sfânta liturghie, iar la priceasnă, părintele Ciupercovici, egumen al mănăstirii Putna, ţinu o predică corespunzătoare hramului bisericii, o cuvântare care face onoare talentului oratoric al sfinţiei sale.

*

De aici, se întinse o majestoasă procesiune, salu­tată de salve, până la porticul festiv, construit în apropiere de aleea ce conduce la mănăstire, unde se descoperiră şi se sfinţiră: urna de argint, epitaful doamnelor din România, al celor din Bucovina, flamura doamnelor din Iaşi, a doamnei Haralambie, a Institutului de Bele-arte din laşi, a domnului Popovici, din Viena, a damelor române din Crişana etc.

După acestea, domnul A. D. Xenopol, al cărui ela­borat s-a admis la concurs, rosti cuvântarea festivă, frumoasă şi bine simţită, în care a exprimat, într-un stil corect şi românesc, simţăminte nobile şi cuge­tări de înalt patriotism. Terminându-se cuvântarea, corul teologilor români intonă acest „Imn religios”, compus anume de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher:

*

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu, ce ai dat lumii viaţă şi omului cuvânt,

În tine crede, speră întreaga românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Sub ochii tăi, în lume, lungi valuri de-omenire

Pe marea veşniciei dispar ca nori în vânt

Şi-n clipa lor de viaţă, trecând, strigă-n uimire:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Tu din sămânţa mică înalţi stejarul mare,

Tu junelor popoare dai un măreţ avânt.

Tu-n inimile noastre ai sacre, vii altare:

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 *

În tine-i viitorul, trecutul şi prezentul,

Tu duci la nemurire, prin tainicul mormânt.

Şi numele-ţi cu stele lumină firmamentul,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

 *

Etern Atotputernic, o, Creator sublime,

Tu care ţii la dreapta-ţi pe Ştefan, erou sfânt,

Fă-n lume să străluce iubita-i românime,

Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!

*

Apoi, se citiră inscripţiunile de pe daruri, şi procesiunea se întoarse în biserică, spre încheierea sfintei liturghii .

S-a dat o masă comună în portic. Preşedintele comitetului (Ioan Slavici – n. n.) purtă toastul prim, pentru împăratul, apoi se cântă „Gott erhalte”. Urmară, apoi, o mul­ţime de toasturi, şi preşedintele numai de la doi inşi luă cuvântul: domnii Tocilescu (Bucureşti) şi Mureşanu (Gherla). Seara, după vecernie, mănăstirea se ilumină şi se făcu foc bengalic, pe culmile munţilor dimprejur.

 *

Luni, în 16/28 august, la opt ore, dimineaţa, junimea academică, diferiţii domni reprezentanţi, clerul şi autorităţile publice se adunară în portic şi, apoi, merseră în biserică, să asiste la sfânta liturghie, după care urmă ieşirea, cu procesiune, pentru aducerea darurilor în biserică, şi părintele egumen al mă­năstirii dete citire „Cuvântului de îngropăciune, la moartea lui Ştefan cel Mare”.

Conductul festiv păşi, în sunetul Bugii, clopot turnat încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare.

*

După intrarea în biserică, se ţinu parastasul de pomenire, la care avu loc îngenunchierea generală, cu citirea rugăciunii de iertăciune, apoi corul teologilor intonă „Imnul Iui Ştefan cel Mare”, făcut anu­me de domnul Vasile Alecsandri, muzica de domnul A. Flechtenmacher. Acest imn suna astfel:

*

La poalele Carpaţilor,

Sub acest vechi mormânt,

Dormi, erou al românilor,

O, Ştefan, erou sfânt!

Ca sentinele falnice

Carpaţii te păzesc.

Şi de sublima-ţi glorie

Cu secolii şoptesc.

 *

Când tremurau popoarele

Sub aprigii păgâni,

Tu le-apărai cu sângele

Vitejilor români…

Cu drag privindu-i patria

Şi moartea cu dispreţ,

Măreţ în sânul luptelor,

Şi-n pace-ai fost măreţ!

*

În cer apune soarele

Strângând razele lui,

Dar într-a noastre suflete

Etern tu nu apui.

Prin negura trecutului,

O, soare-nvingător,

Lumini ca raze splendide

Prezent şi viitor!

*

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai Unirea Daciei

Cu-o turmă şi-un păstor.

O, mare umbră eroică,

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cugete,

Uniţi în Dumnezeu!

*

La poalele Carpaţilor,

Lâng-al tău vechi mormânt,

Toţi în genunchi, o, Ştefane,

Depunem jurământ:

„Un gând s-avem, în numele

Românului popor,

Aprinşi de-amorul gloriei

Şi-al patriei amor!”.

*

Patruzeci de salve, ca reamintire de mănăsti­rile zidite de marele erou, şi sunetul Bugii anunţară aşezarea darurilor pe mormânt. În fine, serbarea se termină, prin un ospăţ comun, cu un discurs preşedinţial.

După serbare, junii prezenţi ţinură un congres, unde, între altele, se decise a se edita un ziar al junimii. Acesta va apare la Viena, sub titlul „Naţionalismul”.

*

Acum, să ne reîntoarcem la unele detalii! Urna consacrativă, ce s-a depus pe mormântul viteazului Ştefan cel Mare, turnată în argint curat şi lucrată cu destulă artă şi bun gust, are următoarea inscripţiune: „Eroului. Învingătorului. Apărătorului existenţei române. Scutului creştinătăţii. Lui Ştefan cel Mare. Junimea română academică. MDCCCLXX”.

Epitaful trimis de doamna Maria C. A. Rosetti şi acela al doamnelor din Bucovina, unul lucrat pe catifea albastră-închis, şi altul pe catifea roşie-conabia, sunt nişte odoare, în adevăr preţioase.

*

Arcul de triumf, ce se înalţă pe calea ce con­duce la mănăstire, fu dedicat „Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului!”. Pe frontispiciile laterale, au fost, în stânga, versurile: „Ştefan, Ştefan, Domnul mare, / Seamăn pe lume nu are / Decât numai mândrul soare”, iar. De-a de a dreapta: „Ştefan, voivodul Ştefan, / Bate pe turc, pe tătar, / Bate pe leah, pe maghiar!”.

Stindardele principale au purtat numele celor mai însemnaţi fundatori ai ţărilor şi neamului român, ca Traian, Dragoş, Radu-Negru; al celor mai devotaţi bărbaţi pentru romanitate, ca Iancu, Horia-Cloşca-Crişan, Tudor Vladimirescu etc.

*

În decursul serbării, s-au împărţit şi nişte medalii de bronz şi argint, bătute anume pentru festivitatea acesta, cu următoarea inscripţiune: „Putna – 15 august 1871”, iar pe cealaltă parte: „Memo­riei lui Ştefan cel Mare – Râvnitorii gloriilor străbune”.

La această serbare, Romania fu mai bine reprezentată, mai multe oraşe trimiseră anume delegaţi, întocmai ca şi Societatea Academică (viitoarea Academie Română – n. n.). Dintre somităţile literare, numai domnii Cogălniceanu şi Vasile Alecsandri (ce ironie a soartei: dar Eminescu? dar Slavici? – n. n.) par­ticipară, dar şi aceştia numai jumătate de zi.

*

Boierimea Bucovinei, din cauze mai înalte, politice, excelă prin absenţa sa admirabilă. Transilvania fu reprezentată prin trei inşi, Ungaria, de asemenea (Familia, Anul VII, nr. 35, 29 august / 10 septembrie 1871).

*

1871 Solemnitatea depunerii darurilor

 


1870: Eşecul primei serbări de la Putna

Stefan LUCEAFARUL 1904 fresca de la Voronet

*

„Nr. 14/1871

 

Raportul comitetului central

pentru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare

 *

Purcezând din conștiința datorințelor pe care le are față de publicul român, Comitetul central, ales, în 18 martie 1871, de adunarea generală a junilor români academici din Viena, spre realizarea serbării întru memoria lui Ștefan cel Mare, ar fi dorit să raporteze onoratului public român, îndată ce a pîșit în funcţiunea sa, despre starea acestei cauze. Aflându-se cauza, în urma unor cazuri intrevenite în cele mai mari încurcături, Comitetul nu a putut face îndestul acestei datorințe: el a amânat raportul, deocamdată, până la o clarificare a împrejurărilor.

Pe lângă toate, cum că, până astăzi, Comitetul nu poate raporta nimic sigur ori pozitiv, față cu realizarea serbării, organizat fiind el definitiv, putându-se orienta și cunoscându-și mult-puțin situațiunea, cutează a păși înaintea onoratului publicu român, sperând, înainte de toate, cum că va fi scuzat, prin împrejurări, pentru întârziere.

*

I. Partea administrativă.

 

În urma unei decizii, din 11 iulie 1870, a Comitetului, s-a ales o delegație de 5 membri, care fu trimisă la Putna, spre a conduce, deocamdată, lucrările proiectate în interesul serbării. Delegațiunea începu lucrările în 25 iulie și le continuă până în 5 august 1870; lucrările ei au decurs, dară, în un răstimp de douăsprezece zile. În acest răstimp, delegațiunea năzui a conduce lucrările cât mai repede, nepierzând nicicând din vedere timpul scurt, pe care-l avea la dispoziție (până în 27 augustu 1870). Ea se îngriji despre modalitățile serbării în general (corturi pentru ospeți, trăsură, bucătari ect. Slavici) și contactul îndeosebi cu un arhitect și cu un întreprinzător, în privința unui portic festiv, a cărui edificare se și începu, de loc. Până ce curseră lucrările în acest mod, în Bucovina situația politică și, în urma acesteia, părerile despre realizarea serbării se schimbară cu totul.

*

Intrevenind războiul pruso-francez și luând, pe zi ce mergea, un caracter mai general, Prezidiul privi de netactică aranjarea unei festivități naționale, atunci când spiritul general, iar îndeosebi spiritul național român, era ocupat de un act european așa de important, cum a fost această luptă gigantică.

Junimea română academică a privit serbarea de la Putna, totdeauna, drept un act solemn, serios, iar mai cu deosebire drept unu act de pace: serbându-se memoria lui Ștefan cel Mare, în această epocă tulburată și tristă, serbarea s-ar fi periclitat, ideea și-ar fi pierdut nimbul. Junimea română academică voia a se întruni la Putna. Acest scop nu l-ar fi putut ajunge serbarea nicidecum, dacă ea s-ar fi ținut în 27 august 1870; ea nu ar fi putut întruni românii și, îndeosebi, pe românii academici ai tuturor unghiurilor, fiindcă la ordinea zilei erau alte interese, care, pe moment, păreau a fi mai importante (de exemplu, românii din Franța, Borusia și Belgia nu ar fi pututu participa; prezidiul a primit mai multe scrisori, în acest sens). Pe lângă aceasta a fost, apoi, prezidiul expus unei temeri îndreptăţite, în raport cu timpul: de a fi serbarea mistificată și declarată ca demonstrație intenționată.

*

Luând prezidiul aceste motive în considerație, a decis, în 21 iulie 1870, în coînțelegere cu membrii Comitetului care au rămas în Viena (au fost 7 inși), de a sista lucrările proiectate, deocamdată, sperând într-o schimbare a situației politice. După ce, până în 28 iulie, situația politică nu s-a schimbat nicidecum, prezidiul, în urma unei noi decizii, a ordonat Delegațiunii să sisteze, pe opt zile, provizoriu, toate lucrările (sistarea serbării și motivele ei s-au publicat, parte prin telegrame private, parte prin jurnalele române. Slavici). Delegațiunea a primit ordine pentru sistarea lucrărilor, în 3 august 1870 (s-a expediat din Viena în 29 iulie 1870). De o parte, cursul bun al lucrărilor, de alta, însufleţirea serbării, iar, îndeosebi, neconsiderarea situațiunii politice, au îndemnat Delegațiunea de a da răspuns negativ ordinului prezidiului, cerând bani pentru continuarea lucrărilor (au fost 3 inși).

*

În 5 august, primi Delegațiunea ordin de a sista lucrările definitiv. Contra acestui ordin Delegațiunea nu a putut continua lucrările mai departe, căci, fiind asta contra voinței prezidiului, de la acesta nu a putut să aștepte banii ceruţi. Așa că, în 5 august 1870, toate lucrările s-au sistat definitiv. După aceasta, s-a iscat un conflict, între prezidiul din Viena și Delegațiunea trimisă la Putna. Cerând Delegațiunea acoperirea spezelor făcute pe cont, presidiul a cerut, conform regulamentului, un cont riguros despre toate spezele făcute. Delegațiunea nu a voit a-l da, ci a dat numai o specificare simplă, declarând cum că contul riguros nu-l va da decât Comitetului întreg ori adunării generale. Prezidiul, din partea sa, nu a voit, dară, a recunoaște toate acele speze, care s-au făcut contra deciziunilor Comitetului și, îndeosebi, contra „Regulamentului”, care s-a dat Delegațiunii din partea Comitetului. Spezele pe care le-a făcut Delegațiunea, după sistarea serbării, orșicum pe riscul ei; spezele făcute în interesul porticului festiv, prezidiul nu le-a recunoscut de speze, care au îndreptăţirea de a fi acoperite din fondul destinat pentru serbare.

*

Fiind contractul încheiat în 2 august și fără știrea prezidiului, el, în înțelesul regulamentului, nu e valid, decât după o aprobare a prezidiului, a comitetului, ori a adunării generale (întreprinzătorul porticului avea o pretențiune de 193 florini 59 creițari, pe lângă toate, că a primit, deja, 50 florini ca­ para. El a lucrat din 3-5 august. Așa, Comitetul, ca și adunarea generală, nu au aprobat contractul; totuși s-a mandatat comitetului nou de a începe negocieri. Azi nu cere întreprinzătorului decât o desdăunare de 70 florini vienezi. Slavici).

Nevoind prezidiul a rămân pentru acestea responsabil, el, cu ceilalți membri din Viena, a provocat adunarea generală și a îndrumat Delegațiunea, cu pretențiile sale, la aceasta. În fața acestei proceduri, Delegațiunea nu a recunoscut, în principiu și cu atât mai puțin în faptă, oareșcare subordonare față de prezidiu, care, conform deciziilor Comitetului și a logicii administrative, era executiv și, deocamdată, reprezentantul subsidiar al Comitetului central. Membrii Delegațiunii, afară de doi, își depuseră mandatele. Așa a ajuns acest conflict înaintea adunării genenerale din 12 septembrie 1870, care alese un juriu, spre investigarea întregii activităţi a Comitetului central.

*

Discutându-se referatul juriului, în mai multe ședințe, adunarea generală a junilor români academici din Viena aprobă următoarele propuneri ale juriului:

*

1. „Organum (administrativul) din Viena a fost prezidiul, ca putere executivă și decisivă a Comitetului centralu”.

2. „Luând subordonarea Delegațiunii, față de prezidiu, în considerare, adunarea generală a junimii vieneze nu poate decât aproba purtarea prezidiului față de Delegațiune”.

3. „Luând împrejurările locale în considerație, adunarea generală a junimii vieneze nu condamnă purtarea Delegațiunii, ale cărei rătăciri nu le poate atribui decât zelului prea mare și neînțelegerii deciziilor Comitetului central; își exprimă, însă, nemulțumirea față de această purtare”.

4. „Adunarea generală a junimii vieneze aprobă paşii prezidiului față de amânarea serbării: ei dau dovadă despre priceperea scopului serbării și despre o judecata rece și nepreocupată”.

5. „Adunarea generală a junimii vieneze exprimă domnului casier Petru Pitei și domnului președinte Nicolae Teclu mulțumire pentru manipularea corectă și conștiincioasă a fondului destinat pentru serbare”.

6. „Adunarea generală a junimii vieneze declară spezele Delegațiunii de acceptabile”.

7. „Luând în considerație cum că domnul Băleanu a făcut spezele „bona fide”, crezând cum că le poate face; luând în considerare cum că timpul scurt i-a impus o lucrare rapidă, adunarea generală a junimii vieneze e nevoită a primi spezele de călătorie (în Bucovina – peste 12 zile) de 78 florini și 60 cruceri ale domnului Băleanu de acceptabili, cu observarea cum că cruțarea nu e îndestulătoara”.

*

Domnul Băleanu declară, în numele săeu și al domnului conte Logothetty, cum că ei renunță la decontarea spezelor (unu rest de 38-39 florini). La aceasta, adunarea generală a decis: „Fiindcă domnul Băleanu zice cum că onorea lui nu e salvată decât dacă adunarea generală va primi renunțarea lui, adunarea generală a junimii vieneze primește această renunțare”. Decizându-se acestea, adunarea generală, din 18 martie 1871, a ales, în personele domnilor Teclu, Logothetty, Oncu, Pop, Vasile Bumbac, Bologa, Cocinschi, Dan și Slavici, un Comitet central nou, mandatându-i acestuia conducerea tuturor lucrărilor, prin următoarea

*

Instrucţiune.

 

I. Serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare, ce a fost să se țină în 27 august 1870, are să se țănă, tot la Putna, de e cu putință, în 27 august nou 1871.

II. Spre realizarea acestei serbări, alege adunarea generală a junimii române academice din Viena, din sânul său, un Comitet, compus din 9 membri, sub numele „Comitetul central puntru serbarea întru memoria lui Ștefan cel Mare”.

III. Acest Comitet e în solid responsabil, pentru toată activitatea sa, adunării generale a junilor români academici din Viena; lucrarea internă a Comitetului e, însă, independentă; ea curge conform unui regulament intern, pe care trebuie să și-l dea însuși.

IV. Președintele Comitetului central e, deodată, și președinte adunărilor, care se convoacă în cauza serbării.

V. Președintele Comitetului central e dator a convoca junii români academici din Viena, tot la două luni, în adunări generale ordinare, cărora are Comitetul central de a raporta despre activitatea sa. Lunile se numără de la data alegerii Comitetului central.

VI. În caz de necesitate ori fiind provocat, din partea a doisprezece juni români academici din Viena, președintele poate convoca adunări generale extraordinare.

VII. Oricare june român academic din Viena poate pretinde a fi invitat personal la adunările generale, dacă își va da adresa secretarului Comitetului central.

VIII. În adunările generale se iau deciziile prin majoritatea absolută a celor de față.

IX. Comitetul central are dreptul de a se completa, dacă demisionează vreunul dintre membrii aleși.

*

Viena, 18. martie 1871.

Vasile Bumbac, m. p., președinte ad-hoc

J. Luția, m. p., secretar ad-hoc. (Federațiunea, Anul IV,

Nr. 57-525, miercuri 26 mai / 7 iunie 1871).

*

Scuzându-se domnii Oncu si Logothetty prin examene și depunându-și, prin urmare mandatele, Comitetul a ales, în locul lor, pe domnii D. Popovici-Barcianu şi Ilie Luţia.

Acesta a fost decursul administraţiei lucrărilor pentru serbarea întru memoria lui Ştefan celu Mare.

*

II. Partea financiară.

 

Precum s-a publicat în jurnalele române, au incurs, din ofertele publicului român, până în 1 august 1870, 3.648 fl. 24 cr. De la 1 august 1870, au mai incurs: 31 napoleoni şi 17 guldeni; unu rest din colecţiunea junimii române din Paris, 2 fl. 60 cr. şi 4 np.; Ca interese, de la dl I. Mureşanu,  29 fl. 50 cr.; din Dorna Candreni, 25 fl.; din Bilca, prin dl Brăileanu, 34 fl. 86 cr.; ca interese de la casieria curentă, 1 fl. 75 cr.

Suma totală: 3.741 florini, 95 cruceri, 35 napoleoni şi 17 guldeni.

Schimbându-se cei 35 napoleoni şi 17 guldeni cu 443 florini şi 7 cruceri, suma totală, în v. a. (florini vienezi – n. n.), este de 4.185 florini şi 2 cruceri.

S-au spezat, până în 1 august 1870: 212 fl. 56 cr.

*

De la 1 august 1870: Preţul urnei de argint, 1.200 fl. Spezele prezidiului, din 1 august 1870, până în 24 mai 1871, 16 fl. 28 cr. Domnului Wolczinsky, ca speze făcute în Bucovina, 19 fl. 77 cr. Domnului avocat Prix, 20 fl. Suma totală: 1.468 fl. 61 cr.

Conspect general: Venituri, 4.185 fl. 2 cr.; Speze, 1.468 fl. 61 cr.

Rămâne un fond curat, în v. a., de 2.761 fl. 41 cr. Din această sumă, s-au depus 2.500 fl. în casa de păstrare, cu dobândă de 4 şi 1/2 %, iar o sumă de 217 fl. 41 cr. se află la Comitet, în casa cu rentă, şi anume 46 fl. 41 cr., nemijlocit, în mâinile Comitetului, iar 170 fl., capitalizaţi.

*

Comitetul central a decis, în şedinţa sa din 12 mai 1870, cum că banii ce se vor încasa, pentru serbarea de la Putna, să se depună în casa de păstrare, pe numele domnului Preşedinte Teclu, iar cărticica ce reprezintă banii depuşi în casa de păstrare să se încredinţeze unui comerciant român, spre a o pune bine, în casa de fier. Executarea acestei decizii a fost însoţită de cele mai mari greutăţi. Banii nu s-au depus, deodată, şi nu toţi în casa de păstrare; căci, de o parte, ei au incurs succesiv, de alta, pentru scoaterea sumelor mai mari de la casa de păstrare se cere un anunţ, cu un termen de 2, până în 3 luni, şi aşa, comitetul ar fi putut cade în perplexitatea de avea bani, despre care nu putea dispune la timp.

*

În şedinţa din 5 mai 1870, s-a exprimat Comitetul, la dorinţa Preşedintelui, ca banii să se predea cuiva cu garanţie sigură, stând ei oricând la dispoziţia Comitetului. Spre a evita inconvenientul îndegetat mai sus, Preşedintele nu depuse, deocamdată, decât o parte mai însemnată, din sumele incurse, în casa de păstrare; celelalte le încredinţă firmei „Perlea şi Mureşanu” (Nu domnului I. Mureşanu s-au încredinţat banii şi nu „bona fide”, cum s-a zis de unele părţi necompetente. Comitetulu are obligaţiuni, din partea firmei „Perlea şi Mureşanu”. Cutez a face onoratul public atent la aceea, cum că domnul filosof G. Băleanu înţelege, sub termenul juridic „bona fides”, aceea ce în limba noastră este „arbitrium boniviri”. Slavici), conform dorinţei exprimate în şedinţa din 5 mai (firma a solvat, pentru aceste sume, 29 fl., adică 5 procente; afară de asta, mai contribui domnul I. Mureşanu, în favoarea serbării, cu 75 fl. v. a.

*

După sistarea serbării, nu mai fu motiv pentru a reţina banii; Preşedintele rugă, dară, firma „Perlea şi Mureşanu” de a îngriji depunerea toturor banilor în casa de păstrare; tot acestei firme i se încredinţă şi cartea de la casa de păstrare. În 28 iulie, respectiv 5 august 1870, ar fi fost, doară, toate sumele, afara de casa curentă, depuse în casa de păstrare. Înainte de a fi dispărut, fără urmă, din Viena, adresă domnul Ioan Mureşanu o scrisoare Preşedintelui Comitetului, în care îl încunoştiinţează, cu mâhnire, cum că, fiind, în zilele din urmă, silit de împrejurări, a depus cartea de la casa de păstrare la un comerciant de aici, pentru o sumă de 2.400 fl. v. a. Pe baza acestei scrisori, Preşedintele, încă în acea zi, a sistat, prin poliţă, scoterea banilor de la casa de păstrare.

*

Despre sistarea scoterii banilor fu prezidiul, prin actul de sub Nr. 9024, din 6 decembrie 1870, din partea Direcţiunii casei de păstrare, oficial înştiinţat. Sistarea şi azi e în vigoare; banii şi astăzi sunt încă în casa de păstrare. Tot cu această ocazie, se observă cum că în casa de păstrare nu s-au depus, prin firmă, toate sumele care i s-au predat, spre acest scop, ci, în loc de 2.500 fl., numai 2.456 fl., adică cu 44 fl. v. a. mai puţin, şi cum că unele s-au depus mai târziu decât în 5 august. Convocându-se, preste câteva zile, o adunare generală extraordinară, Preşedintele se împuternici şi însărcină de a da în judecată pe posesorul actual al cărţii, pentru cumpărare frauduloasă, şi a încerca toate spre recâştigarea banilor. Procesul curge până astăzi; el încă nu a ajuns la desfăşurarea definitivă. Pasând Comitetul ales, în 18 martie 1871, în funcţiunea sa, el încercă toate spre recâştigarea cărţii de la casa de păstrare, respectiv a banilor; el continuă procesul.

*

După falimentarea firmei „Perlea şi Mureşanu”, toată averea ei s-a conscris în o masă de concurs. Pe lângă toate, masa este în atâta de scăzută, încât Comitetul, din astă parte, foarte puţin poate spera; el s-a insinuat, pe baza obligaţiunilor pe care le are din partea firmei, la concurs, sperând că, prin oareşicare caz intervenit, masa se va putea încă înmulţi şi Comitetul va ajunge cel puţin la o parte a fondului. Masa de concurs încă nu s-a pertractat. În acest mod, Comitetul, până azi, încă nu e în curat cu poziţia sa; averea de care dispune nu-i permite a spera, desigur, realizarea serbării; cazul trist al fondului îi mărgineşte privirea în viitor. Comitetul are, azi, o urnă de argint, cumpărată cu 1.260 fl. 50 cr. (Juriul a preţuit-o prin un aurar şi a dat cum că are acest preţ; e 400 loti de grea); şi un fondu de 216 fl. 41 cr., în bani gata (conform unei scrisori din 20 iulie 1870, a stimatei redacţii a „Curierului de Iaşi”, mai este la această redacţie o colectă de 100-200 galbeni, pe care Comitetul ar dori să-i primească cât de curând. Slavici); cu aceste mijloace, cu greu va cuteza a purcede la aranjarea unei serbări, care să fie demnă de însemnătatea pe care ar trebui să o aibă. Până când Comitetul nu ştie nimic sigur despre fondul destinat pentru serbare, până atunci el nu poate vorbi un cuvânt pozitiv.

*

Viena, în 25 mai 1871.

 

În numele Comitetului:

Nicolae Teclu, m. p. Preşedinte.

Ioan Slavici, m. p. Secretar.

Valeriu P. Bologa, m. p. Casier (Federațiunea, Anul IV,

Nr. 58-526, 30 mai / 11 iunie 1871).


Pagina 58 din 99« Prima...102030...5657585960...708090...Ultima »