ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 58

1867: Temelia genezei „Doinei” lui Eminescu?

1867 Ce vor diecezanii ALBINA

*

Articolul care urmează este prima scriere românească despre conceptele care stau şi la temelia genezei cunoscutei poezii a lui Mihai Eminescu, „Doina”. Până în 13/25 decembrie 1867, nu se mai scrisese, în spaţiul spiritual românesc, despre teritoriul moştenit al înstrăinării („de la Nistru, până la Dorna, și de la Coniatin, până la Reuseni”), în care se comitea „strâmbătatea” agresivă, prin care „neagra străinătate” făcea ca, „pe pământul moștenirii noastre” să fim „ca niște străini”, iar „în bisericile noastre”  să amuţească „limba părintească de strigătul străinului”. Nu ştiu dacă Eminescu a citit sau nu acest articol, dar presupun că da, ştiind că, între 1867 şi 1883, când s-a publicat „Doina”, un astfel de „vaiet” românesc nu mai răsunase, şi tocmai de asta îndrăznesc să cred că Eminescu tezaurizase în subconştient „durerile și suspinele noastre” din textul care urmează, pentru a se aşeza „la judecată cu cei ce ne judecă pe noi, după pofta inimii lor, și nu după durerile și suspinele noastre”, atunci când a venit vremea vremii.

*

Eminescu 1884

*

Ce vor diecezanii și clerul din Bucovina?

*

În o corespondență din anul trecut, precizarăm dorințele și pretențiile noastre drepte, în privința afacerilor administrative în dieceză. Noi spuserăm, bob numărat, cele ce le așteptăm de la consistoriul nou organizat și cugetam că un colegiu, compus, în majoritatea sa, din bărbaţi cu principii sănătoase și dezvotaţi pentru interesele cele sfinte ale bisericii și de soarta clerului, se va apuca, cu tot dinadinsul, de a vindeca suferințele cele multe ale clerului și ale diecezanilor. Durere, însă, că pe doi dintre acei bărbaţi, în care puseserăm noi speranțele, îi răpi, curând, moartea. Încă și mai adâncă durere a fost că locurile vacante se îndepliniră cu omeni de care nici nu visa nimeni în dieceză, ba, pe lângă aceştia, se mai atraseră în gremiul consistorial, nu știm pe ce bază, și funcţionarii catedrali. Dupa fizionomia de acum a senatului consistorial, de va rămâne dânsa neschimbată, se pare că și clerul, și diecezanii trebuie să-și pună, și de astă dată, dorințele și pretențiile în cui, căci ce se mai poate aștepta de la un colegiu care are mai mult fața unui consiliu de familie, decât a unui corp consistorial? Numai nepoţi, cumnaţi, cuscri, în gradele mai de aproape și între ei, și cu Excelența Sa Părintele episcop, ba pe urma logodnei cunoscute și cu părintele arhimandrit! Drept că în sânul unui atare colegiu decurg dezbaterile și concluziile amuzant și, de contrariază, când și când, unul, ce-și păstrează încă independența opiniei, face experimentul neque Hercules contra plures; dar cât de îmbucurătoare sunt afacerile pentru cler și diecezani, asta o vedem și o simțim, pe zi ce merge, tot mai dureros.

*

Eugen Hacman, autorul "Dorinţelor clerului"

Eugen Hacman, autorul „Dorinţelor clerului”

Totuşi, auzim pe Excelența Sa Părintele episcop întrebând că ce vor preoții și eparhiștii de la episcop, pentru ce atâte bănuieli și neîndestulări cu decursul trebilor, la scaunul consistorial? De ce nu se astâmpără omenii aceia, cu naționalitatea și sinodalitatea lor? Arhiereul este arhiereu și ceea ce voiește el, aceea să fie. Cine nu ascultă de cuvântul arhiereului este un protivnic și nu va isprăvi nimic, căci noi avem putere și avem și prieteni în Viena.

*

Cam tot acestea și asemenea cuvinte de mângâiere aud clerul și diecezanii de la Părintele episcop Eugeniu Hacman, de când ține în mână toiagul pastoral, în dieceza Bucovinei. Avem, dară, cauza de a ne îndoi dacă vor fi realizate, cel puțin în parte, dorințele și pretențiile drepte ale diecezei, până când va ocupa Prea Sfinția Sa scaunul episcopal. Dar a ca să nu cugete lumea că dorințele și pretențiile noastre sunt exagerate, ne simțim provocaţi a le expune înca o dată, ca să judece lumea, între unii și alţii.

*

Una din cele ce pretinde dieceza unanim este încorporarea principiului sinodal în toate afacerile administrației bisericești. A ridica această pretenție cugetăm a avea tot cuvântul bazat pe cuvântul scris și predat al Evangheliei și pe practica generală a bisericii ortodoxe, iar alta, că și clerul, și diecezanii sunt destul de amărâți, prin măsurile absolutismului și ale birocraţiei ierarhice de până acum. Prea Sfinția Sa Părintele episcop, ca unul ce e născut în secolul trecut, se visează în timpurile episcopilor Daniil și Dositei, pe când se tratau preoții într-un mod barbar, de care, după legile de acum, înșiși criminalii sunt scutiţi, și, ca unul ce făcu cursul studiilor în institute romano-catolice, susține că principiile ortodoxe, referitoare la administrația bisericească, sunt asemenea cu cele țesute în deciziile consiliului tridentin. Dar și una, și alta, nu sunt așa. Clerul și diecezanul, în Bucovina, si anume în jumătatea a doua a secolului prezent, nu sunt cei din timpul episcopilor Daniil și Dositei, ci sunt conștienți de drepturile lor și de marginile autorităţii episcopale. A striga, dar, și a împroșca cu cuvinte vătămătoare, chiar și în biserică, pe preoți, care, după cuvintele din Liturghier, sunt fraţi și împreună-servitori ai episcopului, și a închide ușile, când vine un preot de la țară, ca să vorbească cu arhipăstorul, în cauze pastorale sau personale; a dicta suspendării, bunăoară precum cea a capelanului campestru, Damian Iulian, destituiri din diregătorii, precum cea a administratorului protopop al Rădăuților, și anulări ale actelor de așezare a parohiilor, precum, mai deunăzi, a enoriei din Bădeuți; a se gira, ca proprietar, cel puțin ca unicul reprezentant al Fondului religionar, și însuși, fără de participarea egumenilor, care sunt reprezentanții canonici și uricali ai moșiilor mănăstirești, a da declarații referitoare la speze extraordinare, ce nu se referă la scopuri bisericești și la însăși masa averilor bisericești; a-și rezerva obiectele cele mai importante, care, chiar și după regulamentul diecezan, și după ordinațiuni imperiale, sunt de competența consistoriului, spre decizie după propria bună plăcere; a nu ține seamă, nici cât e negru sub unghie, de opinia publică a diecezei și de dorințele clerului, ba tocmai în contra celor dorite și pretinse de cler și de diecezani a lucra, spre a arăta o putere și o autoritate arhierească, cu totul străină spiritului Evangeliei; acestea mărturisesc despre un absolutism eterodox, de nu sunt momente de a pretinde restaurarea instituțiilor sinodale, a dori și a cere autonomia bisericii, pe o bază sinodală întinsă?

*

Asemenea insuportabile măsuri administrative, ce cad pe seama absolutismului ierarhic, sunt și acelea prin care se alterează caracterul național român al diecezei noastre bucovinene. Toată lumea știe că Bucovina, ca una din părţile Moldovei, este o țară română; și dăscălașul cel mai slab știe că dieceza Bucovinei nu este și n-a fost, nicicând, atârnată de mitropolia din Lvov, nici de cea din Chiev, ci că a fost a mitropoliei din Suceava și că este o dieceză moldo-română; monumentele colosale, ce le vede fiecare, în tot locul, și fructele fundațiilor, cu un areal de 51 de mile pătrate, numite acuma Fondul religionar, din care se îndulcesc toți, de la episcop, până la cel mai mic orfan clerical, mărturisesc că tot ce posedă dieceza noastră nu provine de la ruși, ci de la principii și patrioţii pământeni; clerul și poporul diecezan, cu toate că, în o parte dintre comune, se vorbește limba rusească, e știut și susține că este un cler și un popor de naționalitate moldo-română și, viețuind în armonia cea mai bună, nici nu visează de a se manifesta, în public, altminteri, decât drept clerul și poporul unei biserici ortodoxe, de unul și același caracter național românesc sau moldovenesc. Și, în fața unor momente ca acestea, în contra convingerii și voinței clerului și a poporului diecezan, se făcură, de un timp, încoace, dispoziții de acel fel, prin care se mișca dieceza din țâțânile sale naționale române și, în poporul dintr-una și aceeași tulpină și convingere națională, se produce cu măiestrie o dezbinare, care, mai timpuriu sau mai târziu, poate să aibă funestele urmări ale unei dezbinări confesionale. Ce e drept, auzim pe Părintele episcop zicând că acele măsuri se fac cu privire la partea de locuitori ce vorbesc rusește. Dar noi întrebăm, pe Prea Sfința Sa, cine din cler sau diecezani s-a plâns pentru apăsare națională? Unde sunt adresele sau petițiile pentru introducerea limbii rusești în consistoriu și la celelalte organe administrative bisericeşti?

*

Oare nu se întrebuințează limba rusească în școlile unde e de lipsă, ba încă și acolo unde e de prisosu? Oare nu sunt bisericile pline de cărți, venite – Dumnezeu mai știe cum – din Rusia? Iar de lipsa de a pune, pe marca școlii reale, inscripția rusească, astfel ca, venind apostolii panslavismului și oaspeții din Rusia și văzând acea inscrispție, să deducă din ea că și asupra Bucovinei au motiv de a face pretenții? Drept să o spunem că departe ajunserăm; însă, de este adevărat ce zice apostolul, că adică din faptele tale sau te vei osândi, sau te vei îndrepta, peste puțin, va șade Istoria la judecata cu oamenii politicii ierarhice de acum, în dieceza Bucovinei. Dar, ca să nu cădem și noi sub judecata Istoriei, că am fi tăcut la toate cele ce se fac spre alterarea caracterului național-istoric al diecezei, protestăm, în fața lumii, contra unora ca aceste măsuri răpitoare de drepturi și nu vom înceta a protesta și a invoca ajutorul legilor, crezând că de despoția ierarhică a hacmanizilor și a birocrației schönbachiene doară ne va scăpa Dumnezeu!

*

Mai este una, pentru care sângeră inima multora din cler, de la Nistru, până la Dorna, și de la Coniatin, până la Reuseni, și asta este strâmbătatea ce se face, prea ades, în favoarea nepotismului, întru înțelesul cel mai larg al cuvântului. Nu vrem să vorbim despre aceasta noi, despre asta mărturisesc plângerile din anul 1848 și actele de așezare ale unor catedre de profesori, ale unor protopopiate, ale personalului catedral și consistorial și ale multor parohii, despre asta mărturisesc lacrimile și suspinele multora dintre preoții cei ce, cu toată capacitatea și meritele pastorale, nu pot să ajungă la o parohie mai bună.

*

Și, în fața unora ca aceste suferințe, încă mai întreabă Excelența Sa Părintele episcop că ce vor preuții și diecezanii. Pe urma mulțimilor de vătămări și de apăsări, încă mai are Prea Sfinția sa curajul de a numi răzvrătitori pe cei ce se vaietă? Mai are inima de a apăsa, încă mai dureros, pe cei ce caută scăpare legală? Mai are cutezarea de a aduce în tot felul de presupusuri pe acei bărbaţi din cler și din mirenime, ale căror caractere curate și devotament patriotic este cunoscut în țară?

*

Doamne, caută, din ceruri, și cercetează viața din Bucovina, pe care a plantat-o dreptatea ta! Vino, de șezi la judecată cu cei ce ne judecă pe noi, după pofta inimii lor, și nu după durerile și suspinele noastre! Nu întârzia, ci vino degrabă și ne mântuiește, căci, iată, suntem de ocara celor mândri și de îmbucătura celor nesăţioşi; pe pământul moștenirii noastre suntem ca niște străini, în casele și în bisericile noastre amuțește limba părintească de strigătul străinului, a străinului de la miază-noapte, care, venind, mai deunăzi, mai vârtos ca cerștor, zice astăzi că este frate egal îndreptățit, și, mâine, poimâine, va zice că este „samovolnoi panu” în Bucovina.

*

(Albina, Anul II, Nr. 137-244, miercuri 13/25 decembrie 1967)


„Lupii de oţel”, gangsterii Cernăuţilor (II)

Biroul de Identificări al Chesturii de Poliţie din Cernăuţi

Biroul de Identificări al Chesturii de Poliţie din Cernăuţi

*

În prima lui vizită la Cernăuţi, Eddy Wolf, „regele spărgătorilor internaţionali”, cunoscuse, în Piaţa Unirii, o fată frumoasă, pe care o conduse la domiciliu, pentru că o plăcuse în mod deosebit. Se prezentase cu numele lui varşovian, Rudolf Romanowsky, şi cu identitatea de inginer, care „se ocupa cu stingerea sondei de la Moreni”, în România, şi care era „putred de bogat”.

Eddy Wolf

Eddy Wolf

*

Mama frumoasei cernăuţence Saşa, Estera Weintraub, fosta iubită a unui alt vestit spărgător, şi-a dat seama imediat cu cine are de a face, aşa că a încurajat logodna fiicei sale cu celebrul spărgător.

*

În anii interbelici, exista, în Cernăuţi, şi o femeia gangster, căreia i se spunea „Fameia Panteră”, numele ei real fiind Rifka Welsburg, dar care activa în banda Reznic sub numele de Ivana Fischer. Obişnuia să se ascundă, atunci când i se lua urma, în satul Romanovka, din Basarabia, ocupându-se şi cu plasarea aurăriei şi a bijuteriilor furate de banda lui Reznic. Purta la ea un săculeţ de nisip, cu care-şi dobora adversarii sau urmăritorii, lovindu-i în cap. Şi „Femeia Panteră” era de o frumuseţe răpitoare, o femeie inteligentă şi instruită, care ar fi făcut furori în înalta societate.

*

Îl menţionasem, în materialul anteriori, pe Zaharia Belinsky, din banda lui Wolf. Ţăran din Horecea, Belinky călătorise în America, se stabilise în Brooklin şi se angajase în cea mai periculoasă bandă, iar când a fost prins, în loc de a fi închis, a fost expulzat şi, în mod firesc, s-a întors în patrie, la Cernăuţi, unde s-a asociat cu Wolf şi cu Halopenco, plănuind lovituri mari, dar din care, spre nedumerirea lui, s-a ales doar cu mărunţiş.

Alfred Rosemberg

Alfred Rosemberg

*

La secretariatul Universităţii din Cernăuţi, într-o noapte, când casa de bani adăpostea milioane grele, oamenii lui Wolf au spart plafonul de beton, dar s-au împiedicat de un grilaj de o uşă de metal, care i-a împiedicat să dea lovitura la timp. La spargere participase celebra Medjowskaia, iubita lui Cadejewsky, şi cumnatul ei, Ilică Tănase, specialist în instrumente de spărgător, de loc din Jucica Veche. Medjowskaia era din Jucica Veche, iar Cadejevskz, din Paşcani, la el aflând adăpost Eddy Wolf şi Blaufer, după ce evadaseră de la Văcăreşti.

*

Unul dintre locotenenţii cu renume ai lui Wolf era Nuhăm Nudelman (Gherş David), căruia i se spunea „Piele de drac”, datorită rezistenţei fizice, în toate împrejurările, inclusiv în timpul torturilor. Urmau Salomon Sloima, zis „Gură de lup” (unealta lui preferată), Broitman, zis „Pisică”, basarabeanul Schwartzman – „omul cu piciorul de lemn”, Grabois, gangsterul care l-a adus pe Wolf din Varşovia, Simon Roisenfeld, Estera Weintraub, „femeia misterioasă”, mama iubitei lui Wolf, Blaufer, Halapenco, Zenig Marian şi alţii.

Arnold Tartacover

Arnold Tartacover

*

„Gentleman-ii spărgători”, cum li se spunea gangsterilor cernăuţeni, aveau, cu toţii, o dublă identitate, „ziua, oameni de treabă, eleganţi, manieraţi; noaptea, spărgători de case de bani”, iar această dublă identitate, din care nu lipseau instruirea şi cunoaşterea limbilor (în România, polonezul Wolf se da drept mare moşier român şi nimeni nu-i punea la îndoială identitatea, pentru că vorbea, fără cusur, şi româneşte, dar şi franţuzeşte şi nemţeşte, ca un moşier adevărat), le-au adus infractorilor renumele de intelectuali, deşi exista şi o bandă care se numea chiar aşa, „Banda Intelectualilor”, formată, cu predilecţie, din „studenţi, copii de oameni cu stare, din familii onorabile, unele chiar de aici, din Cernăuţi”, printre care Iosif Guzmanciuc, „tânăr de condiţie”, studentul medicinist german Iacob Roll, Diana Adelsberg, iubita fiului multimilionarului Kress, „femeia fantomă” Sara Feldstein din Odesa, Salo Libmann (fiul unui zugrav onest din Cernăuţi, student la medicină în capitala Franţei) şi Fridman – foşti studenţi la Paris, ca şi Roll, sau Zavada şi Cap, ambii studenţi, care, ca şi ceilalţi, căzuseră în patima jocurilor de noroc, rătăcind căile.

*

Beno Tartacover

Beno Tartacover

Ca să scape pe presiunea Chesturii de Poliţie din Cernăuţi, unii dintre „intelectuali” au plecat în Occident, Alfred Rosenberg se mutase la Paris, ca om de afaceri, iar Mencz se stabilise în Spania, unde şi-a format o nouă bandă.

*

Chestura de Poliţie din Cernăuţi, condusă de chestorul Ghinea, organizase un serviciu anti-gangsteri, format din şeful poliţiei judiciare Hammer, comisarul Iuliu Popovici, „tatăl şi spaima spărgătorilor”, cu subalternii săi şi şeful Biroului de Identificare, Nichiforovici, izbutise, în decembrie 1935, când la Bacău era condamnat banditul Gheorghe Coroi, capuri interesante, printre care şi ingenua Diana Adelsberg, o fată de doar 18 ani, îmbătrânită înainte de vreme, datorită vieţii tumultoase pe care o alesese.

*

În arestul Chesturii se afla şi Ilie Ceauşu, care, „pe lângă spargerile de case de bani, a fost acuzat că a încercat să jefuiască un tren, punând sub şine o bombă. Norocul călătorilor a fost că, la inspecţie, un cantonier a descoperit bomba şi, astfel, s-a evitat o catastrofă, care ar fi costat multe vieţi”. Un alt arestat, Iohan Semeniuc, din suburbia Roşa, îşi începuse cariera de spărgător cu nişte furturi de… găini, dar a izbutit, în cele din urmă, să fure casa de bani a primăriei din Cernăuţi.

*

Diana Adelsberg

Diana Adelsberg

Un alt Ceauşu, Iohan, se asociase cu fraţii Franţ, Albert, Leopold şi Rudolf Muha, de la care învăţase „meserie” în puşcărie şi, după eliberare, a dat nişte lovituri îndrăzneţe, fără a fi prins.

*

Un spărgător ucrainean din Bucovina, Grigori Crizanowsky, inventase şi fabrica, în România, „coroana de oţel”, în care se introduceau „dinţi de oţel”, iar identitatea inventatorului a fost descoperită de profesorul Gross, din Graz, după ce autorul „manualelor de poliţie”, profesorul Reiss, eşuase în căutările sale.

*

Grigori Crizanowsky se afla, în decembrie 1935, în arestul Chesturii de Poliţie din Cernăuţi, iar scriitorul Ioan Ţic l-a putut intervieva, provocându-i orgoliul de inventator, prin accentul pus pe aparatele de sudură cu acetilenă, de care se foloseau spărgătorii din banda Wolf, aparate introduse în tehnologia infracţională de românul Ion Popescu. Crizanowsky cunoştea şi admira metoda americană a spargerilor cu explozibil, în care zgomotul era redus la maximum prin folosirea găurilor adânci, în care se introducea explozibilul, şi prin acoperirea seifului cu pături şi perne. Ajunsese spărgător datorită iubirii pentru Sonia, o fată dintr-un sat din Ucraina, care poftea obiecte scumpe şi strălucitoare. Fără Sonia, ar fi rămas un plugar cinstit şi gospodar.

Ilie Ceauşu

Ilie Ceauşu

*

Gangsterii Bucovinei, în mare lor majoritate autohtoni, reprezentau singurul exemplu de… multiculturalitate, într-o epocă a naţionalismelor, cu fundament religios, excesive. Şi ei înseamnă istorie, chiar dacă nu vrem să o recunoaştem. Vorbitori ai multor limbi europene, cu o activitate infracţională întinsă de la Ocean şi până prin ţările Europei Răsăritene, gangsterii Bucovinei erau, în general, oameni talentaţi, inventivi şi chiar culţi, dar care „porniseră” pe calea răului. Sau fuseseră împinşi pe această cale de o criză economică generalizată la nivel continental, dar care, în Bucovina, după cum mărturiseşte şi presa vremii, ba chiar şi Nicolae Iorga („În Bucovina, sunteţi mulţi oameni bogaţi şi culţi, dar nu trebuie să uitaţi că trăiţi în România!”), se simţea mai dureros decât oriunde. În general, infracţionalitatea creşte acolo unde încetează speranţa, iar starea asta caracterizează, mai mult decât orice altceva, Bucovina interbelică. Din păcate.

*

Iohan Semeniuc

Iohan Semeniuc

Leopold Muha

Leopold Muha

Moise Burstein

Moise Burstein

Petre Cadejewsky

Petre Cadejewsky

"Coroana de oţel"

„Coroana de oţel”

Casă de bani "jupuită" de banda lui Wolf

Casă de bani „jupuită” de banda lui Wolf

Uneltele "Lupilor de oţel"

Uneltele „Lupilor de oţel”

Identificarea unui "lup de oţel"

Identificarea unui „lup de oţel”

O fostă pivniţă de vinuri, sediul "lupilor de oţel"

O fostă pivniţă de vinuri, sediul „lupilor de oţel”

*

(Ilustraţia română, Anul VII, Nr. 51, 1935, Anul VIII, Nr. 1, 2 din 1936)


1898: Bucovina cădea afară din sfera românismului

1898 Bucovinenii 1 TRIBUNA POPORULUI

*

Distingerea de care a fost făcut părtaş dl baron Vasilco, din partea Alteței Sale imperiale, archiducele Francisc Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, este o urmare, pe cât de neaşteptată, pe atât de îmbucurătoare, a atitudinii românului verde bucovinean în Delegaţiuni.

*

Confratele nostru din Cernăuţi. „Patria”, comentând acest fapt neaşteptat al Alteţei Sale, îşi exprimă unele păreri şi constată unele apariţii ori împrejurări care ne fac să le cuprindem şi noi în cuvântul cu care ne permitem a comenta distingerea întâmplată.

Să analizăm, mai întâi, ştirea însăşi despre incidentul, dată de noi după „Patria”, care o reproduse-se şi dânsa, din „B. R.”.

*

Din alt izvor şi numai peste câteva zile, am aflat, că „B. R.” înseamnă „Вukowinaer Rundschau”, o foaie, după toate aparenţele, oficială ori cel puţin semioficială, în sfârşit o foaie care este, se vede treaba, în legături şi în poziţia de a afla şi lucruri care nu-s încunoştiinţate și altor ziare, fie ele orişicât de importante, şi în relaţii de prietenie politică şi naţională atât de strânse, cum este, desigur, raportul între dl baron Vasilco şi confratele nostru român bucovinean. De ce „Patria” nu a primit ea, mai întâi, sau cel puţin deodată cu „B. R.” ştirea, nu vrem să discutăm, încredinţaţi fiind că așa cum s-a făcut bine s-a făcut…

*

Vorba vine numai de ce ştirea, despre o întâmplare aşa de „interesantă” pentru patrioţii din Ungaria, nu a fost, în nici un fel, fie prin telegraf ori pe altă cale, comunicată ziarelor de aici. Sau telegrama doară şi sosise, la biroul oficios telegrafic din Budapesta, dar directorul biroului nu s-a simţit împuternicit a o transmite ziarelor, înainte de a întreba, la locul competent superior, care interzisese organelor oficioase a comenta păşirea baronului Vasilco în Delegaţiuni? Oricare din aceste două versiuni – şi tertium non datur aici – o fi adevărată, ea rămâne foarte caracteristică.

*

Dar dacă nici „Patria”, nici foile din Budapesta nu aveau ştirea, se impune întrebarea: cine este acel bine informat, care a trimis-o lui „Bukpwinaer Rundschau”? Asta e chestiunea, pe care nici noi nu ne încumetăm a o dezlega, în mod apodictic, ci numai aşa, pe ghicite. Cine o fi comunicat, aşadar, foii nemţeşti – oficială ori semioficială, până nu ne-o spune confratele din Cernăuţi – nu ştim, dar atâta rămâne sigur, că: întâi, a fost foarte bine informat, ba chiar martor ocular, văzuse incidentul de aproape; iar apoi, că desigur şi înadins a fost îusărcinat cu comunicarea întâmplării, către suspomenitul organ oficial, desigur cu intenţia şi presupunerea că telegrama va fi trimisă mai departe, dacă nu la alt loc, atunci cel puţin la Budapesta. Corect şi logic? Credem că da.

*

Cine a trimes, aşadar, foii nemţeşti informaţia? Nu se poate deduce altfel, decât: ori din jurul baronului Vasilco, ori din jurul altcuiva. Pentru a ne da noi înşine un răspuns, pe cât se poate de verosimil, la întrebările relevate, să vedem cum sună ştirea din „Bukowinaer Rundschau”:

*

„La alergările de cai, care au avut loc marți (7 iunie) la Freudenau, Arhiducele Francisc Ferdinand de Este i-a cerut şefului casei sale de vânătoare, contele Abensberg-Traun, să-i prezinte pe deputatul dl baron George Vasilco. Alteţa Sa a conversat, apoi, vreme mai îndelungată, cu dl baron Vasilco, ceea ce se consideră de o deosebită distincţie. Este evident că Alteța Sa Imperială a căutat să dea deputatului român o satisfacţie strălucită, pentru infectele injurii, cu care a regalat presa maghiară pe baronul Vasilco, pentru aducerea cestiunii naţionale în Delegaţiuni”.

*

Forma precisă, cuvintele hotărâte, ai putea zice milităreşti, stilul întreg, precum şi chipul în care se scoate la iveală atât distingerea însăşi, cât şi, mai ales, lauda ascunsă la adresa deputatului şi membrului român în Delegaţiune ne face să credem că informaţia nu a ieşit din nemijlocita apropiere a dlui Vasilco. Iar dacă aceasta o admitem, nu ne rămâne decât a crede că izvorul ştirii este a se căuta în jurul acelui altcineva…

Ia să ne uităm, acuma, mai de aproape, la cuprinsul informaţiei.

*

„Alteţa Sa Imperială i-a cerut” etc., să-i fie „prezentat” dl Vasilco . Din această stilizare reiese că arhiducele nu-l cunoştea, încă, până atunci, pe dl Vasilco și voia, deci, într-adins să-l cunoască, cu această primă ocazie, la care ştia că deputatul bucovinean se află; ocazia, tocmai la alergări, în mijlocul unui număr foarte mare a boierimii celei înalte din toată Austria, ba poate chiar și din Ungaria, o mulţime unde şi persoane cu titluri mult mai sunătoare decât baroni nu prea se întâmplă a fi tocmai „deosebit distinse” cu „conversaţia”, care dăinueşte „vreme mai îndelungată”, de către moştenitorul tronului.

*

Păstrând cu sfinţenie respectul nemărginit, ce-l datorăm Alteţei Sale Imperiale, credem a nu-l ştirbi întru nimic, punându-ne întrebarea: cam cine o fi spus Arhiducelui că, între mulţimea cea mare şi strălucită, se afla şi deputatul dl baron Vasilco, lui cu totul necunoscut? „Alteţa Sa a conversat, apoi, vreme mai îndelungată, cu dl deputat baron Vasilco, ceea ce se consideră de o deosebită distincţie”. Deşi orice cetăţean, fie cât de sus pus pe treapta socială şi cu orice titlu s-ar putea mândri pe drept şi, fără a trece nemodest, de a fi distins, cu o conversaţie mai îndelungată, de către moştenitorul tronului austro-ungar, totuşi nu ne vine a crede că dl baron Vasilco ar fi trimis foii nemţeşti, spre publicare, comunicatul în chestiune. ­

*

Să analizăm, mai departe, comunicatul. „Este evident” – aceste două cuvinte sună aşa de categoric, încât, cu forţă irezistibilă, se impune pă­rerea că informaţia a ieşit din jurul, din sânul suitei arhiducelui Francisc Ferdinand. Şi apoi urmează toată importanţa şi gravitatea ştirei din „Bukowinaer Rundschau”: „Este evident, că Alteţa Sa Imperială a căutat să dea deputatului român o satisfacţie strălucită, pentru infectele injurii, cu care a regalat presa maghiară pe baronul Vasilco, pentru aducerea chestiunii naţionale în Delegaţiuni”; să vedem, mai de aproape, înţelesul acestor cuvinte.

*

Alteţa Sa a vrut să-l cunoască pe baronul Vasilco şi să-i vorbească anume, spre a-i da „satisfacţie strălucită, pentru infectele injurii, cu care l-a regalat presa maghiară”. Anume în acest scop a vrut archiducele să-i fie prezentat deputatul dl baron George Wassilco. Iar finalul înformaţiei răsună, într-adevăr, ca un ecou, pe cât de clar, pe atât de puternic al păşirii dlui Vasilco, în cuvintele: „pentru aducerea chestiunii naţionale în Delegațiuni”. Aici este poanta, aici culminarea şi a înformaţiei, şi a incidentului însuşi, la care ea se referă.

*

În ce termeni şi cuvinte o fi dat Alteţa Sa baronului Vasilco, pe timpul conversaţiei mai îndelungate, acea „satisfacţie strălucită”, se înţelege, nu putem şti; suntem mulţumiţi şi cu cele ce ni le spune informaţia, stilizată în mod atât de categoric. Nu credem să greşim, însă, dacă presupunem că, în această „strălucită satisfacţie”, se cuprinde şi aprobarea păşirii românului verde bucovinean.

După acestea, ni se impune întrebarea cea mai gingaşă: O fi venind Alteţa Sa Imperială, din propriul său imbold, la gândul, de a i se prezenta „deputatul dl baron Vasilco”, de a-l distinge în mod deosebit, cu conversaţie mai îndelungată, şi a-i da o „satisfacţie strălucită pentru” etc. şi „pentru aducerea chestiunii naţionale în Delegaţiuni”?

*

Admiţând, cu bucurie, că aşa este şi, mai ales, având încredere în nemărginita lui iubire şi supunere faţă cu Acela care avea să urmeze în domnie, cu greu ne vine a presupune că ar fi făcut-o fără ştirea şi învoirea Maiestății Sale Monarhului. Nu ne este însă iertat a scruta şi mai profund, mai amănunţit gândul şi intenţia Monarhului şi a urmaşului Său presumptiv.

*

Meritul mijlocit şi al acestor constatări, ce ne-am permis a face din fapta arhiducelui Francisc Ferdinand, revine unui român bucovinean. În aprecierile sale asupra acestui fapt, „Patria” zice, în două locuri, că este „de cea mai mare importanţă pentru românii Bucovinei… care, prin discursul dlui baron Wassilco, au avansat în primele rânduri ale luptătorilor pentru chestiunea naţională”. Constatând aceasta, „Patria” scrie:

*

„Fraţii, care aproape ne-au uitat, să-şi îndrepte mai intens privirile asupra Bucovinei şi să stea într-ajutor, cu fapte şi sfaturi, românilor, care încă au o poziţie interioară de tot dificilă”; ca „ideile şi sentimentele, puse în circulaţie prin ridicarea chestiunii naţionale, în Delegaţiuni, să nu rămână dorinţe sau explozii momentane, fără consecinţe, ci să restituie contactul stabil şi reciprocitatea tuturor românilor, în lupta pentru lumină şi adevăr”. Şi mai la vale, se plânge că: „În urma vitregelor împrejurări, de până acum, Bucovina cădea aproape afară din sfera românismului. Lâncezirea naţională, care domnea în Bucovina, lipsa de legătură cu corpul naţiunii, au izolat întru atâta pe românii din ţările vecine, încât, dincolo de Carpaţi şi, mai ales, în Regat, se lua foarte rar act de existenţa noastră, de durerile şi bucuriile noastre”.

*

Recunoscând, în măsura cuvenită, îndreptăţirea acestor plângeri şi imputări, desigur nu ne vor lua fraţii bucovineni şi organul lor în nume de rău, dacă afirmăm că o mare parte, dacă nu partea covârşitoare a constatărilor acestora, cade tocmai în cârca acelei „lânceziri naţionale, care domnea în Bucovina”, acelei „vitregimi a împrejurărilor”, care ţinea pe fraţii bucovineni „afară din sfera românismului”.

*

Cât despre vitregia împrejurărilor, binevoiască numai confratele nostru a lua în considerare că noi, aceștia „de peste Carpaţi”, nu avem – fiindcă nu ne este iertat să avem – reprezentant în corpurile legiuitoare, nu avem nici o persoană, nici un bărbat, care ar sta în legături cu cercurile hotărâtoare, ba ar găsi chiar uşi deschise, în urma poziţiei lui sociale, în acele cercuri hotărâtoare, pe când de aceste împrejurări favorabile fraţii bucovineni se bucură. În această privinţă, aşadar, „vitregia timpurilor” este mai nefavorabilă nouă, decât fraţilor bucovineni.

*

În ce priveşte „sprijinul moral”, de care, zice organul lor, au trebuinţă, noi, confraţii lui, pe când eram la „Tribuna” veche, ne făceam datoria, în mod cât se poate de conştiincios şi cât de des; în foiţa ei şi, pe urmă, în broşură separată publicaserăm lucrarea atât de apreciată despre Bucovina a colegului nostru de atunci, George Bogdan-Duică, o lucrare despre care şi fostul locţiitor al țării, contele Goess, se exprimase în mod foarte lăudabil.

*

Credincioşi principiilor noastre, vom ţine seamă, în măsura largă, de dorinţa exprimată şi vom pleda călduros pentru „sprijinul moral al tuturor românilor”, recunoscând pe deplin adevărul şi justeţea cuvintelor, cu care confratele din Cernăuţi îşi încheie apreciările, anume că „salvarea românismului în Bucovina înseamnă nu numai salvarea unui sfert de milion de suflete româneşti, ci înseamnă, între împrejurările de astăzi, mântuiea unei poziţii de mare importanţă pentru întreaga chestiune naţională”.

*

(Bucovinenii, în Tribuna Poporului, Anul II, Nr. 9 și 10, 9-10/21-22 iunie 1898)


1897: Întrunirea conducătorilor

1897 Intrunirea conducatorilor TRIBUNA POPORULUI

*

Cernăuţi, în 4 februarie 1897

 *

Întrunirea conducătorilor. Tinerii şi bătrânii.

O temere. Viitoarele alegeri. Candidaţii.

*

Mâine, va fi întrunirea bărbaţilor de încredere ai partidului român din Bucovina, pentru a fixa definitiv lista candidaţilor pentru alegerile de deputaţi în cameră. Comitetul executiv a ţinut, deja, sub prezidiul baronului Victor Stîrcea, mai multe conferinţe prealabile, în care s-a ajuns la rezultate pozitive, astfel că comitetul va supune adunării o listă deja formată. Nu am considera aceasta de un mare avantaj, pentru că nu credem că o listă, făurită de cei mai tineri partizani ai „direcţiei vechi”, poate corespunde intenţiilor şi aspiraţiilor oneste naţionale. Totuşi, ne surprinde că „bătrânii” noştri, de astă dată, au arătat mai multă obiectivitate, oferind unul din mandatele, ce sunt a se ocupa – şi sunt 5 de toate – unui „tânăr”. Acest lucru nu se explică însă ca un pas de apropiere a bătrânilor, ca un semn de aprobare pentru ideile divergente ale „tinerilor”. Absolut nu!

*

Azi, ca mai înainte, în rândurile conservatorilor viguroasa mişcare a tinerimii e osândită ca o pornire distrugătoare, ca o hazardare nechibzuită.

*

Azi, ca şi până acuma, contrariază „bătrânii” cu înverşunare orice încercare a „tinerilor” de a se afirma. Şi, în această luptă pierdută pentru prestigiul lor, „bătrânii” nu sunt deloc scrupuloşi, când e vorba de a mai oprima tinerimea. Nu sunt deci momente de „bună speranţă”, care au înduplecat pe matadorii noştri, la această concesie făcută tinerilor. Sunt consideraţii de natură mai terestră, care au înrâurit asupra conducătorilor actuali. Ei se tem că lupta care, actualmente, s-a încins în Galiţia, între elementul boieresc şi între fracţiunea tânără-democrată, să nu-şi găsească calea în Bucovina învecinată. Prea de tot analoagă e situaţiunea. Numai că nobilimea polonă merită, totuşi, puţină preferinţă. Politica, condusă de partidul ei, deşi în multe privinţe o acţiune infectă, totuşi a condus şi la rezultate considerabile.

*

Activitatea” politică a curţilor noastre boiereşti, sprijinită cu cârdul, odată, şi oareşcând cu sprijinul destul de considerabil al sateliţilor, a produs drept final actualul stadiu de neputinţă politică a Românilor din Bucovina. De aceea, e şi un act de naţionalism, când tinerii tind de a face capăt apucăturilor politice ale direcţiei vechi. Cu toate acestea, un privitor imparţial va trebui să recunoască frica ce a intrat în rândurile bătrânilor oarbă. În grupul „tinerilor” nu a existat presiunea de a intra în arena electorală, tendinţa pronunţată de a se pune în opoziţie faţă de „Concordia” şi de conducere „bătrână” a partidului.

*

Corespondentul dumneavoastră e pe deplin la curent cu cele ce se petrec în cercurile tinerilor şi vă poate asigura că între ei domină ideea că soarta actualelor alegeri încă e în mâna „bătrânilor”. Aceasta e opinia „normativă”. Deşi nu o împărtăşesc, sunt silit să constat că ea există şi domină, fiind profesată de membrii cei mai cu trecere. Ei bine, bătrânii au cedat unui sentiment prea matur şi nemotivat de temere. Dar fapt e că au cedat şi, de aici, rezultă, pentru ceilalţi, datorii asupra cărora îmi voi permite să atrag atenţiea partidului. Până atunci, însă, întreb: mulţumi-se-va adunarea de mâne cu lista – partea ei personală nu o discut azi –, aşa cum e croită ea, adică privitoare numai la cele trei mandate din curiile poporului, şi scăpând din vedere total sau, mai bine zis, lăsând cele două curii boiereşti la discreţia şi bunul arbitru al membrilor ei, fără control naţional, de parcă membrii acestor curii n-ar face parte din naţiune, n-ar avea îndatorirea de a se supune intereselor comune şi voinţei generale.

*

Rău ar face adunarea, de ar admite acest principiu. Ar arăta că nu posedă nici un singur cap, care e în stare să cugete logic şi să vadă anomalia teribilă, ce rezultă de aici. Înţeleg ca baronului Stîrcea sau arhimandritului Călinescu să le convină principiul ca curia consistorială şi cea a proprietarilor boieri să-şi nominalizeze candidaţii după arbitrul propriu, şi nu după avizul luat de la comitetul naţional, şi contrar cu interesele comune.

*

Dar datoria oamenilor lipsiţi de egoism e de a se lupta, ca să nu fie abandonat principiul adevărat al unităţii intereselor naţionale ale Românilor din Bucovina şi dreptul partidului de a nominaliza el, prin organele sale constituţionale, candidaţii pentru toate curiile. Desconsiderarea acestor principii aduce partidului pericole colosale. Discreditează şi anihilează solidaritatea, introduce nemulţumire în rândurile curiilor poporale, fiindcă boierii dispun aici, fără a suferi însă o reciprocă ingerinţă asupra curiei aristocrate, şi – ce e periculos de tot – patronează candidaturile, care, de altfel, nu ar îndrăzni a se ivi. Pentru adevărul aserţiunilor mele, voi avea trista satisfacţie să primesc dovezi eclatante, privitoare la curia electorală a prelaţilor din consistoriu, dacă nu se vor lua, de cu bună vreme, măsuri drastice şi neşovăitoare. Ziua de mâne va arăta dacă mai are partidul sentiment viu şi vede cine îl poartă de nas. Aici e rolul tinerimii, mai ales al ei, căci ea reprezintă demnitatea şi progresul.

*

Am încă un cuvânt la adresa ei. Prin faptul că „Concordia” oferă grupului „tânăr” un mandat şi, prin aceasta, posibilitatea de a introduce, în situaţia politică, asanarea pe care o cere imperios opinia publică, trezită tocmai şi, mai ales, prin critica „tinerilor”, aceştia din urmă au datorie morală, de-a întra în arenă. Zvonurile lansate, că persoanele luate în combinaţie vor refuza, nu au dreptul de a fi adevărate. Dacă tinerimea nu are luptători, ea încetează de-a fi speranţa noastră; încetează de a fi un factor demn de considerare. Atunci „bătrânii” vor rămânea eterni şi caraghioslâcul politic nu va avea sfârşit. Şi în această privinţă, ziua de mâne va aduce lămuriri. Dar un lucru e clar. Dorinţa majorităţii dintre tineri e incontestabil pentru „activitate”.

MINOR

*

Din Cernăuţi, în ultimul moment, primim următoarea notiţă interesantă: Comitetul electoral român, instituit din incidentul alegerilor pentru parlament, s-a grăbit să supună lista candidaţilor români guvernatorului. Guvernatorul a exprimat următoarea cenzură: „Domnilor, n-am nimic în contra lui Popovici (George Popovici, adică poetul T. Robeanu – n. n.). Dar mă tem că el nu va fi partizanul vostru şi, precum cehii tineri, care, peste noapte, au înlăturat pe cehii bătrâni, astfel puteţi fi şi dumneavoastră bătuţi de românii tineri. Dar mie poate să-mi fie, în fine, egal”.

*

Are dreptate domnul guvernator al Bucovinei. Afacerile interna ale partidului român sunt un lucru unde nu-i fierbe oala şi, deci, ferească a-şi băga nasul! De atâta, însă, îl putem încredinţa, că românii „bătrâni” de pe acum nu mai există, decât în câteva exemplare, uzate până la exces.

*

(Tribuna Poporului, Anul I, Nr. 18, miercuri 29 ianuarie / 10 februarie 1897)


„Lupii de oţel”, gangsterii Cernăuţilor (I)

Comisarul Iuliu Popovici (stânga), şi spaima, dar şi "tatăl" lupilor

Comisarul Iuliu Popovici (stânga), şi spaima, dar şi „tatăl” lupilor

*

O lume fabuloasă, cea a infractorilor cernăuţeni, mulţi dintre ei cu legendare şi legendate performanţe internaţionale de spărgători de case de valori, mi-a atras atenţia şi aş vrea să v-o spun pe scurt, fiind, fără îndoială, mult mai captivantă decât competiţia electorală suceveană, mai ales că mulţi dintre spărgătorii celebri ai Bucovinei interbelice erau ingineri sau medici pe bune, dar, în loc să fure cu candidatura, preferau aventura vieţii reale de gangster.

*

"Cârciuma fără nume" din Cernăuţi

„Cârciuma fără nume” din Cernăuţi

Interiorul "Cârciumii fără nume"

Interiorul „Cârciumii fără nume”

*

Povestea începea cu confiscarea cu confiscarea câtorva kilograme de cocaină, de la clienţii „Cârciumii fără nume”, din mahalaua Cernăuţilor, cârciumă care era considerată „bârlogul lupilor de oţel”, adică al marilor spărgători din urbe, şi cu filajul discret al scriitorului Nicolae Ţic, în demersul său de a identifica bandele de spărgători cernăuţeni. Scriitorul câştigase simpatia unui „păzitor al hoţilor”, care îi povesti despre legendarul „Chinezu”, pe numele său adevărat Goldgei Ioel, care conducea o „bandă internaţională de polonezi”, cu care plecase la Shangai, şi despre „Doctoru” Simon Bernstein, care vorbea prea mult şi avea relaţii în poliţie, comisarul Popovici fiind considerat un adevărat „tată al spărgătorilor”.

*

Apoi făcu cunoştinţă şi cu „Ghivint”, un „om întunecat ca păcatele care-i apăsau umerii” şi care avea un singur ochi, iar „faţa îi era brăzdată de tăieturi adânci şi toată înfăţişarea îi era atât de fioroasă, încât, în momentul în care mă fixă, pentru a-şi aprinde ţigara, avui impresia că-mi îngheaţă sângele în vine”.

Rita Apăşoaica

Rita Apăşoaica

*

 

În Cernăuţi, mai existau cârciumi, precum „Cicago”, sau chiar restaurante luxoase, precum „Britania”, în care petrecea lumea interlopă, impunând chiar şi un folclor „apaş” de cârciumă: „Vezi pe cel de colo, din capul mesei? Omul cu haină de piele? Este vestitul Mosmanciuc, iar celălalt este „Chioru”, frate-său… Cel care vorbeşte acum cu armonistul este Schilingher”. Şi mai erau, acolo, şi Maciste, şi Schein, şi „Catifea”, şi Rita Apăşoaica, ba chiar şi un traficant internaţional de stupefiante, italianul Rafaelo Serafimo Mancuzo, care i-a pozat cu nonşalanţă lui Ştefan Ignat, fotoreporterul „Ilustraţiei române”.

*

Interlopul "Tata Nissim"

Interlopul „Tata Nissim”

În cârciumile Cernăuţilor, Nicolae Ţic a întâlnit, totuşi, borfaşi mărunţi, care, pentru un şnaps şi, apoi, încă unul, povesteau legendele decăderii condiţiei umane. Ale decăderii în… eroism, precum legenda fraţilor Tartacover, care au spart seifurile bijutierului Medilansky:

*

„Acolo a lucrat banda lui Tartacover Arnold. Unul din cei doi Tartacover s-a ascuns, într-o sâmbătă, în beciul de sub prăvălia bijutierului, din strada Regele Ferdinand. Noaptea, a spart peretele, duşumeaua şi-a operat cu destulă îndrăzneală. Poate că a fost ajutat de spărgătorii basarabeni din banda fratelui său, Beno Tartacover, cel mai bun prieten al faimosului Ataţki”.

*

Urmează, apoi, în discuţii, o altă legendă, Magierka, „un artist în lumea spărgătorilor”, cu numele de Rudolf Gruski, cunoscut, în vechiul Regat, drept Ion Cercel. Sau banda lui Alfred Rosenberg, care opera numai ziua, şi care a dat 12 lovituri celebre în Cernăuţii vremii. În această bandă opera şi un student la medicină, Roll, care avea să se sinucidă, ulterior, în închisoare. Şi mai existau, printre legendele Cernăuţilor, un oarecare Schwartzman „Şchiopu”, un basarabean cu o tăietură de cuţit în umăr, dar şi „banda de intelectuali” a lui Alfred Rosemberg.

*

"Regele" lupilor, Eduard Wolf

„Regele” lupilor, Eduard Wolf

 

Zaharia Belinsky

Zaharia Belinsky

Studentul medicinist Iacob Roll

Studentul medicinist Iacob Roll

*

„Regele” incontestabil al spărgătorilor cernăuţeni era, în perioada  interbelică, Eduard Wolf. Chiar şi faimosul Zaharia Belinsky făcuse parte din banda lui Eddy Wolf. Mentorul lui Wolf fusese marele industriaş cernăuţean Anton Lewinsky (Lippa Klissmann), care, înainte de a-şi începe ascensiunea economică, din postura de principal furnizor al ruşilor, fusese spărgător, dar unul cult şi inteligent, care vorbea patru limbi străine şi se afla în admiraţia întregii protipendade bucovinene.

*

Medijowska, "femeia cu valiza misterioasă"

Medijowska, „femeia cu valiza misterioasă”

Nudelman, căpetenie în banda lui Wolf

Nudelman, căpetenie în banda lui Wolf

*

Numele „Regelui” spărgătorilor nu era, de fapt, Eduard Wolf, ci Rudolf Romanowsky, distins, inteligent şi bogat… inginer bucovinean, căruia i se deschideau, în faţă, toate uşile, datorită prestigiului său profesional.

*

"Valiza misterioasă"

„Valiza misterioasă”

Smil Golstein zis "Uliul"

Smil Golstein zis „Uliul”

*

Inginerul Rudolf Romanowsky se folosea de numele Eduard Wolf, Edic, Gold, Tamasewsky, Mihail Korf, Mişa şi Rudolf Romanowsky. Se născuse în Polonia, la Varşovia, şi fusese adus în Bucovina de spărgătorul Grabois, dar prima lovitură a dat-o, în 1916, la Insterburg, în Germania, pe un itinerariu internaţional, care cuprindea şi Polonia, impresionant, care cuprindea chiar şi Atena şi Constantinopole.

*

Simon Roisenfeld

Simon Roisenfeld

Traficantul Rafaelo Serafino Mancuzo

Traficantul Rafaelo Serafino Mancuzo

*

În banda lui Wolf au intrat cei mai buni profesionişti ai branşei, precum Cadeiewsky şi iubita lui Medijowska, numită şi „femeia cu valiza misterioasă”, Simon Roisenfeld, Nudelman zis „Piele de drac”, abilul Broitmann, Sloima Salomon, primejdiosul Blaufer, Halapenco, Zeinic, Marian şi misterosul Schwartzmann „Şchiopul”.

*

 

Petrecerea interlopilor cernăuţeni

Petrecerea interlopilor cernăuţeni

(Ilustraţia română, Anul VII, Nr. 47, 48, 50, 1935)


Pagina 58 din 94« Prima...102030...5657585960...708090...Ultima »