Arhivele Bucovinene Ale Sufletului | Dragusanul.ro - Part 5

Constance de Dunka, urmaşa lui… Dragoş Vodă!

Constance Dunka de Sajo portet decupat sepia

Constance Dunka de Sajó, în „Album des célébrités contemporaines” (Panthéon Parisien)

*

Tânăra româncă din Botoşani, Constance Dunka de Sajó, care, de la 16 ani, uimea Parisul cu nuvelele „publiées dans les principaux journaux de Paris”, ulterior, adică după succesul romanului „Elena”, publicate, în două volume, sub titlul „Estela”  (Scéne de la vie moldave, L’ombre des Stan, La frére Blanc, Scénes de la Roumanie, La criminelle hongroise, Un affranchissement en Roumanie etc.), descinde din… Dragoş Vodă. Şi nu e banc, şi nici contrafacere, în ciuda faptului că presa românească din vremea gloriei sale îi născocise un străbun Dunca, venit în Maramureş tocmai din Scoţia, din care s-ar trage Cristina Dunca, menţionată în 1662, apoi, după anul 1800, un Ioan Dunca, plecat la studii la Lemberg şi din Galiţia venit în Bucovina, ca funcţionar la guvern, unde s-a însurat cu fata boierului Nicolae Goian şi a Mariei Stârcea[1] şi a avut doi feciori, Nicolae şi Ştefan Dunca, care au trecut în Moldova, după ce au moştenit moşiile lui Nicolae Goian şi ale Maria Stârcea. Ştefan Dunca, ajuns la rangul de mare spătar, s-a însurat cu Aglaia Jder, cu care a avut trei feciori, Nicolae şi Titus, amândoi glorioşi ofiţeri, şi Aureliu, dar şi o fată, literata Constanţa de Dunka[2].

*

Legendele din presa românească aveau să fie contrazise de „Diplomele Maramureşene”, publicate de vărul Constanţei Dunca, Dr. Ioan Mihály de Apşa, şi de opera istoriografului maghiar George Petrovay, „Turul”, lucrări care certifică documentar că Duncanii se trag din „Iuga Vodă din Maramureş, ce a avut trei fii: Andrei, Georgi, iar cel mai mic, Bogdan, adevăratul Bogdan Dragoş, întemeietorul principatului Moldova. Din George derivă familia Man de Sajó, iar din Andrei, toţi acei Dunca de Sajó ce se află încă în Maramureş”[3]. Dar, în loc să povestesc eu, ce ar fi dacă v-aş prezenta (adnotate în locurile confuze), două mărturii, din care una semnată de Constanţa de Dunca-Schiau, în 1912, precizând, deocamdată că, spre sfârşitul anului 1918, Constanţa Dunca revenea în ţară, încercând o miraculoasă vindecare cu aer de munte, şi îi vizita pe cercetaşii Ardealului, ca să le vorbească despre românism. O bătrână căruntă, dar încă frumoasă şi plină de nobleţe, care amintea vag de trăsăturile adolescentei care uimise, cu scrisul ei, Parisul şi care pătrunsese pe merit în „Album des célébrités contemporaines”, categoria „Panthéon Parisien”, unde, de altfel, i-am găsit şi fotografia, făcută la 19 ani.

*

Pentru doar câteva zile de căutări, ar trebui să mă declar mulţumit cu ce am aflat, dar nu-mi stă în fire să fac lucrurile doar pe jumătate, aşa că voi continua, din profundul respect ce îl port unui astfel de personaj fabulos. Fabulos prin propria-i personalitate, deşi descendenţa din Dragoş Vodă şi din vârfurile boierimii moldoveneşti pot impresiona pe mulţi.

*

 Constance de Dunka sub tipar

Constance Dunka de Sajo portet explicatie

*

Doamna Constanţa de Dunca-Schiau

*

„Am avut norocul să-i răsfoiesc hârtiile: scrisori manuscrise, conferinţe, articole de ziare etc. şi am învăţat cine este. Doamna de Dunca-Schiau este cea dintâi femeie română care s-a ocupat temeinic cu educaţiunea copilului neamului nostru, cu atâta zel şi cu aşa multă însufleţire, şi cu atât de frumos succes. Ea este cea dintâi scriitoare a noastră cunoscută şi în străinătate. Sunt mulţi, mulţi ani de când a început să lucreze.

*

Era la 7 februarie 1863, când şi-a prezentat corpului legislativ al României proiectul său pentru „Organizarea învăţământului de fete” şi cererea de a se introduce învăţământul obligatoriu şi gratuit. Iar bărbaţii de la cârma ţării au primit unanim şi cu multă însufleţire proiectul şi au lucrat cu mare grabă pentru realizarea lui.

*

Ca să înţelegeţi ce mijloace a avut pentru „cauza din care şi-a făcut scop al vieţii”, vă dau şi câteva date biografice[4]. Descendentă a unei vechi familii nobile, originară din Maramureş[5], s-a născut la 16 februarie 1843. Până la etatea de 12 ani, i s-a dat educaţiune aleasă în casele părinteşti, dar deja de pe atunci era cunoscută în ţară pentru multele limbi ce le vorbea, pentru talentul de pianistă etc. La 12 ani, „fiica spătarului Ştefan Dunca”, pleacă, cu mamă-sa, la Viena, unde, timp de doi ani, cei mai distinşi profesori îi fac instrucţia. De la Viena, pleacă la Paris, pentru completarea studiilor. Aici, după terminare a cursurilor secundare private, se înscrie la cursurile înalte de la „College de France” şi este prima femeie care obţine, în Paris, certificate pentru urmarea studiilor de filosofie, istorie şi morală, de economie pontică, de dreptul ginţilor, de literatura franceză, de fizică experimentală etc. Este şi prima româncă, deci, care trece examenele superioare de institutoare la Sorbona şi obţine brevetul de capacitate. Audiază cursul de pedagogie al celebrei pedagoge franceze dra Sauvau, obţinând nota „vocaţiune pedagogică extraordinară”.

*

După studierea organizării învăţământului de fete din Franţa, Germania, Austria, Italia, Elveţia şi Anglia, scrie opul pedagogic „Mémoir sur l’organisation de l’ensegnement de filles en Roumaine”, care obţine aprobarea şi laudele societăţii „Pour l’instruction du peuple en France” şi este tipărită, pe spesele societăţii, „spre a răspândi ideile binefăcătoare ce conţine” (dar sub titlul „Les filles du peuple / Mémoire présenté au Prince et à la Chambre sur l’éducation populaire des fiiles en Roumanie” – n. n.). Studiază sub auspiciile împărătesei Eugenia, în biblioteca privată a Majestăţii Sale, etichetele curţilor, din care studiu îşi face o specialitate. Tot din Paris datează începutul activităţii sale literare, colaborând, de la etatea de 16 ani, la celea mai multe ziare din Paris, precum: „La Presse”, „La Patrie”, „Le Constitutionel”, „Le Temps” ş. a. În mai puţin de doi ani, apar scrierile sale în limba franceză: „Le Frère Blanc”, „Estella”, „L’ombre de Stan”, „Scènes de la Românie”, „Stanca”, „Elena” şi alte nuvele şi române (aici este o confuzie: romanul „Elena” avea să fie publicat în 1862, iar povestirile, sub titlul „Estela”, în 1863, în două volume, care grupau „nuvelele” menţionate, dar şi altele[6]), care fac tinerei românce un nume literar atât de însemnat, încât, la etatea de 18 ani, este primită ca membră în „Société de gens de Lettres”. Aproape toate societăţile franceze literare, ştiinţifice şi artistice o primesc, cu fală, în sânul lor, iar „Société des scienses, arts et belle-lettres de Paris” îi acordă primul său premiu pentru „lucrări literare”: Medalia de Aur.

*

Album des célébrités contemporaines

*

Pe la anii 1860-62, i se publică portretul în „Album des célébrités contemporaines” (Panthéon Parisien), însoţit de o biografie scrisă de Elie Berthet, care încheie, spunând că este „o femeie remarcabila, plină de ştiinţă talente şi patriotism”.

*

Guvernul român de pe acel timp, însufleţit de succesele tinerei românce, neavând „Bene merenti” ca să o răsplătească, îi dă o recompensă în bani, pentru „serviciile sale”, şi o invită să se întoarcă în ţară, unde poate fi de folos. Astfel, urmează prezentarea proiectului pentru „Organizarea învăţământului de fete” etc.

*

De la data aceasta, continuă să lucreze în ţară pentru înaintarea instrucţiunii. Redactează şi foaia pedagogică „Amicul familiei”, apărând cu zel şi succes chestiile culturale. După înfiinţarea „Ateneului Român”, la ale cărui temelii a lucrat şi domnişoara de Dunca, alăturea de distinşii bărbaţi ai neamului, urcă la ilustra catedră şi, de acolo, vorbeşte despre chestiuni feminine. Deşteaptă femeia română, o cheamă la lucru, la studii înalte, spre a se putea ridică la înălţimea chemării sale de soţie şi mamă! A mai ţinut conferenţe şi în alte oraşe din România, apoi în Bucovina şi Transilvania, făcându-se cunoscută în toate ţinuturile locuite de români. A scris şi piesa „Martira inimii”, jucată, cu mare succes, pe toate scenele din ţară.

*

Ca profesoară de pedagogie, la Şcoala centrală de fete din Bucureşti, este neîntrecută, iar elevele o divinizează şi păzesc, toată viaţa, cu sfinţenie înaltele-i şi moralele învăţături.

*

Constance Dunka de Sajo portet

II

*

La 1865, este numită inspectoare generală a Învăţământului de fete din România, muncind neobosită pentru şcoli de model şi învăţătoare de model, până la anul 1871, când părăseşte ţara. Astfel, şi-a încheiat activitatea publică, căutând în căsătorie fericirea soţului, conform principiilor pe cari le-a propovăduit. Căsătorindu-se cu dl Anton Schiau, procuror de stat pentru Transilvania, la Deva şi Sibiu, iar mai târziu consilier regesc de justiţie la procuratura supremă din Budapesta, a trăit numai pentru familie şi acţiuni de binefacere; în timpul acesta a publicat numai o carte de poveşti, „La Alma”, întitulată după numele fiicei sale adoptive, Alma Dunca, fiica unui frate al său (căpitanul Titus Dunca, „care s-a ilustrat în răzbelul franco-german” – n. n.)[7]. În educaţia acestei fiice, înzestrată cu celea mai alese calităţi sufleteşti şi trupeşti, a dovedit doamna de Dunca-Schiau perfecţiunea sistemului său de educaţiune. Iar la moartea doamnei Alma Merrit n. Dunca (se căsătorise cu un englez american – n. n.), toate ziarele maghiare şi germane din Budapesta aduc pagini elogioase fenomenalei femei, „opera vie a artei pedagogice” a doamnei de Dunca-Schiau.

*

Pierzându-şi şi soţul, la anul 1899, se reîntoarce în România, ca să-şi caute mângâiere în lucru. Ţine conferenţe publice la Ateneu, ca „Educaţiunea copilului nostru”, la 12 decembrie 1899, „Copilul nostru. Drepturile sale. Divorţul”, ţinută la 18 februarie 1901 etc. Scrie articole la ziare, articole pedagogice şi sociale, amintiri, de exemplu, „Alma şi şcoala”, „Femeia viitorului”, „Botezul lui Eminescu” etc.

*

Constance fiica Alma de Dunca Schiau

Alma de Dunca-Schiau

*

Ziarele din acel timp au pagini de elogii şi admiraţie pentru conferenţiara de la „Ateneu”. Silită de împrejurări, la anul 1906 părăseşte din nou ţara, întrerupându-şi activitatea de conferenţiară. Se stabileşte la Viena, de unde publică preţioasele amintiri „Un episod istoric”[8], „Patriarhul Ioachim III despre români şi România”[9] ş. a.

*

Trimisă de medici la aer de munte, după boala din ultimii ani, veni la Zlagna, înainte cu zece luni. Aici am cunoscut-o, aici i-am ascultat amintirile din trecutul său şi din trecutul neamurilor, având memoria uimitor de vie şi fidelă. Aici mi-a citit, româneşte, din manuscrisul francez „Ştiinţa, explicând credinţei noastre”, încercare asupra ideilor religioase şi şi necunoscutul în superstiţii, o filosofie originală, profundă.

*

Şi azi citeşte mult, cu predilecţie în limba franceză şi engleză, pe lângă care mai posedă şi limba germană, şi italiană, afară de frumoasa limbă românească, pe care o scrie. În încheiere, vă dau un pasaj potrivit „Cercetaşilor” (din Zglagna, cărora le este adresată scrisoarea – n. n.) din „Mama şi şcoala”: „Nu armele fac vitejiile, izbânda, ci mâna celui ce o ţine, sufletul celui ce dirijează mâna armată. Nu legile scrise fac bunăstarea popoarelor, le dau moralitatea şi fericirea, ci mintea şi inima, inima şi caracterul celor legiferaţi. Caracterele fac tăria, caracterele –mărirea unei naţiuni. Intelectul numai imaginează, caracterul făptuieşte. Caracterul întrupează, caracterul realizează ideea”.

*

Călăuzită în viaţă de astfel de idei, deşi a muncit neobosit pentru binele obştesc, deşi este născută în belşug şi a trăit fără grija zilei de mâine, astăzi are toate grijile muritorilor de rând. A muncit cinstit şi „n-a ştiut să facă intrigi, n-a ştiut să spună minciuni”. „Cercetaşi”, să ţineţi viu în amintire pe celebra femeie, la vederea căreia aţi auzit comanda: Drepţi! La stânga, salut!”. Şi să nu uitaţi să veneraţi oamenii mari ai neamului, şi dacă nu mai au nimic mai preţios în viaţă decât bogatele amintiri din trecut!” / Silvia I. Popp n. Negruţiu” ( Unirea, XXVIII, nr. 61 şi , Blaj, sâmbătă 5 octombrie şi miercuri 9 octombrie 1918, pp. 2, 3 şi 3, 4).

 *

 Constance Dunka de Sajo portet decupat

 *

Epistolă deschisă ziarului „Românul”

*

„Tragicele împrejurări ale ultimului pătrar din viaţa mea mă reţin între străini, fără puteri de-a mai glăsui în favoarea intereselor naţionale, în mână cu pana-mi mută, aproape ruginită. Un simţământ de Prometeu înlănţuit, de Prometeu chinuit de dorul de-a răpi cerului focul sacru, ca să încălzească şi să lumineze omenirea, ce să-i facă fericirea, un atare chin e prezenta mea stare sufletească.

*

În singurătatea actualei existenţe, ce o duc, ziarele numai îmi ţin tovărăşie, „Românul”, cel mai bine scris în limba maternă, îmi dă mângâiere. Acest ziar, cu atâta plăcere citit, redactat cu atâta tact, înţelepciune şi conştiinţă, conţine, recent, o notiţă ce mă priveşte. Acea notiţă, cu tonul ei impunător, acuzator, este o eroare, eroare ce m-a atins neplăcut.

*

Prea scumpă-mi este onoarea numelui ce mi l-am creat odinioară, prin muncă grea, dar folositoare progresului nostru naţional, pentru a nu uza de dreptul ce mi se cuvine, cerând, prin aceste rânduri, rectificarea greşelii, pe care o consider o pată pe acest nume. La finea articolului întitulat „Din Maramurăş”, s-a publicat de „Românui”, în 14 noiembrie 1912, corespondenţa ziarului, care zice: „Familia Dunca îşi trage originea din Săieu (Sajo), care, în vechime, era posesiunea lui Sas-Vodă şi a fiilor Balc, Drag şi Ioan, strămoşi chiar ai scriitoarei de renume Constanţa Dunca de Schiau (aci un sic!), căreia-i place a-şi aşterne astfel numele, care, în realitate, ar trebui să-l adauge mai corect cu acel de Şăieu.

*

E o răspândită slăbiciune omenească, un adevărat morb social de a judeca fapte şi oameni, fără prealabilă cunoştinţă deplină a cauzei sau a individului. A judeca şi condamna. Condamna şi compromite public, cu o culpabilă uşurinţă, după propria sa fantazie sau reavoinţă.

*

Deşi născută în Moldova şi crescută în capitalele occidentului european, ştiu, de copilă, că familia mea e originară, în linie bărbătească, direct din străvechii voivozi maramurăşeni Iuga-Vodă, Ivan-Vodă şi fiii săi: Gheorghe şi Bogdan, acel Bogdan-Dragoş, care a fost fundatorul şi principele-domnitor al Moldovei.

*

Petrovay, român maghiarizat, important istoriograf ungur, încă afirmă, în opul său „Turul”, 1893, p. 76, că „familia Dunca se coboară, în linie bărbătească, din Ioan-Vodă, frate bun cu Dragoş-Vodă, fondatorul Moldovei”.

*

Documentele nobilitare, posedate de părintele meu, Spătarul Ioan Dunca de Sájo, încă m-au învăţat, şi tot astfel şi „Diplomele Maramureşene”, publicate de vărul meu, Dr. Ioan Mihály de Apşa, şi premiate de Academia Română, că „Ioan-Vodă, fraţii şi fiii săi, au fost dotaţi de regele Ungariei, Sigismund, în secolul al XIV-lea, cu mari privilegii şi domeniile din Maramureş, toate locute de români: Şăieu, Rosalia, Strâmbură, Botiza, Petrova, Leurda, Poenii de Munte şi Cuhea, pentru eroicele izbânzi în luptele cu polonii. Toate acele moşii donate serveau, pe vecie, de prredicate ultimului înzestrat cu ele.

*

De şapte secole, şi astăzi încă, fiecare Dunca, pe lângă numele său, a uzat de topinimul „Sájo” (Şăieu), aflând pe lung întregul şi de titluri la care avea drept. Conştientă de antica şi curata românească origine, Constanţa Dunca, acea Constanţa Dunca, care, în fragedă tinereţe, acum peste 50 de ani, a înzestrat România cu „Instrucţia obligatorie pentru întreg poporul, cu şcoli minine de toate gradele”, care a deschis femeilor române cale largă la catedrele de învăţământ (vedeţi darea de seamă a şedinţei Camerei legislative din Bucureşti, în „Monitorul oficial” din 7 februarie 1863), care, cu nespusă energică strădanie, a reuşit a înfiinţa, pe atunci, încă şi astăzi existentul învăţământ al fetelor române, ea nu a putut avea decât principii închegate, caracter deplin cristalizat. Psihologia unui asemeni suflet nu este formată din semnătura unei mâni de praf ,uşor de spulberat de un vânt ce ar bate ori din ce parte. Nici în inima mea nu este sămânţă de renegare, care, în diversele circumstanţe, nu mi-am renegat nici naţionalitate, nici cultura neamului, nici românescul nume. Am fost şi voi rămâne mândră de străvechii mei antecesori, voivozi curat români, mândră de a fi din familia lui Dragoş-Vodă, din neamul ce poartă, de atâtea secole, toponimul „de Sájo” (Şăieu), nume purtat şi de mine.

*

Numele de Schiau, alăturat pe lângă numele meu cel dc naştere, am primit dreptul de a-l purta în Catedrala română din Alba-Iulia, în 12 decembrie 1871, zi în care am devenit soţia răposatului român de bună memorie Anton Sciau, consilier regesc din Ungaria.

*

Încă o dată, cu insistenţă cer şi vă rog, domnule redactor, să binevoiţi a-mi face dretate, publicând, în ziarul „Românul”, ce injust m-a atacat, lunga, dar veridica mea apărare.

*

 Mulţumindu-vă anticipat pentru bunăvoinţă, rămân, cu înaltă considenaţiune, a Domniei Voastre colegă în litere

Viena, noemvrie 1912.

Constanţa de Dunca-Schiau

fostă profesoară de etică şi pedagogie

În Şcoala Centrală din Bucureşti şi

Inspectoare generală a învăţământului de fete”.

*

(Românul, anul II, nr. 255, Arad,

duminică 18 noiembrie / 1 decembrie 1912, p. 8)

*


[1] Neamul Stârcea se trage din Tăbuci cel Bătrân din Boian, boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414

[2] „Tradiţiunea spune că un Dunca, venit din munţi, de peste mare, vorbind o limbă de tot străină, ar fi imgat în Marmaţia, cu secole înainte, unde s-a şi căsătorit cu o româncă de ilustru neam. Un secol mai târziu, coborâtorii acestui Dunca primiră titluri de nobili şi imense moşii ca donaţii. Există documente care arată că o Cristina Dunca, la anul 1662, a respins, cu 80 de oameni, puterea armată, care venise, contra legii, să se atingă de drepturile sale nobiliare.

La începutul secolului prezent (al XIX-lea – n. n.), doi Dunceni au părăsit ţara lor natală. Primul fu Ioan Dunca, care a mers să-şi facă studiile juridice la Lembreg, în Galiţia, de unde, absolvind dreptul, a trecut în Bucovina, în serviciu de stat. Ca consilier gubernial, se căsători aici, cu fiica celui mai ilustru boier moldovean, Nicolae Goian şi a Mariei Stârcea, două nume ce stau în fruntea boierimii moldovene menţionată de Cantemir. Acesta fu părinte a doi fii, care, moştenind mai multe moşii în Moldova, după mama lor, au trecut ambii în România, unde au şi rămas. Nicolae, cel mai mare, fost mare ban, a murit, lăsând mai mulţi fii, dintre care numai unul, stimatul general Iuliu Dunca, mai este în viaţă; Ştefan, al doilea fiu al lui Ioan Dunca, a fost mare spătar, a fost părintele celebrului căpitan Nicolae Dunca, mort în America, al cunoscutei literate Constanţa de Dunca-Schiau, al căpitanului Titus Dunca, care s-a ilustrat în răzbelul franco-german, şi al lui Aureliu Dunca, încă june” (Familia, anul XXV, nr. 48, 27 noiembrie / 9 decembrie 1888, p. 561).

[3] „Despre începutul relaţiunilor diplomatice dintre România şi Statele Unite Americane, de C. D. S., publicat în „Universul” din 16 decembrie 1904

[4] Epoca, din 22 iunie 1900, Amintirea de actualitate, de I. Ionescu din Iaşi.

[5] Dovedit este prin documente autentice, vezi Documentele istoriei Maramureşene, de Ion Mihâlyi de Apşa, premiate de Academia Română din Bucureşti, şi „Turul”, publicat în 1893, volumul I, pag. 71, de George Petrovay, istoriograf maghiar de origine română, cum că Duncanii nobili, donatari din secolul al XIII-lea, descind din linie bărbătească directă din Iuga Vodă din Maramureş, ce a avut trei fii: Andrei, Georgi, iar cel mai mic, Bogdan, adevăratul Bogdan Dragoş, întemeietorul principatului Moldova. Din George derivă familia Man de Sajó, iar din Andrei, toţi acei Dunca de Sajó ce se află încă în Maramureş, Transilvania, Galiţia şi Moldova (Nota articolului „Despre începutul relaţiunilor diplomatice dintre România şi Statele Unite Americane, de C. D. S., publicat în „Universul” din 16 decembrie 1904).

[6] „Estela” – Scéne de la vie moldave – L’Ombre des Stan – La frére Blanc – Scénes de la Roumanie – La criminelle hongroise – Un affranchissement en Roumanie etc.

[7] „Alma Leona Sophia Dunca de Sajó s-a născut în Iaşi, la 15 iulie vechi 1874 şi a fost fiica căpitanului Titu Dunca de Sajó şi a soţiei lui, Aglaj Jdieru, fată de mare proprietar din Moldova. Dunculeştii se trag din Maramureş (aci au primit diploma de nobili) aboriginari sunt din Scoţia. Străbunul Almei a trecut, la finea secolului XVIII, în Bucovina şi, după anexarea acestei provincii la Austria, s-a înrudit, prin căsătorie, cu familii aristocratice moldovene. Marele spătar Ştefan Dunca de Sajó a fost bunicul Almei.

Divorţându-i-se părinţii, pe când era de doi ani, bunică-sa o aduse în Transilvania şi o încredinţă fiicei sale, Doamnei Constanţa de Dunca-Schiau” (Revista ilustrată, V, nr. 9, Bistriţa, 1 mai vechi 1902, p. 101).

[8] 1) şi 2) Telegraful Român, din 4 şi 24 ianuarie 1913.

[9] 2) Universul, din 24 ianuarie 1906.


Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca (II)

Rusi LMI 17 mar 1860

*

Romanul „Éléna”, al româncei de doar 19 ani (s-a născut în 16 februarie 1843, la Botoşani), în care o intrigă ingenioasă, care ţinea cont de gusturile estetice franceze (foiletoanele din „Le Monde illustré” erau semnate de Paul Féval, Ponson du Terrail şi, mar rar, de Alphonse Daudet), reprezenta doar un pretext pentru a înfăţişa un Orient exotic, dar crud, cu o Moldovă veşnic răstignită, Constanţa Dunca alăturându-se, astfel, lui Mihail Kogălniceanu şi lui Vasile Alecsandri în promovarea unei „insule de latinitate”, cu care Europa va simpatiza fără rezerve.

*

Despre romanul ei, „Journal des débats politiques et littéraires”, din 15 decembrie 1862, Francois Barrière scria, evitând intriga, în favoarea intuirii exotismului oriental:

*

Journal des debats politiques et litteraires 1

*

„Îmi plac cărţile scrise în Franţa de străini; este un tribut care face literatura lor a noastră, mai mult în funcţie de gusturile noastre, când autorul este străin şi când redă cu vivacitate obiceiuri şi mentalităţi din ţările lor îndepărtate. Să intrăm, deci, fără ezitări, împreună cu Domnişoara Constanţa de Dunca, în oraşul Iaşi, printre moldoveni, care, pe un frig cumplit, serbau, în 6 decembrie, ziua ţarului Nicolae.

*

Rusi LMI 27 oct 1860

*

Mii de lumini strălucitoare la ferestrele palatului; piaţa era ticsită cu vase şi cu bobotăi aprinse: lumina feerică roşie purifica ţara. Există, de asemenea, în ţară, oameni frumoşi, obiceiuri locale, care trebuie păstrate. Priviţi îmbrăcămintea celei admirate mai mult la bal: „Ea purta o jupă albă, puţin prea scurtă; două piese din ţesătură bogată, în dungi roşii şi aurii, acoperea faţa şi spatele jupei. Un brâu de aur, încrustată cu diamante îi sublinia talia. Corsajul fusese înlocuit cu o cămăşuţă din două piese din pânză subţire şi mătase, cum se poartă în unele seraiuri din Constantinopole, şi tivite cu broderii de aur, de mătase şi de perle fine. O bentiţă neagră, împodobită cu flori şi pietre preţioase, în încingea fruntea ca o coroană regală, şi alte două bentiţe, înnodate cu panglici de aur, curgeau până la glezne. Pantofi roşii, acoperiţi cu paiete de aur, încălţau cele mai fine picioare din lume, şi nici o mănuşă nu ascundea perfecţiunea mâinilor de patriciană”.

*

Cum vă pare? Era Elena, în port naţional. Doamnele moldovence încercau, tot timpul, să-l poarte. Sper că, cel puţin în această iarnă, va apărea aşa la măcar unul dintre balurile noastre mascate. Valahia, Moldova vor, după îndelungă vreme, să ascundă cu adevărat unele înfăţişări, prin ceea ce autoarea a numit fanariotisme: inimă, opinii, sentimente, cuvinte, aproape întotdeauna deghizat implicate. Acum ştiţi ce sunt fanarioţii.

*

Când strălucitul Mahomet II cucerea Constantinopole, în 1453, acei greci, care nu se puteau hotărî să părăsească oraşul, au locuit în Fanar, în cartierul Phanal. Peste timp, răbdarea lor nu a putut să înmoaie fanatismul opresorului, aroganţii şi neciopliţii turci. Şiretenia şi inteligenţa au venit să ajute slăbiciunea. Grecii nu erau prea războinici. Supli, dibaci, persuasivi, ei s-au făcut negociatori şi până în prezent poartă ascultare şi devotament faţă de Bar-i ali (Sublima Poartă), care le-a încredinţat titlul de hospodari, de guvernatori ai popoarelor aflate sub dominaţia lor. Multă vreme au numeroşi în Valahia şi Moldova.

*

Prinţul Zonidis, jucând un rol, altfel frumos, sau măcar rolul principal în romanul „Elena”, este un fanariot; Domnişoara Constanţa de Dunca reproduce cu fidelitate cele mai înduioşătoare reguli şi prejudecăţi ale ţării; că locuitorii din mediul rural încă sunt aproape sclavi; că în lumea bună se poate divorţa chiar şi de trei ori; că, pe de altă parte, cunoştinţele deosebit de timide (eresurile, prejudecăţile – n. n.) interzic căsătoria între fiul unei mame şi tânără fată căreia mama lui îi este naşă; că superficialitatea legilor şi excesele religioase domină şi prezentul şi că favorizează ticăloşiile prinţului fanariot.

*

În toate clipele, în toate locurile, noi perfidii! Ne-ar fi deranjat dacă ar fi încetat; din ele rezultă incidentele care fac mai bine cunoscută varietatea mentalităţilor. În Occident, un văl acoperă capul şi talia unei mirese; el dispare în Moldova sub revărsări de aur, care radiază în jurul ei. Din însingurarea noastră o tânără ne răpeşte; în locurile în care ne conduce, în care ne reţine admirabil autoarea, o închinătoare în mănăstirea visată a patriei (Arhondaricul), în care oferă cine şi năluciri de fum. M-am asigurat că aceste fapte sunt adevărate. Continue. Cum vă imaginaţi că trăiesc, încă, vechii boieri? Ei poartă în picioare cipici galbeni, care dispar sub o lungă blană de samur, încinsă cu un brâu de caşmir. Iată ce e m,ai grav: când tatăl Elenei moare, carul funebru, tras de doisprezece cai şi acoperit cu aur şi cu catifea roşie, douăsprezece bocitoare, smulgându-şi părul şi plângându-l pe boierul magnific înfăşurat în satin roşu şi albastru. Aceste culori e greu să ni le imaginăm pentru doliu, şi totuşi profundă era durerea în întreg oraşul şi sfâşietoare cea a Elenei. Nişte accidente cerebrale succesive au spulberat intrigile neguroase ale lui Zonidis? V-am prevăzut că, dacă aş fi scris-o eu, povestea ar fi fost lipsită de spaţiu. Scenele pe care le-a conceput, pasiunile pe care le-a pus în joc, bogăţia imaginaţiei autoarei sunt foarte atrăgătoare pentru o amplă analiză la rece. Vreau să las numeroşilor cititori plăcerea emoţiilor şi surprizelor”.

*

Le Papillon carti noi

*

„Le Papillon: arts, lettres, industrie”, din 10 octombrie 1862, anunţa în prima pagină, printre cărţile noi şi importante, „Éléna”, de Constance de Dunka (Camille d’Alb), cu trimitere la recenzia din interior, semnate de Olympe Audouard:

*

Le Papillon 1

*

Elena provine din condeiul unei tinere moldovence, care a venit la Paris pentru a studia frumuseţile literaturii noastre. Domnişoara de Dunka a publicat mai multe drăguţe şi interesante articole în jurnalele din Paris; ea a semnat cu pseudonimul Camille d’Albe; acest debut mă face să vă prezint un deja obişnuit al scrisului… Ea s-a ţinut de promisiune: prima sa operă nu ar fi dezavuat-o mulţi autori renumiţi. Cartea ei înfăţişează, cu o mare claritate, moravurile moldave şi relele sclaviei, mizeria pe care stăpânirea rusă a făcut să se nască. În acest fel, patriotul descoperă: tonul ei încriminează cu o energie virilă pe opresorii ţării sale. Ea vorbeşte despre dragoste, într-un mod credibil şi savant. Interesul, drama abundă în cartea sa. Eroul ei, Ioanide, este descris în culori sumbre; opresorii ţării sale, curtenii ruşi, comit mai multe greşeli, cu o nepăsare perfectă şi cu zâmbetul pe buze; râvnind averea unei tinere blonde fete, dar având o femeie tânără şi la fel de fericită, care e soţia lui, şi că, în ciuda acestei iubiri, nu ştie cum să scape de ea, imaginează să introducă un bărbat tânăr în intimitatea lui, forţându-şi soţia să-l primească în curtea lor. Dar, în cazul în care femeia consimte, va trebui să o facă mai puţin virtuoasă, ceea ce nu se întâmplă conform voinţei soţului; atunci el comite un fals, cu secretarul său; cu pistolul în mână, el îl obligă să contrafacă scrisul soţiei sale şi să scrie un bilet, pentru a-i da întâlnire în căsuţa guvernantei ei. După această lucrătură, el îşi trimite secretarul să moară în temniţa unui castel…  Prinţesa merge fără sfială la guvernantă; seducătorul soseşte şi îngenunchează în faţa genunchilor ei; soţul intră însoţit de doi martori, care să vadă că un om este la genunchii soţiei lui, care protestează, susţine că biletul nu-i al ei, dar soţul cere divorţ şi îl obţine. Apoi nefericita, care încă îşi iubeşte soţul, înnebuneşte… Dar acest obstacol este prea puţin pentru el… El face un al doilea fals: sunt scrisori care compromit politic pe omul tânăr pe care Elena îl iubeşte…Găseşte modul de a plasa aceste scrisori în biroul rivalului său. Îl pârăşte la guvernator că ar fi capul unei răscoale care se va declanşa; se ordonă o descindere la el… Se găsesc hârtiile, şi iată-l pe îndrăgostit condamnat la moarte… Ioanide este judecat; Elena (frumoasa moştenitoare) veni să cadă în genunchi pentru a obţine graţierea iubitului ei. El îi spune, se subînţelege, că, dacă se va căsători cu el, Ioanide va putea evada şi fugi cât mai departe, în curând. Ea acceptă aceste condiţii… Dar, înainte de a se rezolva acest mariaj, îşi pierde curajul; merge la biserică şi se roagă lui Dumnezeu; întâlneşte un poştalion, în care se află bolnava Maria, nebuna, prima victimă a celui ce-i fusese soţ; un habotnic o însoţeşte într-o mănăstire… Ea decide să rămână acolo… şi iat-o la mănăstire. Domnişoara de Dunka este un pic prea severă pentru retragerea în schit; ea ne dă, aici, o tristă idee şi o nefericită opinie despre virtutea sexului ei.

*

Din schit, Elena i-a scris tatălui său: Zonidis (Ioanide este trecut greşit în text – n. n.)  interceptă scrisorile; tatăl, aflând despre răpirea fiicei lui, paralizase; se află în agonie. Atunci Zonidis (Olympe Audouard continuă confuzia de nume, spunându-i în continuare Ioanide – n. n.) ferecă toate porţile, şi i-a zis bătrânului: „Alegeţi să muriţi; un preot este aici, dar nu va intra şi veţi muri fără ajutorul religiei, dacă nu scrieţi următoarea scrisoare fiicei dumneavoastră”. Sensul acestei scrisori este acela că sufletul ei va fi sortit unui chin veşnic, dacă nu se va căsători cu Zonidis. Tatăl rezistă şi viitorul ginere, fără respect pentru agonizant, îl maltratează…

*

Într-un alt capitol, ne întâlnim cu Maria nebună, cu Elena şi cu o altă tânără fată, o altă victimă a acestui om sălbatic: el a sedus-o, a dezonorat-o, promiţându-i că o iubeşte şi se vor căsători, şi totul cu scopul de a obţine, hârtiile pe care le avea tatăl acestei tinere fete, care dovedeau că Zonidis l-a furat… Acesta vine şi pretinde ca victimele sale să fie întemniţate în mănăstire; şi se bucură cu sălbăticie de răul pe care l-a făcut.

*

Acţiunea curge, drama sfârşeşte palpitant şi lugubru. Dar eu vreau să vă las plăcerea surprizei, dragi cititori, şi nu vă voi spune deznodământul”.

*

Elena coperta finala


Primul geniu botoşănean: Constanţa de Dunca (I)

Rusi escorta tarului LMI 17 mar 1860

*

Prima referire la numele Constanţei Dunca din Botoşani, în publicistica franceză, pare să fi fost cea vag răutăcioasă, din „Revue anecdotique des lettres et des arts: documents”, februarie 1861, prin care se precizează că „studiile despre Moldova, pe care le publică în „Le Monde illustré”, sub numele Camille d’Alb, sunt ale doamnei Dunka de Sajo, o tânără persoană, care a sosit din Bucureşti acum, mai puţin de un an, şi care nu a găsit nimic mai bun de făcut, decât să scrie despre acasă”.

*

Revue anecdotique

*

În „Le Monde illustré”, Constanţa Dunca începuse să publice din 1 decembrie 1860, deci când avea doar 17 ani, „Scénes de la vie moldave”, o povestioară cu temă rurală, pe care, am să încerc să o traduc, în zilele următoare, chiar dacă nu mai ştiu franceza la fel de bine ca în tinereţe (oricum, voi anexa şi textul original, ca să mă puteţi corecta).

*

Elena coperta garda

Elena dedicatie

*

La doar 19 ani, Constance de Dunka (Camille d’Alb) publica „Éléna. Phanariotes et Roumains”, la Paris, în Ed. Dentu, 1862, 263 de pagini, un fel de roman, cu tematică moldovenească, deşi francezii au trecut cartea la „lucrări monografice”, povestea începând în „185…”, deci în anii de ocupaţie rusească. Judecând după cronici, cartea a însemnat un mare succes, un eşafodaj durabil pentru o tânără venită din Orient. Dacă nu s-ar fi întors în Orient, cu gândul să facă din ţara ei o „Franţă a Răsăritului”, ceea ce, în stufărişul mentalităţilor româneşti, indiferent de vremuri şi de generaţii, înseamnă curată sinucidere.

*

Căutând prin colecţiile Bibliotecii Naţionale a Franţei „Gallica”, am găsit şi romanul Constanţei Dunca, dar şi recenziile de care această carte s-a bucurat, într-un timp scurt. „Le Constitutionnel”, din 2 octombrie 1862, sub semnătura L. Bonface, scria că, „sub acest titlu: Elena. Fanarioţii şi Românii, domnişoara Constanţa Dunca (contesă D’Alb) vine şi publică la Dentu un roman plin de interes. Scrisă cu mult farmec şi eleganţă, cartea domnişoarei Constanţa Dunca este recunoscută drept un mare succes”.

*

Le Constitutionnel

Revue Bibliographique

Celelalte reviste pariziene, mult mai generoase în atribuirea spaţiilor şi a recunoaşterii, găzduia adevărate recenzii. „Revue Bibliographique”, de pildă, din 30 noiembrie 1862, după ce anunţa recenzia încă din prima pagină, alături de alte cărţi importante ale anului 1862, scria, sub semnătura lui E. Hubert de Sainte-Croix, prin comparaţie cu romanul „Aventurile unui câine de vânătoare, de marchiza de Cherville: „Domnişoara Constanţa de Dunca, autoarea „Elenei”, nu avea un trecut, până în aceste zile, ca Doamna marchiză de Cherville, pentru că şi-a păstrat anonimatul, s-a refugiat în spatele unui pseudonim şi acest nume de Camille d’Alb, cu care a semnat un anumit număr de adevărate povestiri, în mai multe reviste şi jurnale din Paris. Deci, pentru „Elena”, subiectul, în cea mai mare parte, al acestei nuvele este experienţa autoarei în ţara sa. Sunt, întruna, scene din viaţa moldavă sau valahă. Atât cât Domnişoara Dunca a locuit în Franţa, ea a ţinut să dăruiască ţării sale de origine un suvenir important; acum, că s-a întors în Valahia, se speră că va da semne de viaţă patriei sale de adopţii şi că Bucureştii nu o vor face să uite că a cucerit cu curaj cetăţenia pariziană.

*

Revue Bibliographique recenzie 2

*

Suntem la Iaşi, în 1854, la puţin după asediul de la Sevastopol. O frumoasă şi tânără româncă, Elena, fata bătrânului Grigore Mănescu, îl iubeşte pe Manoil Ivescu, care se întoarce în ţară, după ce şi-a terminat studiile la Paris şi a cam uitat, acolo, că mama sa, care a ţinut-o pe Elena în aceeaşi cristelniţă a religiei greceşti i-a făcut frate şi soră. Manoil o iubeşte, de asemenea, pe Elena, mai există un prinţ Zonidis, grec sau mai degrabă fanariot, care joacă în această poveste rolul trădătorului melodramei noastre de bulevard. Acest Zonidis, care râvneşte milioanele Elenei, îl compromite pe Manoil cu o pretinsă conspiraţie împotriva guvernului rus, face să cadă soţia sa, Maria Zonidis, într-o capcană infamă, care să-i dea dreptul să ceară divorţul, a făcut-o pe Elena să se implice în salvarea lui Manoil, şi ca bătrânul Grigore Mănescu să întrerupă brutal idila dintre Elena şi Manoil, pe care o consideră un sacrilegiu şi aproape un incest.

*

Rusi casatorie LMI 1 dec 1860

*

Prinţesa Maria, înnebunind, o înjunghie pe Elena; Zonidis a făcut să fie ucis Manoil şi vine la Paris, unde îşi iroseşte averea în orgii şi nu-i rămâne pentru a trăi decât tristele şi umilele resurse ale unei curtezane, Rosita, cu care, în cele din urmă, se căsătoreşte.

*

Revue Bibliographique recenzie 3

*

Această temă i-a oferit Domnişoarei de Dunca un pretext pentru studii diverse ale mentalităţilor, cutumelor principatelor dunărene. Ea ne face să asistăm la sărbători ale aristocraţiei române, cu cântece ţigăneşti; pătrundem, împreună cu ea, în sanctuarul justiţiei, în interiorul bisericilor şi chiar şi în schituri greceşti. Partea în care poate obţine divorţul un bandit ca Zonidis este strălucitor prezentată. Pe scurt, „Elena” este o pictură completă a moravurilor româneşti şi fanariote, înainte de războiul Crimeii, deoarece este posibil ca luarea Sevastopolului să însemne o lovitură, prin care puterea rusească a crescut în Orient, făcând să se simtă influenţa ei morală asupra locurilor pe care Domnişoara Dunca le-a ales pentru a pune în scenă naraţiunile sale. Probabil că vom afla în curând că, încurajată de succesul „Elenei”, autoarea ne va dărui şi alte lucrări noi, şi vom vedea ce schimbări va aduce în modul de a fi al societăţii româneşti marile schimbări, cărora Orientul le-a fost scenă”.

*

Revue Bibliographique recenzie 4

*

Abia după ce vom citi, împreună, şi recenziile din „Journal des débats politiques et littéraires”, din 15 decembrie 1862, şi „Le Papillon: arts, lettres, industrie”, din 10 octombrie 1862, va trebui să tragem un colţ al perdelei spre opera Constanţei de Dunca, lecturând povestirea din „Le Monde illustré”, intitulată „Scénes de la vie moldave”, şi-abia după aceea va trebui să-i căutăm urmele decăderii în ignoranţă şi uitare, în mijlocul neamului său din patria pe care o visa „Franţa Occidentului”. Ceea ce, din nefericire, România nu va ajunge vreodată.

*

Mesa la Armeni Le monde illustre 4 febr 1860


Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca de Sajó

Constanta Dunca

*

Nu am ascuns niciodată simpatia pe care le-o port generaţiilor de botoşăneni, care, deşi au supravieţuit şi încă mai supravieţuiesc doar în calea nedreptăţilor, au dat românimii geniile de care neamul a tot avut nevoie. Dacă şi-ar antologa doar antecesorii lui Eminescu, botoşănenii tot ar putea rivaliza la întâietate cu oricare altă regiune a ţării. O probează şi acest scurt material biografic despre primul geniu botoşănean, Constanţa Dunca de Sajó, scriitorul şi omul de cultură care, la doar 21 de ani, era o celebritate şi în Franţa, şi în România, dar şi un tribun impresionant, de care n-am izbutit noi, românii, să fim vreodată vrednici. Până astăzi, nu am ştiut absolut nimic despre Constanţa Dunca şi, tocmai de aceea, îmi propun să-i caut şi să-i desluşesc urmele prin colbuitele pagini de sub tălpile ignoranţei şi ale nepăsării. Îi ştiu cărările şi promit că o să mă achit, cât mai bine cu putinţă, de datoria pe care mi-o asum. Deocamdată, vă reproduc „portretul” ei, la 21 de ani, adică în 1864:

*

Dânsa e născută în 16 Faur 1843, la Botoşani, în Moldova, şi se ţine de una dintre cele mai nobile familii române din Ungaria. În cea mai fragedă etate, s-a ivit în ea gustul pentru studiu şi arte, şi, ca copilă de treisprezece ani, era cunoscută în tot jurul pentru ştiinţa-i abundentă şi frumosul talent muzical. Ca să-şi perfecţioneze talentele sale muzicale, plecă curând, însoţită de mama sa, la Viena, unde profesorii cei mai renumiţi erau mândri a o avea de elevă. Aici, puse fundament cunoştinţelor sale frumoase, cu care excelează atât de mult între sexul frumos nu numai român, ci chiar european. După finirea studiului, în Viena, întreprinse o călătorie prin Germania, unde, vorbind cu uşurinţă opt limbi străine, a putut face observaţii serioase asupra diferitelor ţări ce le-a cercetat.

*

În timpul acesta, în anii 1857 şi 1858, a vizitat şcolile sau institutele de fete din Grermania, a luat notiţe despre starea lor, căci ea încă atunci a cunoscut răul ce trebuie vindecat ca patria sa, frumoasa România, să poată prospera; ea a văzut că ţara nu are mame care să-şi cunoască chemarea lor sfântă şi, de aceea, îşi propuse vindecarea acestui rău, ce îneca prosperitatea naţiunii române. În anul 1859, s-a dus, acompaniată de mamă-sa, la Paris, ca să se aclimatizeze în această patrie a literelor şi artelor şi spre a-i cere consacrarea talentului său. Aici, studiul ei principal şi mai plăcut a fost educaţiunea, din care a şi depus, cu succes excelent, examen (a primit Brevetul de capacitate la Sorbona şi Certificatul de Înalte Studii Pedagogice la Collége de France – n. n.).

*

Despre petrecerea ei în Paris, ne dă o icoană frumoasă renumitul scriitor francez Elie Bertiet, care, în anul 1862, a editat un album al autorităţilor europene, în care aduce şi portretul Domnişoarei Dunca, şi unde citim:

*

„Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó (pseudonim Camille d’Alb) e o jună străină, care a venit să ceară ospitalitatea literaturii franceze. Această ospitalitate nu i-a fost refuzată şi mai multe jurnale importante i-au deschis, cu grabă, coloanele. Publicul francez a putut admira talentul bărbătesc şi, deodată, graţios al Domnişoarei Dunca. Acest succes strălucitor are o îndoită cauză: întâi, calităţile eminente ale junei literate, calităţi atât de extraordinare şi rare la o străină, care a trăit în Paris numai trei ani; apoi, era via şì profunda simpatie ce Franţa o are pentru patria Domnişoarei Dunca, pentru această bătrână şi nobilă România, aruncată la extremitatea Europei, şi unde cele mai generoase instincte, ideile cele mai înalte, cele mai civilizatoare, se luptă cu atâta energie în contra vechilor prejudecăţi, a vechilor abuzuri şi în contra barbariei Orientului.

*

Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó, modestă şi severă cu sine, nu putu, deocamdată, a se decide să ia pana. În fine, învinsă de solicitările amicilor săi, publică în „Constituţionalul”, „Le Pays”, „La Patrie”, „L’Illustration”, „Le Monde illustré” etc., articole interesante şi încântătoare despre moravurile Orientului. Succesul, precum am zis, fu complet şi meritat. Admirăm în Domnişoara Dunca o mare putere dramatică, o imaginaţie sublimă şi, în fine, calităţile studiului erudit într-o jună de 18 ani. Astfel, societatea literaţilor se grăbi a o admite în sânul său şi mai multe alte societăţi literare, artistice şi ştiinţifice, şi făcură o onoare de a o socoti membră a lor.

*

Un roman publicat, „Elena”, despre moravurile românilor, a dobândit o medalie de aur de la societatea artelor, ştiinţelor şi artelor frumoase din Paris, şi publicul fu cu bunăvoinţă de-a aproba distincţia dată acestei opere binemeritată. Ne pare rău că simţământul patriotic face pe Domnişora Dunca să se reîntoarcă în Moldova. După ce a studiat atât de mult şi serios în Franţa, după ce a trecut examenul de institutoare, nobila româncă se reîntoarce în patria sa, pentru care arată o vie afecţiune. „Vreau, zice ea, a duce patria mea la ridicarea edificiului civilizaţiei ce se construieşte acolo, vreau a contribui, din parte-mi, spre a face din România o Franţă a Orientului”. Deie cerul a se împlini dorinţele ei generoase şi să dea în acele ţări depărtate o idee favorabilă despre ospitalitatea noastră pariziană”.

*

Un mare merit şi-a câştigat Domnişoara Dunca prin scrierile sale, căci ea a făcut cunoscut publicului francez referinţele şi moravurile românilor, care, atât în simţăminte nobile, cât şi in genialitate, întrec pe toate popoarele Orientului. Domnitorul României, principele Cuza, a ştiut aprecia meritul ei prin ţara străină şi a premiat opul intitulat „Elena sau Fanarioţii şi Românii” cu un premiu demn de ostenelile junei autoare. Franţa încă a recunoscut talentul ei excelent, şi Societatea literaţilor din Franţa şi Societatea ştiinţifică, artistică şi literară din Paris au alesu-o de membru.

*

În toamna anului 1862, a părăsit Franţa şi s-a întors la Bucureşti, spre a planta în inimile românilor ideile cele binefăcătoare, ce le-a cules în patria civilizaţiei. Reîntoarcerea Domnişoarei Dunca a semănat unui triumf, căci românii, care au cunoscut-o, până acum, numai după numele ei binemeritat, au salutat-o, în tot locul, cu entuziasm. Tinerimea română din Pesta a salutat-o in corpore, i-a oferit un album, în care şi-a înscris numele fiecare tânăr. Lugojenii au aranjat, în onoarea ei, un banchet strălucit, iar sibienii şi braşovenii au întâmpinat-o într-un mod demn de ostenelile şi meritele ei.

*

Ajungând în Bucureşti, îndată s-a apucat de opul cel măreţ, spre care e chemată de providenţă. În zilele dintâi a adresat principelui domnitor şi Adunării naţionale un memorandum asupra educaţiei populare a fetelor în România (memoriul se numea „Fiicele poporului” – n. n.), pe care l-a lucrat încă în timpul petrecerii sale în Paris, şi l-a prezentat Societăţii pentru învăţământul elementar din Franţa. Secretarul general al societăţii, Amyot, raportând, în şedinţele din 29 octombrie şi 12 noiembrie 1862, despre proiectul Domnişoarei Dunca, zise, între altele: „Cea ce avem să zicem, înainte de toate, despre opul Domnişoarei Dunca e cum că acela e fructul cunoaşterii celei mai depline şi celei mai profunde, ce se poate câştiga despre starea învăţământului în ţările noastre apusene. Astă cunoaştere bine înrădăcinată, bine dezvoltată în spiritul ei, a condus-o la acest rezultat, de a reproduce simplu pentru patria sa ceea ce a găsit a fi mai bun la alţii”, iar la finea raportului: „Nu puteţi, domnilor, decât să aprobaţi ideea fundamentală a acestei instituţiuni: caritatea şi dragostea binelui o inspiră”.

*

O critică mai favorabilă nici că s-ar putea dori, pe lângă toate acestea, însă, Camera României n-a luat, până acum, în dezbatere elaboratul Domnişoarei Dunca despre reorganizarea şcolilor de fete în România, pe care l-a publicat şi „Concordia” din 1863 şi l-a retipărit în broşuri.

*

În primăvara anului trecut, Domnişoara Dunca a început editarea ,,Amicului Familiei”, jurnal pentru litere, ştiinţe, arte, pedagogie, industrie. Întreprinderea aceasta e un factor eminent al culturii noastre naţionale şi dezvoltă ideile măreţe ale creşterii de mame. Diligenţa ei e mare, deoarece are prea puţin ajutor şi, aşa, numai ea dă, în fiecare lună, publicului cititor patru coli în tipar! E de însemnat că juna literată şi-a cules cunoştinţe din toate ramurile, ea scrie, cu uşurinţă, articole interesante şi merituoase despre ştiinţe, arte, pedagogie, industrie ş. a., ca şi când fiecare ram i-ar fi specialitatea ei; putem, cu tot, dreptul, dar, a zice: Domnişoara Dunca e un geniu universal. Serviciul ce juna literată ni-l face, prin jurnalul său, e mare, şi noi ar trebui să îmbrăţişăm cu căldură întreprinderea ei. „Amicul Familiei” ar trebui să afle ospitalitate şi în cea mai mică şi săracă colibă românească! / Ion Ioviţă (Aurora Română, anul II, nr. 22, Pesta, 15/27 noiembrie 1864, pp. 21, 22).


1863: Toată literatura este în doliu

1863 Necrolog Vacarescu

*

Jurnalele din București ne aduc o știre tristă: Părintele poeziei române, Ioan Văcărescu, a murit; toată literatura este în doliu. Nu aflăm cuvinte de a exprima adânca noastră durere, ce ne pătrunde pentru pierderea acestui bărbat nemuritor; deci ne mărginim numai, extrăgând pentru publicul nostru de dincoace de Carpați, câteva rânduri din orațiunea renumitului poet Eliade Rădulescu, rostită cu ocaziunea înmormântării, în 5 martie.

*

„Familia răposatului își trage originea din Făgăraș, de unde străbunii dânsului trecură peste Carpați, deodată cu Radu Negru, ducele Făgărașului; în toate generațiile făgăreșene de atunci, ce după timpuri deveniră Văcărești, se distinseră prin bravură, prin înțelepciune, prin servicii eminente aduse patriei, cu mintea și cu brațul. Pătrașcu Văcărescu, pe timpul lui Mihai Eroul, ajunse ban al Craiovei și guvernator al Olteniei. Banul Ienache Văcărescu, către finea secolului trecut, singur simți durerea despre decăderea românului, disprețul în care ajunsese limba națională, el o înălță prin poezie, el îi arătă nobila origine, prin o gramatică română, tipărită în 1787.

*

Nepotul acestuia din urmă fu Ioan Văcărescu. Poetul nostru excela încă de june, mai târziu făcu cunoștință cu Giorgi Lazăr și exoperară întemeierea primei școli de matematică, de filosofie și de teologie în limba română, în St. Sava. În timpul lui Caragea , Ioan Văcărescu fu invitat, ca poet, a face versuri, după datină, sub stema țării ce poartă însemnele României, care, din acvila creștină, degenerase într-un corb. Curtezanii sperau, de la poet, în niște laude, vreo odă spre glorificarea beiului străin; dar poetul striga:

Ah!, de-am putea redobândi

Și câte-avem pierdute,

Atunci și acest corb sărman

Iar acvilă s-ar face;

Și-orice român ar fi roman

Mare-n război și pace.

 *

Încă în anul 1818, traduse câteva piese pentru teatrul român, și, în acest an, se auzi, prima oară pe scenă, limba română, prin junii elevi din St. Sava . La introducerea Regulamentului organic, la prevederile articolului destinat spre a răpi autonomia țării, Ioan Văcărescu fu singurul ce avu curajul de a protesta, între 200 de mii de baionete , că nu recunoaște de legitimă o adunare legislativă prezidată de un consul străin, el fu unul din acei șase boieri, care nu semnară Regulamentul, numa pentru că avea știre despre acel articol fatal, și suferi exilul.

*

De va străbate cineva toate poeziile lui Ioan Văcărescu, mai toate poartă sigiliul cel mai sacru al pietății, al religiozității; nici geniul, nici amorul, nici aspirațiile sale, nici patriotismul său, nici înseși jocurile sale, pare că ar fi zis poetul că nu sunt întregi, de nu vor fi creștine, de nu vor avea sigiliul pietății. Cea mai frumoasă poezie a lui este „Primăvara amorului”, despre care și George Sion scrisese că vom găsi în ea câteva strofe clasice; însă, după noi, meritul acestui poet nu stă în clasicitatea poeziilor sale, ci că fusese unul din cei dintâi care a acordat lira în acorduri triste, pentru a deștepta pe români din „somnul cel de moarte!”.”.

*

Dl Eliade Rădulescu propune, în fine, ca națiunea să ofere muzeului național monumentul de marmură al lui Ioan Văcărescu și, cu astă ocazie, mai face provocare și pentru mormintele lui Constantin Bălăcianu și Giorgi Lazăr. Executarea acestui plan frumos ar face mare onoare fraților de peste Carpați. Și noi, cei de dincoace, avurăm un Șincai, Micul, Petru Maior și ceilalți, însă când va sosi timpul ca să-i putem eterniza prin morminte!? Și, după acestea, să punem și noi, pe mormântul răposatului poet, cununa împletită din florile stimei și ale recunoștinței. Iar voi, junilor poeți, vărsați o lacrimă fierbinte, la mormântul Părintelui Poeziei! Fie-i țărâna ușoară! (Aurora Română, Anul I, nr. 7, Pesta, 1/13 aprilie 1863, pp. 90, 91)

 


Pagina 5 din 77« Prima...34567...102030...Ultima »