ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 48

1904: Praznic uriaș al insolenței românești

1904 ALBINA nr 7 Mănăstirea Putna

*

Nu m-aș fi așteptat ca „Albina”, care își deschidea edițiile cu câte un poem de George Coșbuc, să intre în acord cu vremurile și să dănțuiască slugarnic, în 1904, la picioarele mărimilor bucovinene ale vremii. Biserica mănăstirii Putna, reconstruită de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, arăta minunat, ca și falsul mormânt al lui Ștefan cel Mare, pe care îl amenajase dibaci, dar tot ca incredibilă farsă națională, același Romstorfer, care era de față, dar fără ca să-l ia în seamă cineva. Cinstea o cupă de vin, împreună cu prietenul lui Franz Ritter Des Loges, primarul Sucevei moderne, undeva, la uriașul praznic al insolenței românești. Ștefan în sus, Ștefan în jos, dar Ștefan nu mai era nicăieri. Erau, în schimb, acolo, guvernatorul Bucovinei, „prințul Hohenloe e o personalitate cât se poate de simpatică”, și mitropolitul care avea să îngroape generațiile de tineri bucovineni, care vor muri, peste un deceniu și în anii care au urmat, pentru „Maiestatea Sa Imperială și Regală Franz Iosef”,  de Repta, bătrânul pururi „voios și vesel”. „Buciumașii, veniți de la Suceava, sunau voioși din instrumentele lor antice”, pentru că nu era o comemorare, ci un „banchet” al „serbărilor”, „cu nesfârșite aplauze” și cu câte „o caldă patriotică cuvântare”, prin care i se aduceau „omagii de recunoștință  și devotament” Împăratului Austriei. Ștefan cel Mare nu mai exista decât ca pretext pentru lustruirile de sine ale zilei, care năclăise peste Putna, în 2 iulie 1904.

*

Praznic uriaș al insolenței românești, „priveliștea meselor țărănești, în jurul cărora erau înșirați peste 3.000 de țărani, era încântătoare”, „în pavilionul din curtea mănăstirii, se desfășura banchetul oficial, într-un alt pavilion, împodobit cu verdeață și drapele române și austriece, se ospătau sutele de studenți și de delegați”. Și se țineau discursuri. Pietrificare în timp, din care, după cum o arată semnele, nu se va ieși niciodată.

*

Podul lui Ștefan cel Mare de la Borzești, în 1904

Podul lui Ștefan cel Mare de la Borzești, în 1904

*

Pe când, în pavilionul din curtea mănăstirii, se desfășura banchetul oficial, într-un alt pavilion, împodobit cu verdeață și drapele române și austriece, se ospătau sutele de studenți și de delegați, în jurul meselor. Animația era mare. Aci s-au ținut cuvântări entuziate, de către domnii Tufan, din partea comitetului de organizare a serbărilor; Popovici, șeful delegației de la Viena; Covată, din partea studențimii macedo-române; Pogonatu, din partea studențimii din București; N. S. Ionescu, din partea studenților în litere de la facultatea din București; Rusu, din partea academiei ortodoxe din Cernăuți etc. Toate cuvântările erau primite cu nesfârșite aplauze. Domnului prof. Gr. Tocilescu, care a ținut, de asemenea, o caldă patriotică cuvântare, i s-au făcut cele mai călduroase ovațiuni.

*

Priveliștea meselor țărănești, în jurul cărora erau înșirați peste 3.000 de țărani, era încântătoare. Mesele au luat sfârșit pe la orele șase. Străzile înguste și întortochiate ale Putnei deveniseră impracticabile, din cauza mulțimii ce se îmbulzea în toate părțile, spre a merge la stație. La sfârșitul banchetului, I. P. S. S. Mitropolitul de Cernăuți a expediat M. S. împăratului Franz Iosef o telegramă, prin care îi aduce omagii de recunoștință  și devotament pentru înalta solicitudine arătată de M. S. românilor bucovineni și instituțiilor lor.

*

Suveranul Austro-Ungariei a răspuns, prin următoarea telegramă, expediată, din Ischl, de către mareșalul Curții imperiale.

*

Eminenței Sale, Mitropolitului de Repta.

* 

Maiestatea Sa Imperială și Regală cu o deosebită satisfacție a binevoit să ia cunoștință de expresia nestrămutatei credințe ce i s-a exprimat, cu ocazia serbării centenarului al patrulea de la moartea principelui Moldovei, Ștefan cel Mare.

Majestatea Sa mulțumește Eminenței Voastre, precum și tuturor oaspeților adunați pentru manifestația făcută și cu această ocaziune”.

*

Tânăr viguros, prințul Hohenloe e o personalitate cât se poate de simpatică. Din marea familie Hohenloe, guvernatorul Bucovinei se înrudește cu fostul cancelar al Germaniei și cu mai multe familii domnitoare din Europa. E un nobil în toată puterea cuvântului și noblețea sa se vede din toate actele sale. E un bun prieten al românilor, pe care îi iubește și-i respectă. Cu ocazia șederii lor în Putna, românii sosiți din țară au fost obiectul unei deosebite atenții din partea Alteței Sale. În urma cererii prințului, domnul Cogălniceanu, consulul nostru la Cernăuți, i-a prezentat pe toate persoanele marcante din București, cu care Alteța Sa s-a întreținut îndelung, cu cea mai mare afabilitate și prietenie. Toastul, ce l-a ținut la banchet, a entuziasmat pe toți românii, mișcându-i adânc.

*

Domnul Nicu Filipescu a avut dreptate, zicând că centenarul lui Ștefan cel Mare a depășit marginile unei simple serbări pioase, transformându-se, astfel, într-un eveniment politic, acela al cimentării prieteniei ce leagă ambele națiuni vecine.

*

Eminenta Sa Mitropolitul de Repta e de o amabilitate nețărmurită. Cu toate că e înaintat în vârstă, e voios și vesel. În cursul banchetului, părăsindu-și, câteva momente, locul, s-a întreținut cu o parte din comeseni. Reprezentanții presei bucureștene, care luaseră parte la banchetul oficial, au fost obiectul unei atențiuni deosebite din partea Eminenței Sale, care le-a mulțumit pentru că veniseră la Putna, să ia parte la serbările centenarului. Eminența Sa ne-a vorbit cu multă laudă de Majestatea Sa împăratul Franz Iosef, pentru înalta solicitudine ce o are pentru români.

*

Baronul Hurmuzachi e unul din cei mai mari fruntași bucovineni și șef al partidului naționalist. Era impozantă manifestația ce au făcut-o miile de țărani, după terminarea banchetului. După ce au intonat, în cor, imnul „Deșteaptă-te Române”, dânșii au defilat pe dinaintea pavilionului, pe când buciumașii, veniți de la Suceava, sunau voioși din instrumentele lor antice. Defilarea a durat mai bine de un ceas, așa erau de numeroși țăranii care luaseră parte la ea. / Mestugean (Albina, anul VII, nr. 40-41, 4-11 iulie 1904, pp. 992, 993).


Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este!

Stefan 1

*

Mănăstirea Putnei nu este un Ierusalim al românilor, cum ne place să ne lăsăm minţiţi, ci un loc pentru totdeauna pângărit de către călugării prădători de morminte. Biserica din curtea mănăstirii nu este zidită de Ştefan cel Mare, ci de arhitectul Romstorfer, iar chiliile sunt făcute, ca şi clopotniţa, târziu şi tot de către austrieci. Iar mormintele voievodale nu mai au decât ţărână neagră sub lespezi. Ştefan Vodă al Moldovei a plecat şi nu mai este, chiar dacă Romstorfer i-a gândit şi construit un mic sanctuar, cu care să ne amăgească speranţele, sufletele şi nevoia de identitate.

*

Un material publicat în gazeta mitropolitană bucovineană „Candela” şi preluat, în 1889, de publicaţia transilvană „Biserica şi Şcoala”, sub titlul Substratul Fondului religionar greco-ortodox al Bucovinei. / Proprietăţile mănăstireşti din Bucovina, pe timpul încorporării ei la Austria, confirmă, şi dinspre Mitropolia Bucovinei, că mormântul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei a fost prădat de către călugării care aveau obligaţia să-l vegheze. Cum, pe lângă cele trei mărturii publicate anterior şi pe lângă volumul lui Wickenhauser, Gechichte der Klöster Woronetz und Putna, Czernowitz, 1886, se mai adaugă şi această mărturie – şi cred că mai sunt şi altele –, nu aş mai vrea să aud popă sau călugăr menţionând numele Sfântului Voievod, pe care noi, toţi românii, de la opincă la vlădică, nu-l merităm.

*

Iasi Stefan cel Mare 5

*

Dintre toate mănăstirile câte se aflau în teritoriulu Bucovinei, cea mai de frunte, în privinţa reminiscenţelor istorice, a proprietăţilor sale întinse şi a posesiunii privilegiate faţă cu episcopia Rădăuţiului[1], este mănăstirea Putna. Mănăstirea aceasta a fundat-o Ştefan Vodă cel Mare , începând zidirea ei la anulu 1466 şi finind-o cu trei ani mai târziu[2]. În privinţa mănăstirii Putna, iată ce observă, pe temeiul tradiţiei, cronicarul Ioan Neculce, în „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Bucureşti, 1872, Tom. II., p. 179: „Ştefan Vodă cel Bun, când s-a apucat să facă mănăstirea Putna, a tras cu arcul Ştefan Vodă, dintr-un vârf de munte, ce este lângă mănăstire, şi unde a ajuns săgeata, acolo a făcut pristolul în altar, şi este mult loc de unde a tras, până la mănăstire. Pus-au şi pe trei boiernaşi de au tras, pe vătaful de copii şi pe doi copii din casă; deci, unde a căzut săgeata vătafului de copii, a făcut poarta; iar unde a căzut săgeata unui copil din casă a facut clopotniţa; iar un copil din casă zic să fi întrecut pe Ştefan Vodă şi să-i fi căzut săgeata într-un deluşel, ce se cheamă Sionu, ce este lângă mănăstire, şi este semn un stâlp de piatră; şi zic să-i fi tăiat capul, acolo; dară întru adevăr nu se ştie; numai oamenii aşa povestesc. Fost-a şi bisericuţa de lemn, întru acel deluşel, şi s-a risipit, fiind de lemn. Şi aşa a fost făcut mănăstirea de frumoasă, tot cu aur poleită; zugrăveala, mai mult aur decât zugrăveală, şi, pe dinafară, şi acoperită cu plumb. Zic călugării să fi fost făcut şi sfeşnicele cele mari şi cele mici, şi policandrul, şi hora, tot prinse de argint, şi pe urmă să le fi luat un domn şi să fi făcut altele, de spijă, care le-am apucat şi noi; iar stricându-se un clopot mare, la mănăstire, şi făcând călugării clopotul a doua oară, au pus aceste toate ce scriu mai sus în clopot, ca să fie mai mare”.

*

„Lăsat-au Ştefan Vodă cel Bun, la mănăstirea Putna, după moartea lui, arcul lui şi un pahar, ce vorbeau călugării, la mănăstire, că este de iaspis, ce era în chipul marmurei albe şi a farfuriei, ca să fie întru pomenire la sfânta mănăstire; şi arcul l-au fost trăgând cu vârtej. La vremea lui Constantin Cantemir Vodă, fiind răscoală, au venit nişte cazaci, cu leşi şi moldoveni joimiri, vrând ca să jefuiască ce ar găsi în mănăstire. Deci, fiind un turn cu bună tărie, nu puteau să jefuiască; deci, au zis călugărilor să dea turnul, că nu vor lua a mănăstirii nimica. Iar călugării, necrezând, nu voiau să dea turnul; iar acei cazaci, cu leşi şi cu moldoveni, îndată au aprins mănăstirea; iar călugării, văzând că aprind mănăstirea, îndată au dat turnul. Atunci, îndată, având puşti de apă acei cazaci, leşi şi moldoveni, au stins focul. Deci, atunci au jefuit tot din turn, ce a fost de la boieri şi de la neguţători; iar a mănăstirii nu au luat nimica, fără numai arcul lui Ştefan Vodă. Iar paharul a fost până la a treia domnie a lui Mihai Racoviţă Vodă, şi, scoţându-l din turn un Egumen, pe nume Misail Chisăliţă, şi vrând să se folosească, a băut, la masă, cu acest pahar al lui Ştefan Vodă, cu nişte slugi boiereşti, ce erau zlotaşi; şi, bând mult cu acest pahar, s-au îmbătat şi, fiind beţi, au stricat un lucru scump domnesc şi de minune ca acela”.

*

Dar mănăstirea (biserica), după cum o zidise Ştefan, a stat numai cam de două sute de ani, căci ea fu distrusă, până în temelie, de Vasile Lupul Vodă (1634-1654,) crezând el că, în zidurile ei, va afla vreun tezaur, ascuns de întemeietorul ei, Ştefan Vodă. Neaflând ceea ce căutase, el începu a o zidi la loc, dar nu ajunse să scoată zidirea la capăt, căci fu alungat din scaunul domnesc de către Gheorghe Ştefan. Principele Gheorghe Ştefan încheie re-edificarea mănăstirii, dar acoperământul ei preţios, de plumb, făcut de Ştefan Vodă, se pierduse. Vasile Lupul, adică, dărâmând mănăstirea, depuse materialul acoperământului acolo, deoparte, de unde însă l-au prădat Timuş, cazacul, ginerele lui Vasile Lupul, de-şi făcu, dintr-însul, gloanţe de tunuri[3]. Sfinţirea de-a doua oară a bisericii se făcu, dupa cum arata inscripţiunea de deasupra uşii ce duce, din tindă, în biserică, sub Eustratie Dabija, la anul 1662.

*

În jumătatea a doua a sutei trecute, fostl episcop al Rădăuţilor (1748-1750) şi, după aceea, mitropolit al Sucevii, Iacob (Stamati), o reînnoi (1757) în forma ei antică, prin jurul zidului cu şanţ şi la poartă cu punte în scripeţi, precum se vede într-o icoană ce închipuieşte mănăstirea din acele timpuri, şi care icoană s-a luat, în 1885, de la mănăstire şi se păstrează aici, la mitropolie. La anii 1850-1860, chiliile cele vechi de lemn, dimpreună cu clopotniţa, au fost date jos, ograda mănăstirii se lărgi şi se zidiră, pe spezele Fondului religionar, chilii noi, spaţioase, din material solid, iar în anii din urmă, şi o clopotniţă, înspre est, alăturea cu turnul porţii. Acoperământul cel vechi al mănăstirii, după cum sta încă de la mitropolitul Iacob, se înlocui, însă, cu altul modern, de tinichea, care, afară de aceea că-i lua mănăstirii, pentru totdeauna, aspectul ei antic, dar nici nu fereşte zidul de ploi, fiind streaşina de tot îngustă. Pereţii, deci, începuseră a se umezi, până ce, în urmă, se puse stavila dezolării, prin cimentarea părţii de jos a pereţilor.

*

În lăuntrul bisericii, se află mormintele. În tinda bisericii:

*

1. Al mitropolitului Iacob, ce-i zic Putneanul;

2. Al părinţilor lui, ieromonahul Adrian şi monahia Maria;

3. Al mitropolitului Teoctist (mori în 1477).

*

În despărţitura întâi a bisericii sau nartica:

*

În latura dreaptă:

*

1. Al lui Bogdan Vodă (Chiorul), mort în 1517.

2. Al domniţei Maria, fiica lui Ştefan cel mare (moartă în 1518)

*

În latura stângă:

*

1. Al Mariei, doamna lui Petru Rareş (moartă în 1529);

2. Al lui Ştefan Vodă (cel Tânăr, mort în 1527), fiul lui Bogdan Vodă Chiorul şi nepot (de frate) al lui Petru Rareş.

*

În despărţitura a doua a bisericii sau în pronaos:

*

1. Sub un baldachin, mormântul Eroului Moldovei şi apărătorul Creştinătăţii de furia Islamului, Ştefan cel Mare, morit în 2 iulie 1504.

2. Al Mariei, fiica lui Radul Vodă, doamna a patra a lui Ştefan cel Mare (moartă în 1517);

3. Al Mariei de Mangop, doamna a treia a lui Ştefan cel Mare (moartă în 1477),

4. Mormântul a doi fii ai lui Ştefan cel Mare, Bogdan şi Petru , repausaţi amândoi în 1479.

*

Pe lângă acestea, mai multe inscripţiuni şi odoare bisericeşti, mai ales de la întemeietorul ei, Ştefan, câte au putut scăpa neprădate şi nepierdute, prin atâtea vijelii, prin câte a trecut partea aceasta de ţară.

*

În septembrie 1851, egumenul de atunci al Putnei, Artemon Bortnic, într-o scrisoare îndreptată către Consistoriu, propuse ca mormintele acestea, ale unor oameni atât de distinşi şi de interes mare istoric şi arheologic, să se facă accesibile publicului, precum este aceasta în Kiev, la Neamţ şi în alte locuri. Egumenul numit zice, în aceea scrisoare, cum că mulţi din vizitatorii mănăstirii, boieri şi alte persoane, şi-au exprimat, adesea, această dorinţă. El, deci, ca să se încredinţeze ori de într-adevăr, sub pardoseala mănăstarii se află o criptă, la care intrarea, după o tradiţiune a mănăstirii, să fie în tinda bisericii, puse, în prezenţa a trei călugări, ca să se cerce acolo. Săpându-se până la o adâncime de mai bine de un stânjen, dădură lucrătorii de o boltitură, ce se trăgea spre uşa bisericii şi în care se aflau oase de morţi. Aflând acestea, egumenul îndată opri lucrul şi astupă săpătura la loc, pentru că, spre a scoate lucrul la capăt, nu avea împuternicire.

*

Consistoriul consimţi la propunerile egumenului. În anul 1856, constată concepistul locotenenţiei Anton Schoennach aflarea de morminte în biserica mănăstirii, după care Guvernul ţării, prin emisul datat „Cernăuţi, 16 Noemvre 1856, Nr. 19357”, încuviinţă deschiderea şi cercarea lor. Comisiunea, deci, în aceeaşi lună, îşi începu lucrarea.

*

Mai întâi, se destupă în Nartică:

*

I. Mormântul Mariei, fiica lui Ştefan cel Mare (moartă în 1518). În el s-a aflat un sicriu de tot putred, care, până acuma, nu se părea să fi fost atins de cineva. Până spre piept, în sicriu se afla numai ţărână neagră; de la piept, mai în sus, se aflară rămăşiţe de îmbrăcăminte foarte preţioasă, lucrată cu argint şi cu aur, şi rămăşiţe de legători de cap, puţine oase, 9 bumbi de argint şi două inele cu pietre scumpe.

*

II. Mormântul Mariei, soţia lui Petru Rareş (moartă în 1517). Cadavrul era cu totul prefăcut în ţărână neagră, în care s-au aflat numai trei dinţi. Şi aici erau puţine rămăşiţe de o îmbrăcăminte foarte preţioasă femeiască şi se găsiră 47 de bumbi auriţi şi 3 inele de aur, două cu pietre, iar unul cu mozaic albastru, închipuind pe maica Domnului.

 *

III. Mormântul lui Bogdan Vodă Chiorul (mort în 1517), fiiul lui Ştefan cel Mare. Se aflară numai 16 dinţi, toate celelalte părţi ale trupului, numai ţărână negră. Din îmbrăcăminte, numai puţin dintr-o mantie domnească din materie grea, ţesută cu aur, apoi rămăşiţe de o coroană de domn, din materie foarte groasă, ca catifeaua, cu 76 de bucăţi mici de ornamente de aur, 2 catarămi grele de aur şi 3 inele de aur, cu pietre scumpe, în unul, săpată stema ţării, adică bourulu.

*

IV. Mormântul lui Ştefan Vodă (mort în 1527), fiul lui Bogdan Vodă Chiorul şi nepot al lui Petru Rareş. Pe când, în mormintele de mai înainte, sicriele erau aşezate pe fundul mormântului, adică pe pământ, în mormântul acesta, cam 1/2 de urma deasupra pământului, erau 11 şine de fier, zidite cu câte un capăt în amândoi pereţii lungimii mormântului, şi pe acestea era aşezat sicriul. Atât sicriul, cât şi cadavrul erau de tot putrede, sicriiul se pare că, la înmormântare, a fost lăsat descoperit. Din îmbrăcăminte, s-a cunoscut o parte de mantie domnească şi de omofor, care, pe atunci, îl purtau şi domnitorii. Materia rămăşiţelor, peste tot foarte scumpă şi ornată cu aur şi cu argint. Afară de acestea, încă unele ornamente de aur, cu pietre scumpe, de la o coroană, şi mai multe rămăşiţe şi pietre scumpe, aşa, între altele, numai 157 de mărgăritare. Din oseminte, s-au aflat osul frunţii, al nasului, o falcă şi altele puţine, partea cealaltă a cadavrului şi a îmbrăcăminţii, toată prefăcută în ţărână neagră şi căzută, de pe şine, pe fundul mormântului.

*

V. Un mormânt, la picioarele mormântului lui Bogdan, însă fără epitaf, aşa încât nu s-a putut şti cine zace într-însul. În acest mormânt, s-a aflat un cadavru de mijloc, fără sicriu, aşezat pe 13 şine, puse curmeziş, în acelaşi mod ca în mormântul (aliniatul IV) lui Ştefan, fiiul lui Bogdan. Cadravrul, cu faţa acoperită, în cap cu o cuşmă cu primuri de blană, îmbrăcat în veşminte de materii ca şi ceilalţi morţi. Dintre toate, cadavrul acesta era mai bine conservat, nu s-au atins, deci, nicidecum, ci mormântul s-au astupat iarăşi.

*

În pronaos: Toate mormintele acestea erau zidite de cărămizi arse tare şi, deasupra, boltite, numai la unele dinspre cap, la altele dinspre picioare, era lăsată câte o bortă, astupată însă cu o lespede.

*

VI. În mijlocul despărţiturii acesteia, puţin spre răsărit, se află piatra amvonului sau analoghionului. Pentru că, în vechime, sub piatra aceasta, de regulă, se înmormânta ctitorul, s-a făcut, şi în Putna, cercare aici, după mormântul lui Ştefan, ca ctitor al mănăstirii. Dupa ce se scoase ţărâna, până la o adâncime de 18 policare, au dat lucrătorii de un mormânt, zidit din cărămizi, ca şi celelalte, dar fără boltitură, ci gura lui astupată peste tot cu trei lespezi, lucrate regulat, în patru muchii. Colţul nord-estic al lespezii ultime, dinspre picioare, s-a aflat frânt, se vede că cu puterea. Mormântul acesta s-a constatat, cu toată siguranţa, ce este al lui Ştefan Vodă cel Mare, fiindu-i şi epitaful în dreapta, dinspre peretele bisericii. Cadavrul, fără sicriu, era aşezat, şi aice, pe 13 şine, în acelaşi mod ca la mormormintele de sub aliniatele IV şi V, din Nartica. Sub cap, era un căpătâi zidit, de 12 policare. Pe acesta, zăcea capul mortului, din care însă era conservată încă numai partea superioară a tidvei, dar aşa, că partea, în a cărei continuare ar veni faţa, adică ochii, era intoarsă spre apus şi depărtată de grumaz ca 5 policare.

*

După zisa medicului, tidva, numai în urma putrejunei şi a descompunerii, niciodată n-ar fi putut lua poziţiunea aceasta nenaturală. Afara de aceasta, nu s-a aflat nicicât de puţină urmă de un acoperământ sau ornament de cap sau de gramaz, fără care nu se poate crede că s-ar fi înmormântat Ştefan cel Mare, mai ales pentru că, în mormântul lui Bogdan şi al lui Ştefan cel Tânăr s-au aflat de acestea. Toate împrejurările acestea arătară, fără toată îndoiala, cum că, acum demult, mormântul lui Stefanu a fost cercat de oarecine. Şi, într-adevăr, în privinţa aceasta a dat desluşire de ajuns o epistolă, cu data din „2 Marte 7265/1757”, care se păstrează la mănăstire. Epistola aceasta este subscrisă de mitropolitul Iacob şi îndreptată către egumenul de atunci al Putnei, Benedict.

*

În ea, în mod misterios, spune mitropolitul „cum că îi pare bine că domnul ispravnic din Suceava a dezgropat mortul, despre care era prepusul, şi că nu a aflat alta, afară de aceea, despre care ne-a făcut ştire cuviosul Dionisie. Îmi pare bine că a venit ispravnicul, căci aşa a scăpat mănăstirea iarăşi de presupusul în care se află. Pe scrisoarea lui Dionisie n-am răspuns, dar îi voi împărtăşi din gură cum că am înţeles toate câte mi le-a scris. Toate pietricelele, inelele, semnele de stare, boldurile şi alte lucruri ce s-au aflat, domnul să le sigileze la un loc şi să le deie argintarului Rafail, şi să ieie măsura de pe icoana făcătoare de minuni a maicii Domnului şi de pe a Domnului Christos, şi să ni le trimită toate prin un om de credinţă. Să mai caute, cu părinţii conventuali, că se află, acolo, o pungă cu mărgăritare, sigilată cu sigiliu al nostru. Aceasta să o deschidă şi să ieie de acolo 500 de mărgăritare de mărime asemenea.

*

Se mai află, acolo, după cum ştim, 200 sau 300 de mărgăritare de mărimea mazării, care s-au deprins de pe aer. Toate mărgăritarele acestea, dimpreună cu lucrurile ce s-au aflat la mort, să ni le trimită domnul, pentru că voim a face, pentru maica Domnului si pentru Christos, coroane noi, mai iscusite şi mai frumoase, şi să le înfrumuseţăm cu pietre şi cu mărgăritare, care coroane, după ce vor fi gata, se vor pune numai în zile mari de sărbători”[4].

*

Cum că mortul amintit în epistola aceasta misterioasă este Ştefan cel Mare, se arată din o însemnare, făcută pe partea din afară a acestei epistole, care sună: „Răvaşul acesta este de la Preasfinţia Sa mitropolitul Iacob, în care a scris că să se trimită lucrurile care s-au aflat în mormântul pronaosului, pentru ca din ele să facă două coroane la icoana făcătoare de minuni”. În naos, însă, nu se afla, afară de al lui Ştefan, alte morminte, decât al Mariei, fiica Radului Vodă, şi al Mariei de Mangop, soţiile lui Ştefan, şi a doi prunci ai lui. În mormintele acestea cu anevoie se vor fi aflat semne de stare (insignii domneşti); îmbrăcămintea lui Ştefan, aflată în mormânt, deşi putredă şi mucegăită, totuşi s-a cunoscut că era de materie foarte preţioasă şi dimensiunile ei arată că Ştefan era de statură mică, îndesată, întocmai aşa după cum îl descrie istoria şi tradiţiunea.

*

Rămăşiţele din mormânt nu s-au atins, ci s-au lăsat întocmai cum au fost şi mormântul s-a astupat iarăşi. Celelalte morminte din pronaos s-au deschis numai puţin şi, văzându-se cum că în lăuntrul lor sicriile şi cadavrele sunt cu totul putrezite, s-au astupat iarăşi.

*

Lucrurile memorabile, câte s-a arătat mai sus că s-au aflat în morminte, comisiunea le-a aşezat în vase de sticlă, sigilate cu sigiliul său şi cu arătarea mormântului din care au fost scoase. Mormintele din tinda bisericii, precum ale mitropoliţilor Teoctist, Iacob şi celelalte, câte se mai află acolo, n-a fost de către comisiune cercate. Spre răsărit de la mănăstire, pe râuleţul Viţeul, se află Chilia în piatră, numita aşa pentru că este scobită într-o stâncă mare, situată pe malul apei. În lăuntru se văd semne că, oarecând, a fostu împărţită în două despărţituri destul de spaţioase, pentru ca în ea să poată petrece un om. Cine a săpat-o nu se ştie. Tradiţiunea susţiene că, acolo, într-însa, ar fi trăit sihastrul Daniil, care l-a îmbărbătat pe Ştefan cel Mare la rezistenţa după nenorocita bătălie cu turcii, la Războieni. Se vede, însă, că tradiţiunea confundă Putna cu Voroneţul.

*

Spre apus, în sus, pe apa Putnei, într-o depărtare cam de o jumătate de oră, stau ruinele Sihăstriei. Aceasta, fiind, mai înainte, de lemn, pe la anul 1758 a fost zidită din piatră, de către egumenul Putnei, Sila. Lucruri date Sihăstriei de acest egumen se mai păstrează, şi acum, în Putna, precum şi piatra cu inscripţiunea despre fundarea Sihăstriei (Substratul Fondului religionar greco-ortodox al Bucovinei. / Proprietăţile mănăstireşti din Bucovina, pe timpul încorporării ei la Austria, istoric preluat din Candela de Biserica şi Şcoala, anul XIII, nr. 43, 22 octombrie / 3 noiembrie 1889, pp. 339-342).

*
Iasi Stefan cel Mare 4
*


[1] Mănăstirea păstrează, şi acum, un document de la Mitropolitul Iacob, din 1765, prin care se întăresc unele prerogative, care să le fi avut mănăstirea din vechime, anume chiar de la fundatorul ei, Ştefan Vodă cel Mare, aşa: ca să se numească cea dintâia şi capul tuturor mănăstirilor Moldovei, singura de sine stăpânitoare, nicăieri supusă, egumenii ei totdeauna cu protimisire a fi înălţaţi la treapta Arhieriei la sfintele episcopii ale acestei părţi etc. Dară autenticitatea acestui document se trage la îndoială. Cel puţin atâta e sigur, cum că documentul de azi nu e original, ci cel mult o copie de pe original.

[2] Cronicarul Ureche, în „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Tom. I., Bucureşti, 1872, p. 157 zice: „Dacă s-a întors Ştefan Vodă de la acel război cu izbânda ce a făcut, de a bătut pe acei tătari, la Lipinţi, pe Nistru, în anul de la Christos 1469, spre lauda aceea a mulţămit lui Dumnezeu şi a sfinţit mănăstirea Putna, care era zidită de dânsul, septembrie, în trei, spre lauda preacuratei fecioare Maria, maicei Domnului nostru Isus Christos; la care sfinţenie multă adunare de călugări a fost, singur Teoctist Mitropolitul şi Tarasie Episcopul, împreună cu Iosif Arhimandritul şi Egumenul Putnei. Zice că au fost la liturghie Arhiepiscopi, preoţi şi diaconi, 64, la Jertfelnic”. Este de observat că şi la arătarea anului de la Christos al sfinţii mănăstirii Putna, şematismul diecezan face aceeaşi eroare, ca şi mai înainte.

[3] „Cronicele Româneşti”, ed. Cogălniceanu, Tom. II, Bucureşti 1872, O samă de cuvinte, de Ioan Neeulce, p. 186: „Vasile Vodă, aproape mazilit, a greşit lui Dumnezeu, că i s-a întunecat mintea spre lăcomie, de a stricat mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-a găsit. Şi s-a apucat să o facă din nou iarăşi, precum a fost, şi nu i-a ajutat Dumnezeu să o facă, că a zidit-o numai din temelie, din pământ, până la ferestre, şi i-a luat Dumnezeu domnia. Că s-a sculat Gheorghe Ştefan, logofătul, cu oaste asupra lui şi l-a scos din domnie. Iar plumbulu, cu care a fost acoperită mănăstirea Putna, l-au luat cazacii lui Timuş, ai ginerelui lui Vasile Vodă, de l-au dus la cetate, la Suceava, de au făcut gloanţe de puşcă, să apere cetatea Sucevei de Gheorghe Ştefan Vodă. Că ştiu că au apărat-o bine, că s-au osândit şi Timuş, pentru prada şi jafurile ce a făcut pe la sfintele mănăstiri, şi si-a pus şi el capul de glonţ, precum scrie letopiseţul. Şi, pe urmă, au gătit mănăstirea Putna Gheorghe Ştefan Vodă, după ce a luat domnia, de este zidită precum se vede acum”.

[4] N-am avut epistola în original, ci numai în traducere nemţească, după cum se află ea la Domnul Wickenhauser, Gechichte der Klöster Woronetz und Putna, Czernowitz, 1886 pp. 93, 94. Vezi, tot acolo, mai pe larg, istoria deschiderii mormintelor domneşti din Putna, pp. 80-96.


Romstorfer, vienezul care a îndatorat Bucovina

Karl Adolf Romstorfer

Karl Adolf Romstorfer

*

Bucovina a avut mulţi nemţi de ispravă, cărora le-a rămas îndatorată pe veci, dar mai presus decât toţi este arhitectul vienez şi profesorul Karl Adolf Romstorfer, un împătimit de Bucovina cu fapta, cu năzuinţa şi cu respect faţă de memorie, fără de care noi, cei de astăzi, nu prea am mai avea cu ce ne mândri în faţa lumii, pentru că mândra Cetate a Sucevei se transformase în carieră de piatră pentru băştinaşi, prima biserică de mir a Moldovei, Mirăuţii, tocmai adăpostea râmătorii localnicilor, biserica mănăstirii Putna era o ruină, copleştă de tufărişuri sălbatice, biserica mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou începuse să se degradeze. La fel şi Solca, la fel şi multe, multe altele.

*

Bucovina, însă, îi răspunde cu o condamnabilă indolenţă vrednicului cărturar european, care i-a conferit o identitate pierdută. Ierarhii şi preoţii ortodocşi nu-i pronunţă numele, pentru că… „era papistaş”, iar politicienii…

*

Pe vremea aceea, Suceava avea şi un primar ca nimeni altul, tot neamţ, care i-a pus temeliile modernităţii. Unul, Franz Ritter Des Loges – „Ritter” însemnând „cavaler”, despre care am şi scris o carte, Des Loges fiind, întru reală identitate bucovineană, un al doilea, dar de o factură uşor diferită Karl Adolf Romstorfer. Ca să vă sugerez ce-au însemnat nemţii noştri de odinioară (despre evrei, altădată, când o să vă aud trufindu-vă cu opera lui Paul Celan), haideţi să vă înlesnesc o călătorie în timp, care va începe în epoca în care Suceava avea primar, iar primarul era, din întâmplare, un neamţ de origine franceză.

*

Franz Ritter Des Loges

Franz Ritter Des Loges

*

Cu ocazia expoziţiei de la Viena „Die Hausindustrie Ősterreichs”, la care, din partea română, participa, cu un material bogat, numai Bucovina, directorul unei şcoli industriale din Moravia, F. Rosmaël, concluziona că „sărăcie goală şi foamete se află pretutindeni unde se aude zgomotul monoton al războiului de ţesut”, spre satisfacţia ardelenilor, care nu aveau industrie casnică, dar nici sărăcie şi, drept urmare, nici nu şi-o doreau. „Grosul lucrurilor de provenienţă românească se afla în pavilionul de industrie casnică şi în aşa-numita „Huzulenhaus”. Arhitectul şi profesorul C. A. Romstorfer din Cernăuţi a fost zidit, la expoziţia vieneză, o casă, cum e obişnuită în munţii Bucovinei. Interiorul casei era înzestrat cu toate acele obiecte care sunt uzitate de huţuli, într-un mod atât de corect şi complet, încât, bunăoară, pe vatra cuptorului puteai afla, într-o cofiţă, şi ouă de Paşti roşii sau, mai bine zis, încondeiate. Nimic nu lipsea aici: veşminte de pat, albituri, brâne, covoare, pieptare, catrinţe, şerpare, ploşti, rociuri pentru pescuit, opinci, merindare, toate lucrate cu multă diligenţă de către huţuli, adunate, apoi, de la ei şi expuse, în fine, în acest original facsimil al locuinţelor lor. Din numele proprietarilor, care erau anexate de fiecare obiect, se putea vedea, însă, bine că majoritatea absolută a exponenţilor erau români, şi nu ruteni” (Transilvania, anul XXIII, 1892, p. 15).

La ruinele cetăţii din Suceava, după cum aflăm din „Gazeta Bucovinei”, au început dezgropările, în 25 iulie 1895; spre acest scop, se întrebuinţează, deocamdată, suma de trei sute florini, pe care i-a încredinţat-o Ministerul din Viena domnului profesor şi conservator Carol Romstorfer, pe care-l sprijineşte, întru lucrările sale acestea, un comitet, compus dintre suceveni. Nu ne îndoim că, spre conservarea ruinelor acestora, de mare însemnătate istorică, şi spre continuarea dezgropărilor acestora va oferi puternicul său sucurs şi Comitetul ţării Bucovina (Foaia Diecezană, anul X, nr. 31, 30 iulie / 11 august 1895, p. 7).

*

 Descoperiri arheologice în Bucovina. Comisiunea centrală pentru conservarea monumentelor artistice şi istorice din Viena, spune „Deşteptarea”, a luat la cunoştinţă despre înfiinţarea unui muzeu arheologic în Siret, care s-a constituit ca o filială a Muzeului Central al Țării din Cernăaţ, apoi raportul conservatorului C. Romstorfer, relativ la săpăturile făcute la „Cetate”, în Suceava. Dezgropate au fost nişte încăperi din împrejurimea curţii din lăuntru a cetăţii. Acestea sunt o hală mare, lângă capela cetăţii, patru încăperi pentru morminte, patru odăi boltite mai mari şi mai mici şi o hală mare subterană. În o încăpere se află încă vatra şi fundamentele sobei, încăperea a patra o formează mai multe chilii mici. Înaintea acestor încăperi, spre curte, se află patru pilaştri, legaţi prin boltituri între-olaltă, peste care se reazemă un cerdac.

*

Hala subterană este împărţită în două părţi, prin o boltitură. În molozul din această boltitură s-a aflat o monedă de aur, din anul 1525. S-au mai aflat o mulţime de alte obiecte mărunte: lacăte, vârfuri de săgeţi, inele de alamă, ornamente de metal, mărgele de piatră, o bombă de fier, fosforite, cuţit de alamă, ciocane, cuie, mănunchiuri de cuţite, monede mici, cahle diferite etc., etc. Foarte numeroase sunt diferitele pietre cu ornamente. S-au aflat şi o mulţime de lespezi de piatră cu găuri, despre care nu se ştie la ce au fost întrebuinţate. Foarte interesante sunt diferitele semne ale pietrarilor (Tribuna, anul V, nr. 1, miercuri 3 ianuarie 1901, p. 4).

*

Biserica Mirăuţilor. Biserica aceasta se încă se află acum stadiul reconstrucţiei… Cu ocaziunea renovării ei de acum, s-a aflat, între două cărămizi, zidite în partea de sus a cupolei, o groşiţă (Dreigröscher), de pe timpul lui Sigismund al III-lea. Acest fapt ar dovedi că acea parte a cupolei a mai fost renovată,  spre finea veacului al XVI-lea. Mai departe, s-a descoperit un semn, sculptat în o piatră la uşa principală; acest semn ar fi, după forma sa, simbolul unei societăţi de sculptori (pietrari) germani din jumătatea primă a secolului al XVI/lea. În urmă, s-a dezgropat şi o piatră mormântală, în apropierea bisericii, pe care se află cioplit anul 1700, semn că, pe acel timp, grădina din jurul bisericii se întrebuinţa ca cimitir.

*

Din toate acestea şi pe baza încă câtorva descoperiri de natura acestora, arhitectul Romstorfer susţine ca probabilă părerea că biserica Mirăuţilor, după devastarea ei din 1515, a mai fost renovată şi întrebuinţată spre scopurile cultului dumnezeiesc. Alte date, relative la istoria acestei biserici, nu aflăm, până în timpul anexării Bucovinei la Austria.

*

În acest timp, ea era o ruină fără proprietar. În anul 1781, când a întrebat Comisiunea pentru delimitarea moşiilor şi introducerea cărţilor funciare, care funcţiona în Suceava, de proprietarul bisericii, ea nu a fost reclamată de nimeni. „N-au făcut aceasta – după cum zice prof. Onciul – nici măcar episcopul, cu consistoriul său, sau cei 23 de arhimandrţi şi egumeni ai mănăstirilor”. Astfel, prima prima biserică mitropolitană a Moldovei, după trecerea Bucovinei la Austria, a fost declarată de proprietate erarială. Caracteristic pentru acele timpuri.

*

Pentru ca să se ridice oraşele, pe atunei era permis oricui voia numai să zidească să întrebuinţeze, ca material de zidit, ruinele ce erau în proprietatea erariului. Aceasta s-a decretat printr-un emis aulic şi faţă de ruinele din Suceava. Prin acest decret era hotărâtă şi soarta bisericii Mirăuţilor. Dar sentimentul de pietate al locuitorilor din Suceava, faţă de locurile sfinte, a scăpat-o de totala nimicire. Ei, după un răpuns nefavorabil (câte 25+25 beţe), primit de la comisarul Sucevei, se îndreaptă, în anul 1792, într-o jalobă, către Consistoriu, cu rugarea ca să se întrepună la locurile competente pentru păstrarea bisericeii. Consistoriul aşterne jalba la Oficiul cercual. Oficiul cercual, în urma unor desluşiri tendenţioase, primite de la comisarul Sucevei, provoacă cu asprime Consistoriul ca să îndrume târgoveţii din Suceava, la pace şi linişte, ceea ce se şi împlineşte.

*

Probabil fiindcă biserica ajunsese un obiect de ceartă şi neînţelegeri, erariul vinde locul pe care se afla ea şi, după ce trece prin mâna a doi proprietari, al treilea, Ioan Floarea, care cumpărase locul, cu biserică, cu tot, îl dăruieşte cu totul, în anul 1799, comunităţii greco-ortodoxe din Suceava. Astfel, biserica Mirăuţilor ajunge, iarăşi, în posesia confesionalilor greco-orientali din Suceava.

*

Pe la anii 1825, precum şi între anii 1854 şi 1859, ea a fost dată în mâna erariului militar, care a folosit-o ca magazie. O parte din preţul arendei s-a întrebuinţat ca speze pentru acoperirea bisericii, spre a o scuti de ploi. După anul 1859, iarăşi a fost dată în arendă la diferiţi neguţători, pe un preţ de bagaelă. Între acestea, însă, atenţia bărbaţilor specialişti într-ale arhitecturii a fost mai tot timpul atrasă asupra acestei biserici, în care au recunoscut unul dintre cele mai venerabile monumente arhitectonice din ţara Bucovinei. În anul 1885, cu ocazia vizitei canonice, ce o făcuse mitropolitul mult regretat Silvestru Morariu în părţile Sucevei, a vizitat şi biserica Mirăuţilor şi a primit, de la reprezentanţii proprietarilor ei, promisiunea că cedează Fondului religionar dreptul lor de proprietari, dacă biserica va fi renovată pe spezele Fondului. În urma acestei învoieri, încă din anul 1886, se îndreptă mitropolitul Morariu către Maiestatea Sa cu rugarea ca să conceadă restaurarea acestei biserici, pe spezele Fondului religionar, dând ca motiv al reconstruirii lipsa unei biserici destul de spaţioase, în care să se adune tinerimea studioasă, la rugă, în duminici şi sărbători.

*

Astfel se încep pertractările între guvern şi consistoriu şi se sfârşesc cu rezultatul că, în anul 1892, Maiestatea Sa încuviinţează preliminarul pentru reconstruirea bisericii.

*

Executarea proiectului de reconstruire şi conducerea lucrărilor tehnice a luat-o asupra sa arhitectul Romstorfer, iar pictarea bisericii – pictorul academic Carol Iobst. Reconstruirea, amăsurată stilului original, s-a început în iulie 1898 şi a durat 5 ani, dar a fost făcută cu atâta succes, încât, azi, biserica Mirăuţilor e un giuvaer al artei. Biserica nu ne impune prin mărime, o admirăm, însă, cu atât mai mult, pentru artă, pentru frumuseţea şi drăgălăşenia ei (Telegraful Român, anul LI, nr. 134, sâmbătă 6/19 decembrie 1903, p. 546).

*

Serbarea lui Ştefan cel Mare. Escursiunea ce se vа întreprinde, cu această ocaziune, în Bucovina, va cuprinde vizitarea mănăstirii Putna şi a cetăţii Suceava. Cred că e locul, aici, de a aminti cititorilor noştri şi celor care vor lua parte la acest pelerinaj că, vizitând aceste localităţi, vor rămâne uimiţi de lucrurile ce le vor vedea. Rămăşiţele monumentelor lui Ştefan cel Mare nu le vor găsi în ruină, ci restaurate şi îngrijite, prin o bună administraţie.

*

De ani de zile, profesorul C. A. Romstorfer s-a ocupat aşa de mult cu arhitectura mănăstirii Putna, cu repararea şi decorarea mormântului marelui nostru Domn, cu restaurarea mitropoliei Mirăuţilor din Suceava, cu dezgroparea ruinelor cetăţii Suceava şi cu instituirea unui muzeu. Toate aceste lucrări sunt, astăzi, terminate şi aduse la bun sfârşit, prin sârguinţa neobositorulul architect C. A. Romstorfer.

*

Mănăstirea Putna excursioniştii vor găsi-o restaurată, cu toate dependinţele ei; biserica, cu felul învelitorilor, după cum era, înainte, la toate clădirile de cult ale lui Ştefan cel Mare. S-au păstrat, cu sfinţenie, toate pisaniile şi marca ţării Moldovei. Ruinele mănăstirii Mirăuţi din Suceava, unde, odinioară, erau moaştele Sfântului Ioan cel Nou, este de asemenea restaurată. Cetatea Suceava a fost dezgropată şi curăţită până în temelii; astăzi, se poate cunoaşte unde a fost locuinţa Domnului, capela cetăţii, dependinţele, magaziile bastionale şi toate întăririle. În muzeul instituit în Suceava, se vor vedea toate obiectele scumpe istoriei noastre, care sau găsit în ruinele cetăţii (Tribuna, anul VIII, nr. 114, 16/29 iunie 1904, p. 4).


1904: Un antisemit ortodox, călător prin Bucovina

Suceava 1904

*

Când am găsit, în paginile gazetei arădene „Tribuna”, ampla relatare Impresiunii şi reflexiuni dintr-o călătorie, m-am bucurat, mai ales că, la o fugară parcurgere a textelor, grupate în „foiletoane”, am dat peste descrieri interesante ale Bucovinei anului 1904, inclusiv peste relatarea întâlnirii cu Nicolae Iorga, în casa lui Dimitrie Onciul, din Straja, în care trăia, acum, ca paroh, cărturarul Dimitrie Dan. Veniseră, atunci, mulţi români în Bucovina, căci „numai o dată îs 400 de ani de la moartea lui Ştefan!”, dar mărturiile rămase sunt puţine şi dedicate, în principal, comemorării de la Putna, din jurul mormântului gol, fiindcă fusese prădat de călugări, dar ideal pentru spălat suflete şi creiere, sub pretextul idealizării lui Ştefan cel Mare.

*

Suceava 1904 detaliu 1

*

Comemorarea din 1904, făcută posibilă, ba chiar determinată de un arhitect austriac, Karl Adolf Romstorfer, care a scos din pământ „cariera de piatră” suceveană a fostei Cetăţi de Scaun a Moldovei şi a reconstruit Mirăuţii şi Putna, reparând temeinic şi biserica mănăstirii Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, şi pe cea din Solca, şi pe multe altele, comemorarea din 1904, deci, a fost pentru poporul nostru festivist şi aplaudac un prilej de a-şi da importanţă şi de a se simţi, măcar o clipită, mai breaz decât toate neamurile lumii. În fruntea trufiei româneşti, ortodoxia şi, mai ales, tinerii seminarişti şi studenţi la teologie din Ardeal şi din Bucovina, care tocmai îşi făceau gloria autoproclamatului antisemitism desuet. Căci asta îi soarta lumii bigote: impune credinţa într-un evreu mesianic, dar îi extermină furioasă cosângenii.

*

Suceava 1904 detaliu 2

*

Violenţele verbale ale tânărului antisemit ortodox bănăţean Sebastian Tamba mi-au dat mult de furcă. În transcrieri mai vechi, pe care le publicasem, selectasem doar propoziţii scurte, cu descrieri precise ale unor localităţi bucovinene, dar nu a fost bine. Pentru că textul întreg prezintă lumea bucovineană a anului 1904 în întregul şi în complexitatea ei, aşa cum şi era ea pe atunci, iar zvârcolirile antisemite ale ortodoxiei ardeleneşti încă nu o alteraseră şi nici nu cred că au alterat-o, cu adevărat, vreodată. Tocmai de asta, în cele din urmă, m-am decis să copii în întregime părţile Impresiunilor şi reflexiunilor dintr-o călătorie, din 1904, ale lui Sebastian Tamba, care se referă la Bucovina, şi să le încredinţez memoriei locurilor naşterii noastre.

*

Burdujeni, Strada Mare

Burdujeni, Strada Mare

*

Impresiunilor şi reflexiunilor dintr-o călătorie

*

Ne oprim la una din cele mai frumoase, dacă nu cea mai frumoasă, gară din România. Mă uit mirat şi curios la numele ei. E gara Burdujeni, ultima staţie românească. Mult trebuie că s-a cheltuit cu edificarea acestei gări în brazda Moldovei!… E mare şi frumoasă: adevărată gară de capitală, pusă la hotarul ţării ca un semn al progresului, spre care năzuieşte acolo. Trecem prin sita vămii, vizându-ne paşapoartele. Urcăm, apoi, iarăşi, în trenul care ne duce, cu viteză săsească, spre gara nemţească, Iţcani; spre Putna nu era modru de-a mai merge.

*

Ne-am hotărât, cu amicul Victor, să înnoptăm în Suceava, unde încă aveam multe de văzut, şi numai a doua zi, dimineaţa, s-o luăm mai departe. Ne-am încartiruit, dar repede, în tramvaiul care duce la Suceava şi, hăis! cea! boulean!, cât ar cânta moş Corbu „a Sasului”, eram în fosta reşedinţă a voievozilor români. Pe străzi, lume multă: domni şi popor. Se terminase slujba dumnezeiască, făcută pe ruinele cetăţii de odinioară a Domnilor moldoveni, în amintirea celui mai strălucit şi mai mare Domn al ei. La hotel nici nu ne-am mai gândit. Era evident că, cu atâta lume, n-o să putem căpăta adăpost. Afară de aceea, mai auzisem că nu e nici un hotel creştinesc, în oraşul întreg, şi ploşniţe, drept să vă spun, nu-mi venea la socoteală să hrănesc, nici de cele cu două picioare, nici de cele cu mai multe. Ergo… la mănăstire, altă scăpare nu este. Amicul Victor îmi spunea că are, acolo, un bun prietin, care, de bună-seamă, o să ne facă rost de un adăpost, unde să ne odihnim oasele.

*

1 Suceava panorama

*

Luarăm o birjă decorată, cu o spurcăciune de om pe capră – nu găsisem alta – şi, întovărăşiţi de un amabil student de la Cernăuţi, cu o panglică tricoloră de-a curmezişul pieptului, o pornirăm spre sfânta mânăstire. Sub poartă, visa un moşneag de-odată cu Ştefan visuri frumoase de mărire naţională. Era sentinela porţii. Multă ispravă n-o fi făcând el, că era bătrân românul, dar, după cât am auzit: cinstea întrupată. Trecem pe lângă acest „Kerberos” cu suflet senin şi blând şi întrăm în curte, o curte largă, încăpătoare, în mijloc cu sfânta biserică. De două părţi, e îngrădită de odăi pentru primirea oaspeţilor, iar într-o parte, în dreapta, e frumoasa reşedinţă a simpaticului stareţ al mănăstirii, a Arhimandritului Balmoş. Locuinţă de guvernor.

*

Suceava 1

*

Domnul Cioloca, căruia multă vreme i-am zis tot Colacea, neînţelegându-i bine numele, prietenul tovarăşului Victor, nu era acolo, atunci, şi aşa am fost siliţi să trezim din somn pe fiul părintelui Balmoş, care avea cheile odăilor la sine şi care, obosit de multa alergătură, îşi plecase puţintel capul pe perină. Am fost întâmpinaţi cu multă prevenire, punându-ni-se o odaie la dispoziţie, cu cereri de scuze, că nu ni se pot da nişte paturi mai bune, fiindcă sunt mulţi oaspeţi şi vor veni şi mai mulţi, şi n-au atâtea oghiale (plăpumi – n. n.), ca să-i poată culca pe toţi. Noi, se înţelege, eram foarte mulţumiţi de aranjament, gândindu-ne că, dacă nu găseam aci adăpost, eram siliţi să rămânem pe stradă. Nici prin gând nu ne trăsnea să-i dăm a înţelege că n-am fi mulţumiţi. Vedem şi noi situaţiunea cea grea pentru ai mănăstirii.

*

1 Suceava 8

*

Ne-am tolănit pe străjacele de pe jos, dând în vorbă despre reuşita festivităţilor de la ruine. Ni s-a spus că au reuşit peste aşteptare, mulţumită, în primul rând, tempestăţii admirabile, de care au avut parte. Arunc ochii la tovarăşul Victor, care încă tocmai atunci îmi pândea privirea, surprins şi el de întrebuinţarea cuvântului tempestate şi a altora, pe care le-am uitat. Am mai schimbat câteva vorbe, până ce ne-a adus servitorul apă de spălat, apoi gazda noastră, luându-şi adio, s-a depărtat, iar noi ne-am pus să ne civilizam o leacă, că prea eram afumaţi şi urduroşi, ca să ne putem şi noi scoate niţel nasul prin oraş până ce nu se înserează încă. Primeneala, aşa, pe jumătate, a mers milităreşte şi, până ce n-apucară încă să gate înjurăturile doi studenţi din România – la a cui adresă nu ştiu – eram gata şi plecaţi.

*

Cetatea, spre Suceava

Cetatea, spre Suceava

*

Ajunşi în curte, de cine ne izbim? De compatrioţii noştri, atât de mult doriţi, cu care făcându-mi-se calea în două, la plecare, nu credeam să ne mai întâlnim, până la Putna. Bucuria revederii era nespusă. Şi-a şi manifestat fiecare, care prin chiote, care prin vorbe mai agitate, cu excepţiunea prietinului Nicolae, care mai mult a simţit-o, se vede, luându-i graiul falca Sfântului Ioan cel Nou. Ne-am dus, îndată, şi noi, să vedem această comoară a mănăstirii, care atrage ca un magnet puternic mii şi mii de creştini, pe an, la sine şi alte mii de florini în buzunare.

*

Suceava de odinioară, strada Regele Ferdinand

Suceava de odinioară, strada Regele Ferdinand

*

Moaştele Sfântului Ioan cel nou sunt aşezate, în prezent, fiind biserica cea mare în reparaţie, într-o bisericuţă din stânga curţii, într-o ladă îmbrăcată în argint, în care sunt înfăţişate o grămadă de scene din viaţa plină de chinuri a acestui sfânt. Sunt acoperite de tot şi pecetluite. Nu vezi din moaştele sfântului decât o falcă vâlcedă şi uscată, cu un şir de dinţi, lucru care te cam furnică pe şira spinării, când îl priveşti. Nu înţeleg de ce nu s-a lăsat, spre vedere, o parte ceva mai estetică, de exemplu o parte a mâinii! Sau falca aceasta s-a conservat mai bine?

*

1 Suceava 10

*

La capul Sfântului, stă un călugăr, iar la picioare, bătută în zid, o cutie de tinichea, cu o gaură lungăreaţă, pentru creiţarii cercetătorilor acestor moaşte. După ce atingem şi noi, cu mâna, coşciugul făcător de minuni, ne depărtăm din mănă­stire, în frunte cu amabilul domn Cioloca, care, tocmai când să plecăm, nimerise, spre marea noastră bucurie. Ieşim în oraş, ca să ne mai plimbăm puţintel ochişorii jur-împrejur, înainte de a-şi cerne noaptea întunerecul asupra oraşului. După câteva cotituri, la dreapta şi la stânga, ajungem în strada principală. Dacă te-ai dus cu oareşcari iluzii în fosta reşedinţă a Domnilor moldoveni de odinioară, nutrite poate de mărirea trecutului, apoi cu multe deziluzii amare şi deprimări sufleteşti te reîntorci. În locul orăşelului zugrăvit de fantazia-ţi aprinsă şi răpită de faptele glorioase ale lui Ştefan cel Mare, găseşti un clociob de ploşniţe omeneşti, cu feţe atât de simpatice, încât te mănâncă palma ca de râie, când le priveşti. Odinioară centru de boieri şi hatmani, azi cuib de lipitori. Sărmană Suceavă!…

*

1 Suceava 5

*

Umblam să angajăm un birjar creştin, pentru a doua zi, dimineaţă, să ne ducă la Iţcani. Ni se spune, însă, că dintre 39 de birjari, câţi îi are Suceava, numai doi sunt creştini: un neamţ şi un biet român. Îi căutăm în toate părţile, dar nu-i găsim. Ce era de făcut? A trebuit să luăm un ovreu, cu toată ura ce-o aveam faţă de el. Voiam să intru la un bărbier, căci mă năpădise barba, de nu-mi mai puteam scoate nasul în lume. Mi se spune că nu există bărbier creştin. Ce era de făcut?… M-am dus la târtan. Primul târtan care m-a ras în viaţa mea. Înţeleg cu brici şi cu săpun, căci fără brici şi fără săpun m-au mai ras ei, trebuie s-o recunosc, vrând, nevrând.

*

1 Suceava 6

*

– Haidem la cină şi la un pahar de bere, oameni buni, că mi s-or lipit maţele de şira spinării!

– Sănătoasă vorbă!, aprobară cu toţii.

– Unde să ne oblim, oleacă, domnule Cioloca?

– Uite, aici, împotrivă! E cel mal bun restaurant.

– Creştin?…

– Proprietarul e creştin, birtaşul, însă, durere!… Tot jidan.

*

– Eu, unul, atunci nu mănânc aci.

– Ba, zău, îi mânca, dacă te-o răzbi foamea, că birtaş creştin nu vei găsi, în Suceava.

– Atunci, mai bine mă duc şi-mi iau nişte cârnăţării şi mă-ndop, acasă, la mănăstire, decât să ştiu c-am mâncat din mâna unul jidan.

– Socoteala nu-i rea, numai cât nu ştiu unde-i găsi pe cârnăţarul ăla creştin, căruia vrei să-i faci alişveriş.

– Doar nici de-aceştia n-aveţi creştini?…

– Durere!…

– Ptiu, fir-ar al dracului! Hotelier creştin – ba; bărbier – detto; birtaş – ca-n palmă; cârnăţar – nici atât; birjar – caută-l!.. . No, amu poftesc şi te omoară!

*

Suceava

Suceava

*

Tovarăşul B: Aici, nici omorî nu te poţi, cu naţionalismul nost intransigent, că tot un medic – sachter de-al lor te diseacă, să constate cauza sinuciderii şi tot un târtan îţi ia procesul verbal. Haide, întrăm unde ne arată domnul Cioloca, c-aici ca antisemit rămâi cu stomacul lipit. Mai bine filosemit şi cu el dezlipit!

*

Maţele îmi chiorăiau pogan şi-ncepuseră a mă lua ameţeli. Nu mai era de-a flămânzi. Vedeam bine că, dacă mai persist în principiile mele antitârtăniste, ajung ca Sfântul Ioan cel Nou. Ce era de făcut, dar? Am înghiţit şi paharul acesta. Mi-am dres, însă, iute gura cu două halbe de bere Okocim. Nu e rea.

*

Suceava, ca ilustrată

Suceava, ca ilustrată

*

Se bea bine. Începutul nu e rău, îmi gândii, şi-mi comandai un „Holzfleisch”. M-am speriat de ochii ce i-a boldit la mine chelnerul. Nu ştia de e de mâncat sau de băut. Mi-a adus, în sfârşit, o friptură cuşer de porc, care, după 2-3 grohăieli prin stomac, îmi potoli tonurile maţelor discordate. Ceilalţi încă îşi puseră fălcile în mişcare, ca după o zi lungă de post. Parcă-şi mai veniră creştinii în fire, după ce mai traseră şi câteva pahare de vin. Scurt zis: cu ziua aceea ne împăcarăm omeneşte. De ziua următoare nu ne durea capul pe nici unul. Singură, doamna B. se gândise că ceva mâncare pe drum nu strică. Cine ştie, pupăm ceva, pe unde trecem sau ba, cu îmbulzeala asta mare de oameni. A şi plecat, îndată, să cumpere ceva cămătării, însoţită de fratele V., pe care-1 însărcinasem să se îngrijească şi de mine. Până ce s-au reîntors ei, noi, cei rămaşi, am mai „slobozit” nişte cărţi poştale ilustrate, iar după ce au venit şi ei, am plătit o socoteală jidovească pipărată, să i-o trânteşti de cap nu alta. Dar, vorba dumnealui: „Numai o dată îs 400 de ani de la moartea lui Ştefan!”.

*

Suceava asediu

*

Am plecat, cu mângâierea că, la 500 de ani, n-o să ne mai tragă nouă chiulul, ci altora, mai pricopsiţi ca noi. Ajunşi la mănăstire, la invitarea domnului Balmoş, ne mutăm hotrobele în altă odaie mai convenabilă, rămasă goală. Îi mulţumim şi cerem audienţă la tătucul Morpheu. Mai întâi, a fost primit tăcutul tovarăş Nicolae, pe care, în curând, îl şi auzii boscorodind în limba somnoroşiei sale, a moşului Morpheu. Eu, până către miezul nopţii, avusei de furcă cu gardiştii pişcători ai acestui omnipotent, nevoind să mă anunţe la audienţă. Credeam că a întrat fratele Victor şi cine ştie ce rapoarte lungi îi face, de nu-mi mai vine şi mie rândul! Mă săturasem până în gât de scărpinatul urmelor gardiştilor, când aud numai: sfârrr!…, în unghiul opus al odăii.

*

– Care eşti, măi?

– Eu. Pute, măi frate, a usturoi, aici, de gândeşti că te ia dracul!…

– Ce-ai aruncat?

– Perina, trebuie că aceea pute…

Nu trec 5 minute şi aud numai zzzdup!, în celălalt unghi.

– Ce drac e cu tine, măi Victore?

– Unul… soarele ei de putoare! Îmi vine să-mi vărs sulletul, măi, nu alta…

– Acum cu ce-ai zvârlit?…

– Mai era o perină. Băga-s-ar dracul în toate perinele şi plapomele de pe lume!… De ştiam una ca asta, mai bine mă culcam pe treptele bisericii.

*

Rămăsese bietul gol-golaş, numai pe saltea şi tot se zvârcolea şi şuiera, de gândeai că-şi dă sufletul. Soţul Nicolae habar n-avea de toate acestea. Trăgea nişte dordoloşi de sunete pe nas, de credeai că vrea să sperie pe cineva. După ce mi se tociră unghiile de scărpinat, ajunsei, în fine, şi eu să capăt audienţă la unchiaşul Morpheu, care mă primi cu braţele deschise, în apartamentele sale de somn aducătoare. Dar abia mă alintă la sânul său cald, vreo două ore, şi un bubuit straşnic mă redă iarăşi tristei realităţi. Venise târtanul, cu birja, să ne ducă la Iţcani.

*

Suceava, casa în care a stat în gazdă Ciprian Porumbescu

Suceava, casa în care a stat în gazdă Ciprian Porumbescu

*

Primul gând, după ce m-am trezit, mi-a fost să mă uit la fratele Victor, dacă mai e în pat sau l-a aruncat dracului şi pe acela undeva. Era în pat bietul, cu capul bondărău şi cu picioarele priponite în părete. Chinuit somn!… Îl compătimeam din inimă, dar nici eu nu eram de invidiat. Eram cu pielea toată ciorsăită. Ne ridicăm noi, cu chiu, cu vai, căci jidănaşul de la uşă nu ne mai tăcea de pe cap, cu fleura lui ascuţită: „Pofthesc să sculhaţi, boierilor, ehe schephem trhenuu!”.

*

– Mai tacă-ţi nespălata, măi jigodie, că noi te-am angajat să vii la 2 ore şi, acum, e numai ora 1.

– Ma rhog, pună la Iţchani e departe.

– No, acum basta şi te cară de aici! Aşteaptă, la uşă, până venim!

– Mă rhog, mă rhog!…

*

Ne  îmbrăcăm noi repede, bufnindu-ne mai de una, mai de alta, ca omul nedormit, şi ieşim, încărcându-ne birja jidanului.

*

– Mă rhog, fost vorba che nhuma 3 boiehri!

– Ţine-ţi pupăza şi mână înainte!

– Ieh, da’ nhu-i cu dhereptate!

– Dă numai înainte, că-ţi facem noi dreptate!

*

Mai veniseră, adică, doi domni cu noi, de aceea făcea, acum, jidanul gură, voind să mai stoarcă ceva. După ce pornirăm la drum, aflarăm de ce a venit ovreiul aşa de timpuriu şi nu ne mai slăbea din gură, să ne îmbrăcăm mai repede. Avea să mai ducă nişte domni la Iţcani şi trebuia să aibă vreme, să se mai reîntoarcă o dată, ca să nu scape nici aceia trenul, căci, altcum, o păţea. S-a folosit de ocazie pezevenchiul, ca să stoarcă încă o taxă, în contul odihnei noastre. Un folos, însă, tot am tras şi din gheşeftul acesta al târtanului. Anume acesta că, să nu întârzie cu cei pe care avea să-i mai ducă la gară, mâna în ruptul capului, scăpându-ne, astfel, mai repede de colbul teribil, ce era pe drum şi pe care trebuia să-l respirăm.

*

Bucovineni Itcani

*

Cât e drumul de lung, era plin de grupuri de studenţi, care, învăluiţi în negura de praf, îşi zoreau picioarele spre Iţcani. Ajunşi la gară, ne împăcăm cu birjarul obraznic, încununându-l cu câteva înjurături şi înnădindu-i plata cu câteva piţule, primite cu gheare lacome şi cu vorbe de mulţumită. Trecem, apoi, in furnicarul gării. Abia te poţi strecura, atâta lume. Dar când vor mai veni şi ceilalţi!… Vai de capul nost!… Ce ne facem?… O să ne urâm zilele, aşa înghesuială o să fie pe tren!… Unul trece să ne ia bilete. După o oră întreagă de baie de vapori şi de masaj rusesc, scapă, mort de jumătate. Punându-ne în activitate febrilă coatele, intrăm în sala restaurantului, să luăm un ceai sau o cafea.

*

Unii stăteau în jurul mesei, parte cercând tăria mesei şi răcnind după chelnăr, parte, cu capul culcat pe braţe şi cu gurile căscate, visau de bombardările japonezilor de la Port-Arthur. Alţii stăteau ghemuiţi prin unghere, cu faţa înrourată de sudoare şi cu vinele gâtului moi de oboseală. Alţii iarăşi înjurau sau conversau în gura mare, ca să le sară somnul. După un chin de o oră şi jumătate, în sfârşit, chin pe care să nu-l doreşti nici duşmanului tău, se dă signalul de urcare în tren. Norocul nostru că luaserăm bilet de clasa a II-a, căci cel mai mulţi călătoreau cu a III-a, şi, aşa, am căpătat câte un locşor de şezut, după munca grea ce-am avut-o până-ce ne-am desvălmăşit din mulţime Când am ajuns în tren, am oftat, o dată, din baierele inimii, cu toţii şi ne-am ocupat repede locurile, căci mulţimea curgea nesfârşită. Trenul ţipă asurzitor şi o ia domol înainte, cu frică şi cu cutremur, nu cumva să se răstoarne sau să ne stelească ochii, uitându-ne pe fereastră. În zadar îl îndemnăm, cu chiote, îi fudul de urechi.

*

Bucovineni Itcani 1

*

În cupeul în care ne sălăşluiserăm „al noştri”, mai erau şase persoane: patru domni şi două dame. După vorbă, erau nemţi, după naştere – români. Unul era procuror, unul profesor, ceilalţi – nu ştiu. Cu ai noştri, îşi mai vorbeau limba maternă: între ei?… Să-i fi picat cu ceară! Se puseră pe politică, cu un tovarăş de-al nostru. Scărmănau politica disperată a căpiaţilor din Ungaria, asemănând-o cu politica nemţească din Bucovina, unde guvernanţii, din prezent, sunt cât se poate de prevenitori faţă de elementul românesc. N-aveai decât să arunci o privire la afişările oficioase din cupeu şi la cele de prin gări şi oraşele prin care treceai, ca să te convingi de atenţiunea ce se dă limbii româneşti, a majorităţii locuitorilor din ţară. Textul românesc nu lipsea de nicăieri, ba, ce era mai mult, unele erau scrise numai în limba românească. Dacă treceţi vreodată prin Bucovina, pe linia aceasta, uitaţi-ѵă la tablele care vă fac atent la sosirea trenului, peste drum, şi nu veţi vedea scris, pe ele, decât cuvintele româneşti : „Sama la tren!”. E o românească rea, de care se vorbeşte peste tot în Bucovina, dar e româneşte scris, pe când la noi, în Ardeal, unde majoritatea covârşitoare a locuitorilor e românească, nu vei găsi, pe toate acestea, o singură slovă românească; vei găsi însă o limbă pe care n-o vorbeşte nici pui de om în Ardeal, îngânându-te: „Opano je vai se nagnuti” – şi vei mai găsi limba aspră, pârâitoare a stăpânilor, scrâşnind către bietul ţăran (care atâta ştie ungureşte, cât ungurul chinezeşte): „Köpködni tilos! Vigyázz, ha jön a vonat!” etc., citit pe româneşte „Vigyázz, că vine Ion de la vânat!”.  Dar nici nu ai nevoie să alergi în Bucovina, ca să vezi lucrul acesta! Nu ai decât să te uiţi pe partea nemţească a banilor noştri şi vei vedea şi text românesc, şi-ntoarce, apoi, hârtia şi te uită pe partea ungurească!… Şi ce disparent e elementul românesc din Austria, faţa de elementul românesc din Ungaria!… Unde-ai ajunge cu drepturile limbii româneşti, dacă ai socoti după proporţie!… Şi stăpânii noştri tot mai au obrazul să se bată în piept, urlând, în gura mare, în faţa lumii, că aici e egală îndreptăţire şi –ca la ei, la nimenea sub soare!… La aşa-ceva se cere obraz deosebit!

*

Se vorbea tocmai de proiectul lui Berzeviczy, când un domn din Bucovina ne arătă, pe fereastra trenului, o vacă, în marginea drumului. Nu avea sărmana decât o coadă de vreo şchioapă şi jumătate. I-o tăiase cineva, de jumătate, şi se opintea amar să se apere de muşte, care o năpădiseră din toate părţile.

Cam rezultatul apărării vacii acesteia pare-mi-se îl vor avea şi ungurii dumneavoastră, cu politica lor de maghiarizare!, zice acelaşi domn.

Nimerit apropo! Fie-i gura de aur!

*

M-am cugetat multă vreme la politica teremtette din Ungaria şi la politica nemţească prevenitoare din Bucovina şi la rezultatele lor. Şi am ajuns la convingerea că noi, românii, din punct de vedere naţional românesc, ar trebui să fim mai mulţumitori ungurilor, decât nemţilor. Pentru-ce?

*

Care o fi oare cauza? Ia-n spargeţi-vă capadochia cu dezlegarea acestei enigme… De aceea zicem mai sus că dacă, la noi, se păstrează sentimentul naţional atât de viu, avem să mulţumim maghiarilor, care se îngrijesc, aproape în fiecare zi, de alimentarea şi oţărârea acestui sentiment, pentru ceea ce trebuie să le fim foarte recunoscători, căci dacă urmau şi ei politica cu mănuşi a nemţilor din Austria, faţă de românii din Bucovina, inevitabil trebuia să ajungem şi noi acolo unde au ajuns românii din Bucovina. Dar sus e Dumnezeu, care se îngrijeşte de toţi şi le orânduieşte pe toate!… Cu cât se va da mai aprig „cu Bánffy”, cu atât are să ne pese mai puţin de slăbirea sentimentului naţional şi de maghiarizare!…

*

Am cam deraiat. Dar nu-i mirare! Trenul, că merge pe şine de fier bine fixate, şi tot deraiază, dar apoi pribeagul de gând, că­ruia nu-i poate pune nimenea căpăstru, să nu deraieze?… Tot timpul, cât m-am luptat cu gândurile, fratele Victor, care-mi şedea în faţă,nu-şi găsea locul. Părea că vrea să dea de urma unui lucru ascuns, atâta se sucea şi se învârtea. De-odată, îl văd că-mbrânceşte un pacheţel şi-l duce la nas, apoi, cu faţa luminată, îmi zice:

*

– Ştii tu, măi Tamba, ce mirosea, azi-noapte, aşa teribil, de n-am putut închide ochii?…

– Perinele!

– Pe dracul. Pacheţelul ăsta!

– Mă miram eu de unde dracu-i putoarea asta cunoscută, aici, în cupeu…

– O simţeai?…

– Cum dracul, nu! Dar ce hoit usturoiat e în pachet?

– Sunt cămătăriile ce le-am cumpărat, aseară, peste drum, de la jidanul din Suceava! Săptămâna lui de porc!

*

Şi zvâr!, cu pachetul pe fereastră, împroşcând bucăţele de cârnaţi, care ne acriseră sufletul, cu duhoarea de usturoi clocit, în carnea stricată.

*

Trenul se opreşte şi călăuza ne dă de ştire că am sosit la Hatna, de unde linia ferată se ramifică în 2 părţi. O linie o ia spre Vatra Dornei, alta spre Hadikfalva. Noi „ai lui Ştefan”, ţinem linia din urmă, înmulţiţi, de la Hatna, cu lumea care venise dinspre Dorna, Câmpulung, Gura Humorului.

*

Mergem noi, mergem şi iarăşi mergem mersul ţiganului la spânzurătoare şi, trecând prin Milişăuţi, ajungem la Istensegits şi-apoi la Hadikfalva, două localităţi de ciangăi, pentru care se varsă atâtea lacrimi fripte în „fericita” Ungarie, dar care, pentru aceea, nici cu spatele nu se gândesc să treacă graniţa şi să se oploşească şi fericească în Ţara-nouă. Au adoptat şi ei, se vede, principiul românului: „Cе-i în mână nu-i minciună”.

*

La Hadikfalva, linia ferată iarăşi se desface în două. Una o ia spre apus, către Putna, şi alta spre miază-noapte, către Cernăuţi. Maşinistul nostru o coteşte la stânga, spre Rădăuţi, domolind mersul locomotivei, care, şi până aici, te făcea să disperi că vei mai vedea, în anul acesta, Putna, într-atâta, când am trecut prin Rădăuţi, aveam impresia că merg călare pe un melc. Şi-ncepui a-l descânta, cum descântau, în copilărie, melcul, ca să iasă din găoace şi să se pună în mişcare: Bourel, bourel / Scoate coarne de viţel / Şi te du la Dunăre / Şi bea apă tulbure…

*

Victor, de colea, ieşindu-şi din pepeni:

– Ba să se ducă dracului, nu la Dunăre!

*

Bucovineni Radauti 2

*

Tablele cu inscripţiuni „Sama la tren!” sunt, într-adevăr, de prisos pe aici. Îţi vine a crede că a făcut cineva o glumă foarte potrivită pe socoteala carului de foc. Rădăuţii au peste 15.000 de locuitori. E un oraş frumuşel şi curăţel, situat lângă râuleţul Topliţa. Se zice că ar fi întemeiat de Domnul Moldovei, Bogdan I, pe la anii 1349-1370. În anul 1402, întemeia, aici, Alexandru cel Bun o episcopie. În Rădăuţi, se află un gimnaziu superior, o şcoală agronomică şi mai multe şcoli poporale. Mult contribuie la ridicarea acestei localităţi herghelia statului, înfiinţată, deja, la anul 1812, cu un renume universal, azi. Trecând prin Rădăuţi (trenul trece pe străzile oraşului), îţi atrage atenţiunea o biserică veche, acoperită cu şindile, în care multe capete încoronate îşi dorm somnul de veci. Din Rădăuţi, o luăm spre Vicovul de Jos şi, de aici, de-a lungul râului Suceava, spre Karlsberg, de unde, continuând-o spre miază-zi, într-o jumătate de oră, ajungem la atât de mult dorita Putna.

*

Bucovineni Putna

*

Satul Putna, care are peste 1.500 de locuitori, e aşezat lângă râul cu acelaşi nume şi încunjurat cu păduri de brad. De pe tren, deja îţi bate la ochi sumedenia de scânduri şi joagărul cel mare a baronului Popper. Nu mi-a scăpat vale, coastă şi muche de deal din vedere, gândindu-mă cu jale la vremurile când voinicii lui Ştefan erau stăpânii lor, la vremurile când potecile acestor păduri scăpărau de copitele tari ale cailor pieptoşi, care adulmecau urma duşmanului nesăturat, tăbărât, fără de veste, asupra bietei ţări. Locuri sfinte sunt acestea, sfinţite de osemintele unor oameni sfinţi!

*

La gară, ne-a întimpinat o colonie de ovrei, care aveau să-şi conducă oaspeţii. Norocul nost că ne înştiinţaserăm din vreme, căci, altcum, puteam durmi pe stradă. Cât ce ne-am dat jos, ne-a luat în primire gazda, un ovrei ceva mai spălat, ca cei care-i văzusem până aci, şi cu el în frunte o pornim spre locuinţa dumnealui. Parcă ne ducea la puşcărie, aşa plouaţi eram, văzând că nici aici n-avem parte de un creştin. Singur, Itzig mergea înainte cu o faţă radioasă, mândru de oaspeţii lui, pe cari şi-i arăta semenilor, în dreapta şi în stânga. Odaia ce mi-se rezervase, deşi era a unul ovrei, era curată şi prietinoasă. Ne spălăm repede şi ne gătim ca să putem şi noi ajunge la parastasul ce se servea la mănăstire. Luarăm haine negre şi mănuşi albe, ca să ne pomenim la mănăstire cu mănuşi negre şi haine albe. Colbul de-o şchioapă, de pe drum, răscolit de-atâtea mii de picioare, ne primenise a doua oară. Apropiindu-ne de curtea mănăstirii, un cor grozav de voci discordate, înlăcrămate şi tânguitoare, ne luă auzul. Zeci şi zeci de schilavi, de nenorociţi, înşiruiţi pe amândouă părţile drumului, mai cu seamă ruteni, te făceau să-ţi astupi ochii şi urechile şi, dându-le ceva pomană, o luai îngrozit înainte, să nu mai auzi şi să nu mai vezi atâta nefericire. Mă mir foarte mult cum li s-a permis acestora să se aşeze tocmai acolo, pe unde avea să treacă toată lumea!… Nu s-a găsit un loc mai retras ceva?

*

1 Putna manastire 1

*

Intrând în curte, uiţi repede tabloul de mai înainte. Tabloul miilor de românaşi, care mişunau în toate părţile, cu pieptarele lor de piele cu blană, cu pălăriile cu păreţi îndoiţi în sus, cu pletele negre, care le bat umerii laţi, şi cu ochii vioi plini de viaţă, e de toată frumseţea. Îi privesc cu respect şi admiraţiune: sunt urmaşii vitejilor Marelui Ştefan! Mă apropii de sfânta biserică din mijlocul spaţioasei curţi, de biserica în care-şi doarme somnul veşniciei Ştefan cel Mare. Mă apropii cu pietate, cu evlavie rară, cum îşi apropie creştinul buzele de lingura cu sfânta cuminecătură, cum trebuie să se apropie fiecare român de un lăcaş de două ori sfânt: sfânt, ca lăcaş dumnezeiesc, şi sfânt, ca lăcaş de odihnă al celui mal mare Domn român.

*

Nu-i modru de-a intra omeneşte. Aranjeorii zbiară răguşiţi, oamenii se-ndeasă, ghiontuiţi şi striviţi. Nimenea nu vrea să se depărteze, înainte de-a săruta piatra „Sfântului mormânt”. Eu încă eram dintre aceştia. M-am vârât, dar, în vârtej. Ce-o mai fost, apoi nu-mi mai pot da seama curat. Ştiu atât că, după o jumă­tate de oră bună de presat straşnic, m-am pomenit în tinda bisericii, fără să fi făcut un pas măcar; şi după altă jumătate de oră şi mai bună de adevărată inchiziţie spaniolă, din care ma-am pomenit cu un cap mai mare decum eram, m-am trezit în a doua încăpere a bisericii. Mai era una, cea de la altar, unde era şi mormântul, dar nu-mi mai permiteau oasele şi atletul din uşă ca să răzbat mai departe. Am mulţumit lui Dumnezeu c-am ajuns până aici, fără să-mi dau sufletul, şi m-am retras la o parte din vârtejul din dreapta uşii. Nu vedeam nimic, ce e drept, din cele ce se petreceau la altar, dar auzeam tot. Auzeam vocea blândă a preoţilor şi răspunsul teologilor, care cântau în cor, voci late şi puternice, dar lipsite de fineţe, care dă şi o gingăşie oareşicare cântării. Care striga mai tare, acela plăcea mai mult, după cât am observat. Uitându-mă împrejur,observai că aci nu e înmormântat Ştefan singur, ci mai are vreo zece tovarăşi: episcopi, domnitori şi membri de-ai caselor domnitoare române.

*

La spatele meu, auzii un oftat adânc, stors că de un rău ascuns. Mă întorc. Era un ţăran, în genunchi, care, cu faţa plină de lacrimi, săruta lespedea plină de ţarină a bisericii, bolborosind dintre buzele-i tremurătoare o rugăciune fierbinte către Cel de Sus, că l-a învrednicit şi pe el, păcătosul, de a vedea acest praznic mare şi această sfântă biserică. Îmi dădură lacrimile. Binecuvântat fie numele Tău, Doamne, din neam în neam, că popor de aur ne-ai dat nouă, nevrednicilor, gândii în mine. Vârtejul de-odată amuţeşte, descleştându-se în părţi şi făcând loc celor ce veneau dinspre altar. În frunte, mergea corul teologilor, după care urma Î. P. S. Mitropolitul Repta, cu sistema sa. Ieşeau, ca să ocolească biserica.

Repta*

Mitropolitul, un bătrân simpatic, împarte binecuvântarea arhierească, în dreapta şi în stânga. Se zice că ar avea o inimă foarte românească, că ar fi însă prea timid faţă de cei mai mari. M-am folosit de ieşirea unei bune părţi a publicului din biserică şi m-am strecurat şi eu la mormântul lui Ştefan. Când s-a reîntors procesiunea, eram lângă grilajul mormântului, ascuns în dosul uriaşei cununi a regelui Carol; cu gândul pierdut în vremurile apuse, încununate de aureola Marelui Ştefan, cu ochii pironiţi la locul lui de odihnă, încordându-se să străbată parcă prin lespedea cea groasă, şi cu nepreţuita şi nemărginita mângâiere în suflet, de-a fi văzut, de a mă fi rugat şi de a fi vărsat o lacrimă, izvorâtă din adâncul inimii, la mormântul celui mai mare român, ce va fi cunoscut vreodată istoria. O mângâiere ca aceasta să nu o dai pentru o lume întreagă!

*

După terminarea serviciului divin, valurile mulţimii se puseră în mişcare, spre partea unde avea să-şi ţină dizertaţia prof. univ. Dimitrie Onciul. Cu multă pricepere şi cu multă căldură românească, înfăţişă profesorul Onciul figura măreaţă şi faptele şi mai măreţe ale Marelui Domnitor. Păcat, însă, că nu s-a căutat un loc mai potrivit, căci arşiţa dogoritoare a soarelui te topea pe picioare. După terminarea, dizertaţiei, domnii cel mari se duseră la banchet, iar noi – minorum gentium – cu biletul într-o mână şi cu pălăria în cealaltă, o luarăm spre baraca cea mare, a mulţimii. Poporul, pentru care se făcuseră barăci, pe coasta unui deal, se-ndreaptă într-acolo. 15-16 mii de oameni se zice c-ar fi fost la Putna. Multe noroade văzut-am şi eu, dar nu prea aveau ce să roadă. Arătat-am noi biletele, care te îndreptăţeau la mâncare, şi lui Stan, şi lui Bran, dar „papa” ca-n palmă. Abia ne-a şterpelit o cucoană – Dumnezeu s-o ţină! – nişte rămăşiţe de la alţii, cu care ne-am înşelat oleacă foamea.

Onciul Dimitrie*

Când s-au început vorbirile, s-a sculat toată lumea, ce era să facem? Ne-am sculat şi noi, cu biletele întregi şi cu maţele chiorăind. De vorbit s-a vorbit destul, chiar prea mult. Unii au bătut câmpii, scoţându-se mai mult pe sine la iveală, alţii au fost la locul lor: scurţi şi cu duh. A vorbit şi-o doamnă, mai bine nu vorbea! Cerinţa principală şi cea dintâi a vorbitorului, la astfel de ocaziuni sărbătoreşti, este să fii serios. Cel care, nici când spune cele mai serioase lucruri, nu poate fi serios, acela să şadă acasă sau să lase altora rolul de vorbitor.

*

Mai mult mi-a plăcut vorbirea macedoneanului şi-a ardeleanului de la Universitatea din Viena. Au vorbit din inimă şi la inimă. Am înţeles că ar mai fi vorbit şi domnul Dorimedont Popovici, poporului. Îmi pare rău că nu l-am auzit, fiindcă, după cât mi s-a spus, ar vorbi foarte bine. Mai ales, fiindcă e bucovinean, aş fi dorit să-l ascult. Asta e pare-mi-se tot ce s-a făcut, cu ocaziunea aceasta, pentru popor şi poate cele 2-3 pahare de vin, ce le-or fi băut unii.

*

Decursul serviciului divin – parastasul – lucru de căpetenie pentru popor, nu cred că l-a văzut vreun ţăran. N-a fost, oare, păcat să răpeşti atâtor mii de suflete, setoase şi dornice de mângâierea de a fi asistat, de a fi văzut şi auzit serviciul divin de la acest rar parastas?… Pe vremea aceea dumnezeiască, n-au putut oare ieşi preoţii în aer liber, să servească la auzul şi vederea tuturora?… Ce moment sublim ar fi fost, când 10.00 0 de creştini, la sunetul unor treascuri, ar fi îngenuncheat, deodată, înălţând, cu sufletul smerit, către slava cerului, un fierbinte „În veci, pomenirea lui!”. Moment înălţător, care s-ar fi încrustat în sufletul poporului pentru vecii vecilor! Şi, în locul băuturilor ce li s-au împărţit ţăranilor, nu era oare mai bine să i se fi dat o icoana şi-o istorie de-a lui Ştefan, pe care s-o citească şi s-o recitească fiilor şi nepoţilor de-acasă? În felul acesta, cred eu, sufletul lui Ştefan pătrundea mai adânc serbarea, putea avea rezultate mai trainice, mai dăinuitoare, nu momentane.

*

După terminarea vorbirilor, ne-am reîntors, din nou, la mănăstire, unde ne-am urcat în turnul făcut anume pentru clopotul dăruit mănă­stirii de însuşi întemeietorul ei, de Ştefan cel Mare. E un clopot masiv şi mare, numit „Buga”, pe care merită să-l vezi.

*

În drumul spre locuinţă, ne-a bătut la ochi un semn din creştetul unei coline învecinate. Ni se spuse că, după tradiţiune, de acolo ar fi tras, cu săgeata, Ştefan, în anul 1465, indicând astfel locul unde să se zidească altarul bisericii. În 1634, biserica a fost dărâmată de duşmani, dar mai târziu a fost iarăşi reclădită. Tot în drumul spre locuinţă, am fost martorul unei scene foarte înduioşătoare, din care am putut vedea ce inimă de aur au ţăranii bucovineni. Erau vreo cinci români, adunaţi în drum. Se vede că doi inşi se certaseră rău, gata-gata să se-ncaiere. Şi-au revenit, însă, oamenii în fire, căci tocmai când treceam pe acolo, unul da să apuce pe după gât pe celălalt, zicându-i, cu ochii plini de lacrimi: „Măi frate dragă, noi am venit aici la paradia a mare a lui Ştefan, şi-amu să ne certam ca ţiganii, să râdă lumea de noi?… Ne bate Ăl de Sus, măi frate!”… Şi, în momentul următor, erau îmbrăţişaţi, împreunându-şi lacrimile şi sărutându-se ca doi copii. Trebuie să te taie lacrimile, văzând atâta inimă!

*

Ajunşi la locuinţă, am stat, multă vreme, în cumpănă: să plecăm sau să ne lăsăm, până a doua zi?… Şi, după ce am cântărit noi bine şi motivele pro, şi contra, a rămas pe-a mea: să nu plecăm decât a doua zi. Trei tovarăşi mai nedisciplinabili însă, neţinând seamă de votul majorităţii, au tulit-o la gară. Spuneau că-s sătui de flămânzeală şi de călătorit după meşii trenurilor. Noi, cei rămaşi, ne-am mai înmulţit, în timpul acesta, cu unul, cu un bun prietin din Bucureşti, om cu un singur cusur: să nu-l fi întrebat de-i place brânza sau ba, că era în stare să-ţi scoată ochii, încolo, să-l pui la rouă, aşa suflet de om.

*

Ne-am dus şi noi la gară, să ne zgăurăm la plecarea trenului şi să ne luăm adio de la tovarăşii dezertori. Ne părea rău, pe de o parte, că se răznesc de noi, şi bine, pe de alta, căci nu aveam în odaia jidanului decât trei paturi şi şapte persoane, câte eram, ce dracul era să facem peste noapte?… Când am văzut, însă, potopul de lume de la gară, căci nu erau numai cei care veniseră cu noi, dinspre Hatna-Hadikfalva, ci şi cei care veniseră de pe linia de către Cernăuţi, atunci, zic, ne păli mila şi începurăm a-i capacita să rămână, punându-le în vedere fel şi fel de distracţii, dar toată truda ne-a fost mazăre pe părete; ei, nu şi nu! Văzând, în sfârşit, că nu-i chip de-ai mai îndupleca să-şi cârnească vorba, le-am strâns mâna şi ne-am întors la tartanul nost, oprindu-ne, din când, în când, să ascultăm huietul înfundat al noroadelor nerăbdătoare. Acasă, am ajuns cu o falcă în cer şi cu alta în pământ de flămânzi ce eram. Da mănâncă, Tănasă, când nu-i nimic pe masă! Noroc cu fratele Tiberiu, care avusese ascunsă în geantă o cutie zdravănă de sardine şi cu mult hulita gazdă, căreia încă i se făcuse milă, dându-ne niţel lapte, pe care doamna B. iute şi de grabă îl prefăcuse într-o ciocolată admirabilă. Ciocolată găsisem la un sfârnar de jidan din Putna. De săturat? Ce să te saturi, cu atâta golişte în tine! Dar vorba e că ne-am omenit noi bine, aşa, de jumătate. În decursul cinei, ne-am revizuit, încă o dată marşruta călătoriei şi, acceptând principiul că, în decursul călătoriei de plăcere, nu-i bine să te ţii de programe, ne-am întors marşruta pe dos, hotărându-ne să mergem, a doua zi, la Straja, şi ca, de aici, încolo, să nu mai luăm hotărâri cu săptămâni înainte, ci în fiecare zi să stabilim numai şi numai programa zilei ce urmează. După această cuminte decizie, am tras, apoi, până a doua zi, un pui de somn, numai ca acela!

Straja Dimitrie Dan*

Ce bine ne-a părut, dimineaţa, că n-am avut, seara, mai mult de mâncare, să ne încărcăm stomacul! I-am luat, cel puţin, hasna somnului. După ce ne-am deşteptat, ne-am troscănit un piculeţ încheieturile, întinzându-ne care mai de care, ca după un somn dulce tihnit. Apoi, am început a ne îmbrăca, colea… domneşte, cu răgaz, nemaiavând cuvinte de laudă pentru hotărârea luată decuseară; căci, dacă ne ţineam de marşrută, trebuia să ne sculăm cu noaptea-n cap şi să alergăm până la Carlsberg, ca să prindem trenul. Am trimis, apoi, să ne caute o trăsură pentru Straja. Până atunci, ne-am adunat hodoroabelele, am dejunat, tot din mila gazdei, şi-am chemat pe jidanca, să ne tragem socoteala. Multe păcăleli am mai mâncat şi noi, dar ca atunci, mai rar! Noi, de convingerea că odăile ne sunt deja plătite, din fondurile religionare, i-am dat câte o coroană de cap, plus costul laptelui, ca recompensă pentru atenţiune şi bună voinţă. Când colo… ne spune jidanca ruptales că la ea au fost angajate 3 paturi, cu câte 2 florini, prin urmare ea are să capete 6 florini pentru odaie, nota bene: pentru o noapte.

*

Cam scumpă odihnă în paturi jidoveşti! Dar ce era să facem? Am plătit, căci, vorba birtaşului din Suceava, „numai o dată-s 400 de ani de la moartea lui Ştefan”. Şi eram tare bucuroşi, şi aşa, venindu-ne în minte cazul celor doi domni din Bucureşti, cu poziţie înaltă, care, negăsind, în seara precedentă, nici o locuinţă, au fost siliţi să doarmă în trăsură, iar dimineaţa, neavând ce să mănânce, au muls vaca, pe care o văzuseră legată de un car, şi aşa şi-au astâmpărat foamea.

*

Până ce avea să ne sosească cărăuşul, am luat-o, cu fratele Tiberiu, pe râu, în sus, să dăm de „Sihăstrie”. Îndrumaţi de rişte româncuţe, care coborau, în jos, am şi ajuns repede. E o odăiţă, în forma unei bisericuţe, săpată cu dalta în stâncă, de cine ştie ce sihastru fără lucru şi ocupaţiune mai rentabilă. Mult trebuie c-a ciocănit, până ce-a scobit-o, bietul! Când ne-am reîntors, trăsura era la poartă, în formă de căruţă hodoroagă, cu un proţap cât pe colea… gol pe de-o parte, iar pe de cealaltă, cu o şarlă de cal, cu şoldurile ieşite, încât îţi puteai anina pălăria de ele. Nu se găsise alta căruţă, necum trăsuri, erau toate duse cu oaspeţi. Stăpânul căruţei era un chip de om să-l pui între ferestre; un exemplar dintre cei mai „prima” târtani, ce era să fie alta, bată-l Precesta să-l bată!, urduros, imos, rânced pe la nas, nespălat, nepieptănat şi mai ştie-l, dracul să îl ia. Ne-am pus la tocmeală. Se ţinea sus al dracului la preţ spurcăciunea –  „boi-l-ar cataroiul în greabăn, să-l loiască!”. Şi nu voia să mai lase o lescaie măcar, spunându-ne că l-au chemat atâţia şi atâţia şi că, dacă ne convine, bine, dacă nu, pleacă. Ne-am învoit, ce naiba să facem?… Vedeam noi că, acum, „cu Ştefan”, nu-i de a te mai târgui. Fiecare se foloseşte de ocaziune de a-ţi lua preţuri întreite. Dar iarăşi, vorba „dumnealui”, din Suceava: „Numai o dată-s 400 de ani de la moartea lui Ştefan!”. Ne-am exprimat, apoi, nedumerirea, de-o să ne рoată duce gloaba pe toţi sau ba. Jidanul, parcă l-am fi călcat pe ochiul de găină: „Mă rog, mă rog.,, iau io pe barb-al meu!”. Încăiera-s-ar cânii de ea, gândeam în mine. „Dache nhu dhuce io pune la Straja, se nhu platheşte nimic!”.

*

– Dar dacă ne laşi în mijlocul drumului, să ştii că eşti al dracului!

— Mă rog, mă rog!…

*

Nu mai era de filozofat, dacă voiam să nu rămânem în Putna. Ne-am încărcat bagajul, noi peste el, şi, în trosniturile încheieturilor că­ruţei, haida-hai, haida-hai!… Am uitat să spun că, la Straja, fuseserăm invitaţi de părintele de acolo, Dimitrie Dan, la care se dusese, în presară, şi domnul profesor Iorga, cu doamna. Adică, la drept vorbind, erau invitaţi domnul şi doamna B., cu care se cunoşteau mai de demult, eu şi cu fratele Tiberiu am mers la legău, pe lângă dânşii. De primiţi, însă, tot aşa de bine am fost primiţi şi noi.

*

Cât a ţinut drumul până în Straja, am dus-o într-un haz Nu se mai isprăveau glumele, făcute pe socoteala „fercheşului nost birjar”. Dar, de pe partea lui, puteam să ne dăm de-a hapta-n cap, că nu ne cresta. Se ciormonia cu şarla lui, să nu-l dea de ruşine. Şi se ţinea şerparul de gloabă!… Numai la un râu, au avut oleacă de pricină. Se oprise boala oblu-n mijlocul râului. Şi nici cu hăis, nici cu cea!… Ne împăcaserăm, deja, cu ideea că trebuie să ne desculţăm şi s-o luăm, prin râu, cu ghetele de-a umărul, şi tocmai eram gata de-a o face când, după o opinteala răsunătoare, îi succese bietului dobitoc să ne urnească din loc, trecându-ne pe malul celălalt, îndemnat de loviturile căzăceşti ale lui Salamon, de pe care turuiau sudorile ca de pe-o streaşină. Norocul lui, căci eram hotărâţi să-i radem barba, pe garanţia căreia ne luase la plecare, şi să-l botezăm, aşa, mai în glumă, mai în serios, colea, în râu.

*

De aici, până în Straja, am mers, ce e drept, mai încet, dar mai sigur, căci nu mai erau nici hopuri, nici râuri de trecut, şi, în preajma prânzului, sosirăm în curtea Sfinţiei Sale. Câtă bucurie la oamenii aceştia, când ne-au văzut! Şi se vedea din faţă că nu e prefăcută, ci izvorâtă din inimă. Nu ştiau cum să-şi mai manifesteze bucuria, cum să ne mai bineventeze. Când a sosit, apoi şi domnul profesor Iorga, cu doamna, care erau duşi prin sat, bucuria şi-a ajuns culmea. Am avut fericirea să cunosc, aici, o casă românească, cum nu prea sunt în Bucovina, cu o bibliotecă românească frumoasă, cu ziare şi reviste literare româneşti, şi de o ospitalitate rară.

*

Iorga Trei cuvantari de Gh. I. Bratianu

*

Domnul Dimitrie Dan, de altcum, e membru corespondent al Academiei Române de la Bucureşti şi scriitor de valoare în Bucovina. Tot aici, am mai avut fericirea să cunosc şi pe domnul Iorga. Din scrieri, îl cunoşteam de mult, din văzute încă, dar nu-l cunoşteam ca om de societate. Mi-l închipuiam om ursuz, închis, veşnic ocupat cu probleme ştiinţifice şi la adică… Am găsit tocmai contrarul: Raritate de om vesel, comunicativ şi plăcut în societate. E în stare să distreze, singur, zile întregi, societatea în care să află, dacă-i convine societatea şi se simte bine în sânul el. Şi nu cu palavre, cu mofturi şi cu fleacuri! Ci cu lucruri pline de duh, de măduvă, cu observări care scânteiază de un spirit înalt şi puternic şi care denotă un capital imens de cunoştinţe, o privire ageră, care pătrunde până în măruntaiele lucrurilor şi un spirit de observaţie rar. Şi toate acestea se răsfrâng prin prisma celei mai rari sincerităţi. O sinceritate care nu prea cunoaşte consideraţiuni.

*

Multă vreme, ne-a fost neexplicabilă posibilitatea dezvoltării unei activităţi atât de îmbelşugate ca a domnului Iorga. Şi poate şi azi mi-ar fi neexplicabilă, dacă nu i-aş fi ascultat, odată, cursul de la Universitate. Eram în Bucureşti, acum nu ştiu câţi ani, şi, neterminându-se încă cursurile de la Universitate, dornic şi cu mare sete m-am dus să ascult şi eu pe câţiva profesori, care îmi erau cunoscuţi deja, din scrierile lor. Cel dintâi, la care m-am dus, a fost profesorul Iorga. Dumnealui obişnuieşte a-şi ţine cursul 2 ore neîntrerupte. Vorbea tocmai despre relaţiile lui Mihai Viteazul cu Ştefan Báthory. Un lucru care mă interesa şi pe mine. Şi a vorbit omul acesta, în decurs de 2 ore, fără să facă pauză de o minută, fără să repete o singură frază, fără să se oprească vreodată, să-şi caute cuvântul potrivit, a vorbit, sincer vorbind, un… volumaş întreg. Şi o singură notiţă nu a avut înaintea sa. Şi a vorbit atât de frumos şi de cald, încât nu mi-aş mai fi luat ochii din gura lui, zile întregi. Atunci mi-am explicat cum e în stare omul acesta să şi scrie atâta. Memoria şi izvorul de cunoştinţe îi sunt atât de bogate şi îmbelşugate, încât îi lipseşte timpul fizic, ca să poată pune pe hârtie tot cât îl poate produce creierul. Nu pot trece mai departe, înainte de a mai scoate la iveală o însuşire nobilă şi foarte rară, în ziua de azi: desconsiderarea arginţilor. După ce scrisese „Istoria Cantacuzineştilor”, domnul Cantacuzino voia să-i dea, într-un plic, o sumă mai mare de parale, drept recunoştinţă. Domnul Iorga, însă, deşi e om sărac, a refuzat să primească paralele. La observarea domnului Cantacuzino, apoi, ca suma aceasta să nu o considere ca o plată pentru opera scrisă, ci mai mult ca o recunoştinţă şi din mulţumire din partea dumisale, domnul Iorga i-ar fi răspuns:

*

– Pentru mine, e destulă mulţumire că aţi avut încrederea de mi-aţi pus arhiva dumneavoastră la dispoziţie.

– Dumneavoastră sunteţi o fire rară şi neobişnuită, zice domnul Cantacuzino.

– Da, domnule Cantacuzino, sunt o fire neobişnuită!, a răspuns dl Iorga.

*

Şi-a luat, apoi, pălăria, a salutat şi a ieşit. Alta. Cine citeşte „Sămănătorul”, regulat, a putut observa că fiecare număr e scris, pe jumătate, cel puţin, de domnul Iorga. Afară de aceea, corectura întreagă a fiecărui număr o face numai el, singur, căci, după cum a zis însuşi, „tot ceea ce se publică, cu numele meu, trebuie să treacă prin mâna mea”. Şi ştiţi ce ia de la „Sâmănătorul”, în schimbul acestei munci!… Nici o para chioară! Tot venitul l-a cedat celorlalţi colaboratori. Altul, cu volumele scrise, până acum, de domnia sa, ar fi milionar; dânsul e om sărac. Sărac, dar cinstit! Şi asta-i mare vorbă, în ziua de azi. Îmi descopăr capul înaintea unui astfel de om, rugându-mă Celui de Sus să îi dea posibilitatea să rupă încă multe sute de perechi de papuci, pe pământul acesta, fiindcă talentul ce i l-a hărăzit nu a rămas ascuns, ci va rămânea însutit şi înmiit generaţiunilor viitoare.

*

După prânz, am dat o raită prin sat, cercetând o casă ţărănească şi jocul flăcăilor. Casa consta din 3 încăperi. Intrai în tindă, având, în stânga, camera de dormit, cu cuptorul de pâine, iar în dreapta, casa cea mare, cu un pat încărcat cu perine şi haine de pat (oghiale), care se ridicau aproape până în plafonul de grinzi, dichisit, ici-colea, cu busuioc. Jur-împrejur, sunt cuiere, de care sunt agăţate căni şi cănicioaie de pământ. Ferestrele mici sunt jumătăţite de fiare cu căngi. Lângă vatră, e răzimată o puşcă sistem „crînca”. Caracteristica femeii române de pretutindeni, curăţenia, o observi şi aici.

*

Jocul m-a lăsat mai puţin mulţumit. Te ia la ochi un lucru cam neestetic: aproape toate fetele erau desculţe. Jocurile, încă, au fost monotone şi flăcăii muţi. Nu am auzit o singură chiuitură. Mi-a plăcut, totuşi, de un flăcăiaş mai curăţel. S-a hotărât să joace şi el. Înainte de a pune mâna pe fată, însă şi-a ţinut de o sfântă datorinţă să se oţelească. Şi unde nu trânteşte un scuipat în palmă şi, frecându-l cu gravitate, parcă avea să se apuce de cine ştie ce lucru mare! A prins, apoi, fata, ameninţându-o, întruna, să-i strivească golanele.

*

Mi-a bătut la ochi, nu numai aici, ci peste tot în Bucovina, uimirea cu care se uitau ţăranii la noi, văzându-ne îmbrăcaţi domneşte şi vorbind româneşte. Sunt obişnuiţi să audă, din gura domnilor, numai vorbă străină, nemţească. Cărturarii lor sunt „români cu buze nemţeşti – în legea ungurească! Şi-am mai observat un lucru foarte dureros, în Bucovina. Am observat o prăpastie grozavă între clasele sociale; între domni şi între ţărănime. De aceea şi e ţăranul atât de umil, slugarnic chiar, căci domnii îşi ţin de sub demnitatea lor de a se coborî la popor, afară de cazul când au lipsă să-l exploateze, şi ţi se ia în nume de rău să te amesteci printre ţărani şi să stai cu ei de vorbă, după cum mi-a spus un teolog, fiu de ţăran. Ţăranul bucovinean e aproape cu totul desconsiderat. Nu se face nimic pentru el, pentru a-l ridica din starea umilă, în care se află, pentru a-i dezvolta încrederea în sine, ambiţiunea şi conştiinţa valorii sale ca popor.

*

În timpul cât am petrecut în Bucovina, am avut ocaziune să vorbesc şi cu o domnişoara de acolo. Locuieşte la sat. Am întrebar-o cu ce-şi petrece, mai mult, vremea la sat şi dacă se face, pe acolo, câte o petrecere. Mi-a spus că nu se face şi că la petreceri merg la oraş.

*

– Nu aveţi dumneavoastră şcoală în sat?

– Ba da.

– Numai cu un învăţător?

– Ba sunt mai mulţi.

– Şi nu aranjează aceştia, cu şcoala, nici o petrecere?

– Ba da.

– Atunci, tot aveţi, şi în sat, câte-o petrecere!

– Cine va merge la astfel de petreceri!

– Pentru ce nu?

– Fiindcă învăţătorii n-au decât câte 3-4 clase gimnaziale… Cine să-şi petreacă cu ei? Noi nu mergem decât la petrecerile academicilor!

*

Când i-am spus, apoi, că, pe la noi, merg domnişoarele şi domnii cu „diplome academice” nu numai la petrecerile învăţătorilor, dar şi la petrecerile flăcăilor din sat şi joacă în rând cu ei, s-a uitat la mine cu ochi mari, cu mirare şi cu oareşicare dispreţ. Şi fumurile aceste aristocratice stupide, şi prăpastia cea mare dintre domni şi popor vor dăinui până atunci, până ce nu se va ridica din sânul poporului din opincă o pătură puternică de cărturari nenobili, nici cavaleri, nici baroni, os din osul poporului şi sânge din sângele lui; cărturari domni, cărora să nu le fie ruşine a întinde mâna „mojicului”, a şedea cu el la o masă, a sta cu el de vorbă, a lua parte la petrecerile şi la năcazurile lui, la bucuriile şi durerile lui, domni cu durere de inimă pentru el, care, luând conducerea în mână, să lucreze din răsputeri şi cu tragere de inimă pentru ridicarea şi cultivarea bietului popor.

*

A doua zi, dimineaţa, la 4 ore, eram hotărâţi să ne cărăuşim mai departe. Dar iarăşi ne-am făcut socoteala fără birtaş. Gazda casei ne-a denegat şi trăsură şi tot până a doua zi, la 4 ore după amiază. Zadarnică ne-a fost toată oratoria. N-a ajutat nimic: nici motive binecuvântate. A trebuit să ne dăm plainici. Am mâncat, dar şi-am băut, mai departe, încă 12 ore; căci aşa e obiceiul la casa aceasta creştinească: să n-ai timp de răsuflat. Nu se isprăvea una şi venea cealaltă. Rău nu ne părea nouă, nu-i vorbă, mai ales după postul de la Putna, dar vorba ceea, ce-i prea mult nu-i sănătos, şi băgai de seamă că, de-o mai merge aşa, o să dau cinstea pe ruşine. Mi se înţepeniseră fălcile de-atâta măciniş şi pântecele îmi era tanana. Şi, dacă vă veţi mai abate careva pe la părintele Dan din Straja, să ştiţi, să nu vă duceţi numai cu o gură şi cu un stomac, căci lăsaţi oamenii foarte nemulţumiţi, cum i-am lăsat noi, pe lângă toată bunăvoinţa de a le face cât mai mare pagubă.

*

La ora statornicită de stăpânul casei, de dictatorul nostru, în fine, am plecat. La gară am fost transportaţi, în două rate, tot de trăsura domnului Dan. Apoi, cu obiceiul general în Bucovina de a te săruta, şi la întâlnire, şi la despărţire, ori de câte ori te-ai întâlni şi despărţi pe zi, ne-am despărţit. Am auzit că, de exemplu, profesorii universitari, pe toţi studenţii câţi merg de le fac vizită, îi sărută. Tot aşa şi mitropolitul. Am plecat cu dorinţa de-ar da Dumnezeu Bucovinei cât mai mulţi oameni ca domnul şi ca doamna Dan.

*

Bucovineni Radauti 1

*

Până în Rădăuţi am călătorit cu toţii. Aici, însă, am pierdut pe domnul şi doamna Iorga, care au rămas aici, voind să cerceteze biserica cu mormintele voievozilor. Noi, ceştilalţi, am luat-o mai departe, năzuind spre Vatra Dornei. Dar, fiind rău informaţi de mersul trecutului, am fost siliţi să ne facem, la Hatna, calea întoarsă, luând-o către Suceava, cu gândul să dormim aici, până a doua zi, şi să facem drumul spre Dorna, ziua. Aşa am ajuns, apoi, pe la 8 ore, în Suceava, dormind încă o noapte în patul în care credeam că nu o să mai dorm în vecii vecilor. De astă-dată, am dormit mai bine, fără parfumul de usturoi, din rândul trecut. A doua zi, fiindcă trenul pleca numai pe la 10 ore şi jumătate, am avut vreme, cu fratele Tiberiu, să mergem şi noi, să vizităm biserica Mirăuţilor şi ruinele cetăţii, pe care, cu ocaziunea primei noastre petreceri în Suceava, le-am văzut numai din depărtare. Ne-am pus într-o trăsură, dimpreună cu amabilul nostru Cicerone, cu dl Cioloca, îndreptându-ne mai întâi spre biserica Mirăuţilor.

*

Biserica aceasta a fost edificată înainte de anul 1400 şi aici se încoronau voievozii. De la 1409, a fost catedrală metropolitană. Azi e cu totul renovată (ca şi Cetatea, ca şi biserica mănăstirii Sfântului Ioan, care tocmai se renova, de către arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, pe bani procuraţi de el – n. n.) şi e singurul lucru care nu m-a lăsat deziluzionat în Suceava. E de toată frumuseţea, stai cu gura căscată. Biserici mai sunt multe în Suceava. Afară de biserica Sf. Gheorghe (a mănăstirii Sfântul Ioan – n. n.), întemeiată la anul 1522, locul de păstrare al Sfântului Ioan cel Nou, al patronului Bucovinei, moaşte cumpărate de principele Alexandru I cel Bun şi transportate la Suceava, în anul 1402, mai sunt bisericile Sfântul Ioan, a Sfâmtului Nicolae, biserica armenească, numită „Zamka”, apoi biserica Sfântului Dumitru, întemeiată de Ştefan cel Mare, la anul 1475 (era din lemn, iar pe locul ei a durat Petru Rareş biserica ştiută – n. n.).

*

Suceava e, de altcum, al doilea oraş din Bucovina; zace pe malul drept al râului cu acelaşi nume. Are o populaţiune peste 12.000. Se zice că s-ar fi întemeiat, deja, prin secolul al 12-lea. O tradiţiune îl aminteşte chiar pe Dragoş, ca întemeietor. După mutarea episcopiei romano-catolice, din Siret, la Bacău, întemeie Alexandru cel Bun, la anul 1401, o episcopie la Suceava, care, cu 8 ani mai în urmă, deveni mitropolie, căreia îi fu subordonată şi episcopia din Rădăuţi, întemeiată cam pe acelaşi timp. De la anul 1388-1564, a fost Suceava reşedinţa principilor moldoveni, care o înfrumuseţară cu multe edificii pompoase, cum a fost şi cetatea, întemeiată cam pe la anul 1390, ale cărei ruine se văd până în ziua de azi. Ruinele acestea ale unei epoci de glorie am mers să le vizităm, după ce am cercetat biserica Mirăuţilor. Sunt aşezate pe o colină. Vreme îndelungată au cărat, de aici, locuitorii Sucevei piatră şi cioplită şi necioplită, de şi-au edificat case, până ce n-a atras un profesor neamţ (arhitectul Romstorfer – n. n.) atenţiunea oamenilor asupri însemnătăţii acestor ruine, că apoi s-a interzis căratul pietrelor de acolo şi s-au început săpăturile.

*

Mai toată împărţeala cetăţii de odinioară se poate recunoaşte, iar pietrele enorme, cioplite, păstrate parte pe la boltituri, parte pe la porţi, arată şi azi vizitatorului ruinelor soliditatea cu care a fost ridicat acest colos de zidire. Cornorarele păstrate, cu diferite podoabe în piatră, între care nu lipseşte, mai niciodată, Sfânta Cruce, arată gustul întemeietorilor De la anul 1564, de când s-a mutat reşedinţa principilor şi mitropolia la Iaşi, Suceava, odinioară atât de înfloritoare, a mers tot pe povârnişul decadenţei. Te podidesc lacrimile, când te cugeti ce fost, ce e, şi de cine e locuită capitala lui Ştefan cel Mare. Şi ţi se revoltă sufletul, când vezi că nici atâta inimă şi consideraţiune n-a avut, la 1775, Austria, ca se cedeze Moldovei petecul acesta de loc, cu monumente istorice atât de însemnate pentru neamul românesc! Graniţa României trece tocmai pe lângă Suceava şi, dacă se ceda, atunci, şi acest loc românilor, azi desigur că avea altă înfăţişare Suceava.

*

Reîntorşi la mănăstire, ne-am luat bagajul şi, strângând mâna iubitului nostru Cicerone, care atâtea servicii nepreţuite ne-a făcut, am luat-o, cu trăsura, la Iţcani, şi, de-aici, cu trenul, la Hatna. Dedaţi cu învălmăşeală mare, cu împinsături si cu îmboldituri, ne părea călătoria monotonă de tot, acum. Hatna e la o înălţime de 294 metri de la suprafaţa mării. Trenul, care o coteşte, de aici, la stânga, parcurgând partea sudică a Bucovinei, datează numai de la anul 1888. Până în anul acesta, prin cea mai frumoasă parte a Bucovinei nu se putea călători decât cu trăsura, pe drumul de ţară, ce duce, de la Iţcani, spre apus, către Transilvania. Abia în anul 1886 se apucă Societatea pe acţiuni „Bukowinaer Lokalbahnen” de construirea liniei ferate Hatna-Câmpulung, în lungime de 67 km, care, apoi, în 1 mai 1888, fuse predată circulaţiei. Continuarea liniei, până la Vatra Dornei, a rămas, multă vreme, numai dorinţă, din cauza cheltuielilor şi a piedicilor mari, care trebuiau delăturate. Abia la anul 1899 se apucă, iarăşi, aceeaşi societate de realizarea acestei dorinţe, continuând construirea liniei, până la Valea Putnei, care se deschide, apoi, la începutul anului 1901. Vatra Dornei, însă, numai la 28 octombrie 1902 vede, pentru prima dată, trenul.

*

De la Hatna, trenul o ia, peste râul Suceava, traversat de un pod de fier, cu 7 arcuri şi de-o lungime de 263 m. Ajungi, apoi, în valea râului Soloneţ, tăind cu trenul pământuri foarte roditoare, până la Kaczyka (Cacica – n. n.) cea drăguţă, aşezată într-o căldare frumoasă, înconjurată, jur-împrejur, de păduri. Acestei localităţi îi dă importanţă bogăţia de sare. Ocnele de aici prevăd aproape întreaga Bucovină cu sare. De la staţiunea Kaczyka, care zace la înălţimea de 375 metri, urcă trenul necontenit până la Strigoaia, care se află la o înălţime de 528 metri. Aici e cumpăna apei şi, de aici, încolo, trenul coboară întruna, până în valea râului Moldova. De la Strigoaia, mai parcurgem, în jos, 6 km şi ajungem, apoi, în Păltinoasa, care se află deja cu 70 metri mai jos ca Strigoaia. De aici, încolo, rămân singur, deoarece ceilalţi tovarăşi, fiind invitaţi aici, la nişte neamuri, au trebuit să rămână până a doua zi, având să ne întâlnim, a doua zi, seara, în Vatra Dornei.

*

Din Păltinoasa, am mers cale de 33 km, de-a lungul râului Moldova. De aici încep pădurile imense, cea mai mare parte proprietatea Fondurilor religionare greco-ortodoxe. Aproape la fiecare staţiune de tren, e câte unul sau mai multe fierăstraie, care despică în scânduri buştenii plutiţi pe râurile laterale. De la Păltinoasa, ajungi în Gura Humorului, care, în anul 1899, a ars aproape cu desăvârşire, dar care, în scurtă vreme, s-a re-edificat mai frumos faţă de cum era şi care, cu împrejurimile sale pitoreşti, cu aerul înviorător şi limpede de munte şi cu râul Moldova, care ofere băi reci plăcute, atrage mulţi oaspeţi, peste vară. De la Hatna, până la Câmpulung, treci peste 14 poduri mai mari, dintre care abia vreo 4 sunt de fier, celelalte de lemn.

*

Din Gura Humorului, ajungi în Vama, de unde se ramifică o linie mai scurtă (21 km) spre nord-vest. La 4 km depărtare de Vama, la Eisenau (Prisaca Dornei – n. n.) aşa se strâmtează valea prin care trece acum trenul şi drumul de ţară, încât a trebuit lărgită mult, cu săpături foarte costisitoare. În curând se lărgeşte, însă, valea din nou, străjuită de un şir de munţi încoronaţi de cele mai înalte piscuri ale Bucovinei, ca Rarăul (1648 m) şi Giumalăul (1859 m), care, partea cea mai mare a anului, e acoperit cu zăpadă. După o cale de 12 km de la Vama, dai de Câmpulung, la o înălţime de 621 m, de unde iarăşi urcând întruna, ajungi la Pojorâta (686 m). De aici, trenul parcurge o vale împădurită de toată frumseţea, până la Valea Putna (825 m). La înălţimea de 951 metri, urmează un tunel, de o lungime de 1622 metri. Mai mult de 2 ani şi jumătate s-a lucrat neîntrerupt la acest tunel, care a costat la vreo 2 milioane coroane. După părăsirea acestui tunel, ajungi în ţinutul Bistriţei Aurii, deschizându-ţi-se o privelişte fermecătoare, plină de variaţiune. Începi, totodată, coborâşul spre Iacobeni, cea mai admirabilă parte din acest drum. O panoramă dumnezeiască, amestecată însă cu fiori reci. De câte ori te uiţi în vale, de pe culmea muntelui, pe unde merge trenul, te furnică prin şira spinării şi te iau ameţeli. Iacobenii zac la înălţimea de 823 metri şi sunt bogaţi în mine de metale şi în izvoare tămăduitoare cu conţinutul de pucioasă; acestea sunt proprietatea Fondurilor religionare greco-ortodoxe.

*

Din Iacobeni, până la Vatra Dornei, iarăşi cobori, întruna, pe o linie de 12 km. Ajungând în Vatra Dornei (baia), rămâi frapat de gara cea frumuşică şi scârbit de-atâta jidovime, care, de altcum, la toate gările de pe linia aceasta te întâmpină cu faţă obraznică şi toaletă zângălită. Sunt aceleaşi feţe ca şi-n Suceava, dar într-o ediţie ceva mai mâzgălită, mai năclăită: când le zăreşti, să le trăsneşti. Gazdă mi-a fost jupânul Iacob Hönigsberg, arendaşul Hotelului Comunal. Hotelul e frumos şi nou. Nu e rău şi nici prea scump. Auzisem adeseori de Vatra Dornei, ca de un loc însemnat de industrie de lemne şi, mai ales, ca de o localitate bogată în izvoare tămă­duitoare, pe care mulţi o numesc „Franzesbadul răsăritului”. De aceea, curios de ce-o fi şi cum o fi, cât ce am ajuns la fapte, m-am spălat repede şi am ieşit pe-afară. Mai aveam încă o oră şi jumătate, până să însereze.

*

1 Vatra Dornei panorama

*

Foarte plăcut m-au surprins instalaţiunile moderne şi noi ale locului de cură, ca „Kurhotel”-ul, „Badehaus”-ul şi, mai ales, „Kurhaus”-ul, ridicate şi înzestrate toate după cele mai noi cerinţe, cu mari speze din partea Fondului religionar greco-ortodox din Bucovina. Opt izvoare sunt cu totul, dintre care cel mai frumos împodobit e „Izvorul Fallenhayn”, izvoare la care aleargă mulţi nefericiţi, să caute apa tămăduirii. Multe lucruri frumoase sunt aci şi, cu toate acestea, plângea sufletul din mine, văzând atâta stup de jidovime. Am colindat orăşelul, şi cruciş, şi curmeziş, să dau de vreo firma românească. Abia am aflat două: a unui medic: Dr. Gheorghe Spânul, şi a unui neguţător, Constantin Nanu, aruncat aici de valurile vieţii tocmai din Tilişca, de lângă Selişte; încolo: Pischel Goldschläger Sure Goldhammer, Chaim Lang, Schmiel Itzig, Schmale Lang, Moische Harth, Jakob Тоkауer, Salamon Pächt (numele care au puit mai multe lichele) şi-o duhoare de usturoi, să iei lumea-n cap. În zadar a strigat, în lumea românească, nefericitul Eminescu: „Din Boian în Vatra-Dornii / A umplut omida cornii / Şi străinul te tot paşte / De nu te mai poţi cunoaşte”, căci soarta bietului român n-a înduioşat pe nimenea. Mâncatu-i şi azi, poate şi mai rău ca atunci, de rele şi de lichele.

*

1 Vatra Dornei Baile Noi

*

A doua zi, mi-au sosit tovarăşii, de la Păltinoasa, şi a treia zi, dimineaţa, ne-am pus într-o birjă şi-am luat-o, peste Măgura, la Bistriţa. Şi de n-ar fi jupânul Pächt pretutindeni, să-ţi scoată ochii cu urdorile lui, cu perciunii şi cu barba-i neţesălată şi inomisu-i decor: murdăria de-un deget, ai zice ferice de locuitorii acestor ţinuturi. Cât am mers, de-a lungul Dornei, a fost răcoare şi bine. După ce am început urcuşul, a început şi dogoreala. Primul popas scurt l-am făcut la Poiana Ştampi, unde am luat câte un lapte şi caii, câte o troacă de apă. Franzoale (cornuri) ne cumpăraserăm din Dorna. Pentru toate eventualităţile, am comandat şi nişte ouă fierte, căci altceva nu era de căpătat în cârciuma aceasta din drum, pe care le-am luat cu noi, pe drum.

*

Şi, Doamne, bine ne-au mai prins, în Vârful Tihuţei, unde nu e decât o cârciumă greţoasă şi unde a trebuit să stăm vreo două ore, ca să se odihnească caii. Ajuns în culmile Măgurei, mi-am întors, încă o dată, privirile înlăcrimate spre mândra Bucovină, având în fundul panoramei plină de vrajă muntele Ineu, care se înalţă în văzduh ca un protest uriaş contra omidelor bietului popor român. Şi cum stăteam aşa, aiurit, cu ochii duşi în fundul zării, părea că aud o voce de pe lumea cealaltă, spintecând văzduhul, spre mormântul din Putna: „Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta! / Las’ Arhimandritului / Toată grija schitului. / Clopotele să le tragă, / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă, / Doar s-a-ndura Dumnezeu / Ca să-ţi mântui neamul tău!”.

*

Ajunşi în vârful Tihuţei, intrăm în cârciumă, să îmbucăm ceva. Când colo… să ne lovească guta! Erau trei târtani, mult mai spurcaţi ca celălalt, ucigă-i sfânta cruce, să-i ucidă! Doi bărbaţi şi o femeie. Unul era legat, peste fălci, de nu se vedeau decât doi ochi blioşdiţi şi-un nas ardeiat şi bobotit. Ea, fără gene, fără sprâncene, cu spumă pe la gură. Celalalt, cu scrofule plesnite pe la gât. Şi toţi trei, jumătate râncezi, jumătate mucezi: să nu le mănânci nici nuca din mână. No, amu pofteşte şi te înfruptă cu de-ale mâncării!… Ne-am mâncat ouăle noastre, luate de la Poiana Ştampi, aşa, din picioare, am cerut o sticlă de bere, pe care am dat-o întreagă birjarului, i-am aruncat banii pe masă şi-am tăbărât pe trăsură. Scuturându-ne ca de friguri. Am dat, apoi, zor vizitiului şi, scuipând ca după ucigă-l toaca, am luat-o, în goană, devale. Numai de nu i-aş mai visa, că mă bagă în fras aceia! (Tamba, S., Impresiunii şi reflexiuni dintr-o călătorie, în Tribuna, anul VIII, nr. 174-188, 14/27 septembrie –  5/18 octombrie 1904).


1877, G. Baiulescu: Muzica la români

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

*

Despre muzica nostră naţională, până acum, au scris mai numai străinii; au scris unii artişti voiajori şi alţi câţiva călători erudiţi, care au trecut prin ţările locuite de români şi, în decursul scurtei lor petreceri, au avut uneori ocaziune de a auzi, esecutându-se, şi piese naţionale române. Dar scrierile lor nu pot aspira la titlul de studii speciale asupra muzicii noastre, că-ci nu cuprind decât nişte imresiuni, produse de ariile, de doinele şi de jocurile româneşti. Multe din cele ce se scriu despre muzica noastră sunt false şi ne-exacte, iar părerile diferiţilor scriitori diferă una de alta. Cu toate acestea, trebuie să constatăm că toţi afirmă, în unanimitate, că poporului român îi este înnăscut talentul muzical; toţi recunosc că instinctul muzical trebuie numărat între aptitudinile naţionale ale poporului român. Nici nu se pote presupune altfel despre un popor, căruia, cu drept cuvânt, i se zice că e poet din naştere. Între muzică şi poezie există o reciprocitate incontestabilă şi putem afirma că productele muzicale, ieşite din inima poporului, sunt de o frumseţe şi de o valoare tot atât de mare ca şi acele poezii neimitabile, care storc chiar admiraţiunea străinilor.

*

Pe lângă toate acestea, muzica noastră naţională n-a ajuns, până acum, la acel grad de dezvoltare, ca să potă fi pusă în linie cu muzica altor naţiuni culte; germenii ariilor şi dansurilor noastre poporale n-au ajuns încă la acel stadiu de evoluţiune, ca să se potă forma din ele un stil naţional; muzica profană, mai cu seamă cea instrumentală, la noi, nu s-a vulgarizat încă atât de mult, încât să o întâmpini deopotrivă în palat şi în colibă; naţiunea noastră, până acum, n-a fost norocoasă a produce un Palestrina, un Bach, un Mozart, un Beethoven ect. Toate acestea nu s-au făcut încă la noi, pentru că nu s-au putut face, pentru că poporul nostru a trăit în nişte împrejurări ca acelea, care stăvilesc orice dezvoltare, în sfera minţii şi a inimii. Secole de sclavie, şirul cel lung de suferinţe, la care a fost condamnat de soartă poporul nostru, jugul şi lanţurile străine, întunericul de sute de ani n-au permis româ­nilor să cultive artele. Artele şi ştiinţele nu pot respira decât în libertate; libertatea, însă, n-a fost partea poporului nostru; pacea şi bunăstare dau artelor acel avânt, care le duce la înflorire; dar, în trecut, poporul nostru numai după nume cunoştea pacea, numai din auzite ştia ce este, în lume, binele şi mulţămirea.

*

În ceea ce priveşte timpurile mai recente, trebuie să constatăm că, dacă muzica noastră naţională n-a realizat mai nici un progres însemnat, o parte din vină o poartă generaţiile de faţă. De când poziţiunea poporului român s-a mai îmbunătăţit, noi, pe terenul muzicii, am lucrat prea puţin şi nu ne-am nevoit, mai de loc, să reparăm strâmbătăţile din trecut. Timpurile grele au trecut şi, graţie puterii de vitalitate, ne-a succes a ne conserva cel puţin limba, caracterul si tradiţiunile naţionale. Cu începutul secolului al XIX-lea, a început a răsări, şi pentru noi, dulcele soare al libertăţii. Poziţiunea noastră mai favorabilă ne-a permis de-a apuca pe calea progresului. Eram, însă, foarte înapoiaţi, în tote direcţiunile culturii; aveam prea multe de făcut. Ne-am făcut luntre şi punte, spre a răspândi lumina şi învăţătura; ne-a succes a realiza progrese considerabile, în diferite ştiinţe şi chiar în arte. Puţinele urme de arhitectură, sculptură şi pictură, câte mai rămaseră pe pămîntul românesc, după atâtea furtuni, ca o scumpă moştenire de la străbuni, au fost şi sunt considerate ca lucruri de mare preţ. Ruinele, de pe lângă unele mănăstiri, tablourile, icoanele, săpăturile în lemn şi piatră, preţioasele odoare de metal, dăltuite şi gravate, stofele bogate, ţesăturile de tot felul etc., începură a fi căutate şi conservate ca nişte comori naţionale.

*

În timpurile mai din urmă, se înfiinţară, în Bucureşti şi în Iaşi, şcoli de bele-arte. Poezia poporală, la rândul ei, a fost apreciată după adevărata ei valore şi, cu un zel demn de toată lauda, se culeseră productele muzei ţărăneşti, care conţin atâtea reamintiri ale trecutului şi atâtea glorii naţionale. Numai muzica naţională, reprezentată prin duiosele melodii, moştenite de la străbuni, prin doinele ciobanilor, prin horele poporului, s-a lăsat în părăsire; mai nime nu şi-a bătut capul cu culegerea, cu conservarea şi cu perfecţionarea melodiilor din popor (apăruseseră, deja, culegerile de muzică naţională românească întocmite de J. Sulzer, J. A. Waschmann, F. Rouszitzki, K. Mikuli, medelnicerul I. Carp, G. Murray, K. Engels, Berdescu, Vulpian, E. Murgu etc. – n. n.) . Şi cât de scumpă este această comoră pentru noi! Cât de nereparabilă ar fi pierderea nepreţuitei comori! Şi pierderea se va întâmpla negreşit, dacă generaţiile de astăzi vor mai persista în nepăsarea şi neglijenţa lor. Poporul iubeşte peste măsură şi adoră toate ariile şi melodiile naţionale; ele sunt productele geniului său (nici vorbă, cântecele sunt produse lăutăreşti, multe hore purtând numele celor ce le-au compus: Chiciu, Traian, Iancu, Grigore, Batalan, etc. – n. n.) şi când le aude, el se simte răpit de farmec.

*

O melodia naţională deşteaptă în popor mai multe simţăminte, decât o arie străină, impresioneză cu mai multă tărie viia lui imaginaţie, produce în spiritul lui mai multe idei, îl entuziasmează în grad mai înalt, decât chiar cea mai frumoasă melodie, care nu e naţională.  „Melodiile doinei, pentru cine o înţelege – zice Vasile Alecsandri – sunt chiar plângerea duiosă a patriei noastre. Mărturisesc eu însumi, că, pentru mine, unele din melodiile româneşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume, cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duiosă, care-mi pătrunde inima de lacrimi”. Și nici că poate fi altfel. Ariile şi doinele noastre ne deplângeau vitrega soartă, atunci când poezia nu putea şi nu era în stare să o deplângă. Jalea şi melancolia este caracterul lor principal şi fiecare din ele respiră un ton elegiac. Chiar şi ariile de dans au, de regulă, o introducere jalnică şi misteriosă şi numai către sfârşit îşî capătă vioiciunea originală, ce le caracterizează (englezul Karl Engel, în istoria muzicii universale, susţinea, pe la 1860, că horele românilor, fiind alcătuite, de regulă, dintr-o singură temă muzicală, aceasta se repetă, dar din ce în ce mai vioi, mai repede şi mai avântat – n. n.). Dacă am voi să ne dăm seama despre cauzele acestui fenomen, ar trebui să studiem, cu de-amăruntul, natura întregii vieţi naţionale şi, mai ales, istoria trecutului, căci acele melodii stau în strânsă legătură cu împrejurările în care trăim şi cu multe întâmplări, al căror obiect au fost părinţii şi străbunii noştri. Şi ce-am făcut noi, până acum, pentru a conserva aceste scumpe mărgăritare, care au să servească drept bază la dezvoltarea unui adevărat stil naţional în muzică?

*

Suntem nevoiţi a constata că prea puţin am făcut. Conservatorii melodielor noastre naţionale sunt şi astăzi ţăranii din câmpie şi de la munte, păstorii, fetele în şezătoare şi, mai vârtos, lăutarii, reprezentanţii muzicii noastre lumeşti, atât instrumentală, cât şi vocală. Lor avem să le mulţămim dacă, până astăzi, nu s-au înstrăinat, cu totul, ariile noastre, dacă nu ni le-au răpit vecinii, spre a şi le apropia (o horă a călăraşilor moldoveni, care intrau în Oradea, pe la 1640, a fost preluată de unguri şi transformată în ceardaş, dar, spre norocul nostru, cronicarul maghiar a notat şi partitura horei moldoveneşti, şi pe cea a ceardaşului; şi sunt multe exemple de circulaţie multinaţională a cântecelor în răsăritul european – n. n.). Nu ştim, întrucât aceste melodii, puse sub un scut atât de nesigur, lăsate în grija lăutarilor nomazi (dar breslele de lăutari târgoveţi? – n. n.), îşi vor fi păstrat caracterul şi fizionomia lor originală; n-avem nici o garanţie că, în decursul timpului, nu s-au strecurat prin ele elemente străine („Cucuruz cu frunza-n sus” a rămas aidoma celui din tabulatura lui Joachim Schluter, din 1531; „Haiducii”, cântat în 1502, la Krakowia de lăutarii suceveni şi notat de Jan z Lublina, deşi a pierdut trei părţi, în varianta ulterioară, numită „Banul Mărăcine” şi încă una, în variantele târzii de „ardeleneşti” şi de „bătute ardeleneşti”, s-a conservat întocmai în părţile care s-au mai cântat – n. n.) . Vedem, însă, cu ochii că, de când s-au vulgarizat şi printre noi ariile străine, de atunci vechile noastre melodii au căzut în mare dispreţ, au început a fi uitate şi putem afirma cu siguranţă că, dacă vom mai continua, încă vreo câtva timp, a fi indiferenţi, trezindu-ne, mai târziu, nu vom mai avea ce culege.

*

Ne-au lipsit, până acum, componiştii indigeni şi români – factor principal pentru dezvoltarea artei muzicale la orice popor – care să esploateze comorile ce le posedăm şi să ne arate valoarea melodiilor noastre. Iată din ce cauză muzica noastră naţională este, încă şi astăzi, desconsiderată sau rău apreciată de noi înşine, iar străinilor mai deloc nu e cunoscută. Componiştii indigeni şi români ar avea misiunea de-a culege ariile noastre poporale, de a le conserva, apărându-le de orice influienţă străină (teorie păguboasă, contrazisă violent de Karl Engels, autorul primei istorii universale a muzicilor naţionale – n. n.); ei ar fi chemaţi a studia caracterul cântecelor şi dansurilor noastre; ei ar putea, apoi, după ce vor fi pătruns spiritul muzicii noastre, să adauge numărul existent al ariilor poporale, prin compoziţii proprii (de la această iniţiativă, mai ales astăzi, a început decadenţa folclorului – n. n.), care să servească drept modele pe terenul artei muzicale. Ei, în fine, ar fi în stare să creeze un stil naţional în muzica noastră. Observăm, însă, că o astfel de misiune nu vor putea s-o împlinească, decât nişte componişti talentaţi şi studiaţi, care să ştie a ne prezenta ariile culese în transcripţiuni fidele, fără a le denatura şi fără a le altera caracterul original, prin elemente străine. Dacă ne uităm la alte popoare, care posedă o muzică dezvoltată, ne încredinţăm că o misiune ca aceasta au luat-o asupraşi componiştii cei mai erudiţi şi mai geniali. Tot aşa va trebui să se întâmple şi la noi. Ar fi o daună nereparabilă, dacă melodiile, prin care poporul îşi exprimă tot ce simte în inima sa, ar cădea în nişte mâini ne-apte, care le-ar lipsi de proprietatea lor naţională şi le-ar altera caracterul original!

*

Astăzi, muzica noastră e lăsată mai cu totul în grija străinilor. Puţinele posturi, înfiinţate pentru dezvoltarea artei muzicale, sunt ocupate de componişti străini. Aceştia sunt autorii puţinelor caiete de melodii poporale, ce au ieşit de sub presă, în decursul celor două decenii din urmă, însă, durere!, aceste colecţiuni nu au pentru noi nici o valoare, ba din contra, compromit muzica noastră naţională în ochii străinilor. Ele sunt întocmite de nişte componişti de a doua mână, care, din cauza lipsei de studiu, nu exprimă, în transcripţiunile lor, adevăratul caracter al melodiilor noastre, nu represintă melodiile astfel, după cum s-au improvizat de geniul poporului. Au mai ieşit, apoi, de sub presă, unele melodii româneşti, care au pretenţiunea de a fi compoziţiuni originale, în adevăratul stil naţional; în realitate, însă, ele nu sunt decât nişte melodii cunoscute, împrumutate de la popor şi denaturate prin adausurile respectivilor compozitori. Fireşte că un atare material nu poate să aibă nici o valore pentru muzica noastră.

*

Singur, domnul Berdescu, după părerea nostră, are meritul de a fi lucrat pe nişte baze mai solide. Domnul Berdescu ne oferă, în colecţiunile sale, ariile şi horele naţionale tocmai aşa cum le-a aflat la popor. Aceasta este, deocamdată, misiunea componiştilor noştri, până când ne va succede să avem, şi în specialitatea aceasta, corifei. Din nenorocire, însă, domnul Berdescu a rămas izolat şi n-a aflat imitatori la o lucrare atât de vastă. Ariile poporale româneşti sunt foarte numeroase şi câte s-au cules, până acum, constitue numai o minimă parte din mulţimea cea nemărginită. Mai observăm, apoi, şi aceea că ariile publicate, până acum, sunt culese numai din unele ţinuturi ale României; iar ariile poporale din Transilvania, Bucovina (le culesese Karol Mikuli – n. n.), Maramureş şi din Banat nu sunt încă deloc exploatate. Forma, ritmul şi caracterul ariilor şi danturilor diferă mult, după locuri; prin urmare, trebuie să se facă asupra lor un studiu îndelungat şi conştiincios; dar, spre acest scop, se recere un număr considerabil de componişti, un număr proporţionat cu întinderea lucrării.

*

La alte naţiuni, biserica a produs un mare număr de componişti celebri, care, pe lângă muzica bisericească, au cultivat şi pe cea profană şi au contribuit mult la dezvoltarea ei. Capii bisericii îşi ţineau de o sfântă datoria de-a purta grijă de această artă; multe persoane bisericeşti se ocupau, cu predilecţiune, cu studiul muzicii şi multe dintre dânsele s-au distins şi s-au ilustrat prin compoziţii proprii. Odinioară, maeştrii cei mai renumiţi în cânt şi în compoziţii erau monahi din diferite mănăstiri ale Italiei. După ce s-a introdus, în secolul al VI-lea, cântecul coral în biserică, se înmulţiră şi şcolile de muzică; multe din ele ajunseră la renume europen şi produseră nişte componişti, care s-au făcut nemuritori prin operele lor, de caracter atât religios, cât şi profan. Nu este aci locul de-a arăta influenţa bisericii asupra muzicii profane la diferitele popoare. Ne mărginim a spune că istoria muzicii constată că, dacă italienii şi, mai cu deosebire, germanii posedă, astăzi, o muzică atât de dezvoltată, apoi aceasta au să o mulţămească, în prima linie, bisericii.

*

Şi la noi, muzica vocală face parte esenţială din serviciul divin şi, de când am adoptat creştinismul, ea s-a cultivat mereu în bisericele noastre. Cu toate acestea, biserica n-a avut, la noi, acea influienţă binefăcătoare ca aiurea, n-a putut produce componişti, care să contribue la crearea unui stil naţional. Din contră, putem afirma că, la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.

*

Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influienţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii. În loc de-a introduce, în biserică, sistemul muzicii occidentale, noi am adoptat sistemul grecesc, greoi şi confuz, cu mulţimea „glasurilor” şi semnelor; am adoptat o muzică străină, care, având de bază un sistem primitiv şi defectuos, nu poate ajunge la un grad mai înalt de dezvoltare. Nenorocirea mai mare a fost, apoi, că această muzică s-a răspândit printre români cu o rapiditate neaşteptată şi a început a fi studiată, cu un zel demn de lucruri mai bune. Ne putem câştiga o ideie lămurită despre rapiditatea cu care s-a vulgarizat, la noi, muzica grecească, dacă vom arunca o privire peste scrierile ce trateză despre această muzică.

*

În catalogul bibliografic român, publicat de domnul Jarcu, aflăm numai trei scrieri despre muzica europeană modernă; iar despre psaltichie se găsesc scrieri cu mult mai numeroase, în mai multe volume şi în mai multe ediţiuni. Există cărţi, care se ocupă cu teoria psaltichiei, cu baza teoretică şi practică a muzicii greceşti; există, apoi, Anastasimatar, Irmologion, Anthologion, Cherovico-chmonicar, Parisimier, Catavasier, Privighiar, Teoreticon, Docsastar ect. În România şi Moldova, ba chiar şi în unele părţi din Transilvania, mai nu vei găsi cântăreţi bisericeşti care să nu cunoască psaltichie şi papadichie. Între asemeni împrejurări, nu mai încape nici o îndoială că multe proprietăţi şi înfrumuseţări, multe gorgoane şi tonuri nazale au trecut, din psaltichia grecească, în muzica noastră naţională.

*

Din cele zise rezultă că biserica, la alte popoare, a produs componişti şi a înfiinţat şcoli de muzică, înainte de-a exista conservatoare; la noi, însă, ea n-a contribuit întru nimic la ameliorarea muzicii naţionale. În România, s-a cultivat psaltichia grecească, iar pe unde aceasta n-a putut străbate, pe acolo muzica bisericească se află într-o stare cu totul dezolată.

*

O altă instituţiune, care ne-ar fi putut da componişti, sunt conservatoarele de muzică. Astfel de institute, în timpurile mai recente, s-au înfiinţat şi la români, înţelegem în România, căci prin celelalte provincii nu se găsesc şi nu se vor găsi, curând, mijloace băneşti pentru aşa-ceva. În România, avem două conservatoare de muzică, unul în Bucureşti, altul în Iaşi. Nu ştim, însă, din ce cauze acele institute n-au putut să răspundă, până acum, aşteptărilor noastre. A cui e vina? A organizării? A profesorilor? A elevilor? La aceste întrebări nu putem răspunde; ţinem, însă, a constata că, până acum, nu cunoaştem încă nici un componist ieşit din conservatoarele române, care să fi devenit cunoscut în cercuri mai mari, prin compoziţii originale, fie în muzica vocală, fie în cea instrumentală; nu cunoştem nici măcar un singur elev, care să fi devenit cunoscut şi în afară ca virtuos pe vreun instrument. Dar dacă nici biserica n-a făcut nimic pentru muzică, dacă conservatoarele încă n-au dobândit rezultatele dorite, apoi de s-ar fi găsit măcar nişte particulari, care să se fi consacrat studiului muzical, cu propriile lor mijloace Mulţi ar fi putut s-o facă, dar n-au făcut-o.

*

După ce am recunoscut, deci, pe de o parte, lipsa de componişti, iar pe de altă parte, importanţa şi necesitatea lor pentru prosperarea artei muzicale, să începem a lucra, cu tot dinadinsul, ca să astupăm lacunele şi să înlăturăm neajunsurile. Să ne opintim, din toate puterile, şi pe terenul muzical, ca să înzestrăm şi această specialitate cu nişte reprezentanţi, de care să ne putem mândri în ochii străinilor. Să ne gândim, zi şi noapte, la modul cum am putea ajunge la acest scop.

*

În următoarele, ne vom exprima unele păreri, în privinţa măsurilor ce ar trebui luate, spre a da, pe viitor, muzicii noastre un avânt mai îmbucurător. În toate statele civilizate, guvernele îşi ţin de o sacră datorie de-a proteja ştiinţele şi artele. În toate ţările, cultivarea muzicii se consideră ca o afacere a statului. Statul poartă spezele instrucţiunii muzicale, el susţine conservatoarele, el înlesnesce perfecţionarea elevilor talentaţi, în fiecare an se distribuiesc, pretutindeni, între artiştii şi componiştii care au dat probe de capacitate şi iscusinţă, remuneraţiuni şi ajutoare, spre a-i încuraja şi spre a le uşura subzistenţa. Aşteptăm, şi din partea guvernelor din România ca, pe viitor, să arate mai multă îngrijire pentru muzică. Ar fi de dorit ca statul să mai reorganiseze sălile de muzică din Bucureşti şi Iaşi şi să mai completeze învăţământul. Ar face prea bine regimul, dacă pe elevii mai talentaţi, care au absolvit cursul la conservatoarele române, i-ar trimite în străinătate, ca să se perfecţioneze, pe deplin, în specialitatea căreia s-au devotat. Astfel de persoane s-ar putea aplica, apoi, cu puteri noi, la respectivele institute din ţară. În chipul acesta, s-ar forma, în curând, astfel de bărbaţi, care să fie capabili a ne crea o artă naţională.

*

Pentru noi, ceşti de dincoace de Carpaţi, progresul, pe terenul muzical, este mult mai dificil. Pe de-o parte, ne lipsesc, mai cu totul, mijloacele, pe de altă parte, nici gustul pentru muzică nu e destul de dezvoltat. În fine, la noi, dacă s-ar găsi tineri talentaţi, care să aibă mijloacele şi să îmbrăţişeze, cu plăcere, această specialitate, totuşi temerea că nu vor avea unde să se aplice i-ar abate de pe anevoiosul drum al artei. Acest obstacol s-ar putea înlătura, dacă biserica, în prima linie, iar apoi diferitele asociaţii, societăţi şi fundaţii ce le avem, şi-ar da tot concursul lor, spre a servi sublimei arte muzicale. Mă voi explica în puţine cuvinte.

*

Avem, în Transilvania, două mitropolii cu seminare teologice şi cu institute pedagogice; avem, în Oradea-Mare, în Arad şi Caransebeş, câte o episcopie, împreunată, iarăşi, cu seminar teologic şi cu institut pedagogic. Avem, în fine, şi în Bucovina o mitropolie, precum şi aceleaşi institute de care vorbim. Acestor instituţiuni si celor din fruntea lor le este încredinţat cultul şi ameliorarea muzicii religioase. Acestor instituţiuni le este impusă o înaltă şi grea misiune. Teologii şi pedagogii, după terminarea învăţăturilor seminariale, devin preoţi şi învăţători prin sate; ca atare, ei au chemarea nu numai de-a fi nişte conservatori ai muzicii religioase, ci şi de-a lăţi, şi în popor, gustul pentru muzică, de-a învăţa tinerimea şcolară să cânte nu numai cântări bisericeşti, ci şi profane. Se poate, deci, pretinde, cu tot dreptul, ca, în institutele de pe lângă mitropoliile şi episcopiile noastre, muzica să se cultive mai mult decât aiurea, ca să se dea mai multă importanţă studiului muzical. Într-adevăr, şi aflăm acest studiu figurând în planul de învăţământ.

*

Dacă privim, însă, lucrul mai de aproape, ne convingem că numai în Bucovina studiul muzicii se tratează astfel, cum trebuie tratat; la celelalte seminare, el sau că nu figurează, decât cu numele, în planul de învăţământ, sau, apoi, se tratează în mod foarte rudimentar. Dacă, până acum, autorităţile bisericii noastre nu şi-au prea bătut capul să îndrepteze acest defect, apoi, de aci, înainte, trebuie să o facă. Mitropoliile şi episcopiile noastre ar putea destina câte o bursă sau două pe seama tinerilor cu talente muzicale, trimiţându-i pe la conservatoare. Asemeni stipendiaţi, ar avea să ocupe, apoi, postul de muzică la seminare şi de directori ai corulilor, pe la bisericile catedrale. Ei ar lucra pentru ameliorarea muzicii religioase, contribuind, totodată, şi la dezvoltarea muzicii naţionale profane. În linia a doua, apelăm la diferitele asociaţii, societăţi şi fundaţii, înfiinţate pentru înaintarea culturii poporului, şi le rugăm să destineze şi ele măcar câte un singur stipendiu în favoarea muzicii.

*

Necesitatea de oameni speciali în musică e destul de simţită şi în afară de seminarii. Avem, bunăoară, câteva gimnazii, dar nici acelea nu sunt prevăzute toate cu profesori de muzică. Oare, din astfel de profesori, n-ar putea să iasă, cu timpul, buni componişti, dacă ei vor fi avut fericirea de a-şi face studiile pe la cele mai de frunte conservatoare?

*

În fine, ar fi de dorit ca, pretutindeni, să se introducă instrucţiunea muzicală prin şcoli şi să se formeze, în toate părţile, coruri şi societăţi filarmonice, cu scop de a răspândi, pin popor, gustul pentru muzică. Arta muzicală contribuie foarte mult la înnobilarea inimii şi stă, prin urmare, în raporturi strânse şi intime cu educaţia, atât a individilor, cât şi a naţiunilor întregi. Italienii au muzică dezvoltată, fiindcă, dintre toate naţiunile, ei sunt mai dotaţi cu facultăţi muzicale. Chiar şi la poporul de rând afli un interes pentru muzică şi o predilecţie, care te pun în uimire. Dovadă despre aceasta sunt cântecele armonioase ale gondolierilor. În cetăţile din Italia, în Florenţa, Roma, Bologna, peste tot în cetăţile mai mici, coriştii teatrelor sunt, în mare parte, lucrători, care, după ce şi-au terminat munca de peste zi, se duc de cântă pe scenă, cu voce sonoră, cu pronuncţe deschisă, cu intonaţie justă, cu simţământ şi cu accentul cuvenit.

*

Pe la mijlocul lui decembrie, când începe, în teatru, sezonul de iarnă, nu vei vedea ţăran cu stare , care să nu facă drum, de câteva mile, până la oraşul din vecinătate, spre a auzi vreo operă nouă. Între astfel de împrejurări, nu e nicidecum de mirat dacă, la italien, muzica a ajuns la un grad de dezvoltare atât de înalt.

*

Poporul german nu e dotat cu facultăţi muzicale, ca cel italian. Asupra germanului n-a înfluienţat cerul de miazăzi, căruia i se atribuie superioritatea italianului; germanul, din contra, a trăit într-o climă cu mult mai aspră decât alte popoare. Cu toate acestea, muzica germană a ajuns la un grad de dezvoltare atât de înalt, încât a întrecut pe cea italiană, ba putem zice că germanii au devenit chiar maeştri italienilor în arta muzicală, mai ales în compoziţie. Acest fenomen e uşor de explicat. Succesele italienilor trebuie privite ca un rezultat al înaltelor facultăţi cu care i-a înzestrat natura. Succesele germanilor sunt fructul educaţiei şi al studiului. Reformatorul Luther iubea cu patimă muzica. El cunoştea cu temei această artă şi, când a reorganizat instrucţiunea în şcolile germane din statele reformate, a introdus studiul muzicii vocale ca obiect de învăţământ prin toate institutele. Muzica vocală se învaţă, de 800 de ani, în şcolile luterane, prin toate oraşele şi prin toate satele. Iată pentru ce mai fiecare german din ţinuturile nordice este muzicant. Apoi, dintre atâţi muzicanţi, nu era nicidecum prea cu anevoie să iasă nişte componişti ca Bach, Beethoven etc. Să imităm şi noi pe germani; să introducem, prin şcoli, muzica şi să înfiinţăm, pretutindeni, societăţ filarmonice. Făcând aşa, vom observa, în scurt timp, că se produce şi la noi o mişcare generală în favoarea muzicii. Poporul român, din a cărui inimă au ieşit dulcile melodii ale doinelor şi horelor, e foarte dotat pentru muzică; dacă, pe lângă dispoziţiile fireşti, vom mai adăuga şi instrucţiunea, apoi putem fi siguri că vom obţine mari rezultate. În curând, vom avea mulţumirea de a ne pune, şi pe terenul muzical, alături cu alte naţiuni culte (Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94).


Pagina 48 din 113« Prima...102030...4647484950...607080...Ultima »