ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 40

1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevii

1855 noiembrie 9 GAZETA TRANSILVANIEI

*

Corespondenţă de lângă apa Sucevii, 22 octombrie 1855. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă.

*

Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor. Şoarecii ni se înmulţiră ca mai nici odinioară, aceştia ne mistuie de-a gata produsele adunate la economie, fără a ne mai cere bună învoire ori a ne da vreo socoteală.

*

Pe la noi, se sună în vorbe ceva şi despre luarea Nicolaevului, poate fi şi aceasta chiar, deşi era a se apăra de chiar Imperatorul Alexandru (dar nu e).

*

Despre rezistenţa ce o fac inamicii progresului, ai civilizaţiunii şi culturii în contra şi asupra aprobării şi întăririi profesorilor dintre mireni la acum realizatul gimnaziu din târgul Neamţului sper că vei primi, cât mai timpuriu, înştiinţare mai clară şi mai detaliată. Aceia, adică, vor ca profesorii acelui gimnaziu să fie aleşi numai dintre teologii patriei, nu şi dintre mireni, fără a mai considera Dumnealor, de o parte, aceea că scopul creşterii şi cultivării în acest gimnaziu nu este numai de a produce şi a renaşte preoţi şi călugări, căci pentru atari persoane s-au înfiinţat şi se înfiinţează, în lăuntrul sfintei mănăstiri, seminar, ci scopul este patriotic comun, şi de alta aceea că, de-ar fi Dumnealor bine împintenaţi, nici că ar putea a produce, pe băncile consiliului şcolar, teologi moldoveni capabili şi calificaţi, care să fie demni de a susţine cenzura ori examenul acelui consiliu, spre a putea corespunde scopului cuprins în programa acelui gimnaziu.

*

Noi credem că rezistenţa aceasta nu e manifestată atât în contra profesorilor mireni, cât chiar asupra Eminenţei Sale stareţului Dionisie şi în contra frumoaselor sale tendinţe şi dorinţe patriotice. Eminenţa Sa e tare determinat ca să se facă ceea ce cere de la dânsul patria, sfânta mănăstire şi, prin consecinţa spiritului veacului, sau, de nu poate, să-şi ceară demisia. Deie Dumnezeu ca şi aici să triumfe dreptatea, întocmai ca la Crimeea şi în Orient, fie şi cu amuţirea inamicilor culturii şi ai civilizaţiunii patriotice / J. M. (Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349).


Emanoil Bucuţa: La huţuli, între Suceava şi Ceremuş

Seletin - foro: Krepler

Seletin – foro: Krepler

*

Una din vechile mele dorinţe se îndeplineşte astăzi. E o dimineaţă de iulie, în Seletin, şi mă pregătesc să pătrund în Ţara Huţulilor. Încă dinaintea războiului, când mă bătea gândul să urc, dinspre Câmpulungul românesc, spre Şipotele Sucevei, eram pe aceleaşi drumuri. Pornisem, de ieri, de la Falcău, cu marile lui fierăstraie. De aici şi de la Brodina vecină, oamenii aceştia ai muntelui, de limbă ruteană şi de obârşie tainică, încep să fie întâlniţi. De la Seletin, am intrat în apele lor şi, de-acum, până la înaltele hotare ale Poloniei, ei sunt singurii locuitori. Limba românească e aproape nefolositoare. Evreii înşişi, de faţă pretutindeni, nu ştiu decât idiş, germana şi ruteana. Am însă tovarăşi buni şi mă încred în norocul drumeţului.

*

Plecăm cu o trăsură, care abia trece podul destul de şubred de peste Suceava, şi se opreşte. Caii trebuie potcoviţi. Ai fiorul unei expediţii cu greutăţi şi primejdii. E vorba, deocamdată, de întâii şapte, opt kilometri, cu urcuş mai mult lin, care să ne ducă peste cumpăna apelor, din valea Sucevei, în valea Putilei, şi de la Seletin, la Plosca. Vizitiul îşi are însă socotelile lui. Pe capră, avea un oaspe tăcut. Peste geamantanul puternic stă un mănunchi de beţe de deosebite grosimi şi de lungime asemenea. La o privire mai de aproape, se văd a fi bucăţi de coadă de undiţă. Merge la pescuit păstrăvi. Şade încovoiat, în nişte haine pestriţe, şi se uită pe sub pălărie. Trăsura hurducă uşor. Făgaşele sunt uscate şi tari.

*

Eu în­treb ceva despre locuri, la care vecinul meu nu se pricepe să răspundă şi, deodată, celălalt vorbeşte el, fără să se întoarcă, într-o româneasca desăvârşită. Şi, de atunci, nu s-a mai oprit. Întâmplarea îl pusese acolo, ca să ne călăuzească nu numai peste şosele şi prin sate, ci şi prin sufletele oamenilor. Era un doctor în filosofie din Sârghieni, care se întorcea acasă. Fusese ales cel mai vrednic, dar fără să ştim nici unul, de portar al ţării şi minunilor huţule.

*

Biserica din Plosca - foto Krepler

Biserica din Plosca – foto Krepler

*

De departe, de la câţiva kilometri, încep să se vadă cele trei turle ale bisericii din Plosca. Peste câteva zile, aveam să le privesc la fel, de cealaltă parte, mici ca trei crini din altă lume, coborând călare de pe Maximeţ, pe drumul de creste de la graniţa poloneză. Care şi telegi, încărcate greu, ne vin în cale şi se duc. Suntem în ţara celor mai buni lemnari, oameni de pădure şi de înălţimi, fraţi cu cei din Maramureş şi din Pocuţia, până la Goralii de la celălalt capăt al Carpaţilor slavi, la Zakopane. Tăietori de păduri, fierăstrari, cărăuşi, plutaşi, toată lumea trăieşte, pe aici, numai din lemn. Trăiesc şi cârciumile, care sunt înfipte bine, la toate răscrucile; am văzut una, unde, ascultând fără să par, am descoperit că se ţine în ele o listă mai sigură de suprafaţa parchetelor în exploatare şi de metrii cubi lăsaţi pe apă sau plecaţi cu trenul, decât în registrele fiscului sau ale asociaţiei patronale pentru asigurarea de accidente a muncitorilor.

*

Cârciumarul se pune la îndemâna agenţilor acestor servicii, ca să facă o discretă treabă de delaţiune, în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare. Trăiesc şi drumurile şi mor din acelaşi negoţ. Şoseaua e bătută şi măcinată necon­tenit. Exploatarea e undeva, în munte, iar fierăstraiele, tocmai la Seletin. În zilele împărăţiei, valea ar fi fost ca în palmă. De drag te duceai pe jos, din valea Sucevei, în valea Putilei, fără teamă de ploaie şi de noroi. Acum să te fereşti de vreme vrăjmaşă, că, dacă eşti cu vreun vehicul, nu mai ieşi, iar dacă umbli apostoleşte, îţi rogi moartea.

*

Ascultam şi mă uitam neîncrezător la norii de deasupra. Bura, numai câteodată, ca şi cum vântul ar fi adus din altă parte umezeala. Nici nu visam ce-avea să însemne întoarcerea. Şi am mai auzit multe alte şi amestecate lucruri, de la doctorul în filosofie de la Sârghieni. Pământul cel cu sălaşe risipite, rupt de şuvoaie şi, la o parte, de picioarele oamenilor, se lumina de o lumină dinăuntru. Organizarea din Bucovina de miazănoapte lipseşte aici, deşi oarecare expediţii de încercare se fac. Cărturarii sunt puţini pentru că şcoala, de obicei, pe munteni nu-i ispiteşte, şi-apoi, în această lume străină, mai e dată şi în limba Statului. Din părţile Putilei a ieşit, de altminteri, unul din cei mai mari poeţi huţuli ai întregii rutenimi, ori pe unde trăieşte risipită.

*

Ţara Huţulilor - harta austriacă

Ţara Huţulilor – harta austriacă

*

Ceea ce s-a scris despre înrâurirea română asupra huţulilor n-ar fi întemeiat. Mai curând contrariul s-ar putea rezema pe dovezi de crezare. Populaţia cea dintâi, pe văile şi câmpiile dimprejur, de care vorbeşte Herodot şi vorbeşte Strabo, sciţiilor şi triburile călătoare, nu erau decât slavi, românii ar fi mult mai de pe urmă. Ce pot să însemne cu­vinte huţule ca vatră, brânză şi chiar chieptar? Împrumuturi de la români? Pentru atâtea rădăcina se păstrează neguroasă şi nimeni nu poate jura că ele nu vin dintr-o co­moară foarte de demult, bun al adevăratei populaţii autoh­tone…

*

Vorbeşte, domnule doctor! Ţine-te în pas cu argumen­tele mele şi gâtuie-le cu degete zgârcite naţionaliste! Ştiu, acum, şi după ştiri am venit. În cadrul de brazi şi de pâraie nebune de-acasă, de la ele, chiar ce-mi era cunoscut capătă un nou înţeles. Vorbeşte mai departe, domnule doctor!

*

Peisaj huţul - foto Krepler

Peisaj huţul – foto Krepler

Coborâm pe Putila. Râul e mic, repede şi foarte limpede. Uneori, fie că-şi scobeşte în trepte prăpăstioase albia, fie că şoseaua nu-l urmează, valea se face, alături, atât de adâncă, încât dă ameţeli. Podurile au fost rupte de năvala primăverii, iar drumul mâncat până în stânca. Trebuie să trecem de-a dreptul prin apă şi să apucăm pieptiş pe pârtii ale întâmplării. Din dreapta şi din stânga vin vâlcele. Pla­iurile sunt curate. Numai câte un pâlc întunecat s-a mai păstrat pe-o şea. Toporul şi fierăstrăul au trecut golind. Casele sunt înăuntru, în mijlocul moşiei închise în gardul pieziş huţul, ca să nu-l sufle vânturile, odată, întreg şi să-l răstoarne. Ceva din ţara şi obiceiurile moţilor te întâm­pină şi aici, dar parcă singurătatea e şi mai mare, pe când natura mai blândă. Piatra e rară. Înălţimile abia se avântă până la 1.400 de metri. Şoseaua noastră, din marginea Putilei, e la 900.

*

De opt ani, doctorul n-a mai deschis nici o carte de specialitatea lui, care m-aş prinde că e istoria. N-a mai deschis de inimă rea, ceea ce înseamnă că era mai puţin om de ştiinţă şi mai mult altceva, lucru pe care va ajunge să ni-l spună ca o ameninţare, tot în felul lui, obosit şi zâmbitor. Po­vesteşte de profesorii universitari ai fostului regim, mari savanţi şi gata să rămână, dar siliţi să plece. Lui însuşi ca­riera universitară i-a fost închisă.

*

– Aici era un stăvilar. S-a dărâmat şi nu l-a mai dres nimeni. Am luat beţele astea, numai că peştele s-a prăpădit. ÎI omoară cu cartuşe oameni în uniformă, la care nu te-ai aş­tepta. Pe locurile pe care le vedeţi am crescut. Uite, colo, în munte, pădurea mea. Ne apropiem. Casa părintească e într-un orăşel bucovinean din marginea ţării, dar n-am dreptul să profesez în el. Sunt minoritar şi trebuie să trec dincolo, în Moldova. De acolo vin.

*

Cuvântul fusese rostit. Călătorisem, cu toate hotărârile mele, altele de la pornire, sub această zodie politică. Aş fi fost nedrept să-i cer călătorului ceva din înduioşarea mea, înaintea ţării, care se arăta nouă după colţuri, se ascuţea într-un ţugui şi se întindea leneşă într-o poiană, se scălda glumeaţă într-o revărsare de soare şi se încrunta cu tunete, pe sub codru. El îşi avea gândurile lui. Ţinea scaun de ju­decată fără milă. Căuta la toate, aproape bolnav, numai strâmbătatea. Vrea să fie şi să rămână minoritar. Nimic n-ar fi fost în stare să-l îmbuneze, necum să-l întoarcă. Ier­tarea şi îngăduinţa trebuie că le avea şi el, dar le îndrepta către alte slăbiciuni, sau către slăbiciunile altora. Fiecare ne împlineam propria lege. Pe când eu însă îl înţelegeam, el nici atât, şi mai ales atât nu-şi îngăduia. Poate că, privindu-se ca în stare de apărare, i-ar fi fost şi mai greu. Ajunsesem Ia Putila.

*

Lăsăm trăsura. Până la Ceremuş, tot să mai fie vreo douăzeci de kilometri. Ziua e frumoasă şi, decât să spar­gem mereu apa cu roţile şi s-o clăbucim cu copitele cailor, mai bine s-o trecem pe punţi legănate, dintr-un singur buştean sau s-o sărim din piatră în piatră. Drumeţului îi şade bine cu drumul. Dealurile se rotunjesc de o parte şi de alta. Locul se lărgeşte uneori, ca să se strângă aproape în chei, mai încolo. Şoseaua sau poteca se zăpăceşte şi trece, de două, trei ori, gârla, aproape în acelaşi loc şi parcă fără rost. Apoi toate se aştern depărtărilor liniştite. Având în faţă munţii, eşti pornit să crezi că urci şi cobori. Mergi, cu apa, spre Gura Putilei, care înseamnă vărsare, mergi la vale.

*

Biserica din Toraceni - foto Krepler

Biserica din Toraceni – foto Krepler

*

Întâiul sat întâlnit e Toracenii. Ne iese înainte, la răspântie, biserica lui, cu aceleaşi trei turle cunoscute, groase, jos, ca o amintire de baroc, iar deasupra, cu un al doilea turn, înălţat încă şi mai mult de o cruce cu vergeaua foarte lungă. Toată greutatea, la care liniile în sine ar îndreptăţi să te aştepţi, e luată şi clădirea, în întregime, are nu numai ceva sărbătoresc, ci avântat şi senin. De jur-împrejur, la gard, e o singură laviţă, dintr-o blană puternică, apărată de o streaşină destul de ieşită. Trebuie să fie frumos, când, de ploaie sau cu alt rost, de praznic, zeci şi zeci de oameni, în straie colorate, tabără şi se aşează, ca un zid viu, rotund, pe dinafara bisericii. Chiar de aici, malul cade drept. Suntem pe pintenul înalt al unui cot de râu foarte larg. Pietrele, în soare, spălate mereu, par nuferi sau alte flori acvatice albe. Înşeală.

*

Şoseaua a fost, din nou, batjocorită şi spartă şi, după ce înaintăm pe ea până deasupra surpăturii, ne întoarcem la o podişcă şi ne strecurăm, sărind pârleazuri, pe o potecă, prin curtea ierboasă a bisericii. De departe, o crezi o zidire trainică de cărămidă sau chiar de piatră şi abia acolo bagi de seamă că toată e încheiata din scânduri spoite cu alb. Numai clopotniţa, aşezată afară, cu trei sau patru rânduri de clopote, e de zid. Podoaba, de aceea, rămâne săracă. Lipseşte însăşi putinţa picturii în ulei sau a cioplirii. Mo­numentul are, însă, o siluetă sigură şi e curat arhitectonic. El izbeşte şi opreşte ochiul mult mai tare decât bisericile noastre de sat, cu o singură turlă, gheboşită de cupola ei scurtă.

*

Casele s-au îngrămădit pe malul drept al râului, în umbra altarului. Mai încolo, ele se răresc, din nou. Iată, însă, Chisăliţenii, pe sub copaci, în alt cot. El s-a adunat în jurul unui Chisăliţă şi seamănă, azi, cu un pâlc de păsări albe, poposite, o clipă, într-un zbor spre miazăzi. Sclipesc într-o ascunzătoare de frunze şi de unde cântăreţe. Trebuie să te abaţi, ca să ajungi la ele, şi nu te înduri. Ţi-e teamă să nu se ridice şi să piară pe vale, în sus.

*

Huţuli pe Valea Putilei - foto Krepler

Huţuli pe Valea Putilei – foto Krepler

*

Acum şoseaua se statorniceşte, până sub Dihteniţ, pe malul stâng. Se fac tot mai deşi călăreţii pe caii lor huţuli. Bărbatul e înainte, cu portul mai mult pestriţ. Cojocul de vară, cu chenar de blană neagră flocoasă, de jur-împrejur şi pe după deschizătura mânecilor, pe la subţiori şi umeri, s-a păstrat neschimbat şi e acelaşi şi la huţula care vine pe urmă, în trap, încălecată bărbăteşte, între sacii de fân. Hainele s-au amestecat. Bărbatul se propteşte bine, în scări de fier, cu bocancii de oraş. Femeia nu are scări şi bate deşertul calului cu opinci, mici şi încreţite ca o jucărie. Unul se uită de sub pălăria cu marginea lăsată haiduceşte, iar însoţitoarea lui, cu ochii făcuţi mici, de sub cârpa împletită. Ţin hăţurile strâns, cu biciul sau beţigaşul cu cârjă, în aceeaşi mână, parcă bidiviii ar sta s-o rupă la fugă, iar stăpânii să se apere Ia vederea străinilor. Trecătorii, pe-aici, alţii decât ai locului, sunt foarte rari. Ce-am auzit în Va­lea Ceremuşului e şi mai rău. În zece ani, se poate ţine con­dică pe o singură foaie, chiar de bucovinenii cărturari, nu mai vorbesc de românii-mari, care s-au rătăcit prin aceste fermecate singurătăţi. Ţara Huţulilor e ca o cetate cu por­ţile de perete, care e peretele cerului, şi cu zăvoarele căzute, care sunt zăvoarele râurilor şi pârâurilor, dar nimeni n-o calcă. Trăieşte şi mai departe ea cu ea.

*

În Dihteniţ, stăm în cumpănă. Să ţinem Putila, până Ia gură, sau să intrăm în munte, la stânga, pe lângă vâlceaua de lângă moară sau piuă, şi să coborâm în Câmpulungul pe Ceremuş sau Dolhopol al hărţilor austriece („dolh”, în româna veche, înseamnă „lung”, deci pe hărţile sustriece se afla un vechi nume românesc – n. n.), de-a dreptul, de pe culmi ? Vrem să înnoptăm, însă, în Iabloniţa, cel din urmă sat din marginile Ceremişului de sus, şi ne temem de întârzieri. De la Gura Putilei, poate mai e o bucată de drum, în bună stare, spre Câmpulung, dar curând se opreşte şi el. Despre potecă nu sunt ştiri şi te miri cum s-au jucat cu ea revărsările. Şoseaua a găsit aşezare mai potrivită, pe malul stâng, şi a rămas Poloniei. Vai de bieţii candidaţi de alegeri, săracii, care trebuie să vină, o dată la patru ani, de la Vijniţa, când cu o trăsură zguduită şi când să schimbe trăsura cu calul, dacă nu-i sperie şeaua de lemn huţulă!

*

Garduri huţule, la 1300 m - foto Krepler

Garduri huţule, la 1300 m – foto Krepler

*

Cârmim pe vâlcea şi începem urcuşul aproape drept, pe o potecă învârtită scurt, ca în jurul unui fus de rampă ne văzută. De la 500 de metri, ne ridicăm, într-o jumătate de ceas, la 900. Ce zare negândită se deschide, după ce scăpăm de pâlcurile răzleţe de copaci şi de gardul nelipsit, încreţit ca o armonică cu burduf a crivăţului, de la sălaşele şi poienele huţule! Urcăm mereu.

*

La miazănoapte, măguri după măguri se înfundă spre îmbucătura Putilei. Ulucul văii se încovoaie pe sub ele nesimţit, ca şi cum nu le-ar roade, de atâtea mii şi mii de ani, temelia. Care din vârfuri va fi Hânsarii (în româna veche, „hânsar” înseamnă „călăreţ” – n. n.) şi în ce legătură va fi stând cu ostaşii vijelioşi ai cronicilor? Harta spune, dar înălţimile ne privesc mute, cu un smoc de coif al luminii pe creştet. Casele vin după noi. Fereala lor de oameni e aşa de mare încât cărarea haihuie a muntelui nu e trasă prin apropiere. Parcă s-ar scula cineva, de-acolo, noaptea şi ar muta-o cât mai în pustiu. Huţulului îi place locul deschis şi cerul lângă el. Îngrămădirile de gospodării, în sate şi cătune, par nefireşti şi prin ordin administrativ.

*

Pe muntele Berdo - foto Krepler

Pe muntele Berdo – foto Krepler

*

N-am văzut pilde mai caracteristice, mai îndrăzneţe şi mai vesele ale aşezării împrăştiate, decât aici. Până la 1.000 şi 1.200 de metri, se întind casele de lemn, cu acoperiş ascuţit şi cu acelaşi gard cotit, ţinut la fiecare încheietură de prăjini înalte, două câte două, pe care te-ai aştepta ca, la marginea unei mândre şi închise în sine domnii ţărăneşti, să se ridice steaguri. Trecem printre ele: câine nu ne latră, oaia nu ne behăie. Din iarba mare, se desface, uneori, numai de la şolduri şi ne priveşte nemişcată o femeie. Soarele e prea tare, ca să deosebim dacă e vreo fetişcană crudă, învârtind, fără treabă, două fire de pai între degete, sau vreo nevastă, care face acolo, la o înălţime unde aiurea nu trăiesc decât stânele, cine ştie ce treabă a câmpului. Uneori, când nu e prea răzleaţă, tovarăşul meu îi strigă, în ruteană, nişte bineţe de drum oarecare. Ea rămâne în acelaşi loc, parca fără trup, de la şolduri, în jos, şi ca o zeitate păgână plutitoare peste ierburi, îmbrăcată în cămaşa cu râuri şi în zavelca portocalie a muritoarelor huţule.

*

Valea Ceremuşului - foto Krepler

Valea Ceremuşului – foto Krepler

*

Mă întorc, să mă uit de foarte departe şi o văd tot acolo, tre­murătoare în dogoarea aerului. Pe o coastă, se deosebeşte acum bine gospodăria, la fel de tainică, umbrită sub stre­şini şi cu uşa totdeauna de partea cealaltă, a cerului. Pe aici, trebuie să mai trăiască zeii vechi de lemn şi de foc şi să se plimbe, fără să ajungă pământul cu tălpile, de la un fum la altul, când se aprind stelele. Numai pe hărţile parohiilor ne mişcăm pe plaiuri creştine şi ortodoxe. Umblând aşa, până la amiază, prin mirosul livezilor, iată-ne, ca pe o prispă înaltă, deasupra Ceremuşului! Râul abia se vede argintind, în jos la o cotitură, cu casele unui sat necunoscut pe margine. Poate că e Stebne, cum îmi spune harta mea austriacă, plină de numiri slave. Câmpulungul trebuie să fie cuibărit mai la stânga, nevăzut, sub mal. Za­rea e forfecată, burduşită şi învălurată de mulţimea creste­lor şi a văilor, pierdute în pulberea vânătă a depărtărilor. Ele nu mai sunt la noi, ci dincolo, în Polonia. Cât bate ochiul, numai această singurătate de piatră şi de pădure. Pieptul răsuflă larg. Viaţa nu se mai vede şi nu mai pare trebuincioasă. Simţi nevoia să alergi, pe potecile împletite şi mâncate de scurgerea repede a ploilor, ca s-o întâlneşti, iar, dedesubt, păcătoasă între colibe sărace, şi să te în­credinţezi că n-a fost retrasă de pe pământ, în răstimp, cât tu te găseai mai aproape de cer decât de el.

*

Întâia clădire pe care o zărim, în coborâşul mai tot atât de râpos ca şi urcuşul, e biserica. Apoi încep să se aleagă, în preajmă, casele cenuşii sub şindrila vremuită. Ţin cursul râului şi al unei vâlcele scurte, pe care venim noi. Locul numai larg nu e: un adăpost, într-o subţioară a ţărmului. De unde „câmpul lung”? Socotind râul ca o punte curgătoare la mijloc şi adăugind şi cureaua de poiană netedă, de cealaltă parte, pe care polonezii au o şcoală primară, nenoro­cită la vedere, în vacanţa cu uşi şi ferestre înfundate, tot nu iese ceva potrivit cu numele geografic. E vădit că altceva vrea să zică: o noţiune de drept vechi, acest câmp lung, întâlnit în toate părţile şi în toate limbile pământului românesc.

*

Casa huţulă în Câmpulung pe Ceremuş - foto Krepler

Casa huţulă în Câmpulung pe Ceremuş – foto Krepler

*

Ne oprim la întâia casă. Pe prispă şi în curte, stau de vorbă şi de lucru patru, cinci femei. Te crezi între românce din ţinutul celuilalt Câmpulung, de sub Rarău. Numai când deschizi gura, vezi că te-ai înşelat. Lumea nu ştie o boabă româneşte. Ba face şi o faţă care arată că sunt întâiul român intrat pe poartă, de când s-a făcut România şi mai dinainte. Acul uită să mai găsească pânza şi fusul nu mai sfârâie. Gazda umple toată uşa joasă a tindei, ca în apărare. Pe urmă, fireşte, aflu prin tălmaci de toată sărăcia şi izo­larea locurilor, de munca multă, când e şi acel prilej de muncă şi de răsplată puţină. Intru, aplecându-mă, prin întâia încăpere afumată, făcută din butucii netencuiţi, cu mici merinde, şi în a doua, cu laviţa acoperită cu o velinţă colorată, care mă tem că e şi saltea, şi aşternut, cu icoane multe, cu legături de flori uscate la grindă, cu ştergare cusute. Soba e mare, cu prichici şi cuptor. Vatră sau mai curând „uatră”, cum zic oamenii locului, e însuşi focul, nu chiar bătătura în care ard lemnele şi spânzură de lanţ ceaunul.

*

Străbatem satul cu aşezări mai mult rare, ne lăsăm în Ceremuş, printre plute priponite în unda repede, descope­rim, într-un om care citeşte trântit jos, pe cântăreţul bisericii, vorbitor bun, în sfârşit!, de româneşte, facem cunoş­tinţa unui flăcău cu şcoală secundară din Vijniţa şi mare dregător la primărie, descosându-ne zâmbitor, bălai şi albastru, în aceeaşi limbă, mergem în susul apei. Ţăranii, la fel întru totul celor de dincolo, coboară la râu, pe malul polonez şi agrăiesc pe câte un cunoscut de la noi. Toate sunt aşa de aproape! Într-o colibă, numai cu trei pereţi, se vede focul, se vede şi se aude în altă ţară, cum împleteşte, trosnind, vreascurile. În Iabloniţa, însă, n-am mai ajuns.

*

Am nimerit, în schimb, în casa unui preot şi am uitat să mai plecăm. Cât am rămas sub acoperişul lui primitor, o noapte sau o săptămână? Vremea nu e umplută numai de bătăile egale, în jurul cadranului, ale limbilor speriate ca nişte degete care o drămuiesc, ci de toată viaţa turnată în ea. Şi mult am trăit lângă acea gazdă negândită! Închipuiţi-vă, întâi, într-un sat cu totul şi cu totul de lemn, o casă albă de zid, cu stâlpi şi fronton la fel, de templu grecesc. Florile se răsfaţă pretutindeni şi, în ele, cetăţuile bâzâitoare ale stupilor. Pe la ferestrele deschise la drum, sună tropotul rar, de pas lung, dus de căpăstru, al cailor huţuli. Cai şi oameni nu se văd. Trec pe dincolo de raza luminii, care năvăleşte în noapte. E ca o oaste tainică, venită din munte, şi care închide trecătorile.

*

Maica Domnului huţulă - foto Krepler

Maica Domnului huţulă – foto Krepler

*

Pe pereţi şi prin colţuri, stau agăţate sau trântite, pânze, zugrăvite, duse la capăt sau lăsate la mijloc. Preotul e pictor, fără şcoală, dar cu tot focul şi silinţa care o pot înlocui. Sunt compoziţii mari şi bucăţi mici, peisagii sau figuri, o casă cu ţigle roşii, lângă o apă de un albastru clăbucit ca o văpaie de lună şi pe care o recunoaştem numaidecât, oricât de nou poposiţi ne găsim. Din toate, însă, una aproape mă îngenunche în faţa ei. Mi-aduc aminte, fără urmă de literatură, de chiliile de mănăstire florentină ale lui Fra Angelico. E ceva cu totul asemenea, deşi mai tăios şi mai tare. O Maica Domnului umple un întreg perete. Model a fost o fată din sat. Faţa e rotundă, cu ochii ascuţiţi de lu­are aminte dureroasă, care trebuie să asculte dinăuntru groaznica poruncă dumnezeiască a răstignirii viitoare, nasul cărnos şi scurt, bărbia ascuţită şi copilăroasă. Pe mâna dreaptă, duce pruncul. De la ea, până la el, vălul verde care-i acoperă creştetul şi gâtul, precum şi orbitoarele discuri ale cearcănelor suferinţei, face legături de borangic şi de lumină. De pe umeri, cade greu haina monahală, plină însă toată de nu ştiu ce scânteie, care-i ia din asprime, de purpura căptuşelii mânecilor răsfrânte şi de albul unui şal aidoma unui orar. De unde a găsit preotul măreţia şi ome­nia nemeşteşugită a acestei arătări? Dacă ar avea arcul verzui al lunii noi la picioare, ar aduce aminte de Murillo. Dar nu e nici Spanie, nici Italie şi nici Flandră, în îndrăzneaţa încercare. E o Maică a Domnului huţulă.

*

Într-un dulap şi pe după el, sunt toporaşe şi cârje, cu îmbrăcăminte de alamă, bătută şi punctată, ploşti, blide, ţesături. Preotul e un etnograf. EI strânge lucrurile mai deosebite, de artă şi viaţă populară pentru muzeul etnografic rutean din Cernăuţi. Colecţia de ouă, lucrată în puncte şi linii sau în motive de flori, se deosebeşte de ale noastre prin culorile mai tari şi mai fierte, roşu stacojiu sau verde de muşchi sau galben de nucă. Velinţele sunt sau cu dungi, care iau ochii prin punere alături de nuanţe foarte deosebite, sau cu mari compoziţii florale întunecate de prea mult negru. Patul, mesele, dulapurile, scaunele sunt crestate şi arse cu figuri huţule, într-un stil al locului, de gazda însăşi.

*

La ospeţele noastre, nu se pune, pe masa încărcată de toate bunătăţile, decât apă. Preotul e un sociolog practic. El luptă pentru îndreptarea năravurilor şi creşterea bunei stări între nişte oameni deprinşi, de secole, să se ruineze eroic. În Kaindl şi în alţi cercetători, care au scris despre huţuli, numărul celor bucovineni nu trece peste 40.000. Nu ştiu pe ce se bizuieşte omul nostru să-i scoată 70.000. Adună Ia ei sate din câmp, în care s-au lăsat şi munteni, dar numai cu prea mare bunăvoinţă ar putea fi socotite? Pentru că, îndeobşte, huţulii scad. Rămân pe păşunile lor înalte ca o populaţie asediată de împrejurări economice noi, pe care nu le mai înţeleg, şi de boli şi excese. În fiecare an, îi găseşti mai puţini. Preotul s-a hotărât să-şi scape credincioşii, în întâiul rând, de cârciumă şi a început, ca să dea bună pildă, prin a nu mai bea el. E un om voinic, bine trăit, fără nimic schimnic în el. În puterea lui e însă ceva omenos şi vesel, departe de îndârjirea programatică germanică a Iui Popa Tandă. Oamenii s-au mirat, dar la urmă l-au înţeles şi l-au urmat. Străinii, care făceau negoţul spirtului, au închis dughenele şi au plecat, fără ceartă, deşi nu s-ar putea zice că de bunăvoie. Încă o dată, omul a sfinţit locul.

*

– Aveam, odată, la rugăciune sub epitrahil, pe cel mai rău din toţi. Îi citeam, şi atunci mi-a venit un gând, pe care tot Dumnezeu trebuie să mi-l fi dat. Am strigat la oameni, să alerge să-mi ţie cartea, care se îngreunase, parcă ar fi avut foile de plumb. Mă aplecam cu ea şi o apăsam în ca­pul îngenunchiatului. Cerul îl găsea prea păcătos. De atunci, însă, s-a lăsat de patimă. Şi, pe unul cu binele, pe altul cu răul, ruşinând aici şi lăudând dincolo, din uşa altarului sau de la mine, de pe prispă, dintre coloanele capiştii acesteia păgâne, cum vă place să glumiţi că mi-e casa, şi poate cu dreptate, căci haina mea de om al Domnului nu mă apără totdeauna de păcat, i-am întors. Dar să-i întorci pe huţuli nu e aşa de greu, cât e de greu să-i ţii! Mă dor spetele ca pe vizitiii cailor nărăvaşi. Ţin, însă, bine !

*

Uitaţi, am cărţi marxiste şi antimarxiste. Tocmai citesc „Materialismul istoric” al lui Kautsky. Pe la noi bat vânturi care ar putea întoarce capetele oamenilor. Rusia e mai aproape decât credeţi. Cu învăţătura ei diavolească e chiar în mijlocul nostru. O întâlnesc pe drumuri şi o simt, uneori, cum mă priveşte cu ochi aprinşi din biserică. Vreau să văd ce învaţă ea, ca să pot să lupt. Omul care poartă haina Domnului e dator s-o facă. Nu e astăzi primejdie mai mare, ridicată în calea lui, decât primejdia Rusiei Noi. Te rog să-mi mai spui, pe urmă, ce-aş mai putea să citesc. Să fie numai în limba germană, deprinsă de la teologia din Cernăuţi, sau în cea rusească. Celelalte îmi rămân închise. Cred că în cartea lui Barbusse, despre Rusia, pe care mi-o arăţi, sunt lucruri vrednice de ştiut, dar la ce-mi folosesc, dacă nu le înţeleg?

*

Sunt român, dintr-un sat de lângă Cernăuţi. Tata avea tot numele meu, isprăvit în „vici”. Nepoţii, uite-i pe dumnealui şi pe dumnealui, „aşa-ciuc” şi „altfel-ciuc”, aduc mai a ru­teni. Sunt la teologie sau la litere şi se au bine cu românii. Toţi suntem creştini şi judecaţi numai după faptele noastre, nu după limba în care-i cerem  milă, înaintea scaunului Celui prea Înalt. Putem fi ruteni şi buni români, după cum a vrut Dumnezeu sa ne aşeze aici sau dincolo. Începutul l-a făcut bietul tata. N-a fost el singurul. Atâţia din rutenii Bucovinei sunt ruteni ca mine şi ca dumneata. Preotul e însă gura ascultată, prin care vorbesc enoriaşii lui. Eu sunt huţul, azi, şi în numele lor ies, în fiecare zi, la altar. Priveşte-i pe oamenii aceştia, bărbaţii cu mustăţile galbene şi cu cojocul cu floare de crin roşie în spate, de care te-ai mirat atât, şi pe femei, mai îndărăt, ascunse călugăreşte în cârpe şi marame. La uşă, în grindă, stau înfipte afară toporaşele. N-au voie să vină cu găteală de oţel între icoane şi candele. Tac şi se uită la mine. Sunt mijlocitorul. Mă ascultă Cineva. Limba lor trebuie să fie limba mea. Suntem închişi în această vale ca într-o teacă, în care Dumnezeu a băgat sabie, de când se pomeneşte Ceremuşul. Nimeni nu vine să ne caute. Ce să umble românii, din oraşele lor fru­moase bucovinene şi mai ales cei din ţara măreaţă, pe la nişte slabi, săraci şi aşezaţi la marginea pământului ca noi? Dumneata văd ai venit. Ai venit târziu, dar, dacă aş adu­na lucruri şi pentru un muzeu etnografic românesc, te-aş opri, ca să i te trimit lui. N-ar fi multe numere la fel.

*

În felul acesta, mai glumeţ, mai adânc, aflam de traiul oamenilor şi de unele zbuciumări ale Bucovinei. După mino­ritarul de la intrare, întârziam la acest asimilat, unul dârz şi tăios, celălalt zâmbitor şi larg, cel dintâi bătându-se pe la porţi şi stingherind trecerea, cel de-al doilea cu pâinile ospeţiei pe masă şi slăbind, chiar înăuntrul cetăţii, deosebirile. Noi, în amândouă dăţile, ne uitam cum se zbate războinicul sau cum pleacă din mijlocul nostru împăciuitorul, care ne ajută alunecarea în tabăra de dincolo şi găsim că treaba are haz. Nu luăm parte, ci rămânem martori. Parcă nu ne-ar privi. Şi, peste toată această lume, strălucesc, în soare, tur­lele şi clopotniţele mănăstirilor lui Ştefan cel Mare, îne­cate încet. Zidurile au fost ridicate din altă piatră, decât cea de azi, şi mai ţin. Preotul ştie să-mi povestească de un huţul, chemat, din aceste părţi, la Putna, în margine, ca paznic de însuşi Domnul ctitor!

*

Baciul de la stâna de pe Maximeţ - foto Krepler

Baciul de la stâna de pe Maximeţ – foto Krepler

În altă zi, am ieşit călări din sat. Noi o luam spre miazăzi, pe drumul de creste, care să ne scoată Ia stâna de pe Maximeţ, iar preotul, spre Gura Putilei, Ia un mort, pentru îngropăciune. Nu putea ajunge Ia el decât călare, ca arhanghelul!

Ah, de ce nu ştiţi stâna de pe Maximeţ, în tăcerea înălţimilor, cu baciul, un băiat de optsprezece ani, care parcă aleargă după propriile opinci, ca să ne pregătească, pentru doi inşi, smântână şi caş, şi lapte clocotit cât pentru cincisprezece haiduci hămesiţi!

*

– Amu’ aduc…

– Dar de unde ştii tu româneşte?!

– Merg devale şi-am învăţat.

*

Vorbeşte într-o moldovenească proaspătă şi dulce cum e caşul lui cu smântână. Câinii albi ciobăneşti trag de lanţ, să-l rupă, dându-se la noi; norii ies de după culmi, vin, lasă puţină apă şi fug. Parcă ne caută (Bucuța, Emanoil, Pietre de vad, București, 1937, pp. 23-36; Boabe de grâu, nr. 7, august 1926, p. 12 şi urm.; Foto: rădăuţeanul Krepler).


În munţii huţăneşti ai Bucovinei (I)

Etnii bucovinene - Biblioteca Naţională a României

Etnii bucovinene – Biblioteca Naţională a României

*

MOTO: „De observat însă este situaţia deosebită a acestor două naţionalităţi,

care, cu câţiva ani în urmă, abia puteau fi diferenţiate una de alta, iar astăzi,

într-o vreme marcată de mişcări naţionale, se caracterizează

prin diferenţe simţitoare şi observabile”.

*

Ludwig Adolf STAUFE-SIMIGINOWICZ

*

1. Calendarul gastronomic al satelor bucovinene

*

Bucovineni

*

Calendarul sărbătoresc al obiceiurilor a determinat, în Bucovina istorică, şi apariţia unui calendar… gastronomic inconfundabil, dar şi acesta pe cale de a se pierde.

„Mănâncă el, săteanul, ce mănâncă, dar alimentul de bază, pâinea lui cea de-a pururea este mămăliga. Zilele anului în care acest aliment să fie trecut cu vederea se pot număra pe degete.

Între ele, străluceşte ziua de Paşti şi încă a câtorva sărbători.

*

Din porumb se face cirul, apă fiartă şi îngroşată cu faină de păpuşoi, numit lapte de buhai; boabe de porumb fierte sau făcute „cocoşi” pe sită amăgesc foamea copiilor. Crupele înlocuiesc cu succes orezul. Sarmalele cu crupe sunt mai dulci decât cele cu orez, pentru că nu costă nimic. La drumuri lungi, în pădure, în comerţ, ursul de mămăligă este un aliment durabil şi săţios. În mijlocul unei hrinci de mămăligă caldă ascunzi un pumn de brânză de oi şi o prăjeşti pe lângă foc. Brânza din interior se topeşte, amestecându-se cu mămăliga. După ce se răcoreşte, ursul asigură drumeţului masă relativ suficientă.

*

Cartoful stă alături de porumb. El este dublura mămăligii, ba, mai mult, în câteva puncte el este mai avantajos decât porumbul: dă recolte bogate, se face la locuri slabe şi se lucrează uşor. La nevoie, cartofii, amestecaţi cu făină de orz măcinat, un fel de uruială, dau mămăliga de cartofi, destul de comestibilă. Ei sporesc aluatul de grâu şi de secară. Zeama de porc fără cartofi e chioară. Copţi sau fierţi, ei se mănâncă cu mujdei. Barabule cu borş, în zile de post, barabule direse cu ou şi cu smântână, în cele de frupt, se găsesc în orice casă. Cartoful face parte din puţinele alimente de vânzare în sat.

*

Bucovineni fotografie grup

*

Laptele e foarte preţuit. Cine are vacă cu lapte se cheamă că e salvat. Laptele se consumă în diferite feluri, dar mai ales dulce, adică muls, imediat fiert şi dat la masă. Apoi, lapte acru scopt, preparat astfel: laptele dulce se pune la prins în oale speciale, numite oluri. După o zi sau mai multe, ele se smântânesc, li se ridică, adică, smântâna şi rămân numai cu chişleagul. Smântâna recoltată a doua zi e dulce, se numeşte groscior şi se întrebuinţează la cafea, cealaltă e acrişoară. Din aceasta se alege untul şi rămâne zara, bună de înăcrit ciorbele. Chişleagul pus la scopt, lângă foc, o parte se preface în brânză, iar alta în zer. Acuma, ori separi brânza cu strecurătoarea şi rămâne zerul, ori le amesteci pe amândouă şi capeţi lapte acru scopt, un fel de lapte bătut. Lapte acru prins e altă socoteală. Se ia o oală mare de lut, se unge pe dinlăuntru cu smântână acră şi se toarnă în ea lapte dulce fiert, însă stâmpărat (călduţ). Peste o zi, două, el se prinde şi seamănă cu brânza cu smântână şi la gust, şi la înfăţişare.

*

Toamna, gospodinele îşi umplu cămara cu un poloboc mare de curechi (verze), cu altul de verze (varză tocată), cu unul de pepeni (castraveţi) şi unul de must (mere murate), dar şi cu o oală de unt sărat, de dat pe cap.

Restul bucatelor se mănâncă după timp.

*

În câşlegile de iarnă, carnea de porc e nelipsită de la masă. Mai demult, friptura, curată, fără nici un adaos, nu se mânca nici cu cartofi, nici cu varză, nici cu castraveţi, ci se ospăta, deosebit, carne macră, prăjită în slănină. Până în urmă cu 50-60 de ani, amestecul ar fi fost ca o pângărire, întocmai ca şi când cineva ar fi mâncat cârnaţi în post. Tot pe atunci, grăsimea din tigaie, dacă nu se amesteca în brânză de oi, calbaşi sau cârnaţi, nu se mânca, dar se strămuta în opaiţ şi, pusă în legătură cu un meci (fitil), o cârpă răsucită, lumina odaia. Însăşi osânza porcului, surgunită din bucătărie, dar sărată, împachetată în pânză, ferecată cruciş şi curmeziş cu sfoară ca o minge, se anina de un căprior, în pod, la fum. Vara, pe vremea căratului, untura se cobora din pod, se desfăcea din peteci, se tăia în scrijele rumene ca franzela şi se ungeau cu ea osiile de lemn ale carului; nu se mânca, fiindcă mirosea a untură.

*

Bucovineni sat

*

Din carne de porc se fac răcituri (piftie), zeamă (ciorbă înăcrită cu borş, amestecată cu cartofi şi direasă cu ou şi cu smântână), găluşte (sarmale). Carnea se fierbe cu varză, cu poame uscate etc.

Mahmur de la vreo nuntă sau de la joc, ostenit de la lemne din pădure sau de la un drum lung şi greu, leac pentru înzdrăvenire mai sigur şi mai plăcut decât laptele acru scopt nu se găseşte. Poţi încerca şi mustul. Îl slobozi în cană. Te uiţi la el. Parcă vinul are altă faţă? Dar ce răcoare îţi strecoară el în vine! Îţi limpezeşte ochii. Nu-i nici acru, nici dulce, e numai tare şi bun!…

Săptămâna albă pune capăt buieciei. Pe masă, derivatele laptelui, ouă şi nimic mai mult. Fiecare membru al familiei capătă, ca ultim ospăţ de lăsatul secului, câte un ou fiert, ca postul cel mare să treacă aşa de repede cât de iute s-a mâncat oul.

*

În ziua de spolocanie, luni, la începutul postului mare, se coborau din pod oale, blide şi linguri de post; cele de frupt, spălate, clocotite şi zbicite, urcau sus şi se instalau în lădoiul moştenit din bătrâni.

Fasolele intră imediat în drepturi; ele se fac cu borş şi cu tocmagi, se tulbură cu rântaş prăjit pe oloi de sâmburi de bostan sau de sămânţă de cânepă. Ele se gătesc şi râşnite. Acestea se consumă cu castraveţi sau cu varză tocată. Cartofii îşi joacă şi ei rolul, împreună cu ceapa şi usturoiul. Pentru vârstatul bucatelor, intră în horă şi bureţii; hribii – în găluşte, ghebele – în tocană. Bobul fiert, stropit cu borş şi usturoi, este rasol în toată legea. Povidla, rărită cu apă, cu mămăligă caldă de ar fi numai multă! Alivencile de hrişcă, scăldate în julfă, alunecă pe gât de-ţi sfârâie grumazul.

*

Parcă vremea doarme? Nici nu ştii când a dat cu proţapul în gardul primăverii: Blagosloveştenia, dezlegare de peşte. De sub gheaţă, din vânt, din pământ, pe masă musai peşte! Prăjit în oloi, amăgit cu mujdei, îngrădit cu orez, ospătat cu mămăligă caldă, cine-l poate uita? Au trecut cei patruzeci de sfinţi. În răsadniţe încolţeşte curechiul; printre bulgării uscaţi din grădină, hreanul îşi scoate urechiuşele verzi. Dat pe răzătoare şi presărat pe fasolea rânită, îl mănâncă şi popa. Dar, apoi, urzicile? În borş ori tocate, cu gustul lor amărui, nu că te satură, însă te asigură că ai scăpat de iarnă şi că Paştile bat la uşă.

*

Bucovineni Putila

*

Şi iarna, şi viscolele, şi greutăţile, dar şi rigoarea postului se cam citesc pe obrazul creştinilor. Feţele lor sunt mai albe, mai supte, mai cuvioase; mişcările mai potolite. Oamenii aşteaptă Paştile din fel de fel de motive. Sosirea zilelor de frupt, însă, este motivul de căpetenie pentru toţi creştinii din sat. Trei zile înainte de Înviere, gospodinele, albine – nu alta, nu-şi văd capul de treburi: scriu şi împestriţează ouă. Ca să nu li se şteargă fărburile, le cufundă în şicleală. Pun la moi, în apă fierbinte, căpăţâna şi picioarele porcului, păstrate, de la Crăciun, în pod, la fum, le rad, apoi, de funingine şi le spală, făcându-le fragede şi rumene de îţi vine să le mănânci aşa, crude. Le fierb şi le prefac în răcituri, fruntea ospăţului de Paşti.

*

Sâmbătă, frământă şi coc pasca, o turtă rotundă, mărginită de un colac răsucit, acoperită cu două împletituri de aluat, aşezate peste olaltă în formă de cruce cu ramurile egale. Locurile libere dintre braţele crucii se astupă cu brânză de vacă, amestecată cu gălbenuş de ou şi capuri de cuişoare. Pasca coaptă umple gospodăria de mirosnă.

*

De Paşti, nu se face foc, nu se fierbe, toată ziua se prăznuieşte. De la miezul nopţii spre duminică, până la răsăritul soarelui, se slujeşte în biserică Învierea. Apoi, în orice casă, familia întreagă se aşează la masă. Ospăţul începe cu o fărâmă de nafură între dinţi, continuând cu ciocnirea ouălor frumos împestrite, solicitate să spună care dintre casaşi va trăi mai mult. Răspunsul îl dă coaja ouălor, fiecare după rezistenţa sa. Prorocii mincinoşi se jertfesc şi se mănâncă cu sare, cu slănină afumată şi cu pască. Acuma, cea mai mare trecere o au răciturile.

*

După masa cu adevărat cumpătată, copiii aleargă cu „Hristos a înviat”, pe la vecini, după ouă, tineretul, adunat pe lângă biserică, ciocneşte ouă roşii, glumeşte, trage clopotele şi bate toaca pe săturate. Persoanele în vârstă primesc, acasă, urările copiilor şi, de frică să nu le bată piatra cânepa, la vară, se luptă din greu cu somnul.

*

Bucovineni Porturi bucovinene

*

La vecernie, după amiază-zi, din fiecare familie sunt prezenţi toţi inşii care se respectă şi anume îmbrăcaţi în cele mai alese straie; se adaugă militari în concediu, studenţi, funcţionari, muncitori, oameni de serviciu, fii ai satului resfiraţi prin diferite meleaguri, toţi strălucind de voie bună şi bucurie, umplând nu numai biserica, dar şi cimitirul din jurul ei.

Abia a doua zi de Paşti, se lăfăiesc, pe masa nu prea largă a sătenilor, zămuri de porc, miel, găină, sarmale, fripturi, ouă, rachiu, vin, plăcinte, cozonaci, iar, ici-colo, printre ele, răsare şi mămăliguţa, nu de nevoie, ci din obişnuinţă.

*

A trecui el, postul mare, cu viscole, cu borşuri fără capăt şi n-au să se sfârşească Pastile? Miercuri, dimineaţa, oamenii le-au şi uitat, aleargă care încotro, de le scapără picioarele; e, doară, vremea aratului şi semănatului. Mâncarea îşi schimbă şi ea înfăţişarea; e timpul ouălor; al scrobului cu codiţe de haşme pe slănină afumată. Carnea de miel stă la cinste. Trufanda, salatele (untişor) înăcrite cu zer şi direse cu ou şi cu smântână. Cartoful şi laptele, în diferitele lor feţe, mai ţin încă hangul.

*

Pică Rusaliile cu tei la streşini. Şi ele-şi pun pecetea pe alimente: plăcinte cu brânză cu verdeţuri, cu mărar; covrigi pe gura oalelor, de sufletul celor repăusaţi. Postul Sâmpetrului îl calcă pe ţăran cu ultima lucrare de întreţinere: prăşitul de al doilea la porumb şi la cartofi, şi prima recoltă: căratul fânului. Acuma, murguţa a înţărcat, farina de popuşoi e pe ducă. Nădejdea: haşme, ridichi, bureţi, borş holtei, vişine şi cireşe cu mămăligă de orz, peşte prins cu leasă ori găbuit cu mâna, pe sub pietre, cu borş cu pătrunjel, cu frunze de sfeclă. Iscusit miros trebuie să ai ca să poţi descoperi, în vraful de buruiene, şi gustul peştelui!

*

Până la păstăi şi cartofi noi, la grâu, secară, e o distanţă de câteva săptămâni. Curat vorba ghicitorii: „Când moare omul de foame?”, „Când ajunge între două pâini!”, adică cea veche s-a trecut, cea nouă încă nu s-a copt.

*

Bucovineni Pojorata 2

*

În august, izbăvirea! Omul gustă pâine nouă, pâine de grâu. Pita lui! Făina de grâu, însă, abia îşi începe rolul. Ea e suverană. Nu există mişcare mai acătării în casa cuiva, în orice vreme, să nu se desfăşoare cu ajutorul şi sub preşedinţia ei.

*

Astfel, mai demult, de ajunul Crăciunului şi de cel al Bobotezei, colac pentru preot; fata, la „Bere”, ducea colaci; de Sfântul Vasile, la uratul flăcăilor cu buhaiul, colac: „Scoateţi colacul, că rup boii pragul”; de uratul copiilor cu clopoţelul, colăcei: „Scoateţi covrigul, că ne umple frigul”. Nuntă, cumătrie, colăcime, fără cozonac, plăcinte şi colac, cine a mai văzut? La înmormântări, pentru petrecania mortului, se scot din biserică obiecte de cult. În fruntea procesiei, se purta pomul decedatului, încărcat, între altele, şi cu îngeraşi, scăruţe, covrigi şi păsăruici, toate din faină de grâu. Câteodată, preotul dă copiilor, pe lângă covrigi şi păsăruici, şi câte un colac mai mare: „Colac peste pupăză”.

Astăzi, la îndeplinirea acestor obiceiuri, colacul e înlocuit cu bani sunători.

*

Fudulia toamnei o formează cighirul de oaie şi boabele proaspete de fasole cu sfeclă, înăcrite cu zer şi direse cu ou şi smântână. De acum, înainte, se înşiră, din nou, pe masa ţăranului aceleaşi bucate cunoscute din vechime, gătite în acelaşi fel de zeci şi zeci de ani.

*

Bucovineni ilustrata

*

În ultimul veac, satul a suferit sumedenii de schimbări: au dispărut posturile, le mai ţin unii doar când îşi aduc aminte; au fost jertfite pletele bărbaţilor, le mai poartă numai o seamă de bătrâni octogenari; a secat apa pâraielor, ele curg numai când plouă; unele dintre ele şi-au schimbat numele vechi şi semnificativ; s-au topit gardul şi porţile ţarnei; s-au strâns huceagurile, drumuşoarele şi poieniţele de pe imaş şi de Peste Vale.

Un singur lucru stăruie aproape neschimbat: alimentele şi prepararea bucatelor”[1].

*

Şi calendarul gastronomic huţul şi rutean conţine câteva bunătăţi culinare inedite, care părăsesc, adesea, locul lor din anotimpuri, fie pentru răsfăţul tradiţional al întoarcerii vremelnice a „fiului risipitor”, fie în clipele de duioasă nostalgie a identităţii:

„Mămăliguţa cu cartofi. După ce au fost curăţaţi, cartofii se pun la fiert, într-un ceaun. Apoi, se adaugă faină de porumb şi puţină faină de grâu sau griş. Se amestecă bine, folosindu-se un scaun special. Se serveşte cu tochitură, cu huslincă, cu unt şi brânză.

*

Ieşniţa. Pentru a o prepara, avem nevoie de smântână, ouă bătute şi foi de ceapă verde. Se pune smântână la fiert şi, apoi, se amestecă cu ouăle bătute. Se adaugă puţină faină de grâu, la foc moale. Se amestecă cu o lingură de lemn până când untul iese la suprafaţă. Se serveşte cu mămăliguţă de cartofi.

Huslinca nu lipseşte din bucătărie. Se poate prepara toamna sau atunci când este nevoie. Huslinca de toamnă, din lapte mai gras, se păstrează foarte bine pentru iarnă. Laptele fiert, călduţ, se toarnă în putină, pe fundul căreia se pune, în prealabil, „un cuib”, adică un polonic de huslincă din rezerva anterioară. Pentru a-i asigura un plus de calitate, se adaugă puţină smântână. Se serveşte numai cu mămăliguţă.

*

Chişca bătrânească (chişca cu făină de porumb). La Izvoarele Sucevei i se spune „chişcă rusească”. Seamănă cu cea românească, numai că, în obţinerea compoziţiei, se foloseşte făina de porumb. Se fierbe, după care se dă la cuptor. Se taie bucăţi potrivite şi se serveşte cu mămăliguţă de cartofi şi huslincă.

Balmuşul. Într-un ceaun se toarnă smântână proaspătă, la foc normal, se presoară faină de porumb, se lasă să fiarbă, se amestecă până se obţine o pastă. Se pot adăuga cubuleţe de caş proaspăt. Se serveşte cu huslincă.

*

Bucovineni Hutanca

*

Varză tocată cu slănină/afumătură. Varza se spală în 2-3 ape. Se fierbe în acelaşi timp cu slănina. Se serveşte cu mămăliguţă de cartofi.

*

Piroştele (chiroşte sau perohe). Din aluatul de faină de grâu se taie pătrăţele de mărimi potrivite. Umplutura poate fi din cartofi cu ceapă rumenită, gem, dulceaţă şi brânză. Se pun la fiert şi se servesc calde.

*

Merişoarele sau afinele cu smântână. Merişoarele îndulcite, călduţe, în zilele de post se servesc cu mămăliguţă caldă.

Fragi cu smântână.

Unt topit cu brânză bătută. Se serveşte cu mămăliguţă şi huslincă.

Gogoşile nu lipsesc de la mesele mari (Crăciun, Paşti, nunţi, înmormântări, petreceri).

Afumătura de porc cu mămăliguţă.

Varza murată (păstrată în poloboace) şi verzele.

*

Bucovineni Femeie torcand

*

Mălaiul (un fel de alivenci), obţinut din faină de porumb, lapte dulce şi smântână. Se serveşte cu huslincă.

În rândul băuturilor, se remarcă afinată. Ana Droniuc ne spune că, în familiile bunicilor şi părinţilor ei, se servea, cu precădere, rachiul. Afinele proaspete se pun în borcane sau putini, peste care se toarnă zahăr. Sucul rezultat se amestecă cu vodca, rezultând o licoare delicioasă, care se serveşte la mesele mari şi oaspeţilor de seamă. Sucul de merişoare şi sucul de afine, sucul de păltinele, sucul de coacăze completează gama de băuturi”[2].

*

„Femeia ruteană fierbe mâncărurile în oale de lut, mai rar în oale de spijă sau tinichea smălţuită, cumpărate prin oraşe.

Mămăliga se fierbe sau într-un hârgău de lut sau într-o căldăruşă de spijă.

*

Bucatele uzitate la Ruteni sunt: mămăliga de păpuşoi, „kuleşa”, dar se fierbe şi din făină de orz; sorbitura de predilecţie şi de toate zilele este borşul cu barabule, sfecle, fasole, bob, mazăre, apoi sarmale, „haluşke” cu crupe de păpuşoi, colţunaşi, „perohe” cu barabule, barabule fierte şi fripte, peşte fiert cu usturoi, fiertură de gobaie, mai rar de vită.

La carne se face un fel de umplutură, „nacenka”, care constă din jumări, ouă, lapte dulce şi făină de păpuşoi, şi se coace deosebit în cuptor. Aceasta se mănâncă cu friptură.

*

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

*

Se coace pâine de secară şi de orz, se face mălai din făină de păpuşoi cu bostan şi cu barabule, dar se coc adesea şi turte numai pe vatră. Din făină de grâu se fac plăcinte cu curechi sau şi cu mac, „palaneţi”.

Se obişnuieşte să se facă, mai ales toamna, un fel de mâncare din bostani. Se ia, adică, un bostan, „harbuz”, i se ciopleşte coaja, jur-împrejur, apoi se despică şi se scot sâmburii şi toate celulele lăuntrice. După aceea, bostanul se taie în felii, care se fierb în apă, la care se adaugă crupe sau făină de păpuşoi. Această ames­tecătură se face tare şi se mănâncă cu lapte dulce sau cu lapte stors din sămânţă de cânepă. Dar bostanul se mănâncă şi fript sau şi, necojit, fiert cu apă, aşa că se atinge felia de bostan în sare.

*

Deosebit de mult se consumă barabule fierte şi curăţite, cu mujdei de usturoi sau fripte în cenuşă, cari apoi se înting în sare.

Fasolele se fac şi fâcăluite, adică după ce le-au fiert bine, le adaogă usturoi pisat şi oloi şi apoi se mănâncă, întingând mămăligă în ele.

Oloiul se stoarce în oloiniţele din sat sau din apropiere din sămânţa de cânepă, sâmburi de bostan bine uscaţi în cuptor sau din floarea soarelui.

*

O familie ruteană

O familie ruteană

*

Înainte şi după masă, toţi casnicii îşi fac semnul crucii. La masă, care constă din o măsuţă mică, pe 3 picioare, şi este aşezată jos, în mijlocul casei, pe un ţol, se aşază, cu capul gol, numai gospodarul cu flăcăii. Ceilalţi copii mănâncă, cu mama, pe vatră sau unde apucă;
întâia bucată din bucate o ia gospodarul, până atunci toţi ceilalţi aşteaptă.

Timpul mâncării este, dimineaţa, la 7 ore, dejunul, „obid”, la 10-11 ore, prânzul, „poludinok”, apoi se îmbucă, la ora 1 sau 2 după-amiază, „pidvecirok”, şi seara, la lumină, cina, „vecera”.

*

Băutura cea mai plăcută a Ruteanului este rachiul, „horivka”, la care adese se mai amestecă şi rum, ba şi piper şi pelin, ca să fie tare şi să se simtă.

Luminatul se face sau cu opaiţuri, sau cu petrol, într-o lampă mică, fără sau cu cilindru, atârnată pe perete sau aşezată pe chimineţul hornului.

Ruteanul fumează, din lulea, tutunul numit „markotka”, care, cu putoarea lui, este în stare să te îmbolnăvească. Femeile nu fumează.

*

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret - fotografie de Dimitrie Dan

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret – fotografie de Dimitrie Dan

*

Ruteanul doarme, noaptea, foarte puţin, mai ales pe timpul lucrului în câmp, însă îi place să tragă un somnişor şi ziua, mai ales după mâncare. În noaptea înaintea Paştilor, nu se doarme defel, tot aşa şi în ziua de Paşti, căci se crede că cel ce veghează atunci, fiind în călătorie, ploaia nu-l va prinde. Nu se doarme în case sau mori pustii, nici în cimitire.

*

Ruteanul se foloseşte de următoarele măsuri: mertic, numit „gârneţ”, dimerlie, numită „ghineţa” (doniţă) şi de baniţă sau pătrare, numită „ghiletka”[3].

*


[1] JITARIU, PROCOPIE, Monografie folclorică a satului Berchişeşti, pp. 107-112

[2] AFLOAREI, MAMAISCHI, ŞORODOC, Moldova Suliţa…, pp. 189-191

[3] DAN, DIMITRIE, Rutenii din Bucovina, pp. 7, 8


Bisericile Bucovinei, în arta plastică bucovineană

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Ruinele bisericii de mir a Moldovei, Mirăuţii, din planul doi al acuarelei lui Franz Jaschke, pictată în anul 1805, mi s-au părut, întotdeauna, mai tragice decât ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei din Suceava. Cetăţile se năruiesc, după ce le abandonează luptătorii, dar bisericile, care reprezintă temelia identităţii noastre spirituale, cum s-au putut spulbera, într-o vreme în care latifundiarul ecleziast stăpânea o bună parte din Moldova?

*

Ruinele bisericii Sfântul Gheorghe a Mirăuţilor m-au făcut, adesea, să premeditez un album de artă, de dimensiunea unei cărţi poştale, care să prezinte, în fond, istoricul bisericilor bucovinene, oglindit în arta plastică bucovineană, care începe, deloc surprinzător, cu acuareliştii şi graficienii germani I. Schubirsz, Franz Jaschke (1775-1842), Franz Xaver Knapp (03.09.1809, Tachau – 16.09.1883, Cernăuţi), Mattias Adolf Charlemont (1820-1871), Rudolf Bernt (1844-1914), Julius Zalaty Zuber (1867-1918) şi continuă cu pleiada pictorilor români interbelici, în frunte cu Vladimir ZAGORODNICOV (n. 27.09.1896, Kursk, Rusia – ? Austria) şi George LOWENDAL (10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti).

*

Dacă s-ar adăuga şi pictorii de astăzi (Constantin Severin, Radu Bercea, Tiberiu Cosovan, Iosif Csukat etc.), cu siguranţă că s-ar obţine un album de artă bogat şi inedit, care să sporească în frumuseţe patrimoniul sărăcăcios de civilizaţie românească în Bucovina. Pentru că, în comparaţie cu ceea ce a dat bunul Dumnezeu, Bucovina înseamnă o jalnică sărăcie, din punctul de vedere al creaţiei umane.

*

O schiţă a unui astfel de posibil album, adaptat la condiţiile unui site, v-o prezint în ceea ce urmează, cu precizarea că istoricul decăderii şi artizanării bisericilor bucovinene poate însemna tema unei prefeţe, în care să i se recunoască arhitectului austriac Karl Adolf Romstorfer meritele uriaşe în salvarea patrimoniului românesc de spiritualitate în Bucovina.

*

CERNĂUŢI

*

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

îCernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

DRAGOMIRNA

*

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

FÂNTÂNA ALBĂ

*

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

*

HORECEA

*

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

MOLDOVIŢA

*

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Fresca integrală, desenată de Rudolf Bernt (1844-1914)

Fresca integrală, desenată de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

PUTNA

*

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

RĂDĂUŢI

*

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

SUCEVIŢA

*

Suceviţa, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

VORONEŢ

*

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

SUCEAVA

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

B93

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt


1931: „Jalnica Tragodie” a huţanilor

Hutuli 3

*

Originea lorRegiunea ce o locuiescOcupaţia

Criza în huţămimeMăsurile ce se impun

*

Huţanii! Prin locuri, pe cât de pitoreşti, pe atât de puţin cunoscute şi, mai ales, lăsate în providenţiala grijă „a celui de sus”, pe munte sau pe malurile murmurândelor pârâiaşe, ce par a sta într-un continuu dialog cu freamătul pădurilor, la noi, în nord-vestul Bucovinei, locuiesc huţanii. Cititorule, dacă din întâmplare vei trece prin regiunile misterioşilor huţani, forţează-ţi memoria şi adu-ţi aminte de tratatele de istorie, unde ai găsit descrisă îmbrăcămintea geto-dacilor, pentru a fi frapat de faptul că ea aduce mult cu cea a acestor paşnici locuitori.

*

Putila hutuli kaindl

*

S-ar părea că în acest motiv pledant şi-ar avea originea „teoria istorică” ce-i dă drept urmaşi ucrainizaţi ai vechilor ai vechilor locuitori de pe meleagurile ţării noastre. Dar însăşi diversitatea supoziţiilor lasă ca originea acestui popor să se piardă în mister. Argumentele în favoarea tezei preconizate de unii, argumentele reclamate de o tendinţă cu un colorit naţional pentru a explica o anumită stare de lucruri, ce nu şi-ar avea ordinea naturală, care au, incontestabil, un suport solid în limba ce o folosesc huţanii, sunt totuşi sortite a avea acelaşi succes, adică, vorba românului, de „a încurca iţele”. Să ne ierte cei ce sunt de părere contrară, dar noi nu venim să le distrugem iluzii şi nici să ne câştigăm simpatii în tabere adverse, ci suntem oarecum situaţi la mijloc şi nu facem decât să fim nedumeriţi asupra originii acestei populaţiuni, proiectând-o într-un depărtat trecut cu haină misterioasă. Argumente naive, ca cele pe care le folosesc unii, sub forma unor declaraţii făcute de o bună parte de huţani, ceea ce nu poate fi privit decât drept consecinţă a unei propagande a celora ce au buzunarele pline cu fiţuici cu slove, reprezentând pretenţiile pseudo-justificate asupra unei părţi a nordului Bucovinei, nu pot fi folosite. Incontestabil că gestul poate fi interpretat, în chip firesc, ca o renegare, care însă nu explică originea, căci cauza nu poate fi ulterioară efectului. Rămâne, deci, obiectivismului istoric să-şi spună cuvântul.

*

Portul huţulilor din Bucovina

Portul huţulilor din Bucovina

*

Dar fiindcă e vorba să ne ocupăm cu analizarea diferitelor aspecte ale tristei situaţii din această regiune, care nu e decât reflexul gravei crize actuale, ne vom feri a mai atinge chestiuni pe care nu ne sfiim a le numi „sentimentale”, şi ne vom ocupa de cele triste, dar reale, riscând, de altfel, să fim vizaţi se spirituala vorbă „satul arde, iar baba se piaptănă”.

*

Copera Hutuli

*

Huţanii „noştri” – căci nu trebuie să uităm că sunt mulţi şi dincolo de Ceremuş – locuiesc, în cea mai mare parte, teritoriul răposatului judeţ Vijniţa, împărţit, astăzi, între judeţele Storojineţ şi Rădăuţi. Sate curat huţăneşti sunt: Răstoace, Petraşceni, Mariniceni (judeţul Storojineţ), Salaşeni, Coniatin, Câmpulung, Iabloniţa, de-a lungul Ceremuşului, apoi Gura Putilei, Dichineţ, Chisiliţeni, Toraceni, Putila, Sârghieni, de-a lungul pârâului Putila (toate în judeţul Rădăuţi), Berhomet, Lăpuşna, Şipot, pe malul Siretului. Vorbim, de sine înţeles, de localităţile ce se află în inima regiunii huţăneşti şi, deci, nu ni se va obiecta micile omiteri ce le-am făcut. O simplă descriere a acestor meleaguri e suficientă pentru a ne da seama că aceleaşi neajunsuri, cu care au de luptat românii din Maramureş, sunt endemice şi aici.

*

Hutuli casa

*

Regiunea muntoasă, cu păduri şi păşuni, neprielnică agriculturii propriu-zise, afară de câteva excepţii, face ca locuitorii să-şi asigure subzistenţa fie prin muncă, ca lucrători în pădure, ca plutaşi pe Ceremuş sau ca lucrători la cherestele, scurt zis, în continuă dependenţă de industria lemnului, fie, cei mai avuţi, prin creşterea vitelor. Curios apare, aici, seminomadismul huţanilor săraci, care trebuie să-şi caute pâinea în alte regiuni, mai puţin vitrege. Astfel, în timpul când marii proprietari îşi caută lucrători pentru diverse trebuinţe agricole, sute de huţani se îndreaptă spre şes, „la ţară”, după cum spun ei, căutând angajamente, pe care le găsesc destul de uşor, consecinţă a faptului că primesc să fie remuneraţi în natură, ceea ce e, desigur, un avantaj pentru proprietari.

*

Hutuli casa 2

*

După această succintă expunere a situaţiei reale din aceste regiuni, se pot trage toate concluziile asupra stării actuale, având în vedere criza economică ce se observă în toate domeniile de activitate. Industria lemnului stagnează, deci consecinţa ei e că cei ce-şi vedeau siguranţa vieţii lor în această ramură de activitate să-şi piardă, zi de zi, speranţa într-un câştig, care le era unica „mană cerească”. Agricultura, pierzându-şi rentabilitatea, adaugă o altă categorie de oameni sortiţi înfometării: cei ce nu-şi vor mai găsi de lucru în şes, dintr-o explicabilă prudenţă a proprietarilor funciari, care, pentru o producţie restrânsă, vor avea nevoie de un număr restrâns de muncitori, pe care îi vor recruta de prin părţile locurilor. La aceasta, se mai adaugă nerentabilitatea creşterii vitelor şi iată întreg cortegiul de consecinţe posibile ale crizei economice în această regiune. E o regiune sortită înfometării, dacă va fi lăsată în grija providenţei.

*

Hutuli la joc

*

Nu căutăm să punem „beţe în roate” nimănui, înfăţişând sumbrele perspective de înfometare a unei regiuni, dar credem că, dând publicităţii un asemenea fapt de altminteri cunoscut, să facem ca cei ce au urechi să audă. Ar fi politică de struţ, care, dragă Doamne, e mult agreată de politicienii noştri, politicieni cu vrute sau cu nevrute, ce-şi vâră nasul unde nu le fierbe oala şi nu văd decât ceea ce clocoteşte întrînsa, dacă am nesocoti primejdiile, neluând măsuri. Şi să ne oprim la ultimul cuvânt.

*

Hutuli pe munte

*

Dacă nu există un arsenal întreg de arme de luptă împotriva acestei deplorabile situaţii, desigur cu o eficacitate oarecare, totuşi câteva măsuri ar putea înlătura măcar parţial neajunsurile. Nu trebuie de uitat că alta e situaţia între huţani şi alta între ţăranii de la şef, şi ei grav loviţi de criză. E o nuanţă a crizei care măreşte gravitatea situaţiei în ţinuturile muntoase. Ţăranul de la şes, dacă nu se poate bucura de venituri, are cel puţin, în jurul patriarhalului său cămin, felurite subzistenţe, care îi asigură traiul în limita strictului necesar. Nu la fel e „în huţănime”, unde situaţia are ceva asemănător cu cea a regiunilor marilor industrii atinse de criză, datorită faptului că domeniile de activitate sunt mai restrânse şi, astăzi, trecând printr-o gravă criză, urmarea e că majoritatea huţanilor sunt identificaţi cu şomerii industriilor, care au unica lor resursă de trai în remuneraţia muncii. Ştiut este că o asemenea criză, care se manifestă cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu numărul lucrătorilor rămaşi fără resurse, îşi are soluţia imediată în procurarea de lucru, soluţie proprie înlăturării şomajului.

*

Hutuli pe munte 2

*

Înainte de a ne ocupa de posibilitatea acordării de lucru huţanilor, vom înfăţişa o altă cangrenă a acestei regiuni, cea ce, în definitiv, nu va fi decât găsirea unui punct de plecare, în expunerea unui mănunchi de soluţii eficace.

*

Hutuli 1

*

Ceea ce contribuie şi mai mult la agravarea situaţiei, prin partea locului, e de netăgăduit detestabila situaţie a drumurilor, fapt ce atrage consecinţa firească, adică scumpirea tuturor materiilor de consum, datorită transportului dificil. Nu constituie motiv de surprindere, pentru cunoscătorii acestei stări, nici faptul că indicele de scumpire a vieţii e mult superior celui din localităţi nu tocmai depărtate, dar ceva mai favorizate de soartă, nici faptul că o speculă excesivă e corolarul izolării majorităţii localităţilor amintite, în timpuri ploioase. Edificator, în această privinţă, e drumul Vijniţa-Seletin, care deserveşte un şir de comune, pe malul Ceremuşului şi pe pârâul Putila, şi care, pe porţiunea Gura Putilei – Putila (20 km), n-are mai puţin de 7 poduri lipsă. În târguşorul Putila, se poate observa, în vremuri ploioase, un adevărat „flux şi reflux” al preţurilor, după cum creşte sau scade apa pârâului cu acelaşi nume, izolând sau punând din nou în contact târguşorul cu localităţile din care negustorii săi îşi procură mărfurile.

*

Hutuli Plosca 2

*

E urmarea îngrijirii acestui drum şi chiar a refacerii sale, dar cu eternul titlu de provizorat. Nu e mai îmbucurătoare nici situaţia drumului Berhomet pe Siret – Şipot pe Siret – Seletin, tot o victimă eternă a inundaţiilor, dar şi a „grijii” celor în drept. Ambele aceste drumuri reclamă imediata lor refacere, atâta vreme cât nu vor fi complet distruse şi resturile de drum, căci timp de pierdut înseamnă bani pierduţi. Vremurile sunt grele, e adevărat, dar credem că obiecţiunea lipsei de fonduri nu-şi are locul aici, unde numai pentru lucrări provizorii s-au cheltuit zeci de milioane, care au avut, prin felul cum au ţinut antreprenorii să se achite de misiunea lor, drept destinaţie „apa Sâmbetei”. De astă-dată, se impun lucrări care cel puţin să rupă cu tradiţia provizoratului definitiv.

*

Hutuli Plosca 3

*

Credem că o cât mai grabnică punere în aplicare a unui plan de totală refacere a drumurilor sus amintite ar avea un efect binefăcător: 1). s-ar uşura comunicaţia şi, deci, transportul materiilor de consum s-ar ieftini; 2). s-ar oferi de lucru celor ce, mâine, poimâine, vor cerşi o bucată de pâine la pragul oficiilor de asistenţă socială, de pe lângă prefecturi; 3). o consecinţă a efectului anterior ar fi scăderea cheltuielilor la capitolul asistenţei sociale, ceea ce nu echivalează cu o sistare totală a acestor fonduri, aşa şi aşa destul de anemice.

*

Hutuli 2

*

Am expus, aici, câteva soluţii practice, care ar putea întrucâtva îmbunătăţi situaţia huţanilor. Îi compătimim pe cei ce aleargă după chei magice de boltă, menite să dezlege acest nod gordian pentru ei şi care, de-şi vor ţine năravul, vor găsi „potcoave de cai morţi”, dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să ne manifestăm indignarea în contra celor ce, trâmbiţând cu emfază vrute şi nevrute, au infiltrat în sufletul şi în mintea huţanilor o sumedenie de planuri de înlăturare a neajunsurilor lor, atât de practice, realizabile şi mai ales obsedante ca şi visurile celora dintre huţani, care suferă de niţică plutomanie, de a descoperi prin peşteri aurul ascuns de legendarul lor haiduc, Dobuş. / T. Răducan (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 1, 23 octombrie 1931, pp. 4, 5; nr. 2, 1 noiembrie 1931, pp. 2, 3).


Pagina 40 din 101« Prima...102030...3839404142...506070...Ultima »