ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 4

Schiţă pentru o monografie a Bosancilor

Biserica de lemn din Bosanci, în 1897

 

Dacă tot am documentat în amănunţime o bună parte din monografia uriaşului sat Bosanci, cred că am obligaţia de a o incredinţa spaţiului virtual, pentru a fi de folos celor interesaţi de subiect şi, mai ales, elevilor, liceenilor şi studenţilor care au nevoie de astfel de documentări. Nu şi monografilor de ocazie, nu şi Primăriei Bosanci, faţă de care funcţionează drepturile de autor (a fost de muncit, nu glumă, ca să înţeleg istoria unei localităţi cu „mărturii furate şi pierdute”). Există, desigur, şi alte mărturii necunoscute, dar pe care nu le mai caut, dezgustat de lipsa de cuvânt şi de laşitatea unui primar care a cedat în faţa şantajului unor nefăcători de nimic. Prin urmare, începuturile istoriei bosâncene, una dintre cele mai vechi ale unei aşezări moldoveneşti, ar fi cam aceasta:

 

Împroprietărirea ţăranilor, la Bosanci

 

Bosanci, colonie valahă „la drumul cel mare al Sucevei”

 

În negura veacurilor, atunci când genovezii şi veneţienii de la Marea Neagră au trasat drumul comercial al Nordului, numit Drumul Mare, stabilind locuri pentru schimbarea cailor, la depărtare de două poşte (40 km) una de cealaltă, ulterior transformate în târguri, şi aşezări de pază a convoaielor, de o parte şi de alta a convenitului şi nicidecum duratului drum, pe podişul Sucevei, dominat de „suprafeţe structurale dispuse în trepte”[1], au apărut primele două mari colonii rurale simetrice, una în dreapta drumului cu purces spre nord, formată din vlahi aduşi din Bosnia şi, tocmai de aceea, numită Bosanci[2], adică bosniaci (toponimia impusă de ei, în totalitate românească, le confirmă statutul de vlahi, deci de români balcanici), iar cealaltă, în stânga, pe un teritoriu la fel de întins, colonizată cu lituanieni (litani, în limbajul vechimii) şi numită Litanauţi, deci Liteni. Prezenţa celuilalt Liteni, pe valea Sucevei, confirmă teoria pazei cu coloni a drumurilor de negustorie, litanii de pe Siret veghind drumul comercial al Răsăritului.

 

„Româneşte, Liteanul are o accepţiune foarte apropiată (de poreclă – n. n.), însemnând păgân. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat cretinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost Litvanii. În secolii XIII şi XIV ei toţi erau idolatri. De aici, la români, „liftă spurcată”, „liftă rea”, „litean” au rămas ca sinonime cu păgân”[3]; după înfiinţarea statului moldav, bosâncenii şi litanii din vecinătatea Sucevei au urmat, desigur, parcursul religios şi etnic al tuturor moldovenilor, iar reperele prestatale, precum Câmpul Perilor – din Valea Moldovei, Câmpul lui Dragoş – ţinut care începea de la Bacău şi ducea până la hotarele Bosancilor, au ieşit din memoria obştească pentru a iriza discret în legendă, împreună cu cele două colonii despre care a fost vorba mai sus şi conduse, pe la 1435, de Ioanăş de Şomuz, care îşi avea casa la izvoarele Şomuzului Mic, în părtăşia bosânceană care avea să iasă din indiviziune drept jumătatea de sat a lui Isaia de Baia, fost răzeş bosâncean, devenit boier cu stare, dar cu viitor tulbure, datorită orgoliilor stârnite de înrudirea cu tatăl lui Bogdan Întemeietorul, Mic Crai din Miculeşti. Pe ceastălaltă latură a drumului, descendenţii litanilor de odinioară aveau în Lazăr de Tulova şi în obştenii lui slovaci (Tulova înseamnă, în limba slovacă, „bunuri în proprietate”) un lider care încă nu părăsise obştea, continuând să locuiască în conacul durat de tatăl lui, Oană, pe vremea când Tulova însemna, şi ca întăritură, dar şi ca administraţie, ceva mai mult decât Suceava. Dar, ulterior, litanii şi slovacii de pe podişul Sucevei dispar fără urmă, fără dovezi că ar fi plecat sau s-ar fi disipat în rândurile populaţiilor moldoveneşti, Litanauţii şi Tulova rămânând „selişti pustii”, pe care abia austriecii aveau să le repopuleze.

 

Doar obştea Bosacea, una uriaşă, care includea şi teritoriul Sucevei de mai târziu (proprietățile bosâncenilor în Tătărași și în Areni o confirmă), dar tipic şi rezistent răzeşească, cu identificări de indiviziuni, dar fără ruperi definitive din moşia mare a Bosancilor, care „din vechime… nu a aparţinut decât Domnilor moldoveni”[4], fiind, ca parte a Ocolului Domnesc, în folosinţa răzeşilor, iar generaţiile de mai târziu nu au primit să se căsătorească decât cu parteneri răzeşi, pentru că, „scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor”[5]. Iar Artur Gorovei, stăruitor căutător al Drumului Mare de odinioară, continua în acelaşi ton: „Multă vreme, între satele Rădăşanii, din Suceava Moldovei, şi Bosancea, din Suceava Bucovinei, era o strânsă legătură: căsătoriile se făceau aproape nu­mai între fetele şi flăcăii din amândouă satele. Ba, după cât spun bătrânii, era obiceiul ca fetele din Rădăşani să se mă­rite după flăcăii din Bosancea. Aceasta esplică asemănarea cea mare dintre locui­torii acestor două sate, şi rădăşenenii şi bosâncenii sunt buni gospodari, şi unii şi alţii cultivă de preferinţă pomii, şi sunt ceva mai mult decât economi”[6].

 

Şi documentele vechi confirmă această stare de fapt târzie, dar îndătinată şi devenită legendă, prin care se confirmă, de pildă în 20 iunie 1723 şi în 18 iulie 1749, că pământurile răzeşeşti ale Ocolului Domnesc al Sucevei, dintotdeauna, „după ce se trec bătrânii, rămân la feciori, la nepoţi, la strănepoţi de le stăpânesc, până în cât neam s-ar trage dintre acei ce ar fi făcut livezi, însă cari şăd în sat, de poartă bir şi lucrează boeresc”[7], pentru că „ţăranii… apucase de la strămoşii lor de ştia fieşte carele unde a merge să are şi să cosască şi nu putea altul să-l scoată din pământul cel de arat şi din locul cel de cosit, nici stăpânii lor nu-i scotea, nu-i trebuia unui om acel pământ să-1 are, sau locul cel de coasă, şi-l unui om străin de-l lucra şi el îl dijmuia, nu se mesteca stăpânii la acea dijmă de pe pământul acelui om”[8].

 

Izolaţionismul, dar şi stabilitatea dată de statutul răzăşesc asumat și conștientizat acestor sate şi moşii domneşti, care permiteau ieşiri din indiviziune doar prin consecinţa celor două mari valori feudale, slujba şi credinţa în serviciul Domniei şi a Curţii Domneşti, care determinau, în acelaşi cadru al regimului de proprietate, urcuşul pe treptele sociale superioare ale boieriei (boier sau boliarin însemna, pe vremea lui Alexandru cel Bun călăreţ care ridica la oaste şi câţiva suliţaşi), izolaţionismul deci a condus la conservarea multiseculară a genealogiei primare a Bosancilor, nu doar la stabilitatea relaţiei om-pământ. Dar povestea Bosancilor, şi ca sat, şi ca moşie, este puternic legată de cea a Drumului Mare care punea în legătură cetăţile comerciale genoveze şi veneţiene de la Marea Neagră cu nordul baltic şi scandinav, drum care trebuia apărat nu de oştiri pribege, care niciodată nu ar fi atacat o caravană comercială, pentru că ar fi exclus ţările lor din circuitul comercial euro-asiatic, ci de tâlharii băştinaşi, proveniţi, de regulă, din rândurile unor aventurieri fără de căpătâi, care poposeau vremelnic prin diverse locuri, în speranţa izbutirii unei lovituri care să-i îmbogăţească. Împotriva lor organizaseră genovezii şi veneţienii, odată cu poştele, şi colonii de supraveghere a drumului comercial, colonii conduse de un jude, cneaz s-au vataman – ceea ce înseamnă acelaşi lucru, cu care să se poată ţine o corespondenţă, deci cu un cunoscător al scrisului şi al cititului, de un iniţiat care, din vremuri străvechi, se numea Io-Anu (ştiutor de cer), cu derivaţiile multi-lingve Ioan, Ioanis, Ioanăş, Oană, etc., Io sau Ioan făcând parte din titulatura fiecărui voievod, drept consacrare a statutului său de iniţiat.

 

Drumul Mare al Nordului, drum fără pulbere, pe care învăţatul şi boierul fălticenean Artur Gorovei, născut la Rărăuţi-Prut, s-a tot străduit să-l desluşească şi să-l imagineze, nu trecea prin „Nimirniceni” şi Bosanci[9], ci era cel al hotarului dintre moşiile colonilor litani şi slovaci, de la Litanauţi şi Tulova, cu cea a valahilor bosniecilor din Bosanci, cu reşedinţă boierească la izvoarele Şomuzului Mic, după cum rezultă din hotarnica întărită de uricul lui Petru Aron, în 13 iunie 1456, în care stabileşte ca hotarul satului „La gura Brădăţelului”, dăruit mănăstirii Moldoviţa, „să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc”[10]. O altă hotarnică, cea a satului Burghineşti sau Borghineşti, acum Roşa din comuna Moara, făcută în 17 august 1586, în prezenţa unor strămoşi ai bosâncenilor, precum Gheflovie de Nimerceni, Ionciul vataman de Bosance, Isaie ot tam sau Corne vataman de Burhineşti, aduce precizări suplimentare asupra parcursul Drumului Mare al Nordului, în Podişul Sucevei, drumul fiind hotar dinspre „partea de Burhineşti despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii (pârâul Frumoasa – n. n.), de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi”[11].

 

Şi mai există, din 9 martie 1671, încă nişte repere toponimice despre „Drumul Băeşilor, ce vine Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari; şi acole iar să înpreună iarăşi cu hotarul Nemircenilor”[12].

 

De-a lungul acestui drum comercial, care mărginea moşia Bosancea, nu existau vetre de sat, cu excepţia Borhineştilor, care a dispărut, transformându-se în Roşa (1458)[13], ci „prisăci cu heleşteie (1456)[14] şi livezi”, plus „mitoc” (1625)[15], „odăi” (1664)[16], „mitocuri” (1671)[17], deci locuri pentru făcut fân, şi câteva „târle”, deservite fiecare de câte 2-3, maximum 5 bordeie, la care lucrau câte 30-60 de oamenii, cum stă scris în mai multe mărturii.

 

Dincolo de confuzia deja îndătinată care se face între vatra satului Bosanci și moșia Bosanci, mai ales în identificarea vechiului drum comercial al nordului, care nu era un drum construit, ci unul doar itinerat, trebuie să fac precizarea că și drumul răsăritului, care trecea prin Nimirceni (numele vine de la lituanianul Nemircea Ciortorâischi, fratele lui Ivașco, care își numise și Ceartoria de baştină, de pe graniţa nordică a Moldovei cu Polonia, tot „Nemirceanii”), urca spre Suceava sau cobora spre Baia tot pe hotarul moșiei Bosanci și al moșiei Litenilor. Pământul acesta, cu dealuri unduioase și cu zapodii[18] largi și plate, fusese folosit și, deci, populat, încă din secolele XI-XIII înainte de Hristos, după cum o probează descoperirile regretaților arheologi suceveni Mircea D. Matei și Emil I. Emandi[19], de către generații seculare dornice de armonie om-natură, dar care nu au legătură cu răzeșismul medieval, care, prin jirebii, deci prin „sforile” de pământ care au fost moștenite de urmași de la moșii inițiali, stabilesc, pentru locuitorii Bosancilor, o continuitate de neam cu neam de vreo șase veacuri, prin proprietarii de pământuri nemenționați în urice, pentru că au păstrat statutul obștesc al moșiei din vestul uriașei moșii a Bosancilor. Satele târzii, care se vor individualiza pe moşia Bosanci cu obșteni bosânceni, în vetrele fostelor târle, nu s-au înstrăinat de obştea din care provin, pe osatura străvechiului drum comercial, rămas doar hotar al moşiei Bosanci, având jirebii neîntrerupte familiile Blându, Spoială, Moroz, Croitor, Bivol, Svestun, Bujorean, Bobu, Drăgoi, Obric, Bursuc, Găitan, Axinte sau Axenti, Şuţu, David, Smântancă, Zoiţei sau Azoiţei, Busuioc, Pletoş, Barbă, Curic, Gavrilovici, Iremia, Ieremie sau Ieremia, Nichifor, Mierlă, Mitrofan, Polonic, Cocolaş, Carp, Bujorean, Paşcu sau Paşcovici, Donisă, Vermeşan, Bogdan, Oniu, Mogă, Bondariu, Cucu, Pascal, Şandru, Nastasi, Arion, Muşchet, Flori, Aanei, Gâtul, Spoilică, Dumitraş, Perju, Pânzariu, Buşilă, Jugă, Viţel, Carvasci, Fedor, Popovici, Maxinesa, Mogră, Buzilă, Morăriţei sau Nică[20], familiile care făceau parte din elita obştii, precum Bărgăuan, Ianovici, Blându, Ştefureac, Bivol, Nica, Mirăuţ, Găitan, Gherasim, Buzilă, Viţel, Svestun, Maxinesi, David, Moruz, Busnea, Iftodi, Bujorean, Barbu, Dumitraşcu, Iuga, Mitrofan, Gavrilovici, Spoială, Morariu, Şuţu, Bondariu, Drăgoi, Aani sau Ani, Ungurean, Cârlan, Timoficiuc, Curechiu, Donici, Svarghi, Croitor – care a dat și un deputat al ținutului Sucevei[21], Pădureţ, Dumitraşcu, Morariu sau Muntean[22] şi, desigur, Simion Stanciu, deputatul bosâncean al Bucovinei în Dieta din Viena a anului 1848, precum şi familiile care s-au statornicit pe vetrele fostelor târle, conturând sate noi, adică Barbă, Lungu, Blându, Naharniac, David, Spoială, Cârlan, Ostrovan, Cocolaș, Mireuți[23], Felic, Gavrilovici, Albu, Ivanciuc, Salesci, Lupescu[24], Croitoru[25], inclusiv străbunii vestitului lăutar român Nicolai Aliman (Alimon, în alte notații), care, pe la anii 1900, fascina ținutul Sucevei cu horele, sârbele și tropoțicele pe care le slobozea de pe strunele scripcii, antecesorii lor putând fi identificați în paginile Catagrafiei satului Bosanci, aflată la Arhivele Statului din Suceava, cu pagini zdrențuite de vremuri, dar încă lizibile.

 

Trebuie să se știe că bosâncenii, deși înrudiți cu ei prin rădăcinile comene, nu se trag din Isaia, Șeptilici, Frangole, Ursul Bulai, Ene Barbălată sau Vasile Pădure, toți proveniți din obște, dar menționați de urice doar pentru că au părăsit-o, ieșind din indiviziune, ci din marii anonimi, abandonați prin paginile catagrafiei, ale condicilor bisericești și ale registrelor agricole, legătura lor cu pământul, cu fiecare simbol toponimic, fiind una atavică și care se transmite tot înnăscută din generație în generație. Am transcris, într-o zi friguroasă de ianuarie, străluminări de viață veche bosânceană și, cu fiecare nume grafiat, vibram de bucuria reîntâlnirii cu niște prieteni, prin puterea inefabilă a nevoii de a călători în timp și de a-i regăsi drept miri pe: Ion al lui Gheorghe Curic, născut în 1822, și pe Magdalina Barbă, născută în 1833; pe Constantin Aliman, născut în 1825, și pe Safta Bivol, născută în 1829 (copii: Ioan 1852, Vasile 1854, Teodor 1855, Nastasia 1858. George 1859, Dumitru 11851, Ştefan 1860, Rachila 1862, Bălaşa 1863, Elena 1866, Lazăr 1867, Sofia 1870 – iar din a doua căsnicie, cu Catrina Bocăneţ, născută în 1848: Elisabeta 1874, Nicolai 1875, Dimitrie 1877, Haralambie 1880, Titiana 1882, Nicolai 1889); pe Teodor al lui Grigorie Moroșan, născut în 1828, și pe Magdalina Nechifor, născută în 1839 (copii: Ioan 1867, care avea să se însoare cu Varvara Iftode, născută în 1873, şi au avut copiii: Bălaşa 1896, Nastasia 1897, Rachila 1900, Teodor 1905 şi Antin 1908); pe George al lui Ion Găitan, născut în 1837, și pe Magdalina lui Nistor Cârlan, născută în 1849 (copii: Ion 1865, Maranda 1867, Anton 1869, Maria 1870, Simion 1872, Sevastia 1876, Paraschiva 1878, Ioana 1881, Elisabeta 1883, Nistor 1887); pe Constantin al lui George Vițel, născut în 1837, și pe Maranda lui Vasile Drăgoi, născută în 1841 (copii: Manuil 1865, Ion 1869, Varvara 1877, Marga 1880, Eutimie 1885, Gavril 1887, Procopie 1888); pe Dimitrie al lui Ion Donisi, născut în 1838, și pe Iustina Bivol, născută în 1843 (copii: Zamfira 1870, Margivala 1875, Elena 1878, Varvara 1879, Ion 1884 – iar din a doua căsnicie, cu Balaşa Şuţu, născută în 1838, un băiat, Ioan, născut în 1884); pe Ion Bilic, născut în 1840, și pe Nastasia Bondariu, născută în 1834; pe Vasile a lui Dimitrie Ieremie, născut în 1849, și pe Maria Socoliuc, născută în 1855 (copii: Lazăr 1877, Panfil 1879, Ana 1881, Toma 1884, Magdalina 1889); pe Nicu a lui Ion Nichifor, născut în 1851, și pe Ana Iuga, născută în 1850 (copii: Miranda 1877, Elisabeta 1881, Varvara 1887); pe Ion al lui Toader Ieremie, născut în 1860, şi Ana curic, născută în 1870 (copii: Safta 1890, Ion 1891, Niculai 1896, Anton 1898); pe Vasile al lui Iacob Bivol, trecut fără data naşterii, şi Domnia, trecută fără nume, născută în 1837 (copii: Samfira 1862, Maranda 1866); pe George al lui Dumitru Aliman, născut în 1860, şi pe Maranda Bivol, născută în 1866 (copii: Elena 1888, Balaşa 1891, Domnica 1895, Samfira 1899); pe Nistor al lui George Găitan, născut în 1887, şi pe Maranda lui Simion Gavrilovici, născută în 1893 (copii: Niculai 1913, George 1914, Magdalina 1916, Ioan 1918, Dimitrie 1920, Zamfir 1922, Lazăr 1924, Vasile 1925); pe Vasile al lui Lupu Carp, născut în 1856, şi Magdalina Oniu, născută în 1858 (copii: Eudochia 1880, Elisabeta 1881, Iliana 1883, Sârghie 1884, Solomia 1887, Sanfira 1886, Ana 1889, Sevastia 1890, Rachila 1892, Ion 1894, Niculai 1897, Constantin 1901); pe Sârghie Carp al lui Vasile, născut în 1884, şi Ileana lui Niculai Timofti, născută în 1883 (copii: Vasile 1908, Rachila 1910, Maria 1914); pe Nicolai al lui Vasile Carp, născut în 1897, şi Ana lui Ioan al lui Dumitru Maximesi, născută în 1892 (copii: Galafira 1920, Ileana 1923, Filotea 1925, George 1926); pe Ioan al lui George Bivol, născut în 1883, şi Maria Oşlovan, născută în 1885 (copii: Lazăr 1907, Paraschiva 1908, George 1910, Toader 1911) și așa mai departe, din nuntă în nuntă, din naștere în naștere, din veșnicie în veșnicie.

 

Oamenii aceștia trăiau, din moși, în nepoți, într-un peisaj mirific, aproape de cer, pe treptele intrării în Templul Obcinilor Bucovinei, în care râurile Suceava şi Moldova, și pâraiele de cleștar Şomuzul Mic, Căldăruşa, Frumoasa (Crasna), Luciu, Strâmbu etc. marcau zapodii în iazurile care le statorniceau identităţi noi, pe moșiile care din veac purtau aceste nume[26], și le asigurau cele necesare traiului într-o largă diversitate de produse.

 

„Podişul Moldovenesc este o caracteristică a reliefului României. Corespunde unei largi gropi precarpatice, cuprinsă între Carpaţi  şi marginea platformei străvechi. Groapa a fost acoperită de mările din terţiarul nou. Depozitele neomogene, ce s-au urmat în succesiune destul de regulată, constituie materialul dealurilor, devenite uscat nu dintr-odată, cu cât marea se retrăgea. Podişul începe în Bucovina…”[27]; clima este, precum în întreg arealul bucovinean, „continentală, extrem de aspră, mai ales în timpul iernii, care, de obicei, ţine aproape cinci lunii consecutive. În schimb, primăvara e scurtă de tot, vara foarte caldă, toamna lungă şi temperată. Asprimea iernii şi în trecerea ei în lunile de primăvară o datoreşte Bucovina, cu toată situaţia sa în zona medie, împrejurării că nu este prin nimic apărată spre Nord şi Nod-Est, ci e, din contra, expusă crivăţurilor ce vin fără obstacol din regiunile de miază-noapte, peste şesul sarmatic şi cel podolic, pe când vânturile calde ale sudului, care ar putea-o atinge, se lovesc de lanţurile carpatine, încât o ajung foarte cu anevoie. De altfel, fluctuaţiunile de temperatura în Bucovina sunt neînsemnate, în partea ei muntoasă; în schimb însă domneşte o mare predizpositie la precipitate atmosferice. Media anuală a temperaturii variază până la 5,5 grade Celsius, în regiunea muntoasă, şi până la 8 grade Celsius, în regiunea colinară. Maximul căldurii, vara, e 35 grade Celsius, iar cel al frigului, în lunile de iarnă, 30 grade Celsius. Limitele perioadei ferite de brumă cad, în localităţile deluroase, cam între 20 mai şi 1 octomvrie, la munte însă între 10 iunie şi 1 septemvrie.

 

Cantitatea anuală a ploilor, în cifră medie, ajunge până la 683 mm… Sezonul principal al ploilor cade vara, în lunile iunie şi iulie… Epoca de zăpadă, la rândul ei, numără, în părţile deluroase, 120-140 de zile, la munte însă 150-200 de zile… Apariţia grindinei se restrânge mai mult asupra regiunii dintre Prut şi Nistru, nu cruţă însă nici părţile de Sud. Grindinele se ivesc mai cu abundenţă în luna iulie şi e lucru remarcabil că terenurile reîmpădurite ale ţării sunt cele ai scutite de grindini.

 

În total, clima Bucovinei, cu toată asprimea ei caracteristică şi în ciuda împrejurării nu mai puţin semnificative că vânturile de apus aduc, la orice timp ar fi, de obicei precipitate atmosferice, este totuşi foarte prielnică atât vegetaţiei, cât şi vieţii animalice, şi nu produce absolut fenomene morboase. Verile calde şi bogate în ploi favorizează cultivarea tuturor cerealelor, făcând, în acelaşi timp, ca să se coacă toate poamele, până chiar şi strugurii. Singur porumbul suferă puţin, în văile Sucevei şi ale Siretului, din cauza brumelor prea timpurii. Mai mult decât toate, influenţează însă, în aceste condiţiuni climatice, întinsele păduri ce le are Bucovina şi, în special, arborii cetinoşi, aceştia din urmă constituind pentru ţară, îndeosebi prin belşugul de molizi de calitate superioară, o adevărată bogăţie de preţ şi viitor incalculabil”[28].

 

De-a lungul veacurilor, consemnările componentelor periferice ale obştii Bosanci sunt lapidare, pentru că moșia Bosancilor, în structura ei răzășească inconfundabilă, poate că unică în România, nu a suferit modificări substanțiale de proprietate, nici măcar după 1 martie 1715, când Necolai Alexandru Mavrocordat Voievod „întocmind satul Bosancii, de la Sucea­vă, cu „rupta” să dea pe an 5 sferturi, sfertul de 45 ughi, deci într-un an 230 ughi, zlotaşii să nu intre în sat, ci ei vor da banii la vremea sfertului la mâna mitropolitului”, fiind Mitropolia Sucevei la „mare scăpăciune şi răsăpă din zavistiea nepriitoriului” [29]. Această „dare de-a rupta” avea să permită, ceva mai târziu, stabilirea unei hotarnice comune a satului şi a moşiei, dar nu după urice vechi, ci după reconstituirea făcută în 1783, de către austrieci, în reperele: Liteni, Borhineşti, Buneşti, Moldova, Hreaţca, Răusenii Mici, Plăvălari, Securiceni, Ruşii Mănăstioarei, iarăşi Moldova, Tişăuţii, Ipoteştii, iarăşi Moldova, Suceava[30], „Drumul cel Mare de la Bae, de la podii ce să suie drumul în deal, pe diasupra Strâmbului, heleşteului, culme pe Drumul cel Mare, până la Podul cel de Piatră, la Puţul cu Cumpăna, unde să chiamă la Podişoari” (documentul din 9 martie 1671); Borhineşti (zis şi Roşia, cf. documentului din 18 februarie 1856), care cuprindea, în 31 august 1458, inclusiv iazul de „pe Crasna (Frumoasa), mai sus de iazurile lor”; Borhineşti (Roşia), numit, în 13 iunie 1456, „La gura Brădăţelului”: „Hotarul acestui sat să fie începând de la drumul cel mare al Sucevei, de la movila din pisc, apoi, de la pisc, drept pe vale în jos, până la iazul lui Pancu, apoi, de la iaz, în jos pe pârâiaş, până la iazul Călugăriţei – şi cu iazul în întregime în hotarul mănăstiresc –, apoi, de la acest iaz (Strâmbu, care continuă iazul Luciul al viitorului Hagigadar – n. n.), în sus, şi toate ogoarele Călugăriţei, apoi, din capătul acestor ogoare, dinspre Şumuz, apoi, pe drum în jos, până la Crasna (Frumoasa), apoi, de la Crasna în jos, la piscul ţarinei, apoi, de la piscul acestei ţarine drept peste săpătură, la Şumuz, apoi de la Şumuz, drept la hotarul mănăstirii, în deal”; în hotarnica din 17 august 1586. „partea de Burhineşti (Roşia) despre partea domnească şi despre hotarul satului Miletin şi despre vlădica dolina (mai târziu, „Zapodia Vlădicii”, adică valea adâncă, lungă şi îngustă a vlădicii), şi s-a pus piatră pe deal, mai jos de munte, şi de la această piatră drept prin vale, până la pârâul Crasnii, de acolo în jos peste alte părae la piciorul Levov, drept la drumul mare de la Suceava, de acolo peste drum în jos până la Sapoii tatarschi şi până aici este lor danie de la Alexandru Vodă”; în 16 noiembrie 1748, „un heleşteu ci este în Frumoasa ce Mare, pe de amăndoao părţile cât slujeşti vatra hăleşteului, de o parte să hotărăşte cu Litenii şi de altă parte să hotărăşte cu moşia lui Canţiriu târgovăţ din Suceavă şi din coada hăleşteului din drumul cel mare în sus să hotărăşti cu moşiea lui Sfeti Neculai”, dar şi o „altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”; „o odae, la Frumoasa”, menţionată în 1 februarie 1664; în 16 martie 1782: „Mănăstirea Mitoc a fost clădită de armeanul Donovacovici, pe pământul dăruit de Ieremie Voevod. Ea stăpâneşte 2 heleştee (Bulai şi Luciul – n. n.) şi o prisacă. Mănăstirea Mitoc se cheamă astăzi Hagigadar”; în 26 septembrie 1783, hotarul Borgineştilor (Roşia) „începe unde Şomuzul părăseşte Buco­vina, pe locul unde se întâlneşte cu Litenii, de aici la piatra unde se întâlnesc hotarele de la Borghineşti, Liteni şi Frumoasa, la un heleşteu, la iazul lui Gherghel, hotarul Nemernicenilor, mu­chea dealului la valea Caldăruşa, părâul Călugăra”.

 

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, „Bosancea, comună şi parohie în Bucovina, capitala judeţului: Suceava” avea individualizate „cătunele: Bulaiul, Burghineştii, Bursucii, Frumosul, Căldăruşul, Putrida, Podişorul, Strâmba, Nemericenii, Roşiea şi Hreaţa; are moşie boierească; 5.265 locuitori (4.618 ortodocşi) şi o şcoală de 3 clase / [Dr. I. G. Sbiera]”[31], Litenii fiind „comună rurală, atenenţă la parohia Zahareşti, moşie boierească” cu „873 loc. (770 ort. or., 72 rom. cat., 31 mos.), 1 şcoală primară / [Dr. I. G. Sbiera]”[32], iar „Vornicenii sau Tolova mică (Ioseffalva), cu moşie mănăstirească şi boierească în Bucovina” aparțineau de „Drăgoieşti, comună rurală şi parohie cu … 3.110 locuitori (2454 ort., 593 rom. cat., 17 protest. şi 46 mos.), cu 2 şcoale primare, una în Drăgoieşti, de 2 cl., şi alta în Vorniceni, de 1 clasă / [Dr. I. G. Sbiera]”[33]”.

 

În „Dicționarul” lui Grigorovitza, din 1908, „Bosancea, comună rurală, districtul Suceava”, cu 4.229 locuitori în vatra satului, avea „cătunele Bulaiul, Bursuci, Frumoasa, Căldărușa, Moara-Carp, Nemericeni, Putrida și Strâmba”[34], în vreme ce „Bosancea, moșie cu administrașie specială”, în suprafață de 37.000 kmp, avea ca „populație 140 locuitori, în majoritate români, de religie gr. or.”, și se compunea din moșiile „Bosancea propriu zisă cu Căldărușa și Moara Carp (Burghinești, Frumoasa, Parzic, Podeni, Roșia și Strâmba), având 7 case și 33 de locuitori”[35].

 

Trimiterile la „fiecare în parte”, sunt interesante și sugestive, pentru că relevă o administrație funcție de interesele proprietarilor și nu de cele ale dezvoltării de comunități rurale, mai ales în imediata vecinătate a unui oraș cu tradiție istorică și comercială, precum Suceava, care îngăduia o valorificare eficientă de produse ale agriculturii.

 

Nemericeni, punct vamal, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case şi 11 locuitori.

Nemericeni, deal, districtul Suceava, 409 metri altitudine, la nord de vama Nemericeni”[36].

 

Bulaiul (sau Bulaia), cătun, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava.

Are 72 locuitori, români, greco-orientali.

Bulaiul, deal, 396 m altitudine, între Bosancea și târla Bursuci și la S.E. cătunul cu același nume. Bulaiul, baltă mică, între cătunul cu același nume și târla Bursuci”[37].

 

Burghinești, târlă, pendinte de moșia cu administrație specială Bosancea, distristul Suceava. Are 2 case și 15 locuitori, români, gr. or.”[38].

 

Căldărușa, târlă, cu câteva case răzlețe, făcând parte din moșia cu adm. spec. Bosancea, distr. Suceava. Este numai o parte din Căldărușa; cealaltă parte depinde de com. Bosancea.

Căldărușa, târlă, pendinte de comuna. rurală Bosancea, distr. Suceava. Are 4 case”[39].

 

Frumoasa, târlă, pendinte de moșia cu administrașie specială Sf. Ilie. Are 2 case și 9 locuitori.

Frumoasa, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case și 18 locuitori. Este numai o jumătate a moşiei Frumoasa, cealaltă jumătate ţine de comuna Bosancea.

Frumoasa, ferma, pendinte de coumna rurală Sf. Ilie. Are 2 case și 16 locuitori”[40].

 

Luciul, deal, districtul Suceava, 400 m altitudine, între dealul Roșia, la V., și dealul Căldărușa, la E.”[41].

 

Moara-Carp, localitate cu moară și casă, făcând parte din moșia Bosancea propriu-zisă, care, la rându-i, depinde de moșia cu administrație specialî Bosancea, distrinctul Suceava. Este nurnai o jumătate din Moara Carp; cealaltă jumătate depinde de comuna Bosancea.

Moara-Carp, localitate cu moarp, pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 2 case, cu 6 locuitori”[42].

 

Putrida, târlă pendinte de comuna rurală Bosancea. Are 7 case şi 23 locuitori”[43].

 

Roşia, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu 13 locuitori.

Roşia, deal, 300 m altitudine, districtul Suceava, din care izvorăşte pârâul cu acelaşi nume, afluent al pârâului Hraniţa. Este spre V. de târla cu acelaşi nume”[44].

 

Strâmba, târlă, pendinte de comuna rurală Bosancea, districtul Suceava. Are 3 case, cu un singur locuitor.

Strâmba, târlă, pendinte de moşia cu administraţie specială Bosancea. Are 4 case, cu 28 locuitori.

Strâmbu, deal, districtul Suceava, 354 m altitudine, la N. de târla Strâmba”[45].

 

 

Înscrisurile furate şi „risipite” ale Bosancilor

 

 

Deşi are o îndelungată şi bine conservată istorie obştească, tipologică pentru răzeşismul românesc, reglementat de dreptul valah, Bosancii, ca vatră de sat care întrecea, prin numărul de locuitori şi de case, multe dintre târgurile moldoveneşti, nu are un fond documentar, fie el şi în copii, care să-i confirme istoria, ci doar sinteze grăbite ale unor urice, cu valoare de cadastru rudimentar, dar care exclud, practic, prin formulări sumare, însăşi ereditatea, ştiut fiind, de către cei care ştiu, că uric îşi are etimologia în maghiarul „õzoc birtoc”, care înseamnă, în româneşte, „pământ de moştenire”[46], deci pământ care vine de la un bătrân, caz în care se numeşte dedină, şi se moşteneşte prin tată drept ocină, succesiunea aceasta de generaţii constituind, practic, esenţa uricului. Toate înscrisurile vechi ale Bosancilor au fost duse în Polonia, odată cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, de către Mitropolitul Dosoftei şi au rămas pentru totdeauna la Zołkiew, dacă nu au fost distruse cumva chiar de mitropolit, pentru a întreţine confuzia între obligaţiile bosâncenilor faţă de Domnie, transferate de Miron Barnovschi Vodă, 11 februarie 1626, în folosul Mitropoliei din Suceava; obligaţii, nu înrobire de tip feudal, deşi coincideau adesea şi erau admise pe seama bigotismului tradiţional, cele două obşti răzeşeşti megieşe, Bosancii şi Rotopăneştii, având, dintotdeauna „o mândrie că nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi in vechime”[47].

 

Dispărând înscrisurile vechi şi folosindu-se doar rezumatele din „Index Zolkieviensis”, şi acestea cenzurate, funcţie de interesele episcopale, de „Candela”, nr. 3/1884, care publică, din uricul lui Ilie Voievod, doar câteva rânduri, în pagina 687, uricul avea să fie considerat ispisoc de danie de către mulţi istorici, care au uitat că Isaia nu beneficia de un titlu de proprietate, ci de o întărire a unei vechi proprietăţi obşteşti, pe care o părăsea, prin ieşirea din indiviziune. Bosancii făceau parte din Ocolul Domnesc al Sucevei şi nu puteau fi dăruiţi nimănui, nici măcar lui Vodă, iar atunci când s-a întâmplat ca sângerosul Ştefan Tomşa, Tomşa al II-lea, să „dăruiască” satul domnesc Bosanci Mitropoliei Sucevei, în 1623, abuzul nu a rămas nesancţionat de Domnie, Radu Mihnea repunându-i în proprietate, la 24 martie 1626, pe adevăraţii proprietari şi ai satului, şi ai moşiei Bosancea. E drept că Miron Barnovschi, care a ajutat cu multe Mitropolia Sucevei, i-ar fi cedat (uricul s-a pierdut, deci și cedarea este îndoielnică) acesteia câteva dintre îndreptăţirile sale ca răzeş de Bosanci, nu ca voievod, cedare acceptată de obştea bosâncenilor, dar probe nu a avut Mitropolia nici măcar în faţa Comisiei Aulice de Hotărnicire, în faţa căreia îşi trimisese reprezentanţii în 4 martie 1782[48].

 

Uricele Bosancilor au fost risipite şi rătăcite prin Polonia, cel al primei atestări documentare aflându-se, în 1783, „în arhiva principilor Radziwiłł din Zołkiew, unde a fost inventariat de Manowarda, casierul oraşului Lemberg”[49]. Aşa s-a ajuns ca o bună şi interesantă parte a istoriei noastre să fie reconstituită pe baza unui inventar întocmit de casierul târgului Liov. Prin urmare, în baza rezumatului făcut de casier, istoricii noştri formulează decisiv că un nume „probabil este satul Tişăuţi”, iar „Bosance este probabil Bosancea”, apoi prin deducţii asemănătoare, s-a convenit şi asupra „boierului Isaiea”, care tot, probabil, este fiul lui Gârdea şi, de aceea, s-a numit şi Iasaia Gârdovici, membru al sfatului domnesc între anii 1529-1431, răposând în 1432, deci taman în anul în care Ilie Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, îşi răsplătea tovarăşii de arme, care îl ajutau în războiul fratricid împotriva lui Ştefan Vodă.

 

Există, totuşi, un document, care stabileşte identitatea lui Isaia şi în calitatea lui de partizan al lui Ilie Vodă, şi în cea de membru al obştii răzăşeşti din Bosanci, căci, fără acest statut, nu ar fi primit uric, din pricina preemţiunii la cumpărare, numită jure vicinitas, deci a unei prevederi a dreptului valah (Valaskim), care admitea ieşirea din indiviziune, în scopul întemeierii unei proprietăţi individuale, dar, „când proprietarul lotului îşi va fi manifestat dorinţa de a se lepăda de el, prin vânzare, ceilalţi părtaşi ai obştii au dreptul să intervină, în calitate de primii cumpărători, dreptul de preemţiune la cumpărare – protimisis –, iar în ca­zul, dacă vânzarea s-a produs fără ştirea vreunui părtaş al obştii, acesta are dreptul să-l răscumpere[50]. Îndreptăţitul de a ieşi din indiviziune, în 1432, şi care profita de „slujba şi credinţa”, pe care le arătase şi avea să le arate în avantajul lui Ilie Vodă, era un alt Isaia, care, în 1435, îşi punea semnătura, cu menţiunea localităţii în care îşi avea reşedinţa – după moda apuseană, pe actul jurământului lui Ilie Vodă față de Polonia, din august-septembrie 1435, deci cu un an înainte de bătălia de la Podraga, dintre fiii lui Alexandru cel Bun, din 4 august 1436, câștigată de Ilie Vodă, apar, cu curțile lor, boierii: Vâlcea de Lipnic, Isaia de Baia, Petru de Hudești, Uncleat de Zăbrăuți, Șteful de Șerbănești, Duma de Braniște, Lazăr de Tulova, Stan Bârlea de Voroneț, Vitolt de Ripujeni, Deneș Chropotowski, Stețco al lui Jurj de Toporăuți, Dămăncuș de Sirețel, Ioanăș de Șomuz, Sima al lui Mihăilaș din „Izgherț”, Mirea fiul lui Ravas (Litovoiu), Boris de Cuciur, Mic de Silișău”[51].

 

Isaia de Baia nu făcea parte din sfatul domnesc, până în 21 aprilie 1436[52], ci doar slujea la Baia, aşa cum avea să se întâmple, în viitor, şi cu alţi bosânceni, care au intrat în slujba domnilor rânduiţi de vremuri şi de soartă, stabilindu-se mai ales în Suceava, dar individualizându-şi părtăşiile pe moşia mare răzeşească a Bosancilor – lacuri, fâneţe şi prisăci de pe teritoriul actualei comuna Moara.

 

Trebuie precizat că, în ciuda formulelor preţioase, de genul „l-am miluit cu osebita noastră milă”, specifică și lui Iliaş Vodă, voievodul nu dăruia nimic, ci întărea drepturi de folosință ereditare sau de cumpărătură – cumpărătură făcută tot în baza unor îndreptăţiri ereditare (prioritate având „nemul cel mai apropiat”), cu excepţia moşiilor confiscate „pentru hiclenie”, care puteau fi dăruite unor favoriţi ai săi. Aparenţa de „miluire” decurge din faptul că, atunci „când s-a întemeiat Moldova, tot pământul ţării a început să fie considerat aparţinând voievodului ca dominium eminens. Această noţiune însemna că orice schimbare în situaţia proprietăţii (vânzare, moştenire etc.) are nevoie de aprobarea domnului. Fără consimţământul domnului nu se putea înte­meia un sat nou pe un loc pustiu sau pustiit de invaziunea inamicilor, cu atât mai mult că pentru întemeiere şi coloniza­rea satului se cereau scutiri („slobozenie”) de dări şi munci pentru un anumit număr de ani”[53].

 

Prin urmare, ieşirea lui Isaia de Baia, slujitor domnesc la Baia, boier pentru că putea ridica la oaste, dintre ai săi, măcar un călăreţ şi zece pedestraşi cu arcuri şi suliţă, şi „pan”, cu atribuţiuni în sfatul domnesc din vara anului 1436, s-a făcut, în documentul care s-a rătăcit prin Polonia aidoma celui de care a beneficiat Stan Babici, în 18 octombrie 1435, pentru câteva sate de pe graniţa cu Polonia, Babici fiind unul dintre lefegii lituanieni care au făcut carieră şi s-au îmbogăţit în Moldova însângerată de către feciorii lui Alexandru cel Bun. Deci, uricul lui Isaia de Baia, care încă era doar slujbaş al domniei, nu şi „pan”, trebuie să fi sunat, în original, cam aşa:

 

„Cu mila lui Dumnezeu, Noi Ilie Voievod, Domnul Ţării Moldovei, cunoscut facem şi cu această carte a noastră tuturor, care vor căta la dânsa sau o vor auzi citindu-se, că această adevărată slugă a noastră credincioasă şi boier Isaia a slujit mai înainte sfântrăposatului părintelui nostru cu dreaptă şi credincioasă slujbă, iar astăzi slujeşte nouă cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea, noi văzându-l cu dreaptă şi credincioasă slujbă către noi, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat, în Ţara noastră, în Moldova anume Tişeuţii, jumătate de Bosance, Selajanii, Dobrovleanii, Medjeva, Borâle, Satul lui Giurgiu, Dreslivele şi Jerdenii.

Aceasta am dat-o slugii noastre, pentru a lui dreaptă slujbă, lui, uric, cu tot venitul, nestricat niciodată, în vecii vecilor, asemenea şi fraţilor lui, înainte şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregii seminţii a lui, în veci.

Iar hotarul tuturor acestor sate, cu toate vechile hotare, din toate părţile, pe unde din veacul veacului au umblat.

Iar la aceasta este credinţa mai sus scrisului, Domniei mele Ilie Voievod, şi credinţa iubitului fiu al Doamnei mele, Roman … şi credinţa tuturor boierilor noştri mari şi mici”[54].

 

Şi ar mai fi un argument în favoarea afirmaţiei că Isaia, care primea uricul pentru mai multe sate, printre care şi Bosancii, în 14 august 1432, pentru că era partizanul lui Ilie Vodă, era Isaia de Baia, şi nu Isaia Gârdovici. Şi anume argumentul că, începând cu anul 1409 şi până în 1439[55], Isaia Gârdovici a fost logofăt şi ceaşnic, funcţii care nu se puteau dobândi înainte de împlinirea vârstei de 30 de ani. La aceşti 30 de ani, ar trebui adăugaţi, deci, încă 30, până în 1439, iar speranţa de viaţă a moldovenilor, pe atunci, nu trecea de 50 de ani. Dar, chiar dacă Gârdovici ar fi fost un matusalemic băştinaş, atunci cum se explică faptul că ar fi funcţionat în sfatul domnesc doar între anii 1429-1431, redevenind ceaşnic până în 1439? Dacă nu s-ar fi pierdut prin Polonia arhiva Mitropoliei Moldovei, dusă acolo de Dosoftei, cu siguranţă că lesne s-ar fi putut proba că între Isaia cu uric pentru jumătate de Bosanci şi Isaia Gârdovici nu există nici o legătură. Ca să nu mai vorbim de faptul că, la 55 de ani, cât ar fi avut Gârdovici în 1435, Ilie Vodă nu l-ar fi târât după sine pe drumul anevoios, lung şi umilitor al semnării tratatului de credinţă faţă de Polonia.

 

 

„Oamenii bătrâni cunosc semnele”

 

 

Indiferent cine ar fi fost Isaia, este de presupus o înrudire a lui cu Ioanăş de Şomuz, cel care avea casă pe teritoriul moşiei Bosanci, la izvorul Şomuzului Mic[56], tot aşa cum este exclusă orice identitate cu Isaia Gârdovici, care a avut alți urmaşi, moştenindu-i moşiile, dar nici una dintre cele menţionate în uricul din 14 august 1432. Şi nici înscrisurile de mai târziu, referitoare la acea parte iniţială de moşie, ieşită prima din indiviziune, toate păstrate în rezumatul făcut de casierul oraşului Lemberg, nu permit supoziţii, pentru că, fără formulele lămuritoare (deseatină, ocină sau uric, ispisoc), nu se poate şti dacă, în 11 iunie 1621, Miron Barnovschi devenea un moştenitor şi dacă era îndreptăţit sau nu să cedeze această moşie, dacă a şi cedat-o, în 11 februarie 1626, Mitropoliei Sucevei, mărturia împuterniciţilor acesteia, în faţa Comisiei Aulice de Hotărnicire, care îi convocase în 4 martie 1782, evidenţiind că, în privinţa Bosancilor, „ei nu ştiu cum a ajuns acest sat la Mitropolie, nu există chiar nici un înscris despre aceasta. Atâta doar ştiu ei că acest sat, din vremuri străvechi, a aparţinut Mitropoliei, că aceasta l-a stăpânit mereu în linişte, asemenea ca până în ziua de azi, fără cea mai mică pricină”[57], şi că „nu există nici o hotarnică” pentru această moşie, în schimb „există semne de hotar şi oamenii bătrâni cunosc semnele de hotar ale acestui sat”[58]; ceea ce, în fond, nu înseamnă nimic, dacă nu existau nici înscrisuri, nici martori ai unor ipotetice hotărniciri.

 

Celelalte ieşiri din indiviziune, mai târzii, de dimensiuni reduse şi pentru care s-au păstrat înscrisuri, probează că moşia vlahilor bosnieci, cărora genovezii şi veneţienii le încredinţase paza Marelui Drum comercial al Nordului, stăpâneau, iniţial, şi teritoriul Sucevei, după întemeierea Cetăţii, ei păstrând, pe loc domnesc, şi Tătăraşii, şi Arenii, şi cea mai mare parte a satului care, după durarea bisericii, se va numi Sfântu Ilie, cu drepturi răzeşeşti de cumpărare, prioritară, a unor părtăşii din moşia Bosancilor. Acest drept de preemţiune la cumpărare şi pentru jirebii din moşia îndătinată a obştii bosâncene, dar şi de jirebii în Tătăraşi şi în Areni, converge spre ipoteza unei apartenenţe vechi de moşia Bosancilor a părtăşiilor din Tătăraşi şi din Areni.  Abia aici începe un capitol spectaculos al capacităţii bosâncene de a produce şi impune valori, de-a lungul vremilor, dar toate, din păcate, prin desprindere de obştea care le-a produs şi de încredinţările ei tradiţionale.

 

Urmărind cronologia temei – şi, de data asta, înscrisurile s-au păstrat, întâlnim, mai întâi, în 28 ianuarie 1609, pe un Toader, fiul Agathonei, care vinde partea sa din Nimirceni lui Vasile Şeptilici şi jupânesei Tofana din Suceava, ca „să-i fie de acmu ocină fratelui nostru Vasile Şeptilici” [59].

 

Zapisul acesta dovedeşte rădăcina bosânceană a boierilor Şeptelici (Şapte-fraţi, cu numele eternizat şi de o horă a lăutarilor solcani, deveniţi, în epoca bucovineană, prin traducerea numelui în slavonă, neamul Semaca), Vasile Şeptilici fiind frate cu Toader şi Evloghie, şi, ca şi ei, „ficiorul Agathonii” din „satul Nemerniceni pe Şomuz”.

 

Dar neamul Şeptilici avea să cumpere, prin Ioniţă Şeptilici medelnicerul şi cumnatul lui, Ilie Drăguţescul, în 9 martie 1671, de la „Gheorghie vătămanul, şi cu toţi sătenii din sat, din Tătăraşi” (dovadă a statului lor răzeşesc bosâncean), „o bucată de loc din hotarul nostru, a Tătăraşilor, care bucată de loc intră în hotarul Nemircenilor, din valea Zăpodii Băeşilor” [60]. Vânzarea aceasta probează că, „Gheorghe vătămanul … Drăgşan păscariul, şi Ionaşco tij păscariul, şi Costantin cel Bătrân, şi Nacul rotariul, şi Ştefan fratile lui Costantin celui Bătrân, şi Ursul feciorul Flueraşului, şi Vasilie Ficiorul Lupului, şi Apostol ficiorul preotesii, şi Gavril ficiorul lui Gheorghiţă celui Bătrân, şi Mihail, şi Neculai ficiorul Dancii, şi Ursul Apreotesii, şi Neculai Apopii şi Dumitraşcu ficiorul lui Drăgşan” din Tătăraşi făceau parte, ca şi Drăguţescu şi Şeptilici, din obştea mare bosânceană, Tătăraşii ieşind din indiviziune drept răzeşie mai restrânsă, dar fără înstrăinare de mare obşte ştrămoşească. Ilie Drăguţescu mare armaş dobândise dreptul de preemţiune la cumpărare, însurându-se cu „giupâneasa Safta” Şeptilici, descendentă, deci, din Agathona din „satul Nemerniceni pe Şomuz” al anului 1609.

 

Şeptilici, împreună cu Ştefan Eni (din neamul Barbă-Lată), deţinuse şi „heleşteul Strâmbul pe Valea Capiştei armeneşti” [61], părtăşie care, în 24 decembrie 1729, ajungea în posesia Mitropoliei Moldovei, împreună cu întreg satul Nimirceni, cumpărat de mitropolitul Gheorghe de la Silioneasa şi de la Ciudin. Văduva lui Şeptilici, fata lui Ene Barbălată, şi feciorii ei, Costân şi Nicolae, vindea, în 24 ianuarie 1748, „un loc în câmp numit Frumoasa cea Mare, având pe acel loc un heleşteu, cu loc de prisacă alături” [62] lui Vasile Pădure, moşia respectivă, ieşită din indiviziunea moşiei Bosanci fiind „ocina lor, moştenită de la părintele ei”. „Deosăbit i-am mai dăruit altă bucată de loc tot dintr-acesta hotar a Frumoasăi cei Mari de pe ceea parte care şi aceasta să hotărăşte cu Litenii, precum merg movilele în rând pe zare d(e)alului, precum să hotărăşti moşiea, care sănt mai gios, care să hotărăşte cu Zâpodia Vlădicăi pănă unde să împreună păraile la iaz în coada Luciului”, era cumpărată de „hinului nostru Vasile Pădure”, în 16 noiembrie 1748, de la aceiaşi feciori ai lui Şeptilici, dovadă că dreptul valah de jure vicinitas încă funcţiona ireproşabil pe moşia Bosancilor, care avea să se numească, din 1952, satul Moara.

 

„Arenii, un heleşteu, anume Luciul, şi cu alte locuri de heleştei… ce-i în târgul Sucevii”, „a lor dreaptă ocină” [63] de la Moise Movilă şi întărită iar, în 12 martie 1633, fraţilor Pătraşco şi Frangole vătav de aprozi. Urmaşul lui Frangole, Panaiote postelnic, primea întăritură, în 8 mai 1707, de la Antioh Cantemir[64], în dauna lui Ursul Bulai, care avea un zapis mai târziu şi probabil măsluit.

 

Andriiaş „ci-au fost şetrar mare pe sat Areni”, avea, în 1 februarie 1664, un loc „la o odae, la Frumoasa, în ţarina târgului[65], pe care l-au ţinut moşii şi părinţii lui, pe care îl împresura un alt fost component al răzeşiei bosâncene, „Apostol, feciorul Iorgăi, împreună cu Arenii”.

 

Sunt multe şi interesante poveştile din spatele primitivelor documente cadastrale moldoveneşti, numite urice, ispisoace şi zapise, dar cea mai interesantă este, totuşi, realitatea unui spirit obştesc de proprietate şi, drept consecinţă, de libertate care i-a caracterizat pe bosânceni, de-a lungul veacurilor şi încă îi mai caracterizează. Aşa cum, casă cu casă şi tânără familie cu tânără familie înzestrată, ei au pus temeliile înşiruirilor de case răzleţe, care aveau să contureze noi vetre bosâncene de sat și pe vatra strămoșească, dar în lungul și în latul moșiilor lor cu adevărat strămoșești.

 

 

[1] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982, p. 51

[2] Universitatea din Cluj, Anuarul Institutului de Istorie Naţională, Cluj 1922, p.  384

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum Magnum Romaniae, IV, Bucureşti 1898, p. CXIII

[4] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 7 şi 9 iunie 1907

[5] Ibidem

[6] Gorovei, Artur, Din psihologia ţăranului nostru, în Gazeta Transilvaniei, LXXII, nr. 16, joi 22 ianuarie / 4 februarie 1909, p. 2

[7] Rosetti, Radu, Pământul, sătenii şi stăpânii, Tomul I, Bucureşti 1907, p. 213

[8] Ibidem

[9] „Suceava, Baia, Hârlău… trei localităţi istorice din vechea Moldova, şi încă dintre cele mai importante. În alte ţări, unde este mai mult cult pentru ceea ce a fost odinioară, s-ar fi păstrat mai multe lucruri care, prin ele însele, îţi vorbesc şi-ţi descopăr tainele… / De câte ori am fost în aceste trei localităţi istorice, Suceava, Baia, Hârlău, mă întrebam pe unde ducea drumul, de la Suceava, la Baia, şi de la Suceava, la Hârlău, pe vremurile voievozilor. În cărţi, după câte ştiu, nu se prea găsesc răspunsuri la această întrebare; vreo hartă istorică a ţării noastre, pe care să fie însemnate vechile noastre drumuri, nu cunosc. Cred, însă, că nu m-aş înşela prea mult, dacă aş determina aceste drumuri, în urma examinării ce am făcut-o a tuturor împrejurărilor care pot conduce la dezlegarea acestei întrebări. / Pentru a merge, din Suceava, la Baia, călăreţul şi cărăuşul trebuie să o fi luat spre satul Bosancea, care trebuie să fie tot aşa de vechi ca şi Rădăşenii de lângă Folticeni, sate între care este mare asemănare şi între care, înainte de anexarea Bucovinei, erau strânse legături de înrudire, deoarece locuitorii acestor două sate se căsătoreau numai între ei. / De la Bosancea, alt drum n-a putut să fie, decât drumul primitiv de astăzi, la Nimirceni, unde a fost mai înainte şi trecătoarea între Austria şi România. Pe aici a fost, totdeauna, drumul spre Suceava, de când se ţine minte, şi altă rămăşiţă de drum nu mai este” – cf. Gorovei, Artur, Cruzimi, Iaşi 1921, pp. 127-132.

[10] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[11] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, I (1507-1653), Cernăuţi 1933, pp. 95, 96; DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 198

[12] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[13] AŞSR, Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, II, Bucureşti 1976, pp. 107, 108

[14] AŞSP, Documenta Romaniae Historica. A. Moldova, II, Bucureşti 1976, p. 90

[15] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 244, 245

[16] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

[17] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 316

[18] „Zapodie, vale; terenul cufundat între două dealuri, format prin săparea apelor de ploaie şi ninsoare” – cf. Diaconovich, Dr. C., Enciclopedia Română, Tomul III, Sibiu 1904, p. 1264

[19] Matei, Mircea D.; Emandi, Emil I., Habitatul medieval rural din valea Moldovei şi din bazinul Şomuzului Mare, Bucureşti 1982

[20] Deşteptarea, Nr. 21/1894, p. 167

[21] Albina, Anul V, nr. 51, duminică 21 iunie / 3 iulie 1870

[22] Gazeta Bucovinei, Nr. 53/1896, p. 3, 4

[23] Monitorul Oficial, nr. 72, 27 martie 1937, p. 3233

[24] Monitorul Oficial, nr. 266, 12 noiembrie 1940, pp. 9315, 9316

[25] Monitorul Oficial, CXIII, nr. 230, marţi 9 octombrie 1945, p. 7434

[26] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, I şi II, Rădăuţi 1996

[27] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 94

[28] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, pp. 27 și 28

[29] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, IV, 1720-1745, Cernăuţi 1938, p. 153

[30] Grămadă, Nicolai, Toponimia minoră a Bucovinei, Vol. I, Editura Anima 1996, pp. 173, 174

[31] Diaconovich, Dr. Corneliu, Enciclopedia Română, Tomul I, Sibiu 1898, p. 538

[32] Ibidem, p. 114

[33] Ibidem, Tomul II, Sibiu 1900, p. 212

[34] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, București 1908, p. 16

[35] Ibidem, p. 17

[36] Ibidem, p. 150

[37] Ibidem, p. 40.

[38] Ibidem, p. 39

[39] Ibidem, p. 53

[40] Ibidem, p. 98

[41] Ibidem, p. 133

[42] Ibidem, p. 145

[43] Ibidem, p. 174

[44] Ibidem, p. 183

[45] Ibidem, p. 207

[46] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, p. 66

[47] Forescu, V. A., Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni, în Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907

[48] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[49] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 344

[50] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, pp. 48, 49

[51] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[52] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 430

[53] Boldur, Alexandru V., Ştefan cel Mare (1457-1504), Madrid 1970, p. 55

[54] Costăchescu, Mihai, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, p. 421

[55] Gonţa, Alexandru I., Documente privind Istoria României / A. Moldova / Indicele numelor de persoană, Bucureşti 1995, p. 357

[56] Iorga, Nicolae, La cronologia vechii domni moldoveni, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorice, Seria III, Tomul XII, 1931,p. 39

[57] Răspuns la întrebarea nr. 12, în DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 460-464

[58] Ibidem, răspuns la întrebarea nr. 13

[59] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 230

[60] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 317

[61] Bălan, Teodor, Documente bucovinene, V, 1745-1760, Cernăuţi 1939, p. 155, nota 1

[62] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 272

[63] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, p. 260

[64] DGAS Suceava, Suceava / File de istorie, Bucureşti 1989, pp. 367, 368

[65] DGAS Suceava, Din tezaurul documentar sucevean, 1393-1849, Suceava, 1987, p. 179

 


Note despre vechea Bucovină

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

 

„În ce s-a scris acuma despre Bucovina în momentul anexării, s-a trecut cu vederea mărturia, totuşi foarte importantă, a lui Sulzer, în Geschichte des transalpinischen Daciens, I (Viena 1781), capitolul I, § 4. La paginile 428-9, scriitorul german, care trăise la noi, timp îndelungat după tratatul de la Chiuciuc-Cainargi, dă aceste cifre, de cea mai mare importanţă, după ştiri exacte şi după „o, descriere pe care am căpătat-o de curând din această ţară”(p. 436). După cea dintâi: 253 „de sate, oraşe şi târguri”, 32 de mănăstiri, 18 boieri, 119 „nobili mai mici”, 154 mazili „sau nobili mici”, 433 preoţi, 439 călugări, 87 călugăriţe, 51 „umblători”, 26 arnăuţi, 104 barani şi panţiri, cei dintâi – aprozi de judecătorie, ceilalţi – călăraşi, 7 curteni, 97 călăraşi, 51 negustori, 58 armeni, 526 familii evreieşti vechi, 294 Ţigani vagabonzi, 13.051 „familii de ţărani”. Total: 15.515 familii, aproape 70.000 de oameni. După a doua, numai 113 negustori, 111 armeni, 870 evrei şi 19.026 familii ţărăneşti. Se explică deosebirea prin aceea că frica de a fi supuşi la legi prea stricte a îndemnat pe preoţi şi nobili să plece.

 

Podul moldovenesc de peste Prut

 

În ce priveşte Cernăuţii, Sulzer (p. 429) afirmă că „germanii şi evreii” îi zic Tschernowitz, rusniecii – Cernovţe, iar Cernăuţi e numele „auf walachisch, oder moldauisch”. La ce ştim despre cârmuirea oraşului prin staroste se adaugă, după Cantemir, că autoritatea Marelul-Spătar se exercita asupra acestui loc de graniţă. În oraş n-a observat decît „einige sehr schöne Judenweiber”, „câteva evreice foarte frumoase”.

 

Suceava decăderilor romantice de odinioară

 

La Suceava, află 17 biserici, „parte cu totul ruinate, parte de restabilit numai cu puţine cheltuieli”, iar patru „în stare bună”: „una grecească (sic), alta armenească şi două româneşti”. Catolicii ar fi avut, din cele dărîmate, „una, dacă nu mai multe” (p. 430). „Pivniți şi bolţi supt pământ se află oriunde s-ar pune sapa. Se pomeneşte şi cetatea, tăgăduindu-i, după o Istorie a Genovei din 1622, originea italiană, pe care a găsit-o în cronică: „Pe un deluleţ, lângă oraş, stau două castele masive, clădite alături, pe jumătate ruinate, pe care le-ar fi clădit genovezii”. Existau şi resturile Curţii: „Nu departe de aceste castele sunt rămăşiţele rezidenţei celei vechi a Domnilor, mare şi puternic zidită” (p. 431). Armenii au case „destul de bine zidite”. Cele 16.000 de case, de care vorbeşte Cantemir, s-au făcut una cu pământul.

 

Suceava, Ruinele, în 1807 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

 

Pasagiul lui Cantemir se află în Descriptio Moldaviae, ediţia Academiei Române, pp. 17-8. Şi acolo se spune că, după mutarea Domniei, acele case au căzut în ruină (cf. mărturia din 1761, Iorga, Documente Callimachi, I, p. 445: „fiind târgul acesta mai înnainte multă sumă de ani pustiu şi fără de lăcuinţă omenească, numai jăreştile, de la o vreme încoace, cu mila fericiţilor întru pomenire a trecuţilor Domni ce au fost după vremi, au început a să aduna căte un om, doi; şi, cine unde i s-au părut, au început a-ş face casă de lăcuinţă, carii, cu milă domniască cuprinzăndu-să din vremi în vremi şi din ză în ză, au mers în spre sporirea şi adăogirea”). Cu privire la stemele pe care, la sfârşitul capitolului IV, le citează Cantemir – v. şi Nicolae Costin, Letopisiţe, I, p. 56 – ca aflându-se în „ziduri” una, şi „în temelia turnurilor” alta (pp. 22-3), şi din care cea dintâi are, pe o piatră, şapte turnuri cu coroana „imperială”, iar a doua „doi peşti solzoşi cu capetele în jos şi cu cozile întoarse în sus”, încunjurând un cap de zimbru cu steaua cu şase raze, avem a face, la piatra de la turn, cu stema Ardealului, impusă de Sigismund Báthory în zilele „vasalului” său Ştefan Răzvan, iar dincolo, cu o stemă moldovenească din veacul al XV-lea, asemenea cu aceea care se găseşte pe discurile de smalţ ale epocii lui Ştefan cel Mare.

 

 

Rădăuţului, cu toată însemnarea lui Cantemir, Sulzer nu-i poate afla rostul; dar la Vama a fost şi a văzut „stâlpul lui Vodă”, a cărui stare decăzută o deplânge: „păcat că felul de piatră întrebuinţat la aceasta e prea moale şi astăzi stricat de intemperii (verwittert), aşa încât acuma se mai poate ceti numai puţin”; de aceea i se şi pare că două laturi sunt scrise greceşte, şi româneşte numai două.

 

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

 

 

Siretului îi aminteşte episcopia catolică străveche, Vijniţa şi Sadagura sunt puse în legătură cu ultima ocupaţie rusească; nu se uită fabrica de postav de la Filipeni, a lui Grigore Vodă Ghica, cu meşteri nemţi. Ba Sulzer caută şi locul satului Cuciurul Mare şi al Cozminului, cu vechea biruinţă. Acestea toate le spune el pentru a da de lucru „amatorilor germani de istorie şi antichităţi, care-şi au acum sălaşul în Bucovina” (p. 434). Se dă şi o întinsă hartă, care ar merita să fie retipărită. Ea e o reproducere, desigur, a hărţii oficiale ce i s-a comunicat. Dar Sulzer era să ne dea pentru Bucovina mult mai mult: însăşi istoria anexării, care nu se păstrează însă în manuscriptul său de la Braşov (copie la Academia Română, făcută, acum 15 ani, după intervenţia mea) / N. Iorga” (Iorga, Nicolae, Note despre vechea Bucovină, în Revista Istorică, I, No. 5, București mai 1915, pp. 85-87).

 


Constantin Hurmuzachi, de la Viena, la Dulceşti

 

„Seara, în 1/13 martie 1869, sosind la Suceava resturile prim-preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţiune din Bucureşti, Constantin de Hurmuzachi, care a răposat în Viena, la 15/27 faur a. c., se depuseră în biserica Sfântului Gheorghe, în care, a doua zi, după serviciul divin şi Liturghie, se celebră, pentru răposatul, panachida, de către opt preoţi, fiind racla încunjurată de flamurile comunei (Suceava – n. n.) şi de toate flamurile breslaşilor din oraş, asistând şi toţi poliţiştii oraşului, în costumarea lor cea sărbătorească. La acest act funerar luară parte cu prezenţa sa, în semn de sinceră condoleanţă către rudeniile răposatului, domnul antiste (primar – n. n.) al oraşului, de Pruncul, cu întreaga reprezentaţiune orăşeană, mai mulţi dintre profesorii gimnaziali, junimea studioasă, cu corul său, multe alte persoane distinse şi un număr însemnat de popor.

 

Către 11 ore înainte de amiază, se porni conductul funerar, de la numita biserică, pe drumul Bosancilor, spre Folticeni, durând până la hotarul Sucevei, iar de aci, înainte, luă conducerea simplă numai unu preot, până la frontiera Nimericeni.

 

În Dulceşti (Moldova), moşie a răposatului, se va săvârşi înmormântarea-i, sub dirigenţia Episcopului din Roman. Din partea comunităţii Sucevei, i se exprimă răposatului „Fie-i ţărâna uşoară!”; rudeniilor lui, „Consolare întru Domnul!”; iar naţiunii române, ca pe răposatul să-l păstreze întru eternă amintire” (Albina, Anul IV, nr. 26, Viena, vineri 7/19 martie 1869, p. 2).


Albumul lui Julius Dutkiewicz: Broşteni, 1883

 

Unul dintre cei mai importanți fotografi ai Bucovinei, Julius Dutkiewicz, realiza, cu ocazia vizitei făcute de Carol I, în 1883, în vara anului 1883 la moșia Broșteni, și publica, în toamna aceluiași an, albumul de lux „Broșteni”, cu 44 de fotografii, dispuse, câte două, pe 22 de pagini. Poate fi găsit, împreună cu alte comori de memorie românească, în Biblioteca Digitală Naţională a Bibliotecii Naţionale a României.

 

 

Dincolo de fotografii, pulsează istoria. Păcăleala românilor, numită istorie. Pentru că, în 1877, pe când stră-străbunicii noştri înroşeau redutele turceşti din Bulgaria, iar efortul financiar de război costa de putea să ne pună ţărişoara pe butuci, gloriosul Carol I, care cumpărase deja Valea Prahovei şi finisa minunatul Castel Peleş, arunca în mâinile boierului Alecu Balş un fleac (regal) de două milioane şi jumătate de lei şi cumpăra Broştenii, cu munţii şi cu satele de hăt până hăt.

 

 

Cu aşa mare cheltuială, magnificul Rege Carol I nu a mai avut de unde da pământul promis pentru eroismul cu redutele cucerite, aşa că a pus jandarmii pe ei şi, într-un deceniu, ce n-au izbutit turcii au împlinit caftangii regali, care fie că i-au băgat în pământ, fie că doar i-au schilodit pe pretenţioşii eroi de la Plevna, Griviţa Smârdan şi aşa mai departe, care doreau doar petecul de pământ al supravieţuirii. Pământ care nu se putea da, pentru că Majestatea Sa (ţoc! pup! ţoc! – se aude dinspre clasa politică a vremii lui) avea cheltuieli mari, iar dacă ţara nu s-ar fi simţit prăpăstios de datoare, o băga pe mânecă bietul sărăntoc german, care tare descurcăreţ s-a dovedit a fi, în cele din urmă, „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Halal să-i fie şi daţi-i ţara înapoi lui Radu Duda – şi-aşa nu le mai este de folos românilor, care s-au risipit în cele patru zări şi, decât s-o fure ăştialalţi, mai bine daţi-o actorului Radu Duda, urmaş de viticultori francezi pe moşia lui Alecu Balş, dar şi el procopsit drept descendent direct, via Bârlad şi Negreşti-Iaşi, din sora lui Ştefan cel Mare şi din Portarul Şendrea; aşa, doar de-un moft şi de-un scenariu, căci dovezi nu există, iar excelentul actor Radu Duda e musai să descindă dintr-un portar, fie acesta chiar şi Helmuth Duckadam.

 

 

„Broșteni, comună rurală, pl. Muntele, jud. Suceava, spre vest și la 76 km de Fălticeni. Se mărginește, la est, cu comuna Mădeiul și Mălini, hotărnicindu-se prin Bistrița și o linie ce pornește din pârâul Cățelușa și trece peste munții Comoara, Opcina Goei, Goia, pe lângă Muntele Lung și până în Opcina Rea; la vest, cu comunele Dorna, șarul-Dornei și Neagra Șarului, despărțindu-se prin o linie ce pornește de la Cheile Negrei Broștenilor, trece pe la Piatra lui Ciubuc, Piatra Albă, scoboară în pârâul Scorușul, apoi apucă pe Negrișoara în sus până la Gura Toplicioarei, urcă pe acest pârâu până în Opcina Raței, Opcina Mihăilețului, Șarul, Bâtca Opcioarei, Opcina Bădei, pe la Prislop, Bogolin și până ce scoboară în Bistrița, după gâtul de la Colțul Acrei; la sud, cu Mădeiul, Borca și Transilvania, limitându-se prin Bistrita și Neagra Broștenilor; la nord, cu Bucovina, hotărnicită prin Bistrița, până la gura Pârâului Arămii, urcând până sub vârful Rarăului, se întoarce pe după Todicescu, pe la munții: Căpățâna, Scorușul, Tarnițele, Clifele, Alunișul, Grebenele și până în Opcina Rea.

 

 

Lungimea hotarului e de 138 km. Are forma unur poligon destul de neregulat, înclinat de ambele părși N-E și S-V spre albia Bistriței. E compusă din satele: Cotârgașul, cu Poiana Cotârgașului, Lungeni cu Cotul Hăleasei, Broșteni cu Hărăroaia, Neagra cu Poiana Vinului, Holdița, Holda cu Barnar, Căboaia, Crucea, Lunga, Cojoci, Chiril, cu reședința în Brosteni, care e și reședința subprefecturii plaiului.

 

 

E populată cu 680 capi de familie, cu 2.872 sufllete (1.432 bărbași și 1.440 femei), din care 145 izraeliși. Contribuabili sunt 677. Are un schit, Rarăul, și 5 biserici, deservite de 3 preoși și 12 cântăreși; 1 școa1ă rurala de băieși, 1 de fete și 1 mixtă, frecventată de 140 elevi și eleve. Numărul copiilor în vârstă de școală este de 159 băieți și 151 fete, însă e peste putință să frecventeze toși școlile, din cauza prea marii depărtări dintre sate și a drumurilor cu totul rele și accidentate. Școala are 3 învățători, plătiși de stat și subvenționați din casa particulară a M. S. Regelui.

 

 

Bugetul comunei pe anul 1892-93 are, la venituri, 14.730 lei și, la cheltuieli, 14.689; iar al drumurilor 3.092 lei, 30 bani la venituri și 2.900 lei la cheltuieli. în toată comuna sunt 648 cai, 744 boi, 1.242 vaci, 10.927 oi, 2 capre și 602 porci. Caprele s-au nimicit, pentru că stricau pădurea. Altitudinea comunei, la nivelul mpriii, ajunge, în vârful Pietrosului Bogolin, 1.749 m. Vârful Rarăului, ce cade în Bucovina, ceva mai sus de hotarul comunei, are 2.008 m. E udată de râul Bistrița, cu afluenții ei. Cei mai însemnați munți ai comunei sunt: Pietrosul Bogolin (1.749,4 m.), Grințieșul (1.739,5 m.), Scărcica (1.716,5 m.), Barnarul (1.704,3 m.), Pietrosul (1.704 m.), Căboaia (1638,8 m.), Tunzăria (1,630,3 m.), Ialovjița (1.616,3 m.), Tomnaticul (1.604 m.), Gruiul (1.563,5 m.), Bâtca Raței(1531 m.), Muntele Verde (1.530 m.), Pietrele Albe (1.488,9 m.), Tarnițele (1.479,5 m.), Vârful Buzei (1.411,3 m.), Scoruși (1.396,1

 

 

m.), Căpățâna (1.383,4 m.), Grebenele (1.370,5 m.), Clifele (1.367,1 m.), Scoruși Frontierei (1.352,2 m.), Alunișul (1.347,3 m.), Măzănariul (1.339,9 m.), Vârful Goei (1.298,4 m.), Opcina Rea (1.295,7 m.), Bâtca lui Târsână (1.263 m.), Pleșul Broșteni (1.205,1 m.) și Bâtca Popii (608,2 m). Numai culmea munților e stâncoasă sau acoperită de pășuni; încolo, sunt păduri și codri nestrăbătuți, de brad și molift.

 

 

De la 1877, moșia a devenit proprietatea M. S. Regelui, cumpărată de la familia A. Balș, pe prețul de 2.500.000 lei. Suprafața moșiei e de 44.000 hectare, din care: 34.000 hectare pădure, 1.500 hectare fânaț, 3.000 hectare pășuni și 5.500 hectare sterpe. Venitul anual al moșiei e de 400.000 lei, iar cheltuielile de 225.000.

 

 

Cu diversele instalațiuni forestiere s-au cheltuit, de la 1877, încoace, 300.000 lei. Cu școlile și bisericile, a cheltuit M. S. Regele 400.000 lei. Moșia avea 7 fierăstraie, cu 17 juguri, care acum s-au desființat, vânzându-se toată producțiunea. Din 200 hectare pădure, ce se taie anual, ies: 1.745 plute butuci și 450 ghile mari sau 45.000 metri cubici, la care se mai adaogă 100 plute de cioplitură.

 

 

În comună sunt trei schele: Hărăoaia, Lungeni și Cotârgași.

 

 

Locuitorii împroprietăriși la 1864 sunt: 57 fruntași, 168 mijlocași și 163 codași, stăpânind 1.393 fălci; afară de care mai sunt 121 săteni, ce au primit danie câte 10 prăjini loc de casă, 50-60 fălci de fiecare sat, de la fostul proprietar, ca despăgubire pentru râpi, ponoare etc., care fac în total 1910 fălci și 52 prăjini.

 

 

Locuitorii se ocupă puțin cu plugăria și mai mult cu lucrul lemnului și creșterea vitelor. Săteanul harnic are ce munci și ce câștiga, plătindu-i-se ziua cu brațele de la 1,5-2 lei, iar cu carul, 2-3 lei. De lucru găsesc oricând, vara ca și iarna.

 

 

Principala unealtă de muncă e toporul, de care săteanul nu se desparte niciodată, servindu-i, la vreme de nevoie, și ca armă de apărare contra fiarelor. Sunt, în toată comuna, numai 40 case și vreo 50 pluguri primitive.

 

 

În comună sunt 11 moriște, în care se macină aproximativ 7.780 hectolitri porumb. Făina de grâu se cumpără, numai pe la zile mari, de pe la dughene. Pe pârâul Barnarul se fabrică varul necesar pentru întreaga comună. Unii săteni însă își spoiesc casele cu un fel de lut albicios și luciu, numit mal. Mai sunt în comun: 3 fabrici de cașcaval, 6 fierării, 4 brutării, 2 căsăpii, în care se taie, anual, până la 250 vaci și 500 miei, un cizmar, un croitor și 2 boiangii izraeliți, 6 cârciumi, 4 dughene, 5 debite de tutun.

 

 

Pădurile comunei, care altădată gemeau de vânat, acum sunt cutreierate mai mult de sălbăticiuni ca: urși, lupi și vulpi. Se mai găsesc însă căprioare, iepuri, dar cerbi nu, pentru că, vânatul fiind interzis, s-au înmulțit carnivorele, iar vânatul celălalt s-a retras pe alte moșii. Apele conțin pește: păstrăvi, lostuțe, mrene, boisșteni, behliți, cleani, zvârlugi, grindele, sglăvoci, lipani și midhai.

 

 

Se găsesc în comună 192 stupi, ce produc anual până la 400 kg miere șsi 294 kg ceară.

 

 

Munții conțin în sânul lor minerale ca: pucioasă, fier, aramă, piatră de var; dar aceste produse au rămas înca ne-exploatate.

 

 

Sunt în comună 4 izvoare de pucioasă: unul lângă Lungeni, altul pe pârâul Holdița, al 3-lea pe pârâul Pusdra și al 4-lea pe pârâul Cotârgașul. Se mai găsesc 2 izvoare de burcut (borviz): unul pe Negrișoara, la Mârcă, și secundul pe Neagra, la Poiana Vinului.

 

 

Ca localități demne de vizitat sunt: Rarăul cu Pietrele Doamnei, Cheile Bistriței, instalațiile forestiere de la Barnari, Văcăria, cu însemnatele fabricațiuni de brânzeturi, Vârful Barnarului, al Grințieșului și Tarnițele, Piatra Zimbrului și Groapa Volintirilor. La Pietrele Doamnei și la Tarnița se găsește, în abundență, frumoasa floare, numită de noi Floarea Reginei, și floarea albă de munte (Edelweiss).

 

 

Pe pârâul Negrișoara, la 17 km departare de Broșteni, se observă urmele unei fabrici de fier, fostă – se zice – a unui bogătaş, Conache.

 

 

Pe la 1850, „Broşteni, Holda, Holdiţa, la ţinutul Sucevei, Ocolul Muntelui, moşie a dumisale Logofătului A. Balş. Are sat cu 2 preoţi, 4 dascăli, un privilegiat, 11 bejenari hrisoviţă, 16 nevolnici, 12 vădane, 12 slujbaşi volnici, 5 jidovi; pe lângă moşiile Păltinişul, Cotârgaşi şi altele, cu un număr de 230 locuitori” („Buciumul Românnesc”, An. I, p. 476)” (Marele Dicţionar Geografic al României, Volumul I, Bucureşti 1898, pp. 655, 656).

 

 

Rar exemplu de penibilitate în istoria noastră, care să egaleze penibilitatea vizitei familiei regale româneşti în Bucovina, din zilele de 16-17 mai 1920. Prefăcătorie, onorarea lichelelor, în detrimentul celor care şi-au vărsat sângele în tranşeele întregirii neamului (Dimitrie Marmeliuc şi Alexandru Bocăneţu, printre alţii, decoraţi de însuşi Carol I), vorbe deşănţate (nu mă aşteptam la asta şi din partea lui Dimitrie Onciul), insultarea porcoasă a memoriei lui Ştefan cel Mare, care era, şi atunci, ca şi astăzi, doar o metodă persuasivă de obţinut voturi.

 

 

Se împlinea, în 16-17 mai 1920, prorocirea lui Nicolae Iorga, din 14 decembrie 1914: „Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia cea mai curată în căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de nas! Va să zică, de acum să ne luăm orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să intrăm. Atunci dau sigur următorul lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere. Dar cel dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la „gospodari”. Şi mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim”[1].

 

 

Sâmbătă, 15 mai 1920, orele 19, MM. LL. Regele şi Regina, împreună cu A. S. R. Principesa Elisabeta, au plecat, cu trenul, din halta Cotroceni. Maiestăţile Lor erau însoţite de dl preşedinte al consiliului General Alexandru Averescu şi de întreaga suită regală.

 

 

Duminică, 16 mai, orele 9, în gara Burdujeni, un numeros public, împreună cu orfelinatul C. F. R. „Regina Maria”, aştepta pe Maiestăţile Lor, care, coborându-se din tren, au fost întâmpinate cu flori şi cântece naţionale. La orele 9.15, în gara Iţcani, Maiestăţile Lor sunt primite de dl General Lupescu, comandantul frontului de est al armatei române, care, prezentând raportul, M. S. Regele trece în revistă compania de onoare, din Regimentul 114 Infanterie. Pe peronul gării o lume imensă aştepta pe Suverani, având în frunte pe dl I. Stârcea, ministrul Bucovinei, împreună cu toate autorităţile civile şi militare din localitate.

 

 

Doi primari săteni prezintă Maiestăţilor Lor tradiţionala pâine şi sare, iar dl Dori Popovici (cel care ameninţa, în 1916, că el şi gospodarii lui câmpulungeni îi vor ciomăgi pe ostaşii români, dacă vor îndrăzni să intre în Bucovina, prilej cu care Nicolae Iorga îi prorocea un viitor măreţ în… România Mare – n. n.) , preşedintele comisiunii de unificare, într-o cuvântare însufleţită urează Suveranilor bună venire pe pământul Bucovinei. M. S. Regele răspunde mulţămind de călduroasa primire ce Li se face şi, după câteva momente de convorbire cu persoanele prezente, Maiestăţile Lor, suindu-se în automobile, pleacă la Suceava, înconjuraţi de o ceată de călăreţi săteni.

 

 

În fata primăriei, primarul oraşului Suceava, dl Iancu Avram (avocat, cu implicări serioase în viaţa culturală şi socială rădăuţeană, înainte de război – n. n.), în fruntea reprezentanţilor comunităţilor de toate limbile, după o cuvântare de bună venire, prezintă Maiestăţilor Lor pâinea şi sarea, iar dl Eusebie Popovici, directorul liceului (în 1917-1918, cântase, cu acelaşi entuziasm patriotic, imnurile statale austriac, rusesc, românesc şi iar austriac – n. n.), în cuvinte călduroase aduce urări din partea judeţului Sucevii. Mulţumirile M. S. Regelui sunt acoperite de uralele şi aclamaţiile marii mulţimi, adunate în mijlocul vechii capitale a Moldovei.

 

 

De la primărie, Maiestăţile Lor se îndreaptă spre vechea si frumoasa biserică, unde se găsesc moaştele Sfântului Ion cel Nou. Aici s-a slujit un serviciu religios, după care dl Stârcea, ministrul Bucovinei, a salutat pe Maiestăţile Lor, cu următoarele cuvinte:

 

 

„Sire, Prea Graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

 

De 145 ani, Bucovina, ruptă din trupul vechii Moldove, în vitregia timpurilor ce au despărţit-o de Statul naţional, întemeiat chiar pe teritoriul ei, aşteaptă ziua de fericire, ce o vede împlinită astăzi. Bine aţi venit, mult dorite Rege Liberator, pe pământul românesc al Bucovinei, reunită cu Patria Mumă şi recucerită Coroanei române de Maiestatea Voastră şi de glorioasa armată!

 

 

Bine aţi venit, Mărite Doamne, pe acest străbun pământ românesc, ce păstrează scumpe amintiri ale trecutului românesc, cu mormintele descălecătorilor şi marilor Voievozi ai Moldovei, fericiţilor întru pomenire predecesori şi străbuni ai Maiestăţii Voastre, cu pioasele lor fundaţiuni, sacre monumente ale istoriei române. Bine aţi venit, Sire şi Mărită Doamnă, pe acest pământ istoric, unde se află cele dintâi fundaţiuni moldoveneşti, cu vechea capitală a Moldovei, valoroasa cetate a Sucevei, care a înfruntat atâtea furtuni şi a văzut îndeplinindu-se fapte de glorie ce sunt fala neamului românesc, cetatea unde Alexandru cel Bun, înţeleptul organizator al statului moldovenesc, a întemeiat scaunul Mitropoliei Moldovei; unde Ştefan cel Mare, slăvitul erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, care se odihneşte în mormântul venerat de la Putna, şi alţi domni iluştri ai Moldovei au respins cu fală atâtea atacuri duşmane; unde acum 320 de ani Mihai Viteazul, eroul martir al unităţii naţionale, proclamat Domn al tuturor Românilor, primind aici, în mai 1600, jurământul ca Domn al Ţării Ardealului şi Moldovei.

 

 

Pe urmele lui, Maiestatea Voastră, răzbunând vitregia trecutului, intră triumfător ca primul Rege al tuturor Românilor, îndeplinitor al visului secular al neamului românesc întreg. Poporul românesc al Bucovinei, care neclintit a stat strajă la comoara istorică a neamului, ce această ţară o păstrează cu sfinţenie, poporul românesc împreună cu neamurile conlocuitoare, Bucovina Întreagă, aduce Maiestăţilor Voastre, măritului său Rege şi Măritei sale Doamne şi Regine, omagiile sale de adâncă recunoştinţă, de dragoste şi credinţă nestrămutată, cu speranţa vie în viitorul fericit ce i-aţi urzit.

 

 

Şi toţi, într-un cuget, uniţi sub sceptrul blând şi ocrotitor al Maiestăţii voastre, ocrotiţi sub glorioasa Coroană de oţel a României, Vă urăm cu însufleţire: Să trăiţi, Sire! Să trăiţi, Mărită Doamnă! Să trăiască Augusta Dinastie! Să trăiască şi înflorească România unită!”.

 

 

M. S. Regele mulţumeşte, cu recunoştinţă, arătându-şi adânca bucurie că se află în acest sfânt locaş, care ne-a fost lăsat de vrednicii Voievozi ai Moldovei. Apoi Maiestăţile Lor merg la vechea biserică a Mirăuţilor, nu de mult restaurată, din faţa căreia au admirat vederea ruinelor cetăţii Suceava.

 

 

La 11 ore, Maiestăţile Lor, împreună cu suita, în urale nesfârşite, pleacă, în automobile, spre mănăstirea Putna, pe un timp prea frumos, după o ploaie binefăcătoare, de mult aşteptată. Satele Ilişeşti, Păltinoasa, Marginea, Horodnic, Vicov, prin care au trecut Suveranii, erau frumos împodobite şi ţărănime multă, din satele mai depărtate, se adunase, pe marginea drumului, în haine de sărbătoare, în frunte cu preoţii şi învăţătorii, ca să întâmpine pe mult doriţii Stăpâni ai ţării. Călăreţi, cu steaguri tricolore, petreceau pe marii oaspeţi, de la un sat, la altul. Pretutindeni erau ridicate arcuri de triumf, lângă care aşteptau fruntaşii satelor, cu pâine şi cu sare, în cântecul vioi al imnului regal, executat de tinerimea şcolară. Maiestăţile Lor se opreau, ca să primească aceste mărturisiri de dragoste şi să asculte păsurile locuitorilor.

 

 

În satul Solca, unde, din cauza bombardărilor războiului din urmă, au fost distruse o mare parte din case, Maiestăţile Lor s-au interesat, de aproape, de suferinţele locuitorilor, iar M. S. Regina a făgăduit Înaltul Său sprijin pentru refacerea locuinţelor.

 

 

La orele 15, Maiestăţile Lor sosesc la Mănăstirea Putna, unde, în mijlocul a mai multor mii de săteni, au fost întâmpinate de: II. PP. SS. Mitopoliţii Miron Christea, Primatul României, şi Pimen al Moldovei şi Sucevei, dl general Coandă, fost prim ministru, toţi domnii miniştri, dl I. Nistor, fost ministru al Bucovinei, primul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie, domnii generali de corp de armată, rectorii universităţilor din Iaşi, Cluj şi Cernăuţi, dl mareşal al Curţii Regale, precum şi notabilităţile din Bucovina care fuseseră invitate. Armata era reprezentată prin delegaţii din Regimentele 13 Ştefan cel Mare, Regimentul 25 Racova, Regimentul 3 Grăniceri, Regimentul 12 Artilerie, Regimentele 113 şi 114 Infanterie din Bucovina şi batalionul de jandarmi.

 

 

Intrând cu toţii în biserică, împreună cu drapelele Regimentului 13 Ştefan cel Mare, Regimentului 25 Racova şi al Regimentului 3 Grăniceri, după obişnuitul serviciu religios pentru Suverani, săvârşit de P. S. Episcopul de Rădăuţi, înconjurat de Egumenul şi clerul mănăstirii Putna, a urmat parastasul pentru odihna fericitului întru pomenire Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei, în faţa mormântului căruia Maiestăţile Lor, împreună cu întreaga asistenţă, au îngenuncheat, cuprinse de cea mai adâncă şi patriotică evlavie. După sfârşitul serviciului religios, dl Dimitrie Onciul, profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, a rostit următoarea cuvântare:

 

 

„Sire, Prea graţioasă Doamnă, Alteţă Regală,

 

Sunt 416 ani de când acest sfânt locaş păstrează, în sânul său, moaştele slăvitului erou al neamului românesc şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare. De atunci, acest venerabil mormânt a urmat să fie un loc de pelerinaj pentru românii de pretutindeni, care căutau aici înălţare şi întărire sufletească, în vremile de restrişte ce au venit peste ţară şi popor. Acele vremi de restrişte, venite curând după moartea marelui apărător al neamului şi al creştinătăţii, începând cu suzeranitatea turcească din ce în ce tot mai apăsătoare, au adus în cele din urmă dezmembrarea ţinutului cu acest slăvit mormânt, trecut, acum 145 de ani, sub stăpânire austriacă. Şi a chemat apoi Domnul pe Maiestatea Voastră ca să libereze acest mormânt sacru şi pământul românesc de stăpânirea străină.

 

 

Măreaţă umbră, ieşi din mormânt şi priveşte pe urmaşul tău biruitor, Domnul Moldovei tale întregi, Rege al tuturor românilor, care, liberând locul tău de odihnă şi tot neamul tău, de la Nistru şi până la Tisa, din Carpaţii păduroşi, până la Mare, a venit să se închine, aici, „Eroului plin de lumină / Căruia istoria se-nchină”. Cu noi împreună şi cu tot neamul românesc, vino şi tu, măreaţă umbră, să aduci prinosul de recunoştinţă, de admiraţiune şi mărire măritului Rege şi Domn, Măritei Doamne şi Regine, a căror binecuvântată Domnie ne-a adus aceste măreţe zile de glorie şi fericire! Să trăiţi, Sire, Să trăiţi Mărită Doamnă!”.

 

 

A urmat apoi praznicul, dat sătenilor şi soldaţilor, la mesele întinse în jurul bisericii, iar într-un pavilion, ridicat în faţa chiliilor, s-a servit prânzul regal, la care au luat parte invitaţii speciali.

 

Bucuria sătenilor, că li s-a îngăduit să fie la ospăţ, alături de Familia Regală, era nespusă. Maiestăţile Lor au fost mereu obiectul celor mai vii şi mai simţite manifestaţii de dragoste şi devotament. Se vedeau bătrâni plângând de bucurie că au ajuns ziua când mormântul Marelui Voievod Ştefan a ajuns iarăşi sub stăpânirea românească. În timpul prânzului, muzica militară a Regimentului 13 Ştefan cel Mare şi corul acestui regiment au executat felurite cântece naţionale.

 

 

Către sfârşitul mesei, dl General Averescu, preşedintele consiliului, a vorbit astfel:

 

„Sire, Prea înaltă Doamnă,

 

Să-mi fie îngăduit a mă face ecoul sentimentelor, de care este firesc să fim cuprinşi astăzi, când, găsindu-ne în aceste locuri sfinte, aduşi de o pornire atât de înălţătoare a sufletului Maiestăţilor Voastre, nu ne putem opri evocând marile fapte a căror amintire deşteaptă mormântul nemuritorului Voievod, de a face o apropriere între ce a fost şi ce este; între ceea ce au făcut strămoşii noştri şi ne-au lăsat şi între ceea ce am făcut noi înşine şi vom lăsa urmaşilor noştri. De la Ştefan cel Mare, la Ferdinand, ce întinsă cale, bătătorită de suferinţe şi durere, de asupriri şi aşteptare; dar, totodată, şi ce lanţ neîntrerupt de neînvinsă rezistenţă, de necurmată nădejde şi de neadormită credinţă în puterea de viaţă şi de izbândă a neamului!

 

 

Străbătând cu mintea această întinsă cale, bogata în suferinţe şi bucurii, şi făcând suma lor, la lumina ultimelor mari evenimente, nu putem ocoli constatarea că, şi unele, şi altele, ne-au oţelit firea în aşa măsură, că am putut fi necontenit la înălţimea cerinţelor vremurilor. În adevăr, şi astăzi, chiar în această clipă, cea mai mare din istoria noastră, când de un trecut plin de vitejie se leagă desăvârşirea eroică a visului secular şi când întărirea paşnică a izbânzii noastre pare încă ameninţată de primejdii din afară şi dinlăuntru, este din cale-afară de preţioasă şi constatarea că poporul nostru nu numai că a dezvăluit necontenit un minunat amestec de bărbăţie şi de blândeţe, de mândrie de neam şi de îngăduitoarea iubire de om, de porniri generoase şi de simţ al dreptăţii, dar a mai făcut şi dovada că de iubirea lui oţelită de ţară s-au sfărâmat întotdeauna neputincioase atacurile primejduitoare precum şi ademenirile otrăvitoare. Şi cum a făcut până acum va face şi în viitor.

 

Sire, după pilda Marelui Voievod Ştefan, Maiestatea Voastră aţi ştiut să aveţi încredere în poporul de care providenţa V-a legat, şi, cu iubire şi abnegaţiune, identificându-vă cu năzuinţele lui sfinte, l-aţi dus la izbândă şi mântuire. Unind voinţa Maiestăţii Voastre cu voinţa rostită de clasele naţiunii, Maiestatea Voastră a simţit că jertfa şi vitejia poporului trebuie să-l ridice la demnitatea de neatârnare cetăţenească, precum şi la mândria de a se şti stăpân pe pământul pe care-l munceşte. Aţi simţit această mare necesitate a vremii şi, cu un gest ce va rămâne pe veci în istorie, aţi înfăptuit-o.

 

 

Prea Înaltă Doamnă, Maiestatea Voastră aţi ştiut, pe de altă parte, să alinaţi suferinţele cele mai sfâşietoare, să împodobiţi jertfele cele mai tragice. Alăturea cu poporul Vostru, în zile bune şi în zile negre, aţi plâns cu el, aţi nădăjduit cu el, aţi crezut cu el şi în el. Pentru toate acestea, Sire şi Prea Înălţată Doamnă, poporul Vostru vă mulţumeşte, poporul Vostru vă iubeşte, precum a iubit întotdeauna pe Voivozii care au ştiut să se identifice cu el. Iar nouă, celor din generaţiile actuale, din toate ţinuturile de-a pururea unite, care avem cinstea şi norocul a fi în jurul Maiestăţilor Voastre, umbra marelui Voievod ne spune că ne mai rămâne încă o datorie sacră de împlinit. Toate credinţele, toate ambiţiunile, toate puterile noastre avem datoria să le închinăm ţării, pentru ca, prin muncă fără preget şi prin luptă fără ură să pregătim şi să îndrumăm aşezarea unităţii neamului pe temelii sănătoase.

 

Pentru acest scop măreţ, ne este cerut ca, în pragul unei vieţi noi, să jertfim, din însuşi sufletul nostru, chiar şi cele mai tainice şi sincere porniri, dacă aceste porniri, semănând învrăjbirea, ar primejdui opera sfinţită cu sângele atâtor viteji. Ar fi un adevărat blestem al lui Dumnezeu, dacă nu ne-am arăta vrednici de jertfele făcute şi de nădejdea ce o pune Maiestatea Voastră în fiecare din noi, spre binele şi gloria Patriei. Să trăiţi, Sire, Să trăiţi, Prea înălţată Doamnă!”.

 

 

M. S. Regele a răspuns, rostind, cu glas puternic, următoarea cuvântare, ascultată cu sfinţenie şi des întreruptă de entuziaste aplauze:

 

„Călcând, pentru întâia oară, pământul frumoasei Bucovine, readuse la sânul patriei mume, am socotit ca o sfântă datorie ca întâiul meu pas să se îndrepte spre acest locaş, atât de scump oricărei inimi româneşti, pentru a aduce umbrei marelui erou al Moldovei şi al creştinătăţii, Ştefan cel Mare şi Bun, prinosul de recunoştinţă naţională, de adânc simţită slăvire din partea întâiului Rege al României întregite. Veacuri de restrişte au înşirat an după an şi au împletit o cunună de dureri şi de suspin, în timpul când ţările româneşti căzuseră sub îndelungata robie turcească, dar, mai cu deosebire, de la dezlipirea acestei părţi, a celei mai vechi şi mai frumoase a Moldovei, din trupul părintesc. Inimile româneşti rosteau numele marelui Voievod plângând, pentru că mormântul său se afla pe pământul robit. Şi atât de adâncă şi reală era această durere, că, în anul 1871, la serbarea din Putna, marele nostru Eminescu cânta:

 

„Durere!… şi-i profundă când România plânge,

Cu fruntea-nfăşurată de doliu, la mormânt;

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea şi Capatul ce-i românesc pământ”.

 

Dar sufletul românesc şi-a făurit, din icoana eroului său, simbolul de mângâiere şi de nădejde a unor timpuri pe care povestea le închipuise ca testament al lui Ştefan cel Mare:

 

„Dumnezeul părinţilor voştri se va îndura de lacrămile fiilor săi şi va ridica dintre voi pe aceia care vă vor aşeza iarăşi în voinicia şi puterea de mai înainte!”. Acesta era cuvântul fermecător al nădejdii. Răzeşii, care fuseseră sădiţi de mâna lui Ştefan, la toate hotarele, l-au purtat cu sfinţenie, din tată, în fiu, în sufletul şi legendele lor. Bisericile şi mănăstirile, semănate pe tot întinsul ţării, ca prinos de recunoştinţă celui Atotputernic, pentru biruinţele împotriva atâtor duşmani, i-au păstrat evlavia sufletului său sfânt şi cărturarii i-au preamărit numele din, secol în secol. Până şi în veacul cel mai umilitor, al fanarioţilor, necunoscutul scriitor, în vestitul cuvânt de pomenire al Marelui Ştefan, îl preamăreşte astfel: „Ce minte aşa de bogată în gândiri, ce limbă aşa de îndestulată în voroave, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului să poată împodobi atâtea risipe a vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetate, atâtea ziduri de lăcaşuri sfinte şi atâta înţelepciune a acestui bărbat care cu vitejie ne-a apărat, cu înţelepciune ne-a cârmuit şi, cât a trăit, voinicia noastră şi fericirea au înflorit, şi care pe toate lucrările lui în credinţa lui Iisus Christos le-a pecetluit; la război, biruitor smerit, la pace, domn drept şi bun, în viaţa sa, credincios adevărat”.

 

Ştefane al Moldovei, ai trăit veacuri în sufletele româneşti şi vei trăi de-a pururea. Sămânţa ce ai pus-o în inimile noastre a rodit şi poruncile tale s-au îndeplinit. Prin jertfa de sânge a sute de mii din tinerii patriei, am împins hotarele până la marginile însemnate de graiul şi de sângele românesc. Chilia şi Cetatea Albă, la pierderea cărora a sângerat inima ta sunt ale noastre, şi Ardealul, pentru care tu şi viteazul tău fiu, Petru Rareş, aţi purtat armele victorioase peste munţi, este al nostru. Al nostru-i malul Mării şi bogata Dunăre de jos. Şi tot după a Ta poruncă făcut-am răzeşi, în tot întinsul pământului românesc, pe toţi cei care au purtat arma în timp de război, lucrând cu plugul în timp de pace. Steagul tău, purtător de biruinţă, l-am aşezat în Mitropolia Capitalei noastre, spre a fi înfăţişat mulţimilor. la zile maro, de sărbătoare, pentru întărirea şi înălţarea sufletelor noastre.

 

Şi totuşi, când am plecat genunchii în faţa scumpului tău mormânt, în sufletul meu s-a născut încă o duioasă rugă, pe care o îndreptăm către Tine, ca unui părinte din veac adormit, dar necurmat alăturea de sufletele noastre. În numele Tău şi al marilor Tale fapte, am găsit izvorul nesecat al răbdării, în timpul de umilinţă, şi al curajului, în timp de restrişte. Însufleţeşte-ne duhul sfintei uniri în sufletele noastre, pentru îndreptarea tuturor păturilor sociale pe calea concordiei, din care numai poate izvorî adevăratul bine obştesc! Însufleţit de acest gând al unirii cetăţeneşti, chemasem aci pe fruntaşii ţării şi ai neamului şi mai ales pe acei care, împreună cu Mine, au luptat, îndurând, într-un fel sau altul, marile greutăţi, prin care am trecut şi care M-au ajutat să văd adus la înfăptuire visul nostru secular. Şi vroiam să ne împărtăşim împreună de bucuria acestei zile înălţătoare şi, totodată, să ne aruncăm privirile asupra viitorului ce ni se deschide şi să ne gândim că opera unităţii noastre ca stat şi naţiune aşteaptă de la noi încă multe şi îndelungate silinţe, pentru ca tot ce am dobândit prin atâtea jertfe să fim în stare a păstra şi consolida prin necurmată şi înţeleaptă muncă. Iar asemenea muncă nu se poate îndeplini, cu sorţi de izbândă, decât numai prin unirea tuturor forţelor naţionale din vechiul regat şi din ţinuturile unite la patria mumă şi prin conlucrarea tuturor  bărbaţilor pricepuţi la refacerea tuturor ramurilor de gospodărie ale Statului, după marile zguduiri prin care am trecut.

 

Să jurăm, în faţa mormântului acestui erou naţional, că în împrejurările grele vom fi strâns uniţi, având numai un singur gând şi o singură simţire: fericirea scumpei noastre patrii, pentru care suntem gata a face orice sacrificii!”.

*

Pe la orele 16 şi jumătate, Familia Regală s-a ridicat de la masă şi, după ce luat rămas bun de la persoanele invitate, s-a îndreptat, pe jos, spre poarta mănăstirii, în sunetele clopotelor. Sătenii înconjuraseră pe Maiestăţile Lor, sărutându-le mâinile, cu dragoste, şi mulţumindu-le pentru bunătatea şi creştineasca Lor îndurare.

 

La orele 18, Maiestăţile Lor ajung la mănăstirea Suceviţa, unde, după serviciul religios, au admirat frumoasele picturi şi bogatele odoare ale mănăstirii lui Ieremia, Voievodul Moldovei. Câţiva ciobani, cu trâmbiţele lor, sunau cântece evocatoare a timpurilor vechi.

 

De la Suceviţa, Familia Regală s-a îndreptat spre Rădăuţi, unde a sosit la orele 20. Oraşul era frumos împodobit. Întreaga populaţie aştepta, în haine de sărbătoare. Pe Piaţa Unirii se afla un arc de triumf, în jurul căruia se găseau notabilităţile oraşului şi preoţii tuturor confesiunilor. La sosirea Maiestăţilor Lor, tot poporul a izbucnit în puternice urale. După trecerea în revistă a trupelor, M. S. Regele a decorat stindardul Regimentului 11 Roşiori cu Ordinul Militar de Război „Steaua României”, în gradul de cavaler, cu panglică de virtutea militară, pentru modul strălucit cu care acest regiment s-a condus în luptele dintre Tisa şi Dunăre, din 1919. De asemenea, a atârnat, pe pieptul mai multor ofiţeri şi grade inferioare, diferite distincţiuni de război.

 

Maiestăţile Lor au fost, apoi, salutate de dl primar, în numele oraşului. M. S. Regele, vădit mişcat, a mulţumit pentru simţămintele de credinţă ale populaţiei. Au mai vorbit, apoi, reprezentanţii tuturor confesiunilor şi ai mai multor societăţi. A urmat, apoi, defilarea trupelor garnizoanei: Regimentul 114 Infanterie şi Regimentul 11 Roşiori. La sfârşit, au defilat şi călăreţii ţărani, care, prin frumoasa lor ţinută, şi-au atras mulţumirile Maiestăţilor Lor. După ce Maiestăţile Lor au vizitat vechea biserică din Rădăuţi, zidită de întâii Voievozi ai Moldovei, s-au urcat în trenul regal, plecând spre Dorneşti.

 

La Dorneşti, Familia Regală a fost salutată de populaţia din localitate şi din împrejurime. Erau de faţă mai mulţi primari, împreună cu prefectul judeţului Siret. Populaţia maghiară din vecinătate ieşise la gară, cu călăreţi, aranjând o retragere cu torţe. Trenul regal s-a pus în mişcare, urmând să se oprească numai la Cosmin; pe la gări însă era adunată atâta lume doritoare de a vedea pe Suverani, încât M. S. Regele a dat ordin de oprire a trenului, coborându-se în mijlocul sătenilor, a stat de vorbă cu ei; poporul striga neîntrerupt: „Trăiască România Mare, trăiască Regele tuturor românilor!”. Trenul regal a rămas, peste noapte, în Cosmin (Monitorul Oficial, No. 048 din 3 iunie 1920, pp. 1457-1462).

 


Listele de naţionalitate din 1940: Toporăuţi, Bucovina

 

Să tot fie vreo doi-trei ani, de când prietenul meu din Mahala, Vasile Hostiuc, mă tot roagă să-i fac o vizită, ca să mă ducă la Toporăuţi, unde un ucrainean a învăţat româneşte, la bătrâneţe, doar ca să-mi poată citi cărţile. Iar visul acestui frate de suflet din Toporăuţi este, cică, să-i trec pragul casei. Dacă o vrea bunul Dumnezeu, aşa va fi, dar, până atunci, din respect pentru ucraineanul din Toporăuţi, cu care vibrez la fel, o să caut să identific şi să adun cât mai multe informaţii despre străbunii domniei sale. Este şi acesta un mod de a trece pragul caselor prin întreaga Bucovină.

 

Vasile Hostiuc. la Przemysl, în căutarea lui Ștefan cel Mare

 

 

Primăria comunei Toporăuţi: Lista de locuitorii care au cerut înscrierea în listele de naţionalitate.

 

Iohan Gustav Bartsch, născut în anul 1893, la 27 Ianuarie, în comuna Capu-Câmpului, judeţul Câmpulung-Moldovenesc;

Vladimir Botulinschi, născut în anul 1887, la 13 Iunie, în comuna Chlihecen-Polnei, judeţul Sniatyn, Polonia;

Maria Carpineţ vulgo Filipciuc, născută în anal 1903, la 22 August, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Ioan Cazimirovici, născut în anul 1911, la 25 Martie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Eudochia Cherstiuc a Gheorghe, născută în anul 1875, la 24 Februarie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

 

Elena Cherar a Pantilemon, născută în anul 1900, la 2 Aprilie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Alexandra Cherer a Pentilemon, născută în anul 1903, la 20 Februarie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Michail Cluţan a Gheorghe, născut în anul 1906, la 6 Noemvrie, în comuna Lujeni, judeţul Cernăuţi;

Ioan Cozub a Ecaterina, născut în anul 1916, la 19 Iulie, în comuna Jucica-Nouă, judeţul Cernăuţi;

Maria Cozub a Vasile, născută în anal 1891, la 25 Decemvrie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Maria Cozub a Ioan, născută în anul 1896, la 6 Octomvrie, în comuna, Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

 

Dimitrie Cozlovschi a Constant, născut în anul 1914, la 7 Aprilie, în comuna Rarancea, judeţul Cernăuţi;

Timoftei Darii a Ilie, născut în anul 1908, la 3 Mai, în comuna Cernauca, judeţul Cernăuţi;

Vasile Dmetriuc a Ioan, născut în anul 1868, la 30 Iunie, in comuna Văslăuţi, judeţul Cernăuţi;

Maria Grudzikovschi a Iosef, născută în anul 1897, la 3 Iunie, în comuna Volczynec, Polonia;

Petru Gordaşciuc a Gheorghe, născut în anul 1909, la 10 Iunie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

 

Constantin Gabor a Lazăr, născut în anul 1901, la 3 Iulie, în comuna Corovia, judeţul Cernăuţi;

Petru Macarencu a Dimitrie, născut în anul 1907, la 14 Iunie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Alexandru Marceac a Ioan, născut în anul 1894, la 9 Aprilie, în comuna Rohozna, judeţul Cernăuţi;

Vasile Melniciuc a Ioan, născut în anul 1883, la 2 Septemvrie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Ecaterina Nicolaiciuc a Dimitrie, născută în anul 1858, la 17 Februarie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

 

Nicolai Nicolaiciuc a Grigore, născut în anul 1883, la 30 Noemvrie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Eufrosina Prehar a Ilie, născută în anul 1911, la 14 Iunie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Eufrosina Pesarenco a Mihai, născută în anul 1892, la 12 Ianuarie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Ecaterina Puchalschi a Dimitrie, născută în anul 1899, la 5 Julie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Nicolai Ptaşnec a Ioan, născut în anul 1898, la 28 Mai, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

 

Dimitrie Rogoja a Teodor, născut în anul 1889, la 7 Septemvrie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Ioan Rohatenciuc a Ana, născut în anul 1907, la 18 Iulie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Teodor Stincovei a Ioan, născut în anul 1924, la 6 Februarie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Ecaterina Tcaciuc a Gheorghe, născută în anul 1899, la 13 Martie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Dimitrie Vitviţchi a Nicolai, născut în anul 1889, la 23 Septemvrie, în comuna Toporăuţi, judeţul Cernăuţi;

Ambrosie Vartolomei a Onufrei, născut în anul 1890, la 8 August, în comuna Capul-Codrului, judeţul Câmpulung (Monitorul Oficial, Anul CVIII, Nr. 125, vineri 31 mai 1940, pp. 2545-2549).

 


Pagina 4 din 94« Prima...23456...102030...Ultima »