ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 36

Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (II)

Arune Pumnul*

„Fiule Paule!

 *

Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o dimpreună cu absolutoriul de drepturi. Abso­lutoriul e bun. Dumnezeu să-ţi insufle tărie de suflet, ca acum să poţi începe lucrarea în calea Domnului şi a naţiunii. Eu de acest absolu­toriu acum, deocamdată, nu pot face nici o întrebuinţare, fiindcă întrînsul stă scris că tu eşti ardelean: apoi ştii beleaua, despre care ţi-am fost scris mai înainte.

*

Am văzut, din scrisoare-ţi, că tu eşti foarte disperat, atât despre soarta naţiunii din Ardeal şi Ungaria, cât mai ales despre soarta ta. Eu cred şi cunosc că nu este chiar aşa de rău, cum ne închipuim. Ce se ţine de soarta na­ţiunii, trebuie să ştim, că ea a ajuns acum aşa de departe în folosinţa drepturilor naţionale politice, încât nimeni nu o mai poate lipsi de acelea: deci noi putem numai să mai câştigăm, însă nicidecum să pierdem din câte avem până acuma. Dacă unii unguri fanatici şi neînţelepţi strigă prin gazete că românii au fă­cut rău că au trimis la Senatul împărătesc, şi prin aceea au greşit foarte mult faţă cu na­ţiunea ungurească, şi acest pas greşit şi-l pot îndrepta numai prin pocăinţă, dacă se vor ruga de unguri să primească ca să se unească Ardealul cu Ungaria, zicând că ungurii sunt mărinimoşi şi le vor ierta acea greşeală mare. Asta este o fanfaronadă aşa de mare, încât nu cred să i se mai afle soaţă pe pământ. Vai de român, când va ajunge să trăiască din graţia ungurului, a sasului ori a neamţului!

*

Românul a dovedit, şi în timpurile barbariei, când era asuprit de toţi, că are şi capacitate înaltă, şi înţelepciune profundă, şi energie, şi bani. Şi au doară numai acuma, când sunt în folosinţa drepturilor politice, ce se află într-o stare mai rea şi mai apusă? Au doară chiar acum să fie lipsiţi de capacităţi, de înţelepţi energici şi de banii trebuincioşi? Asta să nu o creadă cineva mai mult, căci se înşeală cumplit! Românii ar­deleni au bărbaţii lor cei mai învăţaţi şi cei mai zeloşi naţionalişti în cele mal înalte diregătorii, atât la guvern, cât şi la judecătorie: tot aşa şi românii din Ungaria. Românii din Ardeal şi Ungaria au astăzi două mitropolii, şi prin urmare biserica lor este neatârnată de străini: de sârbii carloviţieni şi de ungurii catolici stregonieni. Aşadară îşi pot administra biserica cum voiesc, fără amestec străin, pot ţine sinoade mitropolitane, episcopeşti, comu­nale sau sătene, îşi pot întemeia fonduri religionare, cum este cel din Bucovina, ca să fie asiguraţi fiecare preot, fiecare biserică, fiecare învăţător comunal; îşi pot organiza şcolile după dorinţă şi trebuinţă, cu un cuvânt, pot înflori după dorinţa inimii, căci cine îi opreşte. Aşadar, cine ar mai putea avea cuvânt să zică că românii din provinciile austriece n-ar avea libertăţi de ajuns de a şti dezvolta şi a înainta în ştiinţă, cultură şi în feri­cire, după placu-şi? Eu sper, fiule, că românii noştri, în scurt timp, îşi vor face toate aşezămintele de cultură, de fericire şi de în­florire. Iar dacă nu şi le vor face, atunci sunt mişei, nu mai au nimica din caracterul străbunesc român, şi atunci se cuvine, după toată dreptatea, să piară şi să le cântăm „Veşnica pomenire!”, pentru că orice fiinţă ce are mijloacele de a trăi şi a se întări, şi nu le întrebuinţează merită să piară! Eu nu cred însă aceasta despre românii austrieci de astăzi, de aceea îţi zic şi ţie, fiule Paule, leapădă-ţi ideile cele posomorite, de care pătimeşti aşa de cumplit!

*

Căci ce se atinge de cauza ta, tu nu stai aşa de rău, cum îţi închipui. Dacă ai ab­solvit drepturile, intră în vreo cancelarie şi îţi începe lucrarea, că stipendiul dorit îl poţi că­păta şi ca diregător cancelarial; ba încă poţi face şi mai mult, adică, umblând la cancelarie, poţi şi studia şi a te pregăti de riguros, şi când eşti pregătit bine, te duci şi îţi faci ri­gurosul, şi vii iar în cancelarie şi te pregă­teşti pentru al doilea riguros, şi aşa mai de­parte. În chipul acesta, câştigi două, adică: ţi se numără şi anii serviciului în cancelarie, şi îţi faci şi doctoratul dorit.

*

Eu, de voi mai putea păstra stipendiile de până acum, unul îl voi păstra pentru tine, la întâmplarea când ai intra în vreo dregătorie ca practicant fără leafă. Despre înfiinţarea stipendiilor celor mari, mă îndoiesc, în acest an, chiar şi eu însumi, din două cauze: 1) pentru că, acum doi ani de zile, au fost foarte nefericiţi în Principate, în privinţa productelor, şi de aceea finanţele lor se află în scăzământ înfiorător; 2) pentru că chiar acum se află Domnitorul dus la scăldători în Germania şi, fără el, nu se poate face nici o hotărâre despre lucruri însemnate. Cu toate acestea, sunt sigur că, până la anul, tot înfiinţez vreo două, trei, că-i bombardez necurmat şi nu le dau pace până nu vor împlini dorinţa şi trebuinţa neapărată a naţiunii.

*

Îmi scrii să te recomand la vreunul din căpitanii şi comiţii supremi români din Ardeal. Mie mi se pare că aceasta ţi-ar strica mai mult decât ţi-ar folosi; fiindcă atunci ar socoti oricare, cu tot dreptul, că tu eşti aşa de necapabil, cu tot absolutoriul de drepturi, încât nu poţi intra în vreo dregătorie, fără numai prin recomandaţia şi chezăşia altora. Eu, să fi fost în locul tău, aş fi colindat, până acum, pe toţi comiţii supremi români din Ardeal şi m-aş fi recomandat lor, şi le-aş fi cerut sfatul ce să fac, şi le-aş fi cerut sprijinirea şi patronarea, numai aşa se face omul cunoscut acolo unde se cuvine şi de unde poate să-i vină ajutorul. Aceasta să o faci numaidecât, cu orice chip. Îmi vei zice poate că n-ai bani de călătorit, însă eu îţi răspund că se poate călători şi fără parale, mai ales în patria ta şi între cunoscuţii tăi.

*

Eu îţi vorbesc din experienţa mea proprie, căci, la 1848, când m-a aruncat soarta din patrie, peste Carpaţi, n-am avut nici parale, nici vreo scrisoare de recomandaţie; ci m-am dus eu, cu capul meu, şi m-am reco­mandat şi la Domn, şi la miniştri, şi la boieri, literaţi, şi m-am recomandat aşa, cât ştiu, că nu mă vor uita nici în mormânt. De aceea şi ascultă acum de acelea ce le spun, căci ştiu că eu nu pun ceva rău. Apoi, căzând revoluţia şi constituţia României şi in­trând muscalii în ţară, am fost nevoit să călă­toresc de acolo, şi providenţa mă îndreaptă, fără vreo precugetare a mea, spre Cernăuţi; dar eu nu aveam nici o para la sufletul meu, şi vezi, cu doi două-decari, împrumutaţi de la pro­fesorul ardelean Nistor, am călătorit apostoleşte, de la Bucureşti, prin Urziceni, Brăila, Galaţi, Bârlad, Iaşi, Botoşani, Dorohoi, Mihăieni, la Cernăuţi, deşi, în tot drumul acela, am fost urmărit, din pas în pas, de către un emisar al lui Coşut, care emisar, înzestrat cu bani de ajuns, conduse, în mai multe locuri, precum la Bârlad, la Iaşi şi la Botoşani, sicari vagabonzi, ca să mă omoare tâlhăreşte; însă îngerul păzitor al meu mi-a descoperit secretul înfiorător şi m-a apărat de dânsul.

*

Iată, fiule, că se poate face călătorie şi fără parale, chiar şi în ţară străină, cu cât mai vârtos prin patria ta şi printre ai tăi. Fă, dară, şi tu aşa: du-te pe la comiţii supremi români, te recomandă lor şi le cere sfatul; şi vei vedea că, pe când te vei întoarce de la dânşii, vei avea speranţă de viaţă mai multă decât ai putea învăţa în teoria şcolii în decurs de zece ani de zile. Cearcă cu un drum şi la guvernul ţării, dacă cumva s-ar afla vreun loc deşert, ca să intri în dregătorie, fără amânare să înceapă a ţi se număra anii serviciului, căci toată ziua şi tot minutul, ce-l petreci fără slujbă, este pierdut pentru viaţă şi pentru patrie, şi pentru tine, căci tu încă ai numai o viaţă, şi nu două.

*

Ei, dacă soarta te-ar prigoni şi restriştea ar aduce cu sine, că tu, după toate acele încer­cări, să nu poţi căpăta nicăieri loc de aşezare, atunci intră în dregătorie chiar şi la saşii voştri, şi chiar şi fără leafă. Însă poartă-te aşa de sârguincios, aşa de cu reverenţă şi cu ascul­tare către mai-marii tăi, încât chiar şi ei să re­cunoască că meriţi să-ţi dea leafă, şi fii sigur că atunci ţi-o vor şi da.

*

Îmi scrii că ai voi să treci în Principate, să serveşti statului lor, mai ales ca fost sti­pendiat al lor. Asta nu se poate din capul lo­cului; pentru că ei au făcut acele stipendii pentru tinerii români bucovineni cu acel scop, ca tinerii ce se vor împărtăşi din ele, după absolvirea sau mântuirea studiilor, să rămână acasă, în patria lor, şi să apere drepturile naţiunii lor. Cei din Principate au pentru ţara lor stipendiaţii lor, trimişi pe la Paris, Berlin, Viena, Florenţa ş. a. Iar, pe de altă parte, nici nu s-ar cuveni să-ţi părăseşti patria ta, chiar atunci când avem trebuinţă de ajutorul ştiinţelor tale. Iată, mă vezi pe mine: m-au ales senator, la Făgăraş, încă la 1849, şi am fost şi întărit, şi, precum ştiu nemţeşte şi esamenele de drepturi încă le fă­ceam până în trei ani de zile, aş fi putut să fiu căpitan acolo, cu leafă bună şi sigură; şi vezi, n-am primit, pentru că am ştiut că acolo se află români vrednici, care vor şti apăra cauza naţiunii şi drepturile ei, ci am rămas în Bucovina, cu leafă mică, de 630 florini v. a. pe an, şi încă şi aceea nesigură, fiindcă, pentru nişte denunţări trimese la guvern asupră-mi, din par­tea unor duşmani, eu nu mi-am primit întăritura definitivă de profesor, în decurs de 14 ani, adică de la 1849-1863, şi afară de aceea, am stătut tot sub priveghere secretă poliţienească, fără ca eu să fi ştiut ceva despre aceea.

*

Tot aşa, m-a chemat şi mă cheamă încă la Universitatea din Iaşi, ca profesor, cu leafă de 380 de galbeni pe an, şi n-am primit, nici nu primesc, deşi aici am o leafă foarte mică, fiindcă trebuinţa cere să rămân încă cu tinerimea română bucovineană, ca să o deştept din amorţeala şi letargia în care se află cu­fundată. Fă, dacă ţi se pare, şi tu aşa, fiule! Du-te nu unde capeţi leafă mare, căci aceea tot o cheltuieşti toată, oricât ar fi de mare, fiindcă trebuie să trăieşti după rangul lefii; ci caută să te aşezi acolo unde vezi că te cheamă providenţa să lucrezi pentru înaintarea binelui public al naţiunii, iar nu numai al tău.

*

Poate ţi-am scris prea multe, fiule Paule, şi poate tu nici n-ai trebuinţă de-alde astea; dar ia-le în nume de bine, căci ele provin dintr-o inimă ce te iubeşte ca pe fiul său şi ar dori să te vadă cât mai curând aşezat într-o poziţiune, în care să poţi lucra şi tu, din parte-ţi, pentru scumpa noastră mamă naţiune!

*

Aron Pumnul.

profesor”.

Autograf Pumnul

 *

(Aurel Paul Bănuţ, Luceafărul, I, nr. 7 din 1 octombrie nou 1902, p. 106).


Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (I)

Aron Pumnul Familia 15 din 1866*

O interesantă corespondenţă între Aron Pumnul, „pecetea dumnezeirii” pe destinul Bucovinei, şi Aurel Paul Bănuţ, pe atunci student în drept la Sibiu şi, în 1902, primul editor şi redactor responsabil al gazetei literare „Luceafărul”, care se tipărea în „Tipografia Poporului Român” din Budapesta, VI, str. Vórösmarty nr. 60a, mi-a atras atenţia prin abundenţa de amănunte din viaţa lui Pumnul, de care bucovinenii de ieri şi de astăzi nu par să fi auzit vreodată.

*

Fără îndoială, celelalte epistole sunt mult mai interesante decât următoarele două, datate în aceeaşi zi de 22 septembrie nou 1864, când Pumnul, deşi bolnav şi tot mai lipsit de putere, nu se reţinea de la nici un efort pentru ajutorarea tinerilor cu potenţial din Bucovina şi din Ardeal.

*

Una dintre cele două scrisori a fost reprodusă doar olograf, surprinzându-mă prin acurateţea limbii, care diferea mult de scriera lătinistă pe care o promova Aron Pumnul de la catedra gimnaziului cernăuţean şi, mai ales, din postura de autor de  „lepturarii”, deci de manuale şcolare pentru literatură. Iată cele două scrisori, pe cea olografă desluşind-o şi copiind-o eu:

*

„Cernăuţi, 22 Sept. c. n. 1864.

Fiule Bănuţe!

*

Pleacă îndată, împreună cu mine, genunchii înaintea icoanei Maicii Domnului şi-i mulţămeşte şi tu că mi-a ajutat să-ţi pot câştiga stipendiul ştiut şi pe anul viitor 1864/5!

*

Chiar acum am primit de la bravul Ministru scrisoarea oficioasă, cu datul: Bucureşti, 27 August 1864, Nr. 41948, în care îmi înştiin­ţează că, sub Nr. 3600, a însărcinat pe bancherul statului să-mi trimită acel stipendiu numaidecât.

*

Eu m-am temut foarte că, pe anul viitor, va înceta acel stipendiu, din cauza inundaţiilor şi a lipsei celei mari, provocate de acea inundaţie în finanţele statului. De aceea, am scris în zece rânduri pentru acel stipendiu la toţi cunoscuţii, care au înrâurinţă la Minister, începând de la Aprilie trecut şi până la August trecut, şi necum să fi câştigat ceva, dar nici măcar răspuns n-am primit până acum.

*

Dar noroc de la Dumnezeu şi de la Maica Domnului, că chiar pe când avea să se hotărască astă cauză, după raportul şi petiţiunea ce am făcut către acel Minister, se făcu Ministru de învăţământ bravul bărbat Vasile Alexandrescu-Ureche, strănepotul vestitului istoric moldav, un vechi amic al meu, şi unul din cei mai renumiţi literatori români. Deci el, cu toate scăderile şi neajunsurile din ăst an ale finanţe­lor statului României, hotărî totuşi ca să facă ce va face şi să dea ajutor cât de puţin spre renaşterea naţionalităţii române în Buco­vina: şi aşa hotărî să dea stipendiul ştiut şi pe anul viitor.

*

Drept aceea, fiule Bănuţ, îndată ce vei primi această scrisoare frăţească, să-mi trimeţi adeverinţă despre primirea stipendiului, căci chitanţa ce mi-ai trimis-o mai înainte nu este bună, fiindcă ai scris întrânsa datul primirii într-un timp când încă nici nu se hotărî la Minister dăruirea stipendiului. De aceea, ade­verinţa ce mi-o vei trimite acum să fie fără dată, că data o voi pune eu, când va sosi stipendiul şi când ţi-l voi trimite, căci până în minutul acesta n-a sosit, dar cred de sigur că, până în două-trei zile, va sosi, de bună-seamă.

*

Adeverinţa, ce mi-o vei trimite, să sune din cuvânt în cuvânt în chipul următor:

*

Adeverinţă.

Prin aceasta adeveresc că am primit astăzi, prin Dl Arune Pumnul, profesorul literaturii române la gimnaziul plenar din Cernăuţi, suma de o mie două sute (1200) de piaştri, ca stipendiu pe anul scolastic 1864/5. Aceasta o adeveresc prin însăşi subscrierea mea proprie. Sibiu 1864.

Idest 1200 piaştri

*

Paul Bănuţ,

ascultător de drepturi la Academia din Sibiu”.

*

Pumnul olograf LUCEAFARUL 4 1902

*

„Ţi-am descris, în epistola de dimineaţă, istoria stipendiului tău, şi acum, în astă epistolă, ţi-am însemnat datul şi No. Ministerial, pentru ca la tâmplare să nu mai fiu în viaţa la anul viitor, să ştii însuţi unde să mergi, să-ţi câştigi stipendiul şi mai departe.

*

Cu toate acestea, dacă eşti bun la Dumnezeu, fă rugăciuni şi roagă ca să mă însănătoşească Dumnezeu până la anul viitor, ca să pot face în vacanţe o călătorie până la Bucureşti: şi atunci pentru mersul de absolvit la Viena îţi voi câştiga un stipendiu cel puţin de patru sute de florini v. a. (vienezi – n. n.).

*

Fii sănătos, fiule! şi te sărut. Îţi doreşte

Al Tău

bolnav părinte

Autograf Pumnul

 *

(Luceafărul, I, nr. 4 din 15 octombrie nou 1902, pp. 62, 63)


Trei morminte, „în cartea de lacrimi și de sânge”

 

Caravană moldovenească – Anatole de Demidoff (1813-1870)

Caravană moldovenească – Anatole de Demidoff (1813-1870)

*

(Al cavalerului Stamati în Basarabia, al lui Aron Pumnul în Bucovina, și al lui Anastasie Pană, în România)

*

Disertație scrisă și perorată la 17 iunie 1967, cu ocazia ținerii ședinței publice a Societăţii de leptură din Oradea Mare, de Nicolae Oncu.

 *

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimei

Andrei Mureșan

*

Trei inimi nobile, trei bărbaţi excelenți din trei țări surori: Stamati, Pumnul și Panu s-au dus mai ieri, s-au dus la ceri, în ceri să-și capete recompensa cuvenită pentru ostenelile lor, căci numai acolo se recompensează toți acei români mari, care au lucrat pentru ideea sfântă a naționalității și a luminării. Viața lor n-a fost decât o luptă continuă pentru salvarea ginţii române, și soarta crudă le împlea pocalul tot numai cu suferințe ca la toate geniile, la toți mentorii ce am avut, până ce, în fine, au conștiința curată că au asudat, și au asudat toată viața pentru ce poate fi mai sacru în lume, cu speranța fermă cum că nepoţii, fideli stindardului înălțat și purtat de dânșii cu atâta demnitate, vor face să triumfeze cauza sfântă, cauza național, merseră la nemurire. Ei zac, acum, în mormânt și le este bine acolo, soarta nu-i mai alungă, ei dorm în pace, nimeni nu-i conturbă, nici chiar aceia pentru care au suferit, pentru care au murit. O cruciuliță fragilă înseamnă locașul lor etern și câte o boare tristă de seară trece suspinând peste colinioarele lor. Așa odinesc, uitate de oameni, toate mormintele românilor mari. Eternul părinte, nemuritorul Șincai, acest bătrân venerabil, care cu devoţiune poartă pe umerii săi, în o pereche de desagi zdrențuiți, gloria străbună și viitorul nostru încă a muritu… Și așa au murit mai mulţi apostoli, care au serbat mizeriile sfinte la altarul național!

*

Când trecuseră, acum, șaisprezece secole din viața tristă a românilor din Dacia, drama cea mare, ce a jucat-o naţiunea noastră părea că a ajuns către capăt, trei eroi personificau, pe atuncea, virtutea română, cum se lupta în contra lațurilor și intrigilor aruncate de soartă, acei eroii fiind Șincai, Klein și Maior, drama părea că s-a finit; știm ce capăt trist avură toți trei aceşti eroi. Lumea aplauda, că așa dramă încă nu a văzut, știţi, doamnelor și domnilor, că mai toate dramele se gată trist, foarte trist… dară, vai, aci încă nu a ajuns capătul, era numai al patrulea act, și era să mai urmeze încă și al cincilea; căci așa a fost scris în cartea de lacrimi și de sânge!… Doamne, fi-va oare lung acest act din urmă, va mai trebui să plângem mult timp!? Iaca, am ajuns 18 seccole de existență și, mai alaltăieri, înmormântarăm pe trei aleşi, care au personificat soarta jalnică a națiunii române, care s-au luptat până au căzut cu demnitate, și ei n-au dus cu sine, la groapă, bucuria și speranța: au trecut suspinând Stamati, Pumnul și Panu. Dară, ah!, așa sfârșesc eroii, când drama e lungă, când drama e tristă foarte, când Dumnezeu și soarta nu mai au îndurare de o naţiune!

*

Trei bărbaţi excelenți, cu inimi de eroi, trei genii puternici astăzi sunt în împărăția umbrelor – iertați-mi, oh!, umbre măreţe, că cutez a conturba repausul vostru etern!

*

Stamati Ciurea Constantin

*

Permiteți-mi, doamnelor și domnilor, să încep, acum, la caracterizarea scurtă a acestor bărbaţi mari. Sunt slab, un fior mă cuprinde, penelul tremură în mâna mea, mi-a revenit partea grea să descriu virtutea, însă cine e acel isteț care ar putea descrie virtutea în toată splendoarea sa? Să lăsăm inimile noastre să zboare, pentru un moment, la hotarele Basarabiei. Ascultaţi cum vibrează aerul de un cântec de dor și de jale:

*

Oriunde m-oi duce,

Oriunde de sunt,

Aproape, departe

De-a mea țară dulce,

De-al meu drag pământ,

 *

Mi-i dor, zi și noapte,

Și cruda mea soartă

De ea mă desparte.

 *

Așa cânta lebăda Basarabiei, Cavalerul Stamati, așa intona el, pe corzile sale magice, cântecul iubirii de patrie. Neamicii românilor au smuls cu mâna cutezătoare un ram din patria română, au rupt Basarabia, patria lebedei, de sânul mamei dulci, de Moldova, și ea geme acum sub jugul colosului de la miazănoapte, pentru aceea doina lui Stamati e atât de geloasă și tristă. Marele fiu al Basarabiei, plin de inspirație, își încoardă lira și, în tonuri grandioase și cu neastâmpăr, intonează:

 *

Când aș fi o frunzișoară

Ca de zefir aripioară

Care, căzând în izvor,

Plutește pe el ușor,

*

Eu m-aș smulge cu grăbire

Din crenguța unde sunt…

Aș sări cu mulțumire

În pârâuț sau în vânt

*

Și-aș pluti până departe

Peste păduri neîmblate

Sau aș zbura peste râpe,

De-aș avea două aripe.

*

Peste râpe-ntunecoase,

Locaș aprigului hoț

A căruia frunte arsă

Și al lui ucigaș glonț

*

N-ar putea să mă-ngrozească,

N-ar putea să mă poprească

Pân’ la Moldova să zbor,

Ah!, și acolo să mor!…

 *

Inima sa nobilă dorește să zboare la Moldova, la patria străbună, de la care intriga și despotismul a sfâșiat țara sa, și acolo să moară. Pe bardul poteric nu-l poate înspăimânta nici cnutul muscălesc, nici chiar Siberia cea rigidă, cu toate grozăviile lor, nici indiferența rece a compatrioților săi, spiritul său mare nu se calcă, nu trepidează, cu cuvinte de foc protestează în contra nedreptăţii și corzile sale dulci mai fac să se încălzească, încă o dată, de focul patriotismului, inimile înghețate ale fiilor Basarabiei. Audiți-l cum le cânta despre faptele străbunilor:

*

Ah!, unde odinioară

Câmpii se cutremurară

De biruințe românești,

De vaiete dușmănești,

*

Acolo plugarul mână

Leneşii boi hăulind

Până când plugul s-anină

Oase din pământ zvârlind.

 *

Oh!, oase de eroi morţi în lupta sângeroasă pentru patrie și sfânta libertate. Ce magnific, cât e de glorios Nestorul Basarabiei, cavalerul Stamati, când, cu pană de artist și cu inimă dc român, ne descrie, într-un tablou atât de mic, virtutea strămoșească, care nu permitea barbarilor nici să se apropie de țara română. Și ce ne oferă prezentul? Se pare că neînțelegerea și partidele s-au încuibat pe pământul unde străbunii în concordie luptară cu atâtea furtuni grele, cu pericole, ale căror biruințe excită astăzi admirația lumii întregi. Apoi protopărinții noştri eternizară pe eroii lor cu columne, cu arcuri de triumf și alte monumente, ale căror urme măreţe se mai văd încă și astăzi, urme demne de un popor mare, și pe câmpul gloriei lui Mihai, pe câmpul gloriei române de la Călugăreni, un monument, și acesta simplu, azi-mâine putrezește.

*

Ah!, unde odinioară

Câmpii se cutremurară etc. etc.

 *

De ce oare nu seamănă fiii cu strămoşii, oare au degenerat fiii Romei celei strălucite din anticitate?! Nu, aceasta nu poate fi mai mult, pentru că rana cruntă a servilismului amar și a laşităţii deplorabile, înfiptă de inamici în splendoarea și conștiința românului, începu a cicatriza și, sub auspiciile învățăceilor Minervei, care, ca fenomen, se ivesc în toate părţile, românii, peste puțin timp, vor reînvia și vor fi mari, și vor fi glorioşi ca odinioară. Un deșteptător neadormit, un bard mare, un atlet ager pentru cauza sfântă, un poet excelent și un patriot adevărat, cu merite distinse pierdu Basarabia și pierdu românismul, prin moartea cavalerului Stamati…

*

Acest cetățean mare român a semănat, cu multe osteneli, sămânța națională pe pământul patriei sale, și voi, fiii Basarabiei, nu lăsați să intre dușmanul în grădina lui Stamati și să arunce, acolo, neghină și scai, că mare e responsabilitatea ce datorați posterităţii juste (umbra sublimă a lui Stamati vă îndeamnă astfel din mormântul rece)! De veneraţi umbra sublimă a lui Stamati, ascultați-o, căci ea vă îndeamnă astfel din mormântul său. Să sărutăm colina sub care zace marele fiu al Basarabiei, poetul Stamati, și să trecem, peste munţi, în țara vecină, și să ne oprim, pentru câteva clipe, la alt mormânt, în Cernăuţi, unde apuse steaua strălucită, ce dete înviere Bucovinei clasice.

 *

Aron Pumnul Familia 15 din 1866

*

Încă un mormânt! Ce idee tristă! Un fior furnică prin venele omului, când își aduce aminte dc mormânt, e un ce cutremurător. Dureros lucru, când părinţii jelesc pe fiul lor, care a trecut; e dureros, când o mamă văduvită plânge, frângându-și mâinile pe mormântul speranței sale și, vai!, cu cât e mai dureros, când acea mamă văduvită e naţiunea, care plânge pe cel mai bun, pe cel mai fidel fiu al său: naţiunea română din Bucovina, alături cu surorile, plânge pe Aron Pumnul.

*

Era un timp când românii se întreceau în virtute, când singur numele de român insufla spaimă și teroare în contra temerarilor ce cutezau să calce pe altarele noastre, și de atunci are și Bucovina, ca și toate țările române, o pagină strălucită în istoria națională. Vocea poruncitoare a lui Ștefan cel Mare răsuna din Suceava, din Bucovina. Oh!, timpuri de aur, timpuri demne de un Ștefan și Mihai! Însă ce amar! Nori grei se înălțară îndată ca niște spaime întunecoase pe cerul nostru și acoperiră și întunecară atmosfera pe unde, cu puțin mai înainte, luceau românii ca tot atâția luceferi. Epocă fatală!, superbi cum că am existat, și aceasta este o probă de viață, triumfători tragem peste tine vălul uitării și trecem la secolul luminilor. Și de unde această lumină, de unde primele raze ale unui viitor mai frumos? Tocmai de acolo, unde, până ce noi, cu toţii, gemeam sub jugul amar, întunericul era mai mare, mai negru, din Transilvania, patria și vatra unde, totdeauna, pompos a luminat focul național. Gloria aceasta fu rezervată de soartă pentru acea țară ce a suferit mai mult, pentru scumpul nostru Ardeal, unde întâia oară se iviră cele trei stele lucitoare pe ceriulu nostru întunecos, de aci duse Cichindeal flamura națională în Ungaria și Banat, de aci trecu Lazăr peste Carpați, la fraţii din România, aci crescu o ceată întreagă de atleţi, de aci trecu, persecutat, și Aron Pumnul în Bucovina.

*

Aflu de ajuns a spune, aci, cum că apariția lui Pumnul în Bucovina a creat o eră nouă în viața națională a acestei țărișoare române. Elementul român era aproape să se dizolve aici, de nu venea Pumnul chiar în momentul decisiv, în momentul cându era vorba de viață ori moarte, când soarta se părea rezolvată a şterge, din lista ginților, pe popoarele lașe, nedemne de ezistență. Primul a ridicat și ocupat catedra pentru limba și literatura română la gimnaziul din Cernăuţi. Un număr frumos de juni români se grupară, îndată, pe lângă salvatorul lor, pe lângă Pumnul, care, cu cea mai mare scrupulozitate, cu cea mai adevărată conștiinciozitate și zel, îi conduse pe calea muzelor române, în un interval de 17 ani.

*

Pumnul a fost unul dintre acei puțini fii ai națiunii care, ridicându-se peste interesele private, ca o stâncă neclintită în mijlocul valurilor impetuoase, totdeuna cu demnitate a stat la înălţimea chemării sale, care nicicând, în viață, nu a smintit dinnaintea ochilor deviza noastră: „Limba și cultura naționale, și, prin acestea, toate!”. De vom întreba și scruta cronicile noastre, ce vom afla în dânsele? Nesmintite două idei sublime, pentru care strămoşii noştri și-au vărsat sângele: una e limba și alta e naţiunea. Ereditatea aceasta trecu testată din generație în generație, prin litere scrise cu limbă de moarte. Blestemat fie fiul care prăpădește avuția rămasă din moși-strămoşi! Tezaurul ce-l posedă naţiunea română în acest testament e nespus de prețios și, dacă avem ceva sub soare, cu ce ne putem făli, cu ce putem fi superbi, mândri și mai mândri decât oricine în lume, aceasta este, desigur, descendența măreață a ginţii noastre, una și alta și mai frumoasă și mai îngerească e limba armonioasă, „limba românească, care se trăiște”. Sau, cui nu-i place a frunzări prin istoria trecutului, dacă are sine și în sine cât de puțin simț, întrebe de inimă și, cu convingere deplină, putem zice că vocea sonoră a conștiinței din fundul inimii în ecouri pătrunzătoare ne poruncește necontenit: Limba și naţiunea, omule, pentru naţiune mori, și limba nu ți-o da odată cu viața!

*

Avem noi, durere, încă și astăzi, destui fraţi și surori care nu pricep sau nu voiesc să priceapă vocea conștiinței, însă mai bine piară pentru noi acele creaturi, decât ca măritul nostru element să fie compus din piepturi bastarde. Și Bucovina acum de mult dormea somnul său letargic, legănată de inamicii noştri, care, cu intenție detestabilă, pândeau după momentul înfricoșat, când românismul, adiat de boarea lor veninoasă, agoniza și, scufundat în agonie, să-l poată ucide cu o lovitură, ca să nu se mai trezească în veci. Ei, însă, trebuiau să fie tare isteţi, căci eroul încărunţit în învingeri nu lăsa spada din mână, până ce spada nu-i străpunge inima. Planul infernal, însă, nu avu succes, pentru că, chiar atunci când pacientul, între lupte convulsive da câte un suspin duios, când vița era să se prefacă în cadavru, atunci sosi un mentor, un erou mare, și, cu bățul său, taiat din arborele sub care se odinea bătrânul Șincai, cand ostenea sub sarcină grea, alungă ceata malițioasă de șarlatani, care, cu gurile căscate, sta gata să cânte peste suferind „requiescat in pace”.

*

Agonizantul începu a da sintome de viață. Aron Pumnul a dat, din nou, viață. Acum, însă, e mort Pumnul… Bucovina armar îl plânge.

*

Panu Anastasie

*

Încă și al treilea mormânt, în România. Acest stat român, această patrie adevărată română, scrijelită în imina lui de zguduiri cu suferințe seculare, mai deunăzi ieși din evul de mijloc, din întuneric, la lumină, din uitare păși în teatrul lumii. Ce rol era să ducă, ce cale avea să apuce, cu ce arme avea să se lupte ca să înfrunte intrigile inamicilor numeroşi, nimeni nu știa… Ba știa unul, și acela era Anastasie Panu. Când stările erau mai critice și mai încurcate, atunci răsări Panu ca arhangelul și vesti vergurii românimii salvare de la spiritul sfânt, de la spiritul timpului. Și ce a făcut Panu, în România? Aceea ce face raza soarelui, după o furtună grea. A dat viață, a dat vigoare în corpul zdruncinat. Dacă credeţi cum că dulcea țară suroră, de peste Carpați, astăzi are independență națională, are autonomie, dacă credeţi că astăzi figurează între statele eoropene, de credeţi că flamura roşie, galbenă și vânătă e respectată în lume, să știţi, domnelor și domnilor, că Panu a conlucrat la aceasta mai mult decât toți.

*

Anastasie Panu, Ciceronele, părintele patriei române, a ieșit din popor și nicicând nu s-a depărtat de cine l-a născut și crescut. Panu era prunc, când sosi Lazăr la București, și când Panu era prunc, Milcovul era mare și curgea furios ca nicicând, și ciocoii cei mari, aceşti oaspeți incomozi, trăgeau din răsputeri canale cruciș și curmeziș, făceau cale valurilor fatale, să umple și să înece plaiurile cele frumoase, câmpiile cele gloriose ale lui Ștefan și Mihai, pe care n-a meritat pui de ciocoi să-și pună piciorul. Și când Panu era june blestema Milcovul și ruga Fatalul să-i sece izvoarele, pe lângă care stau monştrii de fanarioţi, pândind, cu arcul încordat, să săgeteze pe loc pe românul care ar încerca să le astupe, ca, amenințând, să despartă pe frate de frate, precum l-a despărțit, de cându au venit ei în țar.

*

Dar toată rana își are medicamentul său! Tu, Milcovule, spune-mi cine a dărâmat punţile tale, pe care treceau, odată, două sânuri cu o inimă, cine a făcut să fii tu periculos statului român, când erai destinat de Dumnezeu să îngrași, să faci pământul roditor și să duci, undulând cu blândețe de-a lungul țării, sărutări dulci, de la fraţi, la fraţi? Discordia, fanariotismul și ciocoismul, măi române!, îmi răspund ecourile, îngânându-se pe țărmurile râului. Pieriți, discordie și neînțelegere, pieriți voi, lăcuste stricăcioase, și tu, dragă Milcovule, curgi blând ca odinioară!, strigă puternic Anastasie Panu și, de atunci, de la 1858, două țări vecine, două surori, își deteră mâna și se preumblau, braț la braț, românii din România mare, una și nedespărţită.

*

Opera aceasta e a nemuritorului Panu. Aceasta este unirea Principatelor Române, pentru a cărei realizare s-a luptat Panu ca un adevărat erou acasă, în biserică și în parlament, unde a fost mai mare, mai invincibil și mai strălucit decât toți, a fost Ciceronele nostru. Panu a fost unul dintre cei rari. Eminentul bărbat nu numai că și-a jertfit interesele private; el nu a avut altă ambiţie decât a vedea România, patria sa scumpă, mare și fericită, el și-a sacrificat averea și liniștea. Aristide, fruntașul Atenei, când a murit, a fost atât de sărac încât l-au înmormântat pe spezele statului. Așa a fost și Panu. Panu era sărac, foarte sărac.

*

Pieptul lui Panu ardea de cea mai sacră flacără, de amorul curat pentru patrie și el a fost înveninat; inima-i nobilă nu nutrea sentiment mai dulce decât speranța că va vedea ginta română faimoasă în lume, și ea a fost rănită de săgeţile calomniei; spiritul său gigantic făcea planuri măreţe, orbia însă i-a ciuntit aripile sale de vultur. Panu era plin de amărăciune, inima sa nobilă rănită și mintea-i genială zdruncinată. Panu, oh!, Panu, marele orator, Ciceronele românilor, părintele patriei române, a pierdut din minte – de durere! Persecuțiile mârșave ale oamenilor și ale sorții l-au alungat din țară; el a mers, cu inima sângerândă, cum a mers și Bălăcescu, care muri în străinătate, și nici acea speranță nu-i mai alina durerile morţii, ca osemintele sale vor odihni în pământul sacru al Patriei sale.

*

Panu a ieșit din țara pentru care el și-a sacrificat toate, în urmă și pe sine însuși; așa a ieșit și Cicerone din Roma, s-a dus între străini. Ultimele momente le fini în Viena, înconjurat de familia română a domnului Popovici. Triste zile! Lui Panu nu-i mai surâdea nici o plăcere, nu-și afla nici o mângâiere, el nu mai nutrea nici o speranță, viețuia amar, și, de mai suspina câteodată, acela era un suspin duios pentru patria și țara sa. Fiii României îndată au uitat de dânsul, că așa uită omenimea pe cei mai mari binefăcători ai săi. Așa suntem: au murit trei dintre eei mai iluştri bărbaţi ai timpului nostru, trei apostoli, trei profeţi. Când au murit, au suspinat și suspinul lor a fost duios, în el a fost amestecată nespusa iubire de naţiune. Și ce au zis aceşti apostoli mari, în clipa din urmă? Au zis: Iubiți-vă între voi, iubiți-vă naţiunea și patria, și veți fi mari!”.

*

Și au trecut la nemurire. Ei zac, acum, în mormânt, sorta nu-i mai alungă, ci dorm în pace, nimeni nu-i conturbă, nici chiar aceia pentru care au suferit, pentru care au murit. Câte o cruciuliță fragilă înseamnă locașul lor etern și câte o boare tristă de seară trece, suspinând, peste colinioarele lor. Așa odinesc toate mormintele românilor mari. Dară, pentru Dumnezeu, să nu uităm ce ne-au lăsat, cu limbă de moarte: „Iubiți-vă între voi, iubiți-vă naţiunea și patria și veți fi mari, și veți fi glorioşi”. Și voi…

 *

Dormiţi în pace, umbre, martirii românimii!”

*

(Albina, II, nr. 65-172, Viena, miercuri 14/26 iunie 1867, pp. 1-3)


1866: Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Suceava 2/14 iunie 1866,

în ziua serbării numelui marelui martir Ioan cel Nou, patronul ţării.

*

Oricare naţiune e mândră dacă posedă oarecari monumente, ce-s mărturii ale vieţii sale celei trecute. Acestea şi sunt apoi mult preţuite, pe acestea îşi reazemă ea fala sa cea naţională, pe temeiul acestora pretinde ea la recâştigarea drepturilor sale celor uitate sau părăsite, sau călcate de alţii în picioare, şi-şi cere locul cel cuviincios între celelalte naţiuni de pe pământ. Naţiunea noastră română încă nu este lipsită de atari monumente străvechi. Moldova, Ţara Muntenească, Ardealul, Banatul şi toate locurile, unde au vieţuit români şi unde încă vieţuiesc, sunt semănate cu monumente istorice, care le dau mărturie despre viaţa, nobleţea şi curajul românilor în timpurile cele mai cărunte şi despre faptele măreţe şi eroice ale străbunilor lor.

*

N-avem de cuget ca să înregistrăm aici toate monumentele ce se află pe întinsul teritoriu al românilor, nici avem de scop ca să amintim aici de vreun monument belic (de război – n. n.), ci de unul care ne aduce a minte de religiozitatea străbunilor noştri români şi de zelul lor întru răspândirea, apărarea şi susţinerea mântuitoarei credinţe creştine, ce-i cu sânge câştigată de către întemeietorul ei Isus Cristos şi lăţită prin lipaşii (vestitorii, solii – n. n.) acestuia, demni şi conştienţi de chemarea lor cea apostolească. Voim să amintim aici de sfântul marele martir al creştinătăţii Ioan noul, ale cărui oseminte se află depuse spre păstrare în biserica sfântului George din Suceava sau în vechea biserică a mitropoliei moldave. Acest monument sfânt, mărturisitor de religiozitatea şi moralitatea străbunilor noştri, ne străpune pe noi în timpurile cele mai vechi ale vieţii naţiunii noastre române. El ne aduc nouă aminte de prea fericitul Domnitor al Moldovei Alexandru cel Bun şi de prea fericitul Mitropolit al Moldovei Iosif (fratele voievodului Petru Muşat – n. n.), care amândoi, unindu-se ei în spiritul creştinătăţii, au adus monumentul acesta, de la Trapezunt, la Suceava, ca să fie, chiar în reşedinţa domnească şi mitropolitană, un monument al religiozităţii şi moralităţii lor înşişi, cât şi al celei a urmaşilor lor.

*

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Osemintele Sfântului Ioan ne recheamă în memorie strălucirea bisericii cele domneşti, numită „la Mirouţi” (de fapt, „Mirăuţi”, adică „biserica de mir” – n. n.), în care fură ele întâiaşi dată depuse, care, însă, în ziua de astăzi e părăsită şi mult risipită (era folosită pentru adăpostirea porcilor românilor de pe acolo – n. n.), fiind numai o relicvă mărturisitoare de religiozitatea românilor antici (în sensul de vechi – n. n.) moldavi.

*

Despre această biserică (a Mirăuţilor, pe care avea să o refacă arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer – n. n.), una din cele mai frumoase, în privinţa stilului (gotic) zidirii, şi care se afla în preajma ruinelor cetăţuii lui Ştefan cel Mare, de către nord, vezi tradiţiunea poporală că ea a fost, din cauza văii, legată cu cetăţuia prin un pod (din piele, spune legenda – n. n.), pe care Domnii şi Doamnele mergeau la biserică.

*

Monumentul osemintelor Sfântului Ioan ne reproduc în memorie fapta cea mărinimoasă a lui Ioan Paleologul, împăratul Constantinopolului, care, socotind dauna împreunării Mitropoliei moldave de la Ohrida, din Bulgaria, cu puterea sa cea împărătească şi binevoitoare, a convocat în reşedinţa-şi împărătească sinodul celor patru patriarhi ai lumii şi a declarat Mitropolia Moldovei independentă de Ohrida, ridicând-o încă şi la rangul cel onorific de patriarhie (Alexandru cel Bun oscila între catolicism şi ortodoxie, funcţie de garantarea autonomiei noii instituţii religioase din ţara sa – n. n.).

*

Sf Ioan cel Nou Aducerea moastelor

*

Încă ne aduce aminte acest monument sfânt de ridicarea Iaşilor la rangul de reşedinţă a Domnitorilor şi a mitropoliţilor moldavi, când şi el fu într-acolo transportat; ne aduce aminte de prea fericitul şi întâiul poet al românilor, de mitropolitul Dosoftei, care la anul 1686, de groaza avariţiei turceşti, ce-i respinse de la porţile Vienei, voind să scape de pierzare odoarele cele mai scumpe ale mitropoliei (a fost un jaf al patrimoniului românesc din Moldova, dar tradiţia bisericească nu doar scuză, ci şi „sfinţeşte” hronicul repetatelor ei ticăloşii – n. n.), se refugia sub escorta de asigurare, căpătată de la regele Sobieschi, la Polonia, ducând, între altele, şi osemintele Sfântului Ioan la Folchiev (Zolkiew – n. n.).

*

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Sânziene, la Suceava – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Osemintele Sfântului Ioan ne aduc aminte de toţi Domnitorii dreptcredincioşi ai ţării moldave şi ne recheamă în memorie timpurile cele viforoase, când românul se lupta pentru apărarea vieţii sale celei naţionale (conceptul de naţiune nu exista pe atunci – n. n.) şi pentru acest odor da piept chiar cu moartea. Pentru această însemnătate a monumentului osemintelor sfântului Ioan fu şi este locul păstrării acestora recunoscut de către toţi românii de un loc sfânt şi bogat de memorie căruntă naţională. De aceea fu locul acesta, în toate timpurile, vizitat de către români şi de către cei mai din depărtare, care, împreunând întru inimile lor simţul religiozităţii şi cel naţional, ieşiră de sub mausoleul sfântului Ioan mângâiaţi, alinaţi, încurajaţi contra luptelor lumii acesteia şi împrospătaţi întru conştiinţa şi simţul lor cel naţional. De bună seamă că nici un român inteligent (intelectual, în limbajul vremii – n. n.), aflându-se în Suceava, nu poate să nu fi fost şi sub mausoleul martirului Ioan, care, pe lângă torturile ce le pătimi el pentru constanţa sa în religia cea adevărată, ştie şi torturile bravilor români, ce le pătimiră aceştia pentru năzuinţa lor, pe mare şi pe uscat, cu scop de a-şi păstra naţionalitatea şi a respinge de la sine toată influenţa străină, ceea ce pot să le împiedice progresul şi să-i arunce în braţele cele sugrumătoare ale amorţelii spirituale.

1866 Sfantul Ioan cel Nou*

Dară biserica vechii mitropolii din Suceava nu este numai pentru români de această însemnătate, ci, pentru că în dânsa se află osemintele sfântului Ioan, se cercetează (vizitează – n. n.) ea şi de către cei străini de credinţa şi naţionalitatea română, şi nu numai de acei străini ce se află în Bucovina, ci şi de străinii din ţările megieşite. Din toate unghiurile Bucovinei, din Moldova şi Ţara Românească, din Galiţia, de pe la Folchiev, din Ardeal, vin cete numeroase de străini la sfântul Ioan,  bolnavii cerând, prin el, vindecare, păcătoşii hărăzirea graţiei dumnezeieşti, toţi aflându-şi mântuirea sufletească. Deci au nu sunt osemintele sfântului mare mucenic Ioan un odor prea scump pentru români? De aceasta nu se folosesc numai ei înşişi, dară încă şi cei străini.

*

Aici ni se pare a fi locul de a aminti de referinţa cea duşmănoasă, în care străinii îl cugetă pe român, faţă cu ei, şi din propria-ne experienţă trebuie să mărturisim că străinii, deşi nu pentru alta voiesc să-l stimeze pe bietul român, cugetându-l pururea de antagonist şi împiedicător intereselor lor celor egoiste, aflându-se ei lângă osemintele sfântului mare mucenic Ioan, care este un odor numai al românilor, pentru că numai aceştia l-au păstrat în contra pierzării, în timpurile cele mai grele şi mai furtunoase, se însufleţesc de respect creştinesc către români şi li se moaie ura contra acestora, având ei înaintea ochilor lor un document real despre religiozitatea şi moralitatea românului şi despre puterea de viaţă a acestuia.

*

Moaştele sfântului Ioan, aflătoare în sânul ţării ortodoxe Bucovina, sunt pentru dreptcredincioşii ei de însemnătate mare încă şi din punctul de vedere al năzuinţelor iezuite, care au de scop de a ne smomi de la credinţa străbunilor noştri, în care aceştia şi-au aflat atât mântuirea cea sufletească, cât şi pe cea a patriei lor; căci, ştiind bătrânii şi propagându-se junimii că sfântul Ioan a pătimit şi a murit pentru credinţa ortodoxă, care a fost şi a străbunilor noştri, apoi să se ridice asupră-le chiar şi porţile iadului, nu-i vor birui.

*

După ce am auzit că monumentul osemintelor sfântului mare mucenic Ioan este de importanţă însemnată pentru români şi chiar şi pentru cei străini, să vedem acuma ori de corespunde şi exteriorul locaţiei demnităţii însemnătăţii acesteia, exteriorul locului aceluia adică, unde sunt depuse, spre păstrare, osemintele numitului marelui martir. Cu durere trebuie să mărturisim că exteriorul locului nici măcar pe departe nu corespunde demnităţii şi însemnătăţii odorului ce-l cuprinde în sânu-şi. Din oricare parte numai priveşti, te cuprinde mâhnire adâncă. Biserica frumoasă, măreaţă şi cuprinzătoare, oareşcând biserica mitropolitană a Moldovei, instalându-se (miruindu-se – n. n.) în dânsa, după ceremonial ortodox, principii domnitori, este acuma peticită cu draniţă, deşi zidurile îi sunt bine conservate (datoria restaurării bisericii revenea Principatelor Române, apoi Regatului Român, dar, în cele din urmă avea să repare şi să consolideze biserica, pe sponsorizări străine, tot arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, dar care, vorba călugărilor bucovineni, trebuie îmbrâncit din memorie, pentru că „era papistaş” – n. n.), promiţând viaţă încă de multe veacuri, dacă s-ar prevedea cu un acoperământ solid.

*

Turnul clopotelor este în parte mare stricat. Chiliile de către răsărit sunt sfărâmate, ruine întru înţelesul cel adevărat al cuvântului; iară cele de către apus seamănă cu bordeiele, nefiind nicidecum demne de a adăposti oaspeţi. Chiar locuinţa proistosului nu cu mult se deosebeşte de acelea. Amar se înşeală călătorul cel creştin şi pătruns de credinţă şi de intenţie mântuitoare. Cugetând, de acasă, că va afla o zidire demnă de renumitul martir Ioan, trebuie să-l cuprindă jalea, văzând în jurul bisericii numai ruine. Cugetând el, de acasă, că va afla adăpost şi, venind, n-are unde să-şi plece capul. Cugetând el, de acasă, că, sosind aici, va fi întâmpinat de ospitalitate, se vede înşelat, zărind ruinele, cum de pot să cugete la ospitalitate, deoarece ele, iată!, zac aici ca materiale pentru un spirit ieremian, care să le deplângă trecuta mărire şi izgonitul simţ de ospitalitate.

*

Nespusa mâhnire îl pătrunde pe bietul român la vederea aceasta, dară el o ştie şi înăbuşă în sine, cunoscându-şi împrejurările în care s-a aflat şi din care vitrega soartă nu-l mai liberează. El se mângâie deci cu aceea că i-a ajutat Dumnezeu de a ajuns la locul dorinţei sale celei sufleteştii, şi se simte, în urmă, îndestul de mulţumit de a se afla lângă racla osemintelor sfinte, rugându-l pe martirul Ioan pentru mijlocirea rugii sale la Maiestatea cerească (în „Biblie”, în trei locuri distincte, scrie că singurul mijlocitor între noi şi Tatăl Ceresc este Iisus Hristos – n. n.), ca el şi soţia-şi să fie sănătoşi, copilaşii să propăşească întru cunoştinţele cele bune religioase, morale şi naţionale, şi ca naţiunea-şi să devină iarăşi la drepturile ce nesăţiosul interes străin i le răpi, depărtându-se, după atare rugăciune din inimă, de la racla sfântului Ioan că, cu adevărat devotament creştinesc, şi-a împlinit datoria ca creştin şi sperând, cu încredere evanghelică, la succesul rugăciunii sale.

*

Românul va şti, aşadar, a-şi explica ruina cea varie, ce încunjură un odor atât de sfânt şi care l-a ajutat chiar în contra timpurilor celor mai viforoase; el cel mai puţin se va scandaliza prin aceasta, deoarece el, bietul, vede şi ştie, din propria-şi experienţă, că şi lucrările sale nu arareori trebuie să se prefacă în ruine. Dară nu astfel va cugeta cel ce este străin de credinţa şi de naţionalitatea românului. Avem dovedi prea destule şi experienţa de toate zilele ne convinge că străinul tot numai caută ocaziune ca să ne cârtească şi numai arareori, adică atunci când este convenabil interesului său propriu, află şi el cauza a ne lăuda, întocmai ca din bunăvoinţă şi sinceritate. Străinul, văzând ruinele acestea în jurul bisericii, deasupra cărora, în întunericul nopţii, cucuvelele îşi trâmbiţează răsunetul cel prevestitor de moarte, ce va zice?, te-ntreb, române, care, cu sângele tău, ai apărat patria, ţi-ai apărat de nimicire odoarele şi mijloacele tale cele susţinătoare de viaţa-ţi naţională şi de adevărat creştin.

*

Străinul, biete române, va zice precum e învăţat a zice. Străinul ce te va critica nu are, de bună-seamă, un trecut atât de strălucit precum îl ai tu, după nepărtinitoarea istorie, dară orişicum să fie el, fie chiar ca unul dintre heloţi, nu te va critica cu nepărtinire, ci, pentru că eşti străin de dânsul, te va judeca după măsura ce este străină de împrejurările trecutului şi ale prezentului tău. Spre lămurirea acestora în urmă zise, amintim că toate sunt constatate în toată amănunţimea; căci aicea, în Suceava, se află mulţi străini inteligenţi (intelectuali – n. n.), care, înainte de venirea-şi încoace, au petrecut, mai mult sau mai puţin, în oraşe mari, unde încă au văzut asemene monastiri, în care se păstrează relicve de ale martirilor, şi aceea chiar în faţă mi-au spus-o, că aşa o ruină în jurul unui atare sfânt renumit ei nu şi-ar fi putut închipui, dacă nu o ar fi văzut-o înşişi.

*

Acea persoană morală, care din anticitate a avut dreptul de a-şi rezerva titlul şi onoarea de patron asupra locaşului acestuia, când Bucovina veni supt sceptrul Austriei, şi care şi l-a şi rezervat, parte din reverenţă creştinească către osemintele sfântului Ioan, iară parte pentru că de biserica vechii mitropolie sunt legate multe reminiscenţe politice şi naţionale, acea persoană morală este Prea Sfinţita mitropolie din Iaşi. Am comite păcat mare, dacă am acuza-o pe aceasta că ea nu şi-ar fi împlinit datoriile sale faţă cu un drept atât de onorific, precum este cela al patronatului asupra vreunei biserici. Din contra, noi trebuie numai să mărturisim cu mulţămire că Mitropolia din Iaşi, în toate timpurile, a fost îngrijită de locul acesta şi nici un episcop n-a şezut încă pe scaunul mitropolitan ieşean, care să nu-şi fi ţinut de datorie sacră de a se încunoştinţa despre împrejurările şi starea locului acestuia, ori în persoană-şi, venind însuşi încoace, ori prin mandatarii săi. Aşa numita mitropolie a fost, totdeauna, îngrijită de buna primire a oaspeţilor şi, în scopul acesta, a dat ea proistoşilor, de mai înainte, câte 200 de galbeni pe an, iară acestuia de acuma chiar 600 de galbeni. Afară de aceasta, tot în scopul acesta acuma numit, oferă mitropolia ieşeană vechii biserici mitropolitane din Suceava 50 de fălci de pământ, spre producerea fruptelor celor necesare, folosindu-se proistoşii încă şi de tot venitul, ce curge din toate părţile de la cei dreptcredincioşi şi evlavioşi.

*

Toate acestea sunt fapte şi contribuţiuni demne de numele de patronat. Dară, cu toate acestea, Prea sfinţita mitropolie ieşeană încă n-a întreprins nimica spre a ridica valoarea cea exterioară a locaşului sfântului Ioan prin zidiri noi şi demne de numele acestuia şi de cela al naţiunii române. Prea sfinţita mitropolie a şi promis cheltuielile pentru această zidire, şi, în scopul acesta, s-a făcut şi planul, care, de bună seamă, de mult s-ar fi realizat, dacă bunurile bisericii din ambele principate nu s-ar fi secularizat, făcându-se bunuri ale statului. Cu această catastrofă neaşteptată pentru monastirile din principatele româneşti, au luat toate trebile bisericeşti de acolo altă faţă, şi mitropolia ieşeană încă nu şi-a putut împlini promisiunea.

*

Supt aceste împrejurări ale bunurilor mănăstireşti este învederat cum că de la guvernul României atârnă, acuma, ca să se împlinească promisiunea cea de repetate ori dată proistosului de acuma al sfintelor moaşte ale marelui mucenic Ioan. Dară guvernul României, după cum ne demonstra istoria anilor trecuţi, încă nu a avut putinţa ca să întreprindă împlinirea acestei promisiuni sfinte, pe care a luat-o asupra-şi, datorită faptului că, în tot decursul domniei principelui Alexandru Ioan I, a fost ocupat de regularea trebilor celor dinlăuntru; aşişderea şi lupta cu grecii, în cauza bunurilor monastireşti, care a ţinut atât de îndelungat, mult a împiedecat pe guvernul României de a face rânduiala la sfintele moaşte ale marelui martir Ioan. Iar acum, că nobilul guvern al României s-a interesat de starea bisericii şi a chiliilor de la sfântul Ioan, aceasta a dovedit-o el în vara anului trecut, când fu trimisă de către dânsul o comisiune de doi bărbaţi la faţa locului, care comisiune a constatat aflarea de deplorabilă. Iată, aşadar, că cu aceasta s-a făcut acuma întâiul pas spre realizarea dorinţei noastre, numai trebuie să aşteptăm timpuri mai fericite, timpuri liniştite, căci acuma cine nu ştie că şi România, cu guvernul său, este încărcată de griji pentru soarta sa cea viitoare, precum alte state europene.

*

Să fim, aşadar, siguri, dreptcredincioşilor, că aceea ce de mult dorim să vedem în jurul sfântului mare martir Ioan se va şi împlini, din bunăvoinţa nobilului guvern român şi din zelul lui spre susţinerea dreptei credinţe străbune şi a tot ce este spre fala românului; numai să ne rugăm la Tatăl Ceresc, prin mijlocirea sfântului Ioan (de mijlocirea lui Iisus nu mai era nevoie, pentru că Iisus nu aduce bani, ci iluminare – n. n.), ca să treacă aceste timpuri ce viscolesc, şi România să se consolideze supt nou alesul principe Carol Ioan I şi să-şi asigure un viitor ferice, când, apoi, credem că nici prea onoratul nostru Consistoriu bucovinean nu va întrelăsa de a face paşii cei cuviincioşi către Prea Sfânta Mitropolie ieşeană şi, prin aceasta, către pre nobilul guvern al României, spre realizarea cauzei despre care s-a tratat aici (Albina, I, nr. 30, Viena, vineri 17/29 iunie1866, pp. 2, 3).


1919: Direcţiunea Fondului Religionar din Bucovina

Codrul Cozminului – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Codrul Cozminului – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Ferdinand I numea, prin Decretul No. 3.686 din 29 august 1919, conducerea Fondului Religionar din Bucovina, desigur că fără nici un preot sau călugăr în componenţă, ci cu specialişti silvici, precum inginerii: „Alexandru Isăcescul, consilier arhitect, prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Franz Czeck, prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Apostol Lucescu, prim-consilier silvic pentru ocolul silvic JUCICA; Ilarie Kozak, prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Vasile Halip, prim-consilier silvic pentru ocolul silvic ILIŞEŞTI; Alois Bosert, prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Franz Patzak, prim-consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Jason Welehorschi, consilier silvic pentru ocolul silvic PĂTRĂUŢI; Boris Welehorschi, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Aurel Ţurcan, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Teofil Ivanovici, maestru silvic, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Valerian Mironovici, maestru silvic, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Eugeniu Simionovici, maestru silvic, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Arthur Kargl, maestru silvic, consilier silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Konrad Piwonka, maestru silvic pentru ocolul silvic GURA HUMORULUI; inginer Dimitrie Ţurcan, maestru silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Aurel Isopescu, maestru silvic pentru ocolul silvic COZMIN; Grigore Bartoi (Bârtoi – n. n.), maestru silvic pentru ocolul silvic CUCIURUL MARE; Eusebie Patraş, maestru silvic pentru ocolul silvic SOLCA; Liviu Ieşan, maestru silvic pentru ocolul silvic VICOV DE SUS; Arcadie Boca, maestru silvic pentru ocolul silvic SELETIN; Toader Vicol, maestru silvic pentru ocolul silvic PUTNA; Mihail Dobrovolski, maestru silvic pentru ocolul silvic OSTRA; Ioan Andreiciuc, maestru silvic pentru ocolul silvic BREAZA; Leon Holca, administrator silvic pe lângă direcţia fondului religionar din Bucovina; Silviu Iliuţ, administrator silvic pentru ocolul silvic STRAJA; Silviu Dimitrovici, administrator silvic pentru ocolul silvic VATRA DORNEI; Victor Paşcovici, administrator silvic pentru ocolul silvic POJORÂTA; George Dan, administrator silvic pentru ocolul silvic VAMA (M. O., No. 106, 30 august 1919, pp. 5966, 5967).


Pagina 36 din 106« Prima...102030...3435363738...506070...Ultima »