ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 35

Mâna lui Damaschin (I)

1830 Mana lui Damaschin coperta

*

Menţionată, în istoria culturală a Bucovinei drept ştiinţă (Teodor Racoce scria în memoriile adresate autorităţilor vremii: „posed ştiinţa Mâna lui Damaschin”), tipăritura „Mâna lui Damaschin / acum întâie oară într-acest / chip dată în tipar. // Cu blagoslovenia prea sfinţitului / Mitropolit Sucevii şi Moldovii / Kiriu Kir Veniamin / Costachi // şi alcătuită în scurt de iubitorul / înaintării de ştiinţe, al neamului / Romanesc / smeritul monah Antonie / cu a căruia cheltuială s-a şi tipărit // în tipografia Sfintei Mitropolii, în Iaşi, anul 1830”, mi-a atras atenţia, fiind curios să aflu despre ce e vorba în cărticica atât de celebră odinioară. Că aşa mi-i firea: până nu văd cu ochii şi nu judec singur, nu mă pronunţ, convins fiind că e mai bine să mă înşel singur, decât să mă mai las minţit de alţii.

*

Tipăritura din 1830, asupra căreia deja m-am dumirit, începe cu un fel de „precuvântare” a monahului Antonie, pusă sub semnul grafic al eclipsei, în care înfloriturile biblice îşi au farmecul lor, mai ales acum, după aproape două sute de ani de necurmate dezrădăcinări: „Fiindcă bine primită a fost darea celor doi bani ai văduvei, şi că nu s-a lepădat osârdia lucrătorului de pământ, ce a adus împăratului apă cu pumnii mâinilor, luându-mă şi eu de la această îndrăzneală, iată, pui înainte această mică osteneală a mea, spre întrebuinţarea celor ce vor voi, cu lesnire, a învăţa meşteşugul Mâinii lui Damaschin, care tuturor de obşte fiind folositoare, mai vârtos încă celor Bisericeşti de folos şi laudă.

*

Eclipsele din fruntea predosloveniei

Eclipsele din fruntea predosloveniei

*

Pentru că învăţătura acestui meşteşug poate da o lesnire cuprinzătoare, fără greşeală a nimeri şi a afla drept orişice ai voi, nu numai în anul curgător, ci ori la ce an înainte sau îndărăt, măcar peste o sută sau şi peste o mie de ani, ce au trecut sau ce urmează, mai cu lesnire şi fără greşeală decât acel cu carte, de vei voi, poţi afla crugul Soarelui şi al Lunii, slova Pascaliei, Paştele şi toate celelalte de peste an sărbători.

*

Primiţi, dar, aceasta ca un calendar bisericesc, ce slujeşte pe toţi anii, până în sfârşitul veacului, preţuind voinţa, iar nu putinţa a celui ce, cu aceasta, rămâne al dragostei Voastre plecat, / Antonie, Monah”.

*

Supleţea neaşteptată a frazării, în această scurtă prefaţă, m-a îndemnat să purced mai departe, pe urmele monahului Antonie, interesat de „ce este Mâna lui Damaschin” şi translatând paragrafele şi tabelele lămuritoare, începând cu capitolul „Reguli despre Mâna lui Damaschin”:

*

Ce este Mâna lui Damaschin?

§ 1. Este ştiinţa aceea prin care aflăm sărbătorile sau Pascalia, la fieştecare an, pe încheieturile degetelor.

*

Ce trebuie la acest meşteşug?

§ 2. Trebuie să ştie, mai întâi, crugul Soarelui şi al Lunii; crugul soarelui se începe de la 1 şi merge până la 28. Şi al Lunii începe tot de la 1 şi merge până la 19.

*

Iar dacă n-ar şti cineva să le afle pe acestea în vremi trebuincioase?

§ 3. Să însemneze aşa: De la începutul lumii, până la Naşterea lui Hristos – ani 5508. Adăugăm şi anul mântuirii, 1830 (deci, anul curent – în cazul nostru, 2017), ce se face 7338 (în cazul nostru – 7525), această sumă împărţindu-se prin 28, rămăşiţa ce va rămâne va fi crugul Soarelui, iar nerămânând nimic, va fi 28 (în cazul nostru, 7525 : 28 = 268, cu „rămăşiţă” 21; deci 21 este crugul Soarelui). Asemenea, împărţindu-se la 19, ce va rămâne este crugul Lunii (în cazul nostru, 7525 : 19 = 380, cu rest 15; deci, crugul Lunii este 15). De la semnul acesta ☼ se începe, totdeauna, la cele următoare.

*

Ce găsim cu crugul Soarelui?

§ 4. Găsim mâna anului, urmând crugului până la 7. Însă la fiştecare Bisect adăugând una sau la degetul B (Socoteşte că la cele 7 încheieturi ale degetului B sunt, totdeauna, bisecturi, care este când este crugul Soarelui).

*

1830 Tabel 2

NOTĂ: pentru că tabelul acesta vă poate încurca mai mult decât dumiri, am să vă arăt cum sunt dispuse cifrele acestea pe mâna dreaptă, pe dinafară şi pe dinăuntru:

*

Tabel doi mana pe dinafara

1830 Tabel 2 mana pe dinauntru

*

Pentru ce crugul Soarelui merge până la 28?

§ 5. Pentru că, bisecticeşte, de 4 ori cele 7 ale mâinii anului sunt 28, care este că, la crugul 28, se împlinesc cele 7 ale mâinii anului în bisect, deci dacă vei socoti crugul 29, vei afla ca şi pe cel dintâi. Socoteşte şi aceasta, că fieştecare deget împlineşte numărul 7, de unde 28 şi cu 7, cele ce lipsesc, se fac 35, care sunt treptele Pascalii (vezi § 7).

*

Ce găsim cu mâna anului?

§ 6. Mâna anului, dacă o vom uni cu impacturile celor 12 luni, vom afla începutul sau ziua întâia a fieştecărei luni şi iarăşi, dacă o vom număra la centrul temeliei (vezi § 16), vom afla la câte zile mari vor fi Paştele.

*

Câte trepte are Paştele?

§ 7. Are 35. Se pogoară până la martie, în 22, şi se suie până la aprilie, în 25 (vezi § 5), precum se vede la mână (vezi § 21). Crugul soarelui şi al lunii, mâna anului, temelia şi impacturile se încep de la martie şi se sfârşesc la sfârşitul lui februarie.

*

Cum găsim treapta fieştecărei luni?

§ 8. Cu cea mai de jos îndeletnicire:

*

1830 tabel 3

1830 mana mea Tabel 3

*

Mâna anului şi treptele merg până la şapte (în textul slavon sunt numite „epakgile” – n. n.), pentru cele şapte zile ale săptămânii.

*

Ce arată treptele celor 12 luni?

§ 9. Treptele sunt rânduite ca o bază sau temei, ca totdeauna, printrînsele să se afle începutul sau zilele întâi ale tuturor celor 12 luni ale anului.

*

Cum găsim ziua întâi a fieştecărei luni?

§ 10. Uneşte mâna anului, a anului cerut, cu treapta lunii cerute, şi numără de duminică pe încheieturile unuia din degete, până se va împlini numărul, şi acolo va fi ziua întâi a lunii pe care o cauţi. Praznicele şi sărbătorile care nu se schimbă din ziua lunii le vei afla în acea zi a săptămânii în care se întâmplă numărul înainte pe încheietură, de la ziua întâi a lunii, până la sărbătoarea însemnată.

Cele şapte zile ale săptămânii le numără (numărarea, în meşteşugul mâinii, se înţelege şi când socoteşti zilele, săptămânile şi lunile pe încheietură) pe cele şapte încheieturi ale degetelor, începând de la rădăcina Duminică (vezi § 23).

*

Unele luni au 30 de zile, iar altele 31.

§ 11. Plecând al doilea şi al patrulea deget al mâinii stângi, numără de la degetul a., de la martie, ştii care din luni vor cădea pe degete; cele ridicate au câte de zile, iar care vor cădea pe cele plecate, acelea au câte 30, afară de februarie, care are 28, iar în bisect 29, pentru că şi anul are 365 de zile, iar în bisect 366. Bisectul se înţelege când la sfârşitul lui februarie, şi mai mult nu”.


Detalii bucovinene, în opera lui Knapp (III)

Dragomirna tarani

*

Pentru autorul textelor care însoţeau litografiile după acuarelele lui Franz Xaver Knapp, profesorul şi poetul Ernst Rudolf Neubauer, ţăranii bucoveni nu aveau identitate etnică, ci doar socială. Pentru Neubauer, ţăranii nu erau, măcar prin port, români, huţuli, ucraineni sau lipoveni, ci doar ţărani, adică elemente discrete ale peisajelor zugrăvite de acuarelistul Knapp. Născut la Iglau, în Moravia, în 14 aprilie 1822, Neubauer debutase, la Viena, în 1849, cu „Cântece patriotice austriece”, dar cariera lui de profesor şi de artist avea să se împlinească la Cernăuţi şi la Rădăuţi, Neubauer fiind întemeietorul gazetelor germane „Bukowina / Landes und Amtszeitung” (1862) şi „Sonntagsblatt der Bukowina” (1862), cartea lui fundamentală fiind „Die Ideonen” (1882). A murit la Rădăuţi, unde este înmormântat, în 4 mai 1890.

*

B37

*

Mănăstirea Dragomirnei”, foaie litografiată de artistul J. Varrone, reprezintă vederea juvaerului arhitectonic de neîntrecută frumuseţe, zidit, la anul 1609, de mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca, văzută din faţa turnului de intrare, de la Miază-Zi”.

*

Detalierea ne îngăduie să observăm că cei trei ţărani, care lucrează proprietatea mănăstirească, sunt lipoveni şi nu români, portul lor tradiţional de odinioară, în care se regăseşte, la femei, mult hulita, de către Iorga, „pestelcă roşie” sumeasă în brâu, iar la bărbaţi pantalonii de dimie şi rubaşca albă, prinsă în brâu, fiind completat de impozantele bărbi roşcate, niciodată rase sau scurtate.

*

Hutance

*

Portul huţul din Bucovina, considerat, încă de pe atunci, portul muntenilor, nu diferă de portul românesc decât prin cromatica şi simbolistica din cusături, care era lucrată în culori vii, puternice, cămaşa huţulă semănând, după Tancred Bănăţeanu, cu o sculptură, cea ucraineană cu o acuarelă, iar cea românească, sobră prin simbolistica ancestrală şi, totodată, luminoasă prin planurile de alb, cu o grafică.

*

B74

*

Bordeiul unui locuitoriu din Carpaţi”, foaie litografiată de J. Novopacky, reprezintă un peisaj muntos de pe valea Ceremuşului; în faţa unui bordei huţănesc, pe lângă un pârâu, coboară la vale, pe un drum de munte, două huţance călare, cu desagii încărcaţi”.

*

Pe valea Ceremuşului sau a Sucevei, la Şipote (se vede biserica, în spate), portul acesta frumos este acelaşi cu portul de la Pojorâta, mărturisit iconografic de către acelaşi Franz Xaver Knapp:

*

Pojorata munteni

*

Litografia nu este prezentată de Petre Luţa, citându-l pe Neuebauer, în textul prin care atenţiona importanţa lui Knapp pentru artele plastice bucovinene, deşi acuarela viza un peisaj, cu munţii Adam şi Eva dominând cerul.

*

B59

*

Casa tipic românească din planul doi, pe care o vom regăsi şi în alte localităţi, inclusiv la Cernăuţi, reprezintă o altă mărturie demnă de luat în seamă. Portul românesc, vag idealizat, vine din două zone, cea muntenească (Iacobeni, Prisaca Dornei, Vama) şi din cea rădăuţeană (Putna). Specificul portului româncelor (şi ucrainencele, şi huţancele purtau minişterg) îl reprezintă, dincolo de ornamentaţie şi cromatică, de regulă neredate clar în acuarele, cămaşa care nu iese mult de sub catrinţă, moda cămăşilor scoase la iveală, pe o lungime de două şchioape, fiind galiţiană. În detalii discrete sau în prim-planuri idilice, ţăranii români din Bucovina sunt prezenţi, în opera plastică a lui Franz Xaver Knapp mai ales prin femei.

*

Iacobeni

Putna ciobanasul

Valea Putnei taranca torcand

*

Acuarelele în care au fost incluse aceste detalii – aplicaţii cromatice ale unor schiţe – sunt minunate, cea cu chilia lui Daniil Sihastru, de la Putna, dezvăluind cum arătase, odinioară, chilia sfântului sihastru din vremea lui Ştefan cel Mare.

*

B47

B62

B60

 

 


Detalii bucovinene, în opera lui Knapp (II)

Cernauti Ulita Mare 1

*

 

În Bucovina de odinioară, existau două culturi diferite, ca să nu spun civilizaţii, una blamată de către români, iar cealaltă idealizată nejustificat. Una demnă de urmat, iar cealaltă osificată în preistorie, într-o matrice stilistică fascinantă pentru Lucian Blaga, dar şi pentru cărturarii Bucovinei, care, aidoma dramaturgului şi poetului poet Constantin Berariu (1870-1929), intuiau în „Oraşe“ o dezrădăcinare periculoasă din ne-timp:

*

Cernauti Ulita Mare 2

*

Ca blestemate de vrăjmaşe pronii

Se-nfig în neam oraşele străine,

De multe limbi li-s uliţele pline

Ca-n jur de turnul vechii Babilonii.

 *

Pândesc acolo suflete haine

Cu gheare ascuţite după pradă

Când neamul vine aducând grămadă

De rod bogat muncit din mărăcine.

 *

E prin oraşe şi o boierime

Cu graiuri ca de limbă păsărească,

Din neamul nostru n-o-nţelege nime.

 *

O, Doamne, fă din nou să înflorească

Şi la boieri cuvântul din vechime

Cu înţeleapta-i vorbă strămoşească!”

            (Oraşele, Junimea literară, nr. 5-7/1927).

*

Diferenţele dintre urban şi rural nu puteau lipsi nici din opera plastică a lui Franz Xaver Knapp,  nici măcar atunci când ilustra sărbători româneşti, pentru că prăpastia se putea sesiza chiar şi în interiorul Catedralei Metropolitane din Cernăuţi, unde ţărăncile, cu straiele lor pitoreşti, şedeau stol departe de boieroaicele române:

*

Cernauti Mitropolie detaliu 1

Cernauti Mitropolie detaliu 2

*

Cernăuţii, reconstruit din temelii de către austrieci, după cum o confirmă monografia lui Alexandru Bocăneţu, a fost, încă din start, o tentativă de burg civilizator, dar care s-a transformat rapid într-o insulă, refuzată invidios de ruralitatea bucovineană, şi de către cea românească, şi de către cea slavă. Iar în iconografia lui Knapp, în care aparent se ciocnesc două identităţi urbane, străinii şi înstrăinaţii, se manifestă o netrucată afecţiune faţă de românescul cernăuţean, mai ales în acuarela despre Boboteaza cernăuţeană, care contrastează, în veşmintele aceluiaşi tip de civilizaţie, cu autriacismul acuarelei cu fosta Uliţă Mare a noii capitale a nordului moldav:

*

B18

*

Uliţa mare la Cernăuţi”, foaie litografiată de artistul H. Wolf, reprezintă strada de azi Regele Ferdinand, văzută din faţa vechii clădiri a comandantului militar de atunci, azi Cercul subofiţerilor; Knapp a fixat în această vedere momentul când generalul comandant, însoţit de doi adjuncţi, soseşte călare în faţa clădirii. Ofiţerul de serviciu dă raportul, garda de la poarta de intrare prezintă arma. Din piaţă, grăbeşte, la vale, în trap, o caleaşcă, trasă de opt cai, înhamaţi înaintaşi, cu lachei pe capră şi în spate, însoţită de doi arnăuţi. Nu lipsesc nici negustorii evrei, cu iamurcă în cap, cu sacul în spate şi cu mâinile pline de mărfuri; altul, cu coşul la gât, discutând afacerile încheiate şi pornind la altele noi” (Petre Luţa).

*

În contrast aparent, acuarela cu sărbătoarea Bobotezei, scoate la iveală o elită românească, din care nu lipsesc personaje remarcabile, pe care Knapp avea să le imortalizeze în minunate portrete individuale:

*

Cernauti sfintirea apei 1

Cernauti sfintirea apei 2

*

Sinţirea apei din Cernăuţi la sîrbarea arătaerei domnului”, ultima foaie, şi aceasta fără indicarea artistului litograf, una din cele mai frumoase şi răspândite, reprezintă serbarea Iordanului, aşa cum s-a celebrat, de peste o sută de ani, în aşa-numita piaţă a „Fântânei Turceşti”, în faţa vechii Biserici Domneşti a Cernăuţenilor, ridicată din lemn de stejar, în anul 1789.

*

Cât cuprinzi cu ochii, bisericuţa de lemn, casele cartierului vechi al oraşului, dealul viilor, valea Prutului şi pădurea din fund, sunt înţepenite în omăt: e gerul Bobotezei. Au sosit la procesiune, în frunte cu icoanele sfinte, crucile, praporii şi drapelele breslelor, însuşi Episcopul, înconjurat de un sobor de preoţi, preşedintele ţării, în mare ţinută, înalţi demnitari, boieri şi popor.

*

În piaţa din faţa bisericii este aşternută cetină, care să servească drept covor uriaş, pe care este aşezată masa altarului şi o cadă mare cu apă; pe acest covor natural vor sta, mai feriţi de ger, slujitorii altarului şi credincioşii adunaţi în timpul ceremoniei lungi a sfinţirii celei mari a apei.

Episcopul Eugeniu Hacman cufundă crucea cea mare în apă şi o sfinţeşte.

*

Piaţa din spatele preoţilor şi curtea bisericii sunt pline de popor, care asistă la sfânta slujbă şi aşteaptă, cu evlavie, să-şi scoată apa sfinţită.

În colţul turnului clopotniţei, un pălimar dă drumul unui săcăluş şi un pluton de cătane împărăteşti, în ţinută de paradă, asistă, cu arma la picior.

*

După obiceiul pictorilor din renaştere, preluat, mai târziu, şi de pictorii olandezi, pe care Knapp îi cunoştea, desigur, foarte bine, din timpul studiilor sale, el plasează, în acest tablou, persoane proeminente ale timpului şi cunoscuţii săi personali: se recunoaşte figura Episcopului Eugeniu Hacman, în apropierea căruia stă preşedintele ţării, contele Rothkirch, în mare ţinută, iar în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit” (Petre Luţa)

*

B19

*

Imaginile litografiilor lui Knapp au fost făcute după cele ale luiAlexis Zaloziecki, puse la dispoziţia lui Petre Luţa, iar textele explicative, traduse de Luţa din germană, au fost scrise de profesorul lui Eminescu, poetul Neubauer. În Bucovina mai existau, în 1943, încă două colecţii cu litografiile lui Knapp, una la Universitate, şi alta în posesia protopresviterului Eusebiu Procopovici. În clipa de faţă, singura colecţie despre care se ştie că există este cea de la Arhivele Statului din Suceava.

*

B20


Detalii bucovinene, în opera lui Knapp (I)

Taraf evreiesc, la Scaldele din Storojineţ

Taraf evreiesc, la Scaldele din Storojineţ

*

În mai, 1860, când pictorul pictorul sudet Franz Xaver Knapp îi oferea „un album cu vederi din Bucovina, lucrate în acuarelă”, contelui Carol Rothkirch-Panthen, care părăsea postul de preşedinte al Ducatului Bucovinei, nimeni nu-şi putea închipui cât de valoroase vor fi acele mărturii peste timp, în ciuda faptului că, din fudulie daco-romană, noi, bucovinenii, nu prea ne sinchisim nici de „vederile” trecutului provinciei noastre, şi nici de muzica neamului românesc din vechime, încredinţată memoriei nu de români, ci de tot soiul de „venetici” germani, armeni, evrei, poloni, ba chiar şi niscaiva englezi care şi-au băgat nasul curios prin istoria noastră triumfală, în care potăile fără stăpân fac legea multimilenară.

*

Institut idropatic la Storojineţ, foaie nesemnată de artistul litograf, reprezintă clădirile unui stabiliment de hidroterapie, de dimensiuni largi, instalat într-un parc, un fel de staţiune balneară pentru sezonul de vară, cu multă lume venită pentru recreaţie şi refacerea sănătăţii. Patru clădiri deosebite, ce stăteau în directă legătură cu stabilimentul băii, cu peste 50 de camere, serveau pentru adăpostirea confortabilă a publicului. Într-un pavilion deosebit era instalat, cu mult gust, un salon spaţios de petreceri. Domni, doamne şi copii, cucoanele şi fetiţele în frumoase crinoline, cu umbrele în miniatură, se plimbă pe jos şi în elegante landouri; bărbaţii, fumând din ciubuce lungi de trei sferturi de metru, unii îmbrăcaţi după moda veche, cu fes în cap; nelipsind, în faţa portalului de intrare, nici taraful de lăutari, cari cântă pentru plăcerea celor ce-şi aşteaptă rândul la baie sau se plimbă pe promenada din faţa clădirii. Un comerciant ambulant şi-a instalat raftul cu marfă de sezon, pe care o cercetează o fată de ţară şi un călugăr, venit de la cine ştie care mănăstire.

*

Storojinet detaliu 1

*

Cronica timpului spune că mulţi pacienţi, cari pierduseră speranţa de a-şi mai reface sănătatea, şi-au recăpătat-o prin băile de la Storojineţ. Proprietarul de atunci al moşiei Storojineţ, George cavaler de Flondor, tatăl lui Iancu Flondor, îşi câştigase deosebite merite pentru ridicarea orăşelului Storojineţ, dând concursul său oricărei acţiuni edilitare şi punând chiar la dispoziţia vizitatorilor băilor, pentru plimbări, o parte din pădurea de pe moşia sa.

*

Storojinet detaliu 2

*

Cine mai ştie, azi, că, odinioară, prin anii 1855, exista, la Storojineţ, un stabiliment renumit de băi, care atrăgea multă lume?” (Petre Luţa, în „Revista Bucovinei”, Anul II, Nr. 2, Februarie 1943, Cernăuţi, pp. 67-77, din care voi mai cita).

*

Taraful care cânta, vara, la Storojineţ, era unul evreiesc, dotat şi cu alămuri (personajul din stânga şi primul din spate, care are un bombardon nemţesc), altele asemănătoare urmând să cânte, ulterior, la Solca şi la Vatra Dornei. Doar la Lăpuşna cânta un taraf românesc, alcătuit, după cum spun memoriile lui Leon cav. de Goian, din sucevenii legendarului Nicolai Picu, primaş, care îl avea ca secund la vioară şi ca urmaş în stărostie pe nu mai puţin legendarul Grigori Vindereu.

*

Lapusna taraf

*

Picu e vioristul din centrul tarafului, cu fes roşu, pe care Knapp îl portretizase şi separat, iar Vindereu, care era încă tânăr şi, deci, nu-i pozase, este cel care nu-şi arată chipul, din stânga. Şi despre imaginea de ansamblu, din care am extras detalii, care nu arată la fel de frumos şi de limpede precum în armonia întregului lucrării (detaliile de perspectivă sunt, firesc, difuze şi prin tehnica de lucru), Petru Luţa are câteva informaţii:

*

Lapusna detaliu 2

*

Lopusina, institut de scalde, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă vederea băilor de altădată din satul Lăpuşna, judeţul Storojineţ, un peisaj cu dealuri împădurite, în valea cărora sunt înşiruite, sobre şi curăţele, case uniforme pentru adăpostirea vizitatorilor acestei băi, de mare renume pe vremea aceea.

*

Lapusna detaliu 1

*

Pe coasta de deal din dreapta, cântă un taraf de lăutari, staroste, îmbrăcat în haină moldovenească, cu anteriu şi fes în cap, zicând din vioară, cobza, naerul şi basul ţinând hangul. Doi vizitatori ascultă, fumând în tihnă din ciubuce. Mai în fund, la dreapta, lângă un izvor ce curge dintr-un jgheab, la umbra unor arbori, un mic grup de vizitatori”.

*

Mă ard degetele să continuu, dar nu vreau să vă obosesc, aşa că o să închei cu „vederile” integrale ale Scaldelor de la Storojineţ şi Lăpuşna.

*

„Institut idropatic la Storojineţ”

Institut idropatic la Storojineţ

„Lopusina, institut de scalde”

Lopusina, institut de scalde

 


Ion Bidirel, via Cotos, Mitoceanu, Oloieru

Ion Bidirel

*

Datorită tânărului violonist Mihăiţă Cotos, un mare lăutar al Bucovinei de odinioară, Ion Bidirel din Stupca – bun prieten al lui Ciprian Porumbescu, iată că revine în contemporaneitatea noastră suficientă: „După cum notează şi Tiberiu Alexandru, la începutul sec. XX, în comuna Stupca exista o pleiadă valoroasă de lăutari săteşti. „După cum mi-a relatat Viorel Cosma, în Stupca se aflau, pe vremea lui Ciprian Porumbescu, o seamă de lăutari, între care Pîrsînă, Bibul, Ionel a lui Leontieş, Alexa Litra, Ionică Bidirel-Nagîţ ş.a”. George Sîrbu adaugă lui Pîrsănă (pe care-l scrie Parsînă) pe Ionică Bidirel şi pe Vasile Bidirel, vestitul trompetist de odinioară, tatăl lui Alexandru Bidirel. Amintesc că Paula Carp precizează, pe temeiul spuselor lui Bidirel, că tatăl său a fost tot viorist, ca şi bunicul. A cântat cumva tatăl lui Alexandru Bidirel şi din trompetă?” [14, p. 362]. Altfel spus, fratele lui Nagîţ a fost, la rândul său, un lăutar din mediul rural, dar nu se ştie cert la ce instrument a cântat. Iar dacă cele două ipoteze spun că ar fi mânuit fie vioara, fie  trompeta, probabil n-ar fi o greşeală să fie considerate veridice ambele” (Cotos, Mihai, Alexabdru Bidirel, ultimul mare lăutar de la Stupca, Editura „Muşatinii”, 2017, carte finanţată de Consiliul Judeţean Suceava, prin intermediul Centrului Cultural „Bucovina”).

*

În cartea lui Mihăiţă Cotos, o monografie de excepţie, care se va lansa în 27 februarie 2017, la Suceava, cu ocazia manifestărilor organizate de Şcoala de Arte „Ion Irimescu” întru cinstirea patronului său spiritual, sunt multe, multe lucruri interesante despre lăutăria bucovineană, despre biografia şi tehnica intepretativă de excepţie a violonistului Alexandru Bidirel, despre repertoriul lui, cu adevărat caracteristic pentru Bucovina.

*

 Din repertoriul lui Ion Bidirel, unchiul şi maestrul lui Alexandru, „zicălaşii” Răzvan Mitoceanu, dirijor al orchestrei Ansablului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, şi Petru Oloieru, profesor la Şcoala de Arte „Ion Irimescu” şi, de puţină vreme, coleg cu profesorul de vioară Mihai Cotos, au fonotecat audio, în timpul liber, şi câteva piese din repertoriul lui Ion Bidirel din Stupca, încredinţate memoriei româneşti de către Alexandru Voevidca:

*

La păhar dulce – 954, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p4

*

Foaie verde mărăciune – 578, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p5

*

Hora frumoasă – 575, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p6

*

Hora mare – 577, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p7

*

Ileana (Un joc) – 574, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p8

*

Ţărăneasca – 576, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p9

*

Puiculiţa. Un joc – 572, Ion Bidirel, Stupca, 1908

p10

*

Nici „Boiereasca” lui Alexandru al lui Vasile Bujdei din Vicou de Sus nu le-a scăpat lui Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal), într-un maraton de fonotecări, prin care au fost reînviate 300 de cântece româneşti, „Boiereasca” fiind „Hora Bucovinei”, consacrată, ulterior, de Alexandru Bidirel:

*

Boiereasca – 1863, Alexandru alui V. Bujdei, Vicovu de Sus, 1912

p72

*

Cotos Fotografii 5Cum nici legendarul Grigori Vindereu din Suceava nu lipseşte din lucrarea monografică a tânărului violonist Mihai Cotos, care ia în discuţie o horă a suceveanului, interpretată de Alexandru Bidirel, cred că v-ar face plăcere să-l descoperiţi pe Grigori Vindereu pe strunele viorii lui Răzvan Mitoceanu şi în ritmicitatea ţambalului lui Petrică Oloieru:

*

Hora bătrânească – 132, Grigore Vindereu, Suceava, 1881

p2

*

Horă – 133, Grigore Vindereu, Suceava, 1881

p3

*

Mihai Cotos, violonist de excepţie, a izbutit şi o lucrare monografică, dedicată antecesorilor săi, nu doar lui Alexandru Bidirel, care impresionează prin concizie şi fluiditate, dar şi printr-o febrilitate a mărturisirii care îi conturează un stil inedit în publicistica românească.

*

Orice muzician tânăr, care va citi cartea lui Mihai Cotos, va avea revelaţia unor tehnici de execuţie secrete, dar pe care Mihăiţă le-a decriptat şi însuşit, reluând partiturile repertoriului lui Alexandru Bidirel şi, confruntându-le cu înregistrările, desluşind secrete lăutăreşti care vin de dincolo de veacuri.

*

Mihaita Cotos


Pagina 35 din 93« Prima...102030...3334353637...405060...Ultima »