ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 33

În munţii huţăneşti ai Bucovinei (I)

Etnii bucovinene - Biblioteca Naţională a României

Etnii bucovinene – Biblioteca Naţională a României

*

MOTO: „De observat însă este situaţia deosebită a acestor două naţionalităţi,

care, cu câţiva ani în urmă, abia puteau fi diferenţiate una de alta, iar astăzi,

într-o vreme marcată de mişcări naţionale, se caracterizează

prin diferenţe simţitoare şi observabile”.

*

Ludwig Adolf STAUFE-SIMIGINOWICZ

*

1. Calendarul gastronomic al satelor bucovinene

*

Bucovineni

*

Calendarul sărbătoresc al obiceiurilor a determinat, în Bucovina istorică, şi apariţia unui calendar… gastronomic inconfundabil, dar şi acesta pe cale de a se pierde.

„Mănâncă el, săteanul, ce mănâncă, dar alimentul de bază, pâinea lui cea de-a pururea este mămăliga. Zilele anului în care acest aliment să fie trecut cu vederea se pot număra pe degete.

Între ele, străluceşte ziua de Paşti şi încă a câtorva sărbători.

*

Din porumb se face cirul, apă fiartă şi îngroşată cu faină de păpuşoi, numit lapte de buhai; boabe de porumb fierte sau făcute „cocoşi” pe sită amăgesc foamea copiilor. Crupele înlocuiesc cu succes orezul. Sarmalele cu crupe sunt mai dulci decât cele cu orez, pentru că nu costă nimic. La drumuri lungi, în pădure, în comerţ, ursul de mămăligă este un aliment durabil şi săţios. În mijlocul unei hrinci de mămăligă caldă ascunzi un pumn de brânză de oi şi o prăjeşti pe lângă foc. Brânza din interior se topeşte, amestecându-se cu mămăliga. După ce se răcoreşte, ursul asigură drumeţului masă relativ suficientă.

*

Cartoful stă alături de porumb. El este dublura mămăligii, ba, mai mult, în câteva puncte el este mai avantajos decât porumbul: dă recolte bogate, se face la locuri slabe şi se lucrează uşor. La nevoie, cartofii, amestecaţi cu făină de orz măcinat, un fel de uruială, dau mămăliga de cartofi, destul de comestibilă. Ei sporesc aluatul de grâu şi de secară. Zeama de porc fără cartofi e chioară. Copţi sau fierţi, ei se mănâncă cu mujdei. Barabule cu borş, în zile de post, barabule direse cu ou şi cu smântână, în cele de frupt, se găsesc în orice casă. Cartoful face parte din puţinele alimente de vânzare în sat.

*

Bucovineni fotografie grup

*

Laptele e foarte preţuit. Cine are vacă cu lapte se cheamă că e salvat. Laptele se consumă în diferite feluri, dar mai ales dulce, adică muls, imediat fiert şi dat la masă. Apoi, lapte acru scopt, preparat astfel: laptele dulce se pune la prins în oale speciale, numite oluri. După o zi sau mai multe, ele se smântânesc, li se ridică, adică, smântâna şi rămân numai cu chişleagul. Smântâna recoltată a doua zi e dulce, se numeşte groscior şi se întrebuinţează la cafea, cealaltă e acrişoară. Din aceasta se alege untul şi rămâne zara, bună de înăcrit ciorbele. Chişleagul pus la scopt, lângă foc, o parte se preface în brânză, iar alta în zer. Acuma, ori separi brânza cu strecurătoarea şi rămâne zerul, ori le amesteci pe amândouă şi capeţi lapte acru scopt, un fel de lapte bătut. Lapte acru prins e altă socoteală. Se ia o oală mare de lut, se unge pe dinlăuntru cu smântână acră şi se toarnă în ea lapte dulce fiert, însă stâmpărat (călduţ). Peste o zi, două, el se prinde şi seamănă cu brânza cu smântână şi la gust, şi la înfăţişare.

*

Toamna, gospodinele îşi umplu cămara cu un poloboc mare de curechi (verze), cu altul de verze (varză tocată), cu unul de pepeni (castraveţi) şi unul de must (mere murate), dar şi cu o oală de unt sărat, de dat pe cap.

Restul bucatelor se mănâncă după timp.

*

În câşlegile de iarnă, carnea de porc e nelipsită de la masă. Mai demult, friptura, curată, fără nici un adaos, nu se mânca nici cu cartofi, nici cu varză, nici cu castraveţi, ci se ospăta, deosebit, carne macră, prăjită în slănină. Până în urmă cu 50-60 de ani, amestecul ar fi fost ca o pângărire, întocmai ca şi când cineva ar fi mâncat cârnaţi în post. Tot pe atunci, grăsimea din tigaie, dacă nu se amesteca în brânză de oi, calbaşi sau cârnaţi, nu se mânca, dar se strămuta în opaiţ şi, pusă în legătură cu un meci (fitil), o cârpă răsucită, lumina odaia. Însăşi osânza porcului, surgunită din bucătărie, dar sărată, împachetată în pânză, ferecată cruciş şi curmeziş cu sfoară ca o minge, se anina de un căprior, în pod, la fum. Vara, pe vremea căratului, untura se cobora din pod, se desfăcea din peteci, se tăia în scrijele rumene ca franzela şi se ungeau cu ea osiile de lemn ale carului; nu se mânca, fiindcă mirosea a untură.

*

Bucovineni sat

*

Din carne de porc se fac răcituri (piftie), zeamă (ciorbă înăcrită cu borş, amestecată cu cartofi şi direasă cu ou şi cu smântână), găluşte (sarmale). Carnea se fierbe cu varză, cu poame uscate etc.

Mahmur de la vreo nuntă sau de la joc, ostenit de la lemne din pădure sau de la un drum lung şi greu, leac pentru înzdrăvenire mai sigur şi mai plăcut decât laptele acru scopt nu se găseşte. Poţi încerca şi mustul. Îl slobozi în cană. Te uiţi la el. Parcă vinul are altă faţă? Dar ce răcoare îţi strecoară el în vine! Îţi limpezeşte ochii. Nu-i nici acru, nici dulce, e numai tare şi bun!…

Săptămâna albă pune capăt buieciei. Pe masă, derivatele laptelui, ouă şi nimic mai mult. Fiecare membru al familiei capătă, ca ultim ospăţ de lăsatul secului, câte un ou fiert, ca postul cel mare să treacă aşa de repede cât de iute s-a mâncat oul.

*

În ziua de spolocanie, luni, la începutul postului mare, se coborau din pod oale, blide şi linguri de post; cele de frupt, spălate, clocotite şi zbicite, urcau sus şi se instalau în lădoiul moştenit din bătrâni.

Fasolele intră imediat în drepturi; ele se fac cu borş şi cu tocmagi, se tulbură cu rântaş prăjit pe oloi de sâmburi de bostan sau de sămânţă de cânepă. Ele se gătesc şi râşnite. Acestea se consumă cu castraveţi sau cu varză tocată. Cartofii îşi joacă şi ei rolul, împreună cu ceapa şi usturoiul. Pentru vârstatul bucatelor, intră în horă şi bureţii; hribii – în găluşte, ghebele – în tocană. Bobul fiert, stropit cu borş şi usturoi, este rasol în toată legea. Povidla, rărită cu apă, cu mămăligă caldă de ar fi numai multă! Alivencile de hrişcă, scăldate în julfă, alunecă pe gât de-ţi sfârâie grumazul.

*

Parcă vremea doarme? Nici nu ştii când a dat cu proţapul în gardul primăverii: Blagosloveştenia, dezlegare de peşte. De sub gheaţă, din vânt, din pământ, pe masă musai peşte! Prăjit în oloi, amăgit cu mujdei, îngrădit cu orez, ospătat cu mămăligă caldă, cine-l poate uita? Au trecut cei patruzeci de sfinţi. În răsadniţe încolţeşte curechiul; printre bulgării uscaţi din grădină, hreanul îşi scoate urechiuşele verzi. Dat pe răzătoare şi presărat pe fasolea rânită, îl mănâncă şi popa. Dar, apoi, urzicile? În borş ori tocate, cu gustul lor amărui, nu că te satură, însă te asigură că ai scăpat de iarnă şi că Paştile bat la uşă.

*

Bucovineni Putila

*

Şi iarna, şi viscolele, şi greutăţile, dar şi rigoarea postului se cam citesc pe obrazul creştinilor. Feţele lor sunt mai albe, mai supte, mai cuvioase; mişcările mai potolite. Oamenii aşteaptă Paştile din fel de fel de motive. Sosirea zilelor de frupt, însă, este motivul de căpetenie pentru toţi creştinii din sat. Trei zile înainte de Înviere, gospodinele, albine – nu alta, nu-şi văd capul de treburi: scriu şi împestriţează ouă. Ca să nu li se şteargă fărburile, le cufundă în şicleală. Pun la moi, în apă fierbinte, căpăţâna şi picioarele porcului, păstrate, de la Crăciun, în pod, la fum, le rad, apoi, de funingine şi le spală, făcându-le fragede şi rumene de îţi vine să le mănânci aşa, crude. Le fierb şi le prefac în răcituri, fruntea ospăţului de Paşti.

*

Sâmbătă, frământă şi coc pasca, o turtă rotundă, mărginită de un colac răsucit, acoperită cu două împletituri de aluat, aşezate peste olaltă în formă de cruce cu ramurile egale. Locurile libere dintre braţele crucii se astupă cu brânză de vacă, amestecată cu gălbenuş de ou şi capuri de cuişoare. Pasca coaptă umple gospodăria de mirosnă.

*

De Paşti, nu se face foc, nu se fierbe, toată ziua se prăznuieşte. De la miezul nopţii spre duminică, până la răsăritul soarelui, se slujeşte în biserică Învierea. Apoi, în orice casă, familia întreagă se aşează la masă. Ospăţul începe cu o fărâmă de nafură între dinţi, continuând cu ciocnirea ouălor frumos împestrite, solicitate să spună care dintre casaşi va trăi mai mult. Răspunsul îl dă coaja ouălor, fiecare după rezistenţa sa. Prorocii mincinoşi se jertfesc şi se mănâncă cu sare, cu slănină afumată şi cu pască. Acuma, cea mai mare trecere o au răciturile.

*

După masa cu adevărat cumpătată, copiii aleargă cu „Hristos a înviat”, pe la vecini, după ouă, tineretul, adunat pe lângă biserică, ciocneşte ouă roşii, glumeşte, trage clopotele şi bate toaca pe săturate. Persoanele în vârstă primesc, acasă, urările copiilor şi, de frică să nu le bată piatra cânepa, la vară, se luptă din greu cu somnul.

*

Bucovineni Porturi bucovinene

*

La vecernie, după amiază-zi, din fiecare familie sunt prezenţi toţi inşii care se respectă şi anume îmbrăcaţi în cele mai alese straie; se adaugă militari în concediu, studenţi, funcţionari, muncitori, oameni de serviciu, fii ai satului resfiraţi prin diferite meleaguri, toţi strălucind de voie bună şi bucurie, umplând nu numai biserica, dar şi cimitirul din jurul ei.

Abia a doua zi de Paşti, se lăfăiesc, pe masa nu prea largă a sătenilor, zămuri de porc, miel, găină, sarmale, fripturi, ouă, rachiu, vin, plăcinte, cozonaci, iar, ici-colo, printre ele, răsare şi mămăliguţa, nu de nevoie, ci din obişnuinţă.

*

A trecui el, postul mare, cu viscole, cu borşuri fără capăt şi n-au să se sfârşească Pastile? Miercuri, dimineaţa, oamenii le-au şi uitat, aleargă care încotro, de le scapără picioarele; e, doară, vremea aratului şi semănatului. Mâncarea îşi schimbă şi ea înfăţişarea; e timpul ouălor; al scrobului cu codiţe de haşme pe slănină afumată. Carnea de miel stă la cinste. Trufanda, salatele (untişor) înăcrite cu zer şi direse cu ou şi cu smântână. Cartoful şi laptele, în diferitele lor feţe, mai ţin încă hangul.

*

Pică Rusaliile cu tei la streşini. Şi ele-şi pun pecetea pe alimente: plăcinte cu brânză cu verdeţuri, cu mărar; covrigi pe gura oalelor, de sufletul celor repăusaţi. Postul Sâmpetrului îl calcă pe ţăran cu ultima lucrare de întreţinere: prăşitul de al doilea la porumb şi la cartofi, şi prima recoltă: căratul fânului. Acuma, murguţa a înţărcat, farina de popuşoi e pe ducă. Nădejdea: haşme, ridichi, bureţi, borş holtei, vişine şi cireşe cu mămăligă de orz, peşte prins cu leasă ori găbuit cu mâna, pe sub pietre, cu borş cu pătrunjel, cu frunze de sfeclă. Iscusit miros trebuie să ai ca să poţi descoperi, în vraful de buruiene, şi gustul peştelui!

*

Până la păstăi şi cartofi noi, la grâu, secară, e o distanţă de câteva săptămâni. Curat vorba ghicitorii: „Când moare omul de foame?”, „Când ajunge între două pâini!”, adică cea veche s-a trecut, cea nouă încă nu s-a copt.

*

Bucovineni Pojorata 2

*

În august, izbăvirea! Omul gustă pâine nouă, pâine de grâu. Pita lui! Făina de grâu, însă, abia îşi începe rolul. Ea e suverană. Nu există mişcare mai acătării în casa cuiva, în orice vreme, să nu se desfăşoare cu ajutorul şi sub preşedinţia ei.

*

Astfel, mai demult, de ajunul Crăciunului şi de cel al Bobotezei, colac pentru preot; fata, la „Bere”, ducea colaci; de Sfântul Vasile, la uratul flăcăilor cu buhaiul, colac: „Scoateţi colacul, că rup boii pragul”; de uratul copiilor cu clopoţelul, colăcei: „Scoateţi covrigul, că ne umple frigul”. Nuntă, cumătrie, colăcime, fără cozonac, plăcinte şi colac, cine a mai văzut? La înmormântări, pentru petrecania mortului, se scot din biserică obiecte de cult. În fruntea procesiei, se purta pomul decedatului, încărcat, între altele, şi cu îngeraşi, scăruţe, covrigi şi păsăruici, toate din faină de grâu. Câteodată, preotul dă copiilor, pe lângă covrigi şi păsăruici, şi câte un colac mai mare: „Colac peste pupăză”.

Astăzi, la îndeplinirea acestor obiceiuri, colacul e înlocuit cu bani sunători.

*

Fudulia toamnei o formează cighirul de oaie şi boabele proaspete de fasole cu sfeclă, înăcrite cu zer şi direse cu ou şi smântână. De acum, înainte, se înşiră, din nou, pe masa ţăranului aceleaşi bucate cunoscute din vechime, gătite în acelaşi fel de zeci şi zeci de ani.

*

Bucovineni ilustrata

*

În ultimul veac, satul a suferit sumedenii de schimbări: au dispărut posturile, le mai ţin unii doar când îşi aduc aminte; au fost jertfite pletele bărbaţilor, le mai poartă numai o seamă de bătrâni octogenari; a secat apa pâraielor, ele curg numai când plouă; unele dintre ele şi-au schimbat numele vechi şi semnificativ; s-au topit gardul şi porţile ţarnei; s-au strâns huceagurile, drumuşoarele şi poieniţele de pe imaş şi de Peste Vale.

Un singur lucru stăruie aproape neschimbat: alimentele şi prepararea bucatelor”[1].

*

Şi calendarul gastronomic huţul şi rutean conţine câteva bunătăţi culinare inedite, care părăsesc, adesea, locul lor din anotimpuri, fie pentru răsfăţul tradiţional al întoarcerii vremelnice a „fiului risipitor”, fie în clipele de duioasă nostalgie a identităţii:

„Mămăliguţa cu cartofi. După ce au fost curăţaţi, cartofii se pun la fiert, într-un ceaun. Apoi, se adaugă faină de porumb şi puţină faină de grâu sau griş. Se amestecă bine, folosindu-se un scaun special. Se serveşte cu tochitură, cu huslincă, cu unt şi brânză.

*

Ieşniţa. Pentru a o prepara, avem nevoie de smântână, ouă bătute şi foi de ceapă verde. Se pune smântână la fiert şi, apoi, se amestecă cu ouăle bătute. Se adaugă puţină faină de grâu, la foc moale. Se amestecă cu o lingură de lemn până când untul iese la suprafaţă. Se serveşte cu mămăliguţă de cartofi.

Huslinca nu lipseşte din bucătărie. Se poate prepara toamna sau atunci când este nevoie. Huslinca de toamnă, din lapte mai gras, se păstrează foarte bine pentru iarnă. Laptele fiert, călduţ, se toarnă în putină, pe fundul căreia se pune, în prealabil, „un cuib”, adică un polonic de huslincă din rezerva anterioară. Pentru a-i asigura un plus de calitate, se adaugă puţină smântână. Se serveşte numai cu mămăliguţă.

*

Chişca bătrânească (chişca cu făină de porumb). La Izvoarele Sucevei i se spune „chişcă rusească”. Seamănă cu cea românească, numai că, în obţinerea compoziţiei, se foloseşte făina de porumb. Se fierbe, după care se dă la cuptor. Se taie bucăţi potrivite şi se serveşte cu mămăliguţă de cartofi şi huslincă.

Balmuşul. Într-un ceaun se toarnă smântână proaspătă, la foc normal, se presoară faină de porumb, se lasă să fiarbă, se amestecă până se obţine o pastă. Se pot adăuga cubuleţe de caş proaspăt. Se serveşte cu huslincă.

*

Bucovineni Hutanca

*

Varză tocată cu slănină/afumătură. Varza se spală în 2-3 ape. Se fierbe în acelaşi timp cu slănina. Se serveşte cu mămăliguţă de cartofi.

*

Piroştele (chiroşte sau perohe). Din aluatul de faină de grâu se taie pătrăţele de mărimi potrivite. Umplutura poate fi din cartofi cu ceapă rumenită, gem, dulceaţă şi brânză. Se pun la fiert şi se servesc calde.

*

Merişoarele sau afinele cu smântână. Merişoarele îndulcite, călduţe, în zilele de post se servesc cu mămăliguţă caldă.

Fragi cu smântână.

Unt topit cu brânză bătută. Se serveşte cu mămăliguţă şi huslincă.

Gogoşile nu lipsesc de la mesele mari (Crăciun, Paşti, nunţi, înmormântări, petreceri).

Afumătura de porc cu mămăliguţă.

Varza murată (păstrată în poloboace) şi verzele.

*

Bucovineni Femeie torcand

*

Mălaiul (un fel de alivenci), obţinut din faină de porumb, lapte dulce şi smântână. Se serveşte cu huslincă.

În rândul băuturilor, se remarcă afinată. Ana Droniuc ne spune că, în familiile bunicilor şi părinţilor ei, se servea, cu precădere, rachiul. Afinele proaspete se pun în borcane sau putini, peste care se toarnă zahăr. Sucul rezultat se amestecă cu vodca, rezultând o licoare delicioasă, care se serveşte la mesele mari şi oaspeţilor de seamă. Sucul de merişoare şi sucul de afine, sucul de păltinele, sucul de coacăze completează gama de băuturi”[2].

*

„Femeia ruteană fierbe mâncărurile în oale de lut, mai rar în oale de spijă sau tinichea smălţuită, cumpărate prin oraşe.

Mămăliga se fierbe sau într-un hârgău de lut sau într-o căldăruşă de spijă.

*

Bucatele uzitate la Ruteni sunt: mămăliga de păpuşoi, „kuleşa”, dar se fierbe şi din făină de orz; sorbitura de predilecţie şi de toate zilele este borşul cu barabule, sfecle, fasole, bob, mazăre, apoi sarmale, „haluşke” cu crupe de păpuşoi, colţunaşi, „perohe” cu barabule, barabule fierte şi fripte, peşte fiert cu usturoi, fiertură de gobaie, mai rar de vită.

La carne se face un fel de umplutură, „nacenka”, care constă din jumări, ouă, lapte dulce şi făină de păpuşoi, şi se coace deosebit în cuptor. Aceasta se mănâncă cu friptură.

*

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

*

Se coace pâine de secară şi de orz, se face mălai din făină de păpuşoi cu bostan şi cu barabule, dar se coc adesea şi turte numai pe vatră. Din făină de grâu se fac plăcinte cu curechi sau şi cu mac, „palaneţi”.

Se obişnuieşte să se facă, mai ales toamna, un fel de mâncare din bostani. Se ia, adică, un bostan, „harbuz”, i se ciopleşte coaja, jur-împrejur, apoi se despică şi se scot sâmburii şi toate celulele lăuntrice. După aceea, bostanul se taie în felii, care se fierb în apă, la care se adaugă crupe sau făină de păpuşoi. Această ames­tecătură se face tare şi se mănâncă cu lapte dulce sau cu lapte stors din sămânţă de cânepă. Dar bostanul se mănâncă şi fript sau şi, necojit, fiert cu apă, aşa că se atinge felia de bostan în sare.

*

Deosebit de mult se consumă barabule fierte şi curăţite, cu mujdei de usturoi sau fripte în cenuşă, cari apoi se înting în sare.

Fasolele se fac şi fâcăluite, adică după ce le-au fiert bine, le adaogă usturoi pisat şi oloi şi apoi se mănâncă, întingând mămăligă în ele.

Oloiul se stoarce în oloiniţele din sat sau din apropiere din sămânţa de cânepă, sâmburi de bostan bine uscaţi în cuptor sau din floarea soarelui.

*

O familie ruteană

O familie ruteană

*

Înainte şi după masă, toţi casnicii îşi fac semnul crucii. La masă, care constă din o măsuţă mică, pe 3 picioare, şi este aşezată jos, în mijlocul casei, pe un ţol, se aşază, cu capul gol, numai gospodarul cu flăcăii. Ceilalţi copii mănâncă, cu mama, pe vatră sau unde apucă;
întâia bucată din bucate o ia gospodarul, până atunci toţi ceilalţi aşteaptă.

Timpul mâncării este, dimineaţa, la 7 ore, dejunul, „obid”, la 10-11 ore, prânzul, „poludinok”, apoi se îmbucă, la ora 1 sau 2 după-amiază, „pidvecirok”, şi seara, la lumină, cina, „vecera”.

*

Băutura cea mai plăcută a Ruteanului este rachiul, „horivka”, la care adese se mai amestecă şi rum, ba şi piper şi pelin, ca să fie tare şi să se simtă.

Luminatul se face sau cu opaiţuri, sau cu petrol, într-o lampă mică, fără sau cu cilindru, atârnată pe perete sau aşezată pe chimineţul hornului.

Ruteanul fumează, din lulea, tutunul numit „markotka”, care, cu putoarea lui, este în stare să te îmbolnăvească. Femeile nu fumează.

*

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret - fotografie de Dimitrie Dan

Miri ruteni, dintre Prut şi Siret – fotografie de Dimitrie Dan

*

Ruteanul doarme, noaptea, foarte puţin, mai ales pe timpul lucrului în câmp, însă îi place să tragă un somnişor şi ziua, mai ales după mâncare. În noaptea înaintea Paştilor, nu se doarme defel, tot aşa şi în ziua de Paşti, căci se crede că cel ce veghează atunci, fiind în călătorie, ploaia nu-l va prinde. Nu se doarme în case sau mori pustii, nici în cimitire.

*

Ruteanul se foloseşte de următoarele măsuri: mertic, numit „gârneţ”, dimerlie, numită „ghineţa” (doniţă) şi de baniţă sau pătrare, numită „ghiletka”[3].

*


[1] JITARIU, PROCOPIE, Monografie folclorică a satului Berchişeşti, pp. 107-112

[2] AFLOAREI, MAMAISCHI, ŞORODOC, Moldova Suliţa…, pp. 189-191

[3] DAN, DIMITRIE, Rutenii din Bucovina, pp. 7, 8


Bisericile Bucovinei, în arta plastică bucovineană

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Ruinele bisericii de mir a Moldovei, Mirăuţii, din planul doi al acuarelei lui Franz Jaschke, pictată în anul 1805, mi s-au părut, întotdeauna, mai tragice decât ruinele Cetăţii de Scaun a Moldovei din Suceava. Cetăţile se năruiesc, după ce le abandonează luptătorii, dar bisericile, care reprezintă temelia identităţii noastre spirituale, cum s-au putut spulbera, într-o vreme în care latifundiarul ecleziast stăpânea o bună parte din Moldova?

*

Ruinele bisericii Sfântul Gheorghe a Mirăuţilor m-au făcut, adesea, să premeditez un album de artă, de dimensiunea unei cărţi poştale, care să prezinte, în fond, istoricul bisericilor bucovinene, oglindit în arta plastică bucovineană, care începe, deloc surprinzător, cu acuareliştii şi graficienii germani I. Schubirsz, Franz Jaschke (1775-1842), Franz Xaver Knapp (03.09.1809, Tachau – 16.09.1883, Cernăuţi), Mattias Adolf Charlemont (1820-1871), Rudolf Bernt (1844-1914), Julius Zalaty Zuber (1867-1918) şi continuă cu pleiada pictorilor români interbelici, în frunte cu Vladimir ZAGORODNICOV (n. 27.09.1896, Kursk, Rusia – ? Austria) şi George LOWENDAL (10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti).

*

Dacă s-ar adăuga şi pictorii de astăzi (Constantin Severin, Radu Bercea, Tiberiu Cosovan, Iosif Csukat etc.), cu siguranţă că s-ar obţine un album de artă bogat şi inedit, care să sporească în frumuseţe patrimoniul sărăcăcios de civilizaţie românească în Bucovina. Pentru că, în comparaţie cu ceea ce a dat bunul Dumnezeu, Bucovina înseamnă o jalnică sărăcie, din punctul de vedere al creaţiei umane.

*

O schiţă a unui astfel de posibil album, adaptat la condiţiile unui site, v-o prezint în ceea ce urmează, cu precizarea că istoricul decăderii şi artizanării bisericilor bucovinene poate însemna tema unei prefeţe, în care să i se recunoască arhitectului austriac Karl Adolf Romstorfer meritele uriaşe în salvarea patrimoniului românesc de spiritualitate în Bucovina.

*

CERNĂUŢI

*

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului (Sfânta Maria) – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

îCernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

DRAGOMIRNA

*

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dragomirna, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

FÂNTÂNA ALBĂ

*

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

*

HORECEA

*

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Horecea, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Horecea, mănăstirea în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

MOLDOVIŢA

*

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Fresca integrală, desenată de Rudolf Bernt (1844-1914)

Fresca integrală, desenată de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

PUTNA

*

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, Chilia lui Daniil Sihastrul – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

RĂDĂUŢI

*

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, Episcopia – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, biserica Bogdania – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

SUCEVIŢA

*

Suceviţa, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

VORONEŢ

*

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Voroneţ, mănăstirea – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

SUCEAVA

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica armenească – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

B93

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mirăuţi – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt


1931: „Jalnica Tragodie” a huţanilor

Hutuli 3

*

Originea lorRegiunea ce o locuiescOcupaţia

Criza în huţămimeMăsurile ce se impun

*

Huţanii! Prin locuri, pe cât de pitoreşti, pe atât de puţin cunoscute şi, mai ales, lăsate în providenţiala grijă „a celui de sus”, pe munte sau pe malurile murmurândelor pârâiaşe, ce par a sta într-un continuu dialog cu freamătul pădurilor, la noi, în nord-vestul Bucovinei, locuiesc huţanii. Cititorule, dacă din întâmplare vei trece prin regiunile misterioşilor huţani, forţează-ţi memoria şi adu-ţi aminte de tratatele de istorie, unde ai găsit descrisă îmbrăcămintea geto-dacilor, pentru a fi frapat de faptul că ea aduce mult cu cea a acestor paşnici locuitori.

*

Putila hutuli kaindl

*

S-ar părea că în acest motiv pledant şi-ar avea originea „teoria istorică” ce-i dă drept urmaşi ucrainizaţi ai vechilor ai vechilor locuitori de pe meleagurile ţării noastre. Dar însăşi diversitatea supoziţiilor lasă ca originea acestui popor să se piardă în mister. Argumentele în favoarea tezei preconizate de unii, argumentele reclamate de o tendinţă cu un colorit naţional pentru a explica o anumită stare de lucruri, ce nu şi-ar avea ordinea naturală, care au, incontestabil, un suport solid în limba ce o folosesc huţanii, sunt totuşi sortite a avea acelaşi succes, adică, vorba românului, de „a încurca iţele”. Să ne ierte cei ce sunt de părere contrară, dar noi nu venim să le distrugem iluzii şi nici să ne câştigăm simpatii în tabere adverse, ci suntem oarecum situaţi la mijloc şi nu facem decât să fim nedumeriţi asupra originii acestei populaţiuni, proiectând-o într-un depărtat trecut cu haină misterioasă. Argumente naive, ca cele pe care le folosesc unii, sub forma unor declaraţii făcute de o bună parte de huţani, ceea ce nu poate fi privit decât drept consecinţă a unei propagande a celora ce au buzunarele pline cu fiţuici cu slove, reprezentând pretenţiile pseudo-justificate asupra unei părţi a nordului Bucovinei, nu pot fi folosite. Incontestabil că gestul poate fi interpretat, în chip firesc, ca o renegare, care însă nu explică originea, căci cauza nu poate fi ulterioară efectului. Rămâne, deci, obiectivismului istoric să-şi spună cuvântul.

*

Portul huţulilor din Bucovina

Portul huţulilor din Bucovina

*

Dar fiindcă e vorba să ne ocupăm cu analizarea diferitelor aspecte ale tristei situaţii din această regiune, care nu e decât reflexul gravei crize actuale, ne vom feri a mai atinge chestiuni pe care nu ne sfiim a le numi „sentimentale”, şi ne vom ocupa de cele triste, dar reale, riscând, de altfel, să fim vizaţi se spirituala vorbă „satul arde, iar baba se piaptănă”.

*

Copera Hutuli

*

Huţanii „noştri” – căci nu trebuie să uităm că sunt mulţi şi dincolo de Ceremuş – locuiesc, în cea mai mare parte, teritoriul răposatului judeţ Vijniţa, împărţit, astăzi, între judeţele Storojineţ şi Rădăuţi. Sate curat huţăneşti sunt: Răstoace, Petraşceni, Mariniceni (judeţul Storojineţ), Salaşeni, Coniatin, Câmpulung, Iabloniţa, de-a lungul Ceremuşului, apoi Gura Putilei, Dichineţ, Chisiliţeni, Toraceni, Putila, Sârghieni, de-a lungul pârâului Putila (toate în judeţul Rădăuţi), Berhomet, Lăpuşna, Şipot, pe malul Siretului. Vorbim, de sine înţeles, de localităţile ce se află în inima regiunii huţăneşti şi, deci, nu ni se va obiecta micile omiteri ce le-am făcut. O simplă descriere a acestor meleaguri e suficientă pentru a ne da seama că aceleaşi neajunsuri, cu care au de luptat românii din Maramureş, sunt endemice şi aici.

*

Hutuli casa

*

Regiunea muntoasă, cu păduri şi păşuni, neprielnică agriculturii propriu-zise, afară de câteva excepţii, face ca locuitorii să-şi asigure subzistenţa fie prin muncă, ca lucrători în pădure, ca plutaşi pe Ceremuş sau ca lucrători la cherestele, scurt zis, în continuă dependenţă de industria lemnului, fie, cei mai avuţi, prin creşterea vitelor. Curios apare, aici, seminomadismul huţanilor săraci, care trebuie să-şi caute pâinea în alte regiuni, mai puţin vitrege. Astfel, în timpul când marii proprietari îşi caută lucrători pentru diverse trebuinţe agricole, sute de huţani se îndreaptă spre şes, „la ţară”, după cum spun ei, căutând angajamente, pe care le găsesc destul de uşor, consecinţă a faptului că primesc să fie remuneraţi în natură, ceea ce e, desigur, un avantaj pentru proprietari.

*

Hutuli casa 2

*

După această succintă expunere a situaţiei reale din aceste regiuni, se pot trage toate concluziile asupra stării actuale, având în vedere criza economică ce se observă în toate domeniile de activitate. Industria lemnului stagnează, deci consecinţa ei e că cei ce-şi vedeau siguranţa vieţii lor în această ramură de activitate să-şi piardă, zi de zi, speranţa într-un câştig, care le era unica „mană cerească”. Agricultura, pierzându-şi rentabilitatea, adaugă o altă categorie de oameni sortiţi înfometării: cei ce nu-şi vor mai găsi de lucru în şes, dintr-o explicabilă prudenţă a proprietarilor funciari, care, pentru o producţie restrânsă, vor avea nevoie de un număr restrâns de muncitori, pe care îi vor recruta de prin părţile locurilor. La aceasta, se mai adaugă nerentabilitatea creşterii vitelor şi iată întreg cortegiul de consecinţe posibile ale crizei economice în această regiune. E o regiune sortită înfometării, dacă va fi lăsată în grija providenţei.

*

Hutuli la joc

*

Nu căutăm să punem „beţe în roate” nimănui, înfăţişând sumbrele perspective de înfometare a unei regiuni, dar credem că, dând publicităţii un asemenea fapt de altminteri cunoscut, să facem ca cei ce au urechi să audă. Ar fi politică de struţ, care, dragă Doamne, e mult agreată de politicienii noştri, politicieni cu vrute sau cu nevrute, ce-şi vâră nasul unde nu le fierbe oala şi nu văd decât ceea ce clocoteşte întrînsa, dacă am nesocoti primejdiile, neluând măsuri. Şi să ne oprim la ultimul cuvânt.

*

Hutuli pe munte

*

Dacă nu există un arsenal întreg de arme de luptă împotriva acestei deplorabile situaţii, desigur cu o eficacitate oarecare, totuşi câteva măsuri ar putea înlătura măcar parţial neajunsurile. Nu trebuie de uitat că alta e situaţia între huţani şi alta între ţăranii de la şef, şi ei grav loviţi de criză. E o nuanţă a crizei care măreşte gravitatea situaţiei în ţinuturile muntoase. Ţăranul de la şes, dacă nu se poate bucura de venituri, are cel puţin, în jurul patriarhalului său cămin, felurite subzistenţe, care îi asigură traiul în limita strictului necesar. Nu la fel e „în huţănime”, unde situaţia are ceva asemănător cu cea a regiunilor marilor industrii atinse de criză, datorită faptului că domeniile de activitate sunt mai restrânse şi, astăzi, trecând printr-o gravă criză, urmarea e că majoritatea huţanilor sunt identificaţi cu şomerii industriilor, care au unica lor resursă de trai în remuneraţia muncii. Ştiut este că o asemenea criză, care se manifestă cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu numărul lucrătorilor rămaşi fără resurse, îşi are soluţia imediată în procurarea de lucru, soluţie proprie înlăturării şomajului.

*

Hutuli pe munte 2

*

Înainte de a ne ocupa de posibilitatea acordării de lucru huţanilor, vom înfăţişa o altă cangrenă a acestei regiuni, cea ce, în definitiv, nu va fi decât găsirea unui punct de plecare, în expunerea unui mănunchi de soluţii eficace.

*

Hutuli 1

*

Ceea ce contribuie şi mai mult la agravarea situaţiei, prin partea locului, e de netăgăduit detestabila situaţie a drumurilor, fapt ce atrage consecinţa firească, adică scumpirea tuturor materiilor de consum, datorită transportului dificil. Nu constituie motiv de surprindere, pentru cunoscătorii acestei stări, nici faptul că indicele de scumpire a vieţii e mult superior celui din localităţi nu tocmai depărtate, dar ceva mai favorizate de soartă, nici faptul că o speculă excesivă e corolarul izolării majorităţii localităţilor amintite, în timpuri ploioase. Edificator, în această privinţă, e drumul Vijniţa-Seletin, care deserveşte un şir de comune, pe malul Ceremuşului şi pe pârâul Putila, şi care, pe porţiunea Gura Putilei – Putila (20 km), n-are mai puţin de 7 poduri lipsă. În târguşorul Putila, se poate observa, în vremuri ploioase, un adevărat „flux şi reflux” al preţurilor, după cum creşte sau scade apa pârâului cu acelaşi nume, izolând sau punând din nou în contact târguşorul cu localităţile din care negustorii săi îşi procură mărfurile.

*

Hutuli Plosca 2

*

E urmarea îngrijirii acestui drum şi chiar a refacerii sale, dar cu eternul titlu de provizorat. Nu e mai îmbucurătoare nici situaţia drumului Berhomet pe Siret – Şipot pe Siret – Seletin, tot o victimă eternă a inundaţiilor, dar şi a „grijii” celor în drept. Ambele aceste drumuri reclamă imediata lor refacere, atâta vreme cât nu vor fi complet distruse şi resturile de drum, căci timp de pierdut înseamnă bani pierduţi. Vremurile sunt grele, e adevărat, dar credem că obiecţiunea lipsei de fonduri nu-şi are locul aici, unde numai pentru lucrări provizorii s-au cheltuit zeci de milioane, care au avut, prin felul cum au ţinut antreprenorii să se achite de misiunea lor, drept destinaţie „apa Sâmbetei”. De astă-dată, se impun lucrări care cel puţin să rupă cu tradiţia provizoratului definitiv.

*

Hutuli Plosca 3

*

Credem că o cât mai grabnică punere în aplicare a unui plan de totală refacere a drumurilor sus amintite ar avea un efect binefăcător: 1). s-ar uşura comunicaţia şi, deci, transportul materiilor de consum s-ar ieftini; 2). s-ar oferi de lucru celor ce, mâine, poimâine, vor cerşi o bucată de pâine la pragul oficiilor de asistenţă socială, de pe lângă prefecturi; 3). o consecinţă a efectului anterior ar fi scăderea cheltuielilor la capitolul asistenţei sociale, ceea ce nu echivalează cu o sistare totală a acestor fonduri, aşa şi aşa destul de anemice.

*

Hutuli 2

*

Am expus, aici, câteva soluţii practice, care ar putea întrucâtva îmbunătăţi situaţia huţanilor. Îi compătimim pe cei ce aleargă după chei magice de boltă, menite să dezlege acest nod gordian pentru ei şi care, de-şi vor ţine năravul, vor găsi „potcoave de cai morţi”, dar nu e mai puţin adevărat că trebuie să ne manifestăm indignarea în contra celor ce, trâmbiţând cu emfază vrute şi nevrute, au infiltrat în sufletul şi în mintea huţanilor o sumedenie de planuri de înlăturare a neajunsurilor lor, atât de practice, realizabile şi mai ales obsedante ca şi visurile celora dintre huţani, care suferă de niţică plutomanie, de a descoperi prin peşteri aurul ascuns de legendarul lor haiduc, Dobuş. / T. Răducan (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 1, 23 octombrie 1931, pp. 4, 5; nr. 2, 1 noiembrie 1931, pp. 2, 3).


Huţulii, o enigmă etnologică a satului moldovenesc

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Pentru că am de publicat un material despre disperata viaţă a huţulilor în perioada interbelică şi pentru că în acel material există erori referitoare la originea huţulilor („Jalnica Tragodie” a huţanilor), vă prezint, mai întâi, ceea ce ştiu eu despre această „enigmă etnologică” a munţilor noştri, cu speranţa că textul meu, destul de lung, dar temeinic argumentat, le va fi de folos pasionaţilor de misterioasa istorie a huţulilor:

*

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

*

În satele din judeţul Suceava cu importante comunităţi ucrainene, o bună parte dintre membrii acelor comunităţi, şi ucraineni, dar şi români, se revendică drept huţuli (Moldova Suliţa, Benia, Breaza, Izvoarele Sucevei, Breaza, Cârlibaba, Moldoviţa, Ciumârna etc., sate în care se organizează şi festivaluri ale huţulilor), deci ca etnie distinctă, şi e dreptul lor să o facă, ucrainenii considerându-i doar o ramură podolică a naţiunii lor. Odinioară, moldovenii le-au zis huţani, dar ei şi-au zis, întotdeauna, „verhovinţi”, adică „munteni”.

*

Huţanii Carpaţilor

Huţanii Carpaţilor

*

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă etnologică”, atestată documentar, drept altceva decât românii sau ucrainenii, într-o corografie din 1527, în care se precizează că „rutenii, astăzi, sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”[1], muntenii („verhovinţii”, cum îşi spun singuri) fiind, deci, o etnie distinctă. În 1541, când se publică, la Viena, „Chorografia Moldovei”, în ediţia lui I. Singrenius, se precizează, iar, că rutenii, a căror ţară se numeşte Rusia Roşie sau Galiţia, „sunt aşezaţi între moldoveni, poloni, tătari şi locuitorii munţilor Carpaţi”, iar cum „patria veche a huţanilor a fost Pocuţia şi regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”[2], sinonimia „verhovinţi” – locuitori ai munţilor Carpaţi pare plauzibilă.

*

Familie de huţani

Familie de huţani

*

În satele din judeţul Suceava, huţulii au venit după 20 mai 1762, când „Varftolomei arhimandrit sfintei mănăstiri Putnii şi cu fraţii dat-am încredinţată scrisoare noastră oamenilor Ruşi de la Putila, anume lui Simion Gorban şi lui Ivan săn lui, şi lui Grigorie brat lui Simeon Gorban, lui Istrati Zaeţi şi lui Igna brat lui, Tomii Torac şi feciorilor Becii, lui Precop şi lui Anton brat lui, lui Ostafie Ilciuc şi lui Ivan Uţă, ce l-au priimit Ostafii Ilciuc, lui Velicico Chisăliţă şi lui Ştefan Jonaciu, şi lui Fteodor Zubeni, şi lui Precop Ivanchii, precum ne-am tocmit cu dănşii şi le-am dat să stăpânească ei optu munţii ai sfintei mănăstirei Putni, anume muntele Cobislitu, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gorban şi cu Ivan săn lui, şi cu Grigorie brat lui Simeon Gorban, muntele Iaroviţa, pre care munte să stăpânească Istrati Zaeţi şi cu fratele său Ignat, muntele Tomnatecul, pre care munte să stăpânească Toma Torac şi ficioarii Becii, muntele Ţapul, pre care munte să-l stăpânească Precop cu fratele său Anton Creciuneştii şi cu Vasile Bobenca şi Istrati, muntele Bobeica, pre care munte să-l stăpânească Velicico Chisăliţă şi cu Ştefan Jonaciu, şi cu Fedor Zuben, muntele Moldova, pre care să-l stăpânească Ivan Ihuţă şi cu Neculai Haleţ, muntele Pogonişte, pre care munte să-l stăpânească Simeon Gladici şi cu Precop Ivanchi.

*

Familie de huţuli

Familie de huţuli

*

Aceşti oapt munţi, cari anume i-am scris mai sus, să-i stăpânească fieşte carile, neintrănd unul în parte altue, ce să-i ţăe tocma după cum i-au hotărăt părinţiii cei vechi ai acestei sfinte mănăstiri şi după tocmală ce am avut cu dănşii, să dei adetiul sfintei mănăstiri, în tot anul, de fieşte care munte căte noaosprezece oai mieşoare bune, care o plăce trimeşilor mănăstirei, cum şi primăvăratecul, în fieşte care an, după vechiul obiceiu, şi acest dat să-l dei, în fieşte care anu, în luna lui Iulie, după vechiul obiceiu; aşijdire, la care dat, să dei toată stăna căte un vecicari şi căte un caş mare, mai mult nimică, aşijdire sănt dator numiţii Ruşi, după tocmala ce am făcut cu dănşii, oameni străini să nu priimască între dănşii, mai ales oameni răi, tălhari, încăt, de s-ar întămpla să vie la dănşii de aiure oameni răi sau tălhari, îndată să facă ştire la mănăstire şi în tot chipul să silească ca să ferească mănăstire de oameni răi.

*

Huţuli cu bucium – desen de Zygmund

Huţuli cu bucium – desen de Zygmund

*

Drept aceea, de acum, înainte, numiţii Ruşi, dăndu pe tot anul adetiul sfintei mănăstirii de plin, cum scrie mai sus, să stăpănească numiţi munţi cu pace, altu nimeni fără de voe lor să nu între întru acei munţi; şi pentru credinţa li s-au dat aceasta încredinţată scrisoare, cu pecete sfintei mănăstirii şi de noi iscălită, aşijdire şi noi am luat de la dănşii zapis asemine acestii scrisori”[3].

Începând, deci, din „anul de la Hristos Măntuitoriului nostru o miie şapte sute şasăzăci şi doai, Mai în doaozăci de zile”, munţii nordului moldav încep să se numească „munţii huţăneşti”.

*

Huţuli - din Kaindl

Huţuli – din Kaindl

*

Despre huţuli sau huţani, cum li se mai zicea prin Moldova, au scris, cu entuziasm, dar şi cu dorinţa secretă de a-i revendica drept mlădiţă a unui neam sau altul, mulţi, mulţi istorici. Kochkov, de pildă, îi considera, iniţial, „traci sau sciţi românizaţi, apoi slavizaţi”, mai târziu, revenind asupra temei, îi cataloga drept goţi, cumani sau mongoli românizaţi şi apoi slavizaţi (la fel credea şi Mihai Eminescu). Fischer şi Kozak opinau că huţanii ar reprezenta resturi cumanice (opinie preluată, cum se va vedea, şi de Em. Grigorovitza), Diefenbach îi vedea drept malo-ruşi, V. Suchiewici întrezărea o „mlădiţă a poporului rutean”, în vreme ce Wolkow le căuta rădăcinile prin munţii Caucaz. E. Pol considera că huţanii formează „tipul slav nealterat”, iar praghezul Lubor Niederle descifra în ei „o enigmă a etnologiei slave”. I. Szuski le găsea huţulilor o rădăcină lechită şi românească, Kaluzneacki, în excelentul lui studiu, argumenta că huţanii ar fi uzi (cumani), iar Vladimir Kubijovici, mai vag, îi considera „amestec slav cu populaţia sud-estică”, opinie oarecum preluată şi de Iancu Nistor, care vedea în huţuli o „populaţie slavă cu suport etnic românesc”.

*

Huţuli – desen de Zygmund

Huţuli – desen de Zygmund

*

O eroare înseamnă, din punctul de vedere al lui Lucian Blaga, să judecăm trecutul „din perspectivele epocii noastre”, ignorând faptul că, în vechime, nu existau popoare, în înţelesul de astăzi al cuvântului, ci populaţii, deci nişte obşti mai curând ocupaţionale, decât naţionale. Prin munţii în care îi vom regăsi, mai târziu, pe „locuitorii munţilor Carpaţi”, deci pe huţuli, au trăit, în vechime, carpii, aliaţi ai goţilor în incursiunile balcanice, deci numele de guţan-guţul (cu „g” pronunţat „h” în ucraineană, deci huţan-huţul) ar putea denumi acest statut de aliaţi ai goţilor, pe care l-au avut carpii, în vechime, un alt argument în favoarea presupusei descendenţe carpice reprezentându-l numele de Carp, Karpiuk, Karpov, atât de des întâlnit printre huţuli.

*

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Din punctul nostru de vedere, huţulii reprezintă „o enigmă a etnologiei” doar în măsura în care oazele de preistorie nealterate înseamnă ele însele enigme, „locuitorii munţilor Carpaţi” conservând, de-a lungul timpului, o anume matrice stilistică, numită, cândva, civilizaţie boreală, oamenii munţilor, indiferent de graiurile pe care le-au deprins de-a lungul veacurilor, din nevoia lor de a face negoţ, fiind şi excelenţi meşteşugari, cu o feronerie de tip gotic admirabilă, reprezentând o identitate statornică şi distinctă, cea care „supravieţuieşte pe înălţimi”, cum se spune în toate cărţile sfinte ale omenirii.

*

Trecerea Ceremuşului

Trecerea Ceremuşului

*

Pornindu-se de la studiile istoricului ucrainean Kaluzniacki, care opina că „străbunii Huţanilor de azi au fost un popor care vorbea româneşte şi se pare că el a venit din Ungaria”, în istoriografia românească s-a scris mult şi contradictoriu. Kaluzniacki opina că huţulii s-ar trage din „coloniile româneşti de odinioară din Galiţia”, folosindu-se drept argument „faptul că şi celelalte nume, ce le dau huţanii munţilor, pădurilor, părăielor, văilor locuite de dânşii etc. sunt de origine românească… Măgura, Cliva, Sihla, Hruni, Negrova (a lui Negrea), Ripna, Cirpa, Argeluşna, Leurda, Gorgan, Rakita, Foreşcinca, Lunga, Rotundul, Capul, Puncela, Argeluşa, Strişora, Cucul, Secatura, Păcura, Cărătura, Ledescul, Vascul, Radul, Brebenescul, Brescul, Şesul, Pietros”, româneşti fiind „şi numele ce poartă satele lor din Galiţia, precum: Acrişori, Brusturi, Runguri, Şesori, Strâmba, Rosulna etc., apoi şi din Bucovina: Rus-pe-boul, Gropa, Breaza, Putila, Lăpuşna etc”. Tot Kaluzniacki susţinea că „îmbrăcămintea Huţanilor arată origina lor cea românească, afară de pantaloni şi pălărie… şi chiar numele straielor sunt româneşti, precum gugla, zgarda, canca, chiptariu ş.a.”, numai că nu doar huţulii, ci şi rutenii aveau un port asemănător (doar cromatica diferă), portul ruralităţii europene din perioada boreală. Ca şi românii, huţulii au predilecţie „pentru viaţa păstorească”, asemănătoare fiind „chipul cum prepară brânză”,  „o mulţime de numiri din viaţa păstorească, precum berbeniţa, bovhar, bovharka, vatah; urda, hurda şi vurda, kliaga, kliagate, zakliagate, harmasariu, vacariu, marga, rânza, brânza… floiara, româneşte fluier; kapestra, româneşte căpăstru”[4].

*

Huţancă, în îmbrăcăminte de vară – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Huţancă, în îmbrăcăminte de vară – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Cărturarul român Em. Grigorovitza, întâlnind, la Vatra Moldoviţei, o „populaţie stranie”, muntenii pe care „românii îi numesc… „Huţani”,  dar ei „singuri, însă, îşi dau numele de Huţuli”, consemna că huţulii sunt „înzestraţi cu un fizic extraordinar de viguros, deşi de statură mai mult mică”, că trăsăturile seamănă cu „tipul munteanului român, căci se potriveşte cu el în multe”: „fruntea înaltă, nasul drept, apoi ochii, părul şi întreaga expresiune fizionomică ne fac să credem, mai ales când se întâmplă că şi statura Huţanilor să fie mai înaltă ca de obicei, că avem înaintea noastră viţă română curată… Portul bărbaţilor, ca şi al femeilor, deşi nu diferă mult de cel românesc, excelează, însă, prin colori extrem de vii, între cari variaţiile roşului găsesc multă preferinţă. Astfel, bernevecii (pantalonii), la bărbaţi, ciorapii şi broboadele la femei, apoi toate obiectele de găteală ale ambelor sexe, ţărţămurile, ciucurii şi găitanele la haine, ghiordanele şi panglicele la gât şi pălărie, cozile, la împletitura părului etc. sunt aproape exclusiv în culoare roşie închisă.

*

Colibă huţulă în Rus pe Boul – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Colibă huţulă în Rus pe Boul – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Temperamentul Huţanului prezintă, la rândul său, pentru cine îl cunoaşte, ceva din cale-afară viu, uneori chiar feroce, un amestec curios de veselie zburdalnică şi sălbatică-impetuoasă, care, pe cât e de interesant ca apariţie, ca trăsătură de rasă şi calitate naturală, însă pare, totuşi, că e ceva fatal pentru aceşti munteni interesantă…

Ce-i mai interesant, pentru noi, Românii, este că aceşti Huţani, deşi vorbesc, aproape exclusiv, idiomul malorus, aşa-numita limbă ruteană sau, mai bine zis, subdialectul ei podolic-huţulic, au în limbajul lor o mulţime de termeni vechi şi curat româneşti, care se raportează mai ales la obiectele de primă necesitate”  toate acestea determinându-l pe „Miklosich („Ueber die Wanderunhen der Rumunen”, Viena, 1879), să se ocupe îndeaproape cu acest interesant popor şi să-şi dea seamă de raporturile sale cu elementul românesc”.

*

Coliba din Carpaţi (huţulă) – tablou de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Coliba din Carpaţi (huţulă) – tablou de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

În teoriile contradictorii ale sfârşitului secolului al XIX-lea, huţulii erau consideraţi „resturi de Cumani, care… poartă, în unele cronici, încă şi denumirea de Uţi sau… Guţi (Dimitrie Onciul), numire care, sub influenţa slavă, a dat, apoi, naştere la numele de Huţ, întregit, în urmă, prin terminaţia turcă „ul”, în Huţul”.

„Huţanii… vorbesc exclusiv idiomul malorus… au foarte multe vorbe româneşti, ce persistă a se menţine în limbajul lor cu o adevărată îndărătnicie”, în Bucovina locuind pe „cursurile celor patru ape… Bistriţa românească (afluentul Siretului)… cursul superior al Prutului, cu afluenţii săi, Ceremuşul Alb şi Ceremuşul Negru, şi, în fine, Bistriţa galiţiană (Bestretza, până la revărsarea ei în Nistru)”, munţii lor numindu-se „Negrova (Neagra), Ripna (Râpa), Kripa (Cârpa), Ardzelanka (Argeleanca), Leurda, Gorgan, Rekita (Răchita), Lunga, Rotundul, Kapul, Ardzelusza, Stryszora, Kukul, Sekatura, Pekura, Ledeskul, Waskul, Radul, Brebeneskul, Breskul, Szesul (Şesul), Pietros, Baltagul şi aşa mai departe. Găsim, apoi, nume de sate huţăneşti ca: Akryszore (Acrişoare), Brustury, Runkury, Szezory (Şesuri), Strymba, Ruspeboul, Gropa, Breaza, Lapuszna, Feresculia, Baia, Mikulikzy, Tekaczy (Tecucii), Dora”.

*

Gospodării huţule pe Ceremuş

Gospodării huţule pe Ceremuş

*

Un dicţionar huţano-românesc al veremii cuprindea termenii: arawona (arvună), balmus, balta, buntowaty (a bântui), barba, basaman (basma), berbenyca (berbinţă), beteha sau betega (beteşug), beteznyj (beteag), blynda (blânda), bowar (bouar), bowharka (bouarie), bryndza, bukata, buteja (potaia), bysyha sau bysyga (beşica), cara (ţara, adecă poporul), caryna (ţarina, în înţeles de femeie murdară), cundrawyj (de la „cu ţarţamuri”, uzitată de muntenii transilvăneni), coprahy (cioprazuri), cardak, ciokan (ciocan), cubuk (ciubuc), dora (nafura, însă şi pasca sfinţită), dzigeraj (jigăraia), fakarnyj (făţarnic), ferdil (de la ferdeală, fedeleaş, cuvinte ce s-au format în limba noastră de la germanul „Viertel”), ferfelity (a fâlfâi), fijin (fin, adică copilul ţinut la botez), flekew (flecău), flojara (fluer), foja (foaia, în înţeles de frunză, crenguţă, cetină), folos şi folosyty, furtuna, fota, frembija (frânghia), gerdan (ghiordan), glegul (de la un cuvânt vechiu românesc, care va fi însemnând atât cât potecă), grun (de la cuvântul românesc grui, adică dâmb, colină, dâmb, înălţime), gluga, hazduga (de la expresiunea, asemenea veche românească, hagiugă, cu care se denumeşte un brad tânăr), hanca (de la cuvântul românesc, aproape dispărut, hanţă, adică gloabă, mârţoagă), harmasar, hergew (hârdău), kamanak (comanac), kapestra, karuca (căruţa), kiltuwaty (a cheltui), kiptar (pieptar), kiaga (cheag), klana (claia), kucma (cuşma), kurman (curmei), lew (leu), lywada, lok, maj (particula de comparaţie „mai” şi, pe lângă asta, şi în înţelesul de încă), malaj (malai, în înţeles de turtă de făină de păpuşoi sau mămăligă), mamaliga, marfa, marha (margă, adică vită), merenda (merinde), nanas şi nanaszko (naş), nena (neanea, în înţeles, însă, de mamă), parl (parte), pizma, plaj, plesa (plisa), prejda şi prejdowaty (prada), pomana, purna (putina), putera şi puternyj (putere şi puternic), retez, rynza, rypa, salas, samanaty (a sămăna cu cineva), saraka, sehelba (aceiaş expresiune veche există la Români, pentru a indica un loc gol sau o poiană mică în munte), sokotety (a socoti, în înţeles, în înţeles de a băga de samă), spuza, stemperaty sa (a se astâmpăra), strunga (strungă), syhla (sihlă), skam (scamă), sura (şură), tjar (chiar), tokma şi tokmyty sa, tryfoj, trymbita, tursuk (târş), wakar, ware (particula interogativă românească „oare”), watah (vataf), watra, venit, warda (urda), zgarda, batalew (bătălău), butuky (butuci), falca (falce), kausz (căuş), sapaty, szwara”, Em. Grigorovitza identificând şi alte cuvinte cu etimologie comună: „besahe (de la desage); falety sa (a se făli); gaura (în înţelesul de gură de peşteră), gerla (identic cu „gârla”, cum se înţelege în Moldova, adică râpă); indemnaty (a îndemna); kuracaty (a curăţa, vorbind, mai ales, de dezghiocarea de fructe); makar (măcar, adică barem); mardzina (marginea); mankaria (mâncarea, în înţeles de pâine zilnică); nimika (cu caracter exclusiv substantival, zicând, de exemplu, la aplicarea unei amenzi băneşti, când inculpatul a doborât câţiva arbori sau a comis altă stricăciune în pădure, după ideea lui, „Jak to, platety za taku nimiku?”, adică: „Cum, să plătesc pentru o astfel de nimică?”); pilda (exemplu, pildă); ploa; pekla (pâcla, adică negura); potta semenca (sămânţă); uretno (urât, însă numai în înţelesul aplicat la vreme; de exemplu, „nadwori duze uretno” sau „uretnyj witer”, vânt urât); în fine, cuvântul „klaka”, cu acelaşi înţeles ca şi în limba noastră, pe care cuvânt, însă, domnul Kaluzniacki l-a constatat numai la Ruteni”.

*

Sat huţul pe Ceremuş

Sat huţul pe Ceremuş

*

Em. Grigorovitza opina „în această chestie extrem de dificilă şi delicată… că aceşti Huţani nu pot fi de origine românească, dar nu au fost nici Slavi”, ci „de viţă mongolică”, probabil „Cumani, Polovţi sau Uţi”[5].

Teoria lui Kaluzniacki despre originea cumanică (uzi) a huţulilor a fost contrazisă de istoricul ucrainean „Korzeniowski, pe la 1845”, care, sesizând dragostea lor aproape cultică pentru cai, specifică populaţiilor de stepă „a încercat, să deducă numele Huţul de la „koculi”, derivat din „kociovati” a nomadiza”, dar huţulii „consideră numele acesta ca o injurie la adresa lor, susţinând că acest nume se aplică numai cailor huţăneşti”. Între ei, huţulii îşi ziceau „ruski liude” (oameni ruşi), „chrestiani” (creştini), „hirski” (munteni) sau „verhovenci” (locuitorii piscurilor de munte).

*

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

*

„Kaindl susţinea, într-o vreme, că Huţanii sunt Sciţi slavizaţi”, iar ulterior propuse o rădăcină etimologică în cuvântul românes „hoţ”. Janow susţinea că „particularităţile ideomelor huţule arată că Huţulii reprezintă un amestec al vechii populaţii româneşti cu acele resturi de populaţie lehitică” şi că din amestecul „româno-lehit”, peste care „începu să se reverse, cu vremea, populaţia ruteană”, s-au format huţulii, cărora slavii ar fi izbutit să le imprime „caracterul etnic rutean”.

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

*

„Patria străveche a Huţanilor a fost în Pocuţia şi în regiunea muntoasă a Rusiei subcarpatice”, iar afluenţa lor spre nordul moldav a fost semnalată „pe la începutul veacului al 17-lea”, când au coborât pe „apa Ceremuşului, spre a se aşeza în Carpaţii moldoveneşti, şi anume, mai întâi, la Câmpulung Rusesc şi la Răstoace pe Ceremuş. De acolo, ei au ajuns la Berhomete şi Şipotele Siretului. Înaintând pe Putila, în sus, ei au sălăşluit, la Putila, Dichteneţ, Sârghieni şi Plosca, de unde au trecut în valea Sucevei, la Seletin şi Şipotele Sucevei, iar de acolo s-au scoborât, cu o bifurcaţie, la Cârlibaba, iar cu alta, pe Moldova, în jos, la Breaza, şi pe afluenţii Moldovei, Moldoviţa şi Suha, ocupând satele Argel, Ruşii-Moldoviţei, Ruşii-pe-Boul, Ostra şi Gemenea. Răspândirea Huţanilor, în munţii Bucovinei, s-a făcut în aşa fel că cei sosiţi mai devreme vindeau locurile lăzuite sau despădurite de ei celor ce veneau în urma lor, iar ei pătrundeau mai adânc în munţi, unde lăzuiau alte locuri, în luptele necontenite cu posesorii braniştilor boiereşti, mănăstireşti sau chiar domneşti”. Naturalistul Haquet, care trecuse prin munţii noştri în anul 1788, atribuie primarului huţul din Putila („căpitanul sau judele locului”) afirmaţiile că „strămoşii lor fuseseră, pe vremuri, hoţi şi ucigaşi, şi că numai urmaşii lor s-au deprins, mai târziu, la muncă cinstită şi stăruitoare. Munţii le serveau de adăpost când erau urmăriţi; dar, înmulţindu-se norodul, ei nu se vor mai putea sustrage de urmărire şi aşa fură siliţi să-şi schimbe traiul şi să se lepede de apucăturile lor prădalnice”, deşi „aproape jumătate de locuitori au rămas încă credincioşi vechiului lor stil de viaţă”[6].

*

Hutuli Plosca 6

*

. Hacquet susţinea că şeful comunităţii huţule din Putila avea „un mic harem la casa sa”, acest „căpitan” sau „jude” fiind, de fapt, „Regele Huţulilor”, deci un Dariciuc – după cum s-a numit ultimul „rege al huţulilor”, cel care i-a trimis un pieptar de lână lui George Flondor, în anii încarcerării comuniste.

„În secolul al XVIII-lea, istoria Huţanilor moldoveni este plină de hoţii şi prădăciuni. De la 1742, tulbura liniştea munţilor faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova şi a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowski. Acest „Doboş, vătaf de tâlhari”, se „mistuise” la Răstoace şi, atunci, starostele de Cernăuţi primi ordin să silească pe Răstoceni să descopere ascunzişul haiducului.

O sută de ani mai târziu, la 1848, se ridică, din rândurile aceloraşi Huţani, aventurierul Luchian Cobeliţa”[7].

*

Hutuli Plosca 5

*

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei.

*



[1] CRONICAR ANONIM, Călători străini despre ţările româe, I, p. 197

[2] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 67

[3] BALAN, TEODOR, Documente bucovinene, vol. VI / 1760-1833, p. 55-57

[4] REVISTA BUCOVINEI, Anul III, nr. 14/1.08.1888, p. 2, 3

[5] GRIGOROVITZA, EM., Huţanii Carpaţilor,  în „Deşteptarea”, nr. 69, 70/ 1902, p. 3

[6] HACQUET apud GEORGE BOGDAN-DUICĂ, Bucovina. Notiţe politice asupra situaţiei, p. 147

[7] NISTOR, ION I., Problema ucraineană în lumina istoriei, p. 65-68


Politica şi satele noastre, înainte şi după război

Bucovineni Storojinet 3

*

Anul 1918 prezintă pentru istoria politicii bucovinene o răspântie. Înainte de 1918, aproape întreaga Bucovină politică avea ca principiu susţinerea românismului şi a intereselor naţionale româneşti. După 1918, politica bucovinenilor intră în cadrele politicii statului român, având ca principiu afirmarea intereselor de stat. Bucovinenii, marea masă a lor, se află, deci, la început, încă sub noile aspecte politice. Istoricul ideologiei politice a maselor încetează mai mult decât s-ar părea: desigur, această ideologie se poate dirija în folosul statului, lucru extrem de greu şi care nu admite întârzieri. Sub acest aspect, voi trata despre ideologia politică a ţăranului, înţelegându-l prin acesta pe cel bucovinean, care e reprezentantul satelor noastre, insistând mai mult asupra actualităţii.

*

Înainte de război, se făcea mai puţină politică, erau mai puţine partide şi se alegeau mai puţini deputaţi. Nici n-au intervenit atâtea împrejurări, ca astăzi, să divizeze prea mult atitudinea politică a ţăranului. Un agitator, plătit de viitorul politic salvator al tuturora din toate nevoile, cutreiera satele şi arăta ce trebuie făcut. Prin crâşme, lângă butoaiele de bere, a făcut ţăranul politică.

*

La 1848, când revoluţiile deschiseră noi căi „legalităţii, fraternităţii, egalităţii”, ţăranii bucovineni, care au căpătat drepturile politice, au crezut că ei singuri vor fi în stare să-şi facă dreptate şi au ales numai deputaţi ţărani. Aceştia nu au putut, însă, îndrepta situaţia ţărănimii, neînţelegându-se să trateze cu „domnii” din dieta austriacă. Ţăranii au căutat să se debaraseze de boieri (în popor, „boier” şi „domn” e aproape sinonim), din cauza cărora au suferit sute de ani, dar au dat greş. Politica, la sate, a mers, apoi, descrescând, fiind aproape suprimată de boieri, pe la 1870. Acum 50 de ani, când schimbări importante în politica de stat austriacă au făcut să ia fiinţă un partid puternic rutean în Bucovina, susţinut de Austria, acesta are ca ecou o nouă mişcare în rândurile românilor (1892). Era mişcarea exagerată, cunoscută sub numele de „curentul Tricolorului”. Intelectualii români s-au adresat maselor poporului. Era manifestarea instinctului de conservare a naţiunii, ce se vedea copleşită. Şi astăzi, printre ţărani, se poartă brâie tricolore.

*

Se făcea, însă, mai mult vorbărie şi, atunci, pe la 1905, se formează o mişcare românească, care îşi propune să treacă la fapte. Atunci au început a lua fiinţă arcăşiile, cabinetele de lectură la sate, băncile Reiffeisen, cooperativele; s-au ţinut congrese agricole, la care au luat cuvântul şi ţărani, alături de reprezentanţii din Vechiul Regat. Se plămădea, astfel, o relaţie de dragoste între „domni” şi ţărani. Toate acestea au înscris, desigur, cea mai frumoasă pagină din istoria politicii în satele noastre.

*

După război, politica, în satele noastre, ia, desigur, altă cale, rupând cu vechea tradiţie politică şi, ce-i mai rău, se pierde aproape totul ce s-a lucrat înainte de război, din cauză că conducătorii poporului s-au împrăştiat în diferitele partide politice. Pentru a ajunge la concepţia matură în noua lume politică, îi trebuia ţăranului vreme destul de îndelungată. Pentru a funda puternice tradiţii morale, omului îi trebuie, însă, cât mai prielnice orizonturi materiale. Ori, criza actuală l-a prins pe ţăran într-o politică de adolescenţă, când e înclinat spre concepţiile cele mai simple, spre concepţiile extremiste. Iată un pericol acut, ce ne ameninţă. Aici n-am nimic de spus asupra concepţiilor politice ale unui partid extremist, dar tinereţea politică a maselor le poate împinge pe acestea la pericolul de neevitat.

*

Iată de ce, în România, tocmai în provinciile alipite prind mai bine curentele extremiste şi de ce, deci, trebuie mai grabnic de venit în ajutorul lor. Pentru a-l ajuta pe cineva, trebuie, însă, mai întâi să ştii ce-i lipseşte, să-l cunoşti.

*

În Bucovina, cădem, azi, iarăşi peste ţăranul de la 1848, încrezut în sine, dar care a greşit prevederile sale, în politică. Ţăranul de astăzi nu crede în părerile politice ale altora, e convins că ceea ce voieşte el e bine, cu toate că credinţa lui e absurdă. Să vorbim despre masa largă a poporului, căci cazuri izolate se vor afla numaidecât ca să facă excepţie.

*

E de interesul nostru ca azi, la 13 ani de la Unire, să se ştie care e ideologia politică a unui ţăran bucovinean. Această ideologie o cunosc extrem de puţini dintre „domni”, cu toate că mulţi îşi închipuie că o cunosc perfect. Deoarece am ajuns la acest punct atât de important şi care nu se poate rezuma în câteva şiruri, vom căuta, într-un număr viitor, să arătăm de ce nu ştiu „domnii” ce zace în sufletul ţăranului şi cum stăm, astăzi, cu politica la sate. Voi încerca, în acelaşi timp, să indic unele măsuri ce inductiv se arată necesare că trebuie luate / G. Imac (Curierul provincial bucovinean, B. Zimmet & Fii, Storojineţ, str. Cernăuţi, nr. 3, 8 noiembrie 1931, pp. 3, 4).


Pagina 33 din 93« Prima...1020...3132333435...405060...Ultima »