ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 33

De ce au fost Rădăuții… Bucureștii Bucovinei?

1 Radauti Primaria

*

Folosirea numelui de Bucureștii Bucovinei pentru Rădăuți, în anii 1854-1855, conform corespondențelor trimise „Gazetei Transilvaniei”, are o explicație foarte simplă: corespondentul bucovinean al „Gazetei”, care nu era altul decât (pe atunci) tânărul Iraclie Porumbescu, tradusese numele slavon al localității în românește, adică în… București – în rusă, cuvântul „радость” (radost) înseamnă… bucurie. Ceea ce sugerează că și numele legendarului proprietar de dinainte de descălecat al locurilor, Radomir, nu trebuie reținut ca un nume, ci ca un toponim (istoricul Gheorghe Brătianu are o splendidă demonstrație despre confuzia nume-toponime în istoriografia românească), un toponim care ar desemna niște locuri încărcate de „bucuria păcii” (радость мир – radost mir).


1855: Împăratul Franz Iosif, în Bucovina

Franz Joseph 1880 in drum spre Bucovina

*

În urmă cu vreo câţiva ani, când am început să lucrez o carte de mărturii despre Bucovina în presa vremurilor din România, nu-mi puteam închipui că voi găsi o puzderie de amănunte neştiute nici măcar de istoricii adevăraţi. Cartea va avea, desigur, mai multe volume şi va fi utilă mai ales monografilor săteşti şi pasionaţilor de istorie obştească. Pentru că şi eu, pe când lucram „Rădăuţi, în mărturiile vremii”, habar nu avusesem că Franz Iosif vizitase târgul, care, pe atunci (anii 1850-1860), încă nu ştiu de ce îşi zicea „Bucureşti”, şi vânase, în două rânduri, prin codrul Horodnicelor, luând şi un prânz la umbra minunată a pădurilor locurilor. Chestia nu contează pentru istorie, dar pentru păşitorii prin vremuri poate că e important să ştie ce urme amestecă pe sub tălpi.

*

Cernăuţi, 1 iulie nou 1855 (după depeşe telegrafice). Maiestatea Sa Împăratul sosi în capitala Ducatului Bucovinei, în 29 iunie 1855, şi descălecă la locuinţa c. r. preşedinte al Ţării, care apoi se îndură a primi pe boierime, cler şi pe autorităţile civile şi militare; după aceasta, vizită spitalul civil şi cel militar, prinsorile (închisorile – n. n.), seminarul diecezan greco-răsăritean. Pe la 5 ore după-amiază, fu masă. După masă, Maiestatea Sa binevoi a vizita solemnitatea de la Grădina Publică. Seara, fu serată militară cu facle.

*

În 30 iunie, dimineaţa, la 7 ore, Maiestatea Sa vizită trupele concentrate în paradă, apoi cercetă expoziţia de industrie şi produse, în urmă localul guvernului ţării şi mai multe diregătorii civile. Apoi se deteră audienţe. După masă, Maiestatea Sa binevoi a asista la o deprindere a societăţii de vânători. Seara, iarăşi serată militară.

*

În 1 iulie, la 5 şi jumătate ore, dimineaţa, Maiestatea Sa asistă la o liturghie numai citită (cum e datina bisericii apusene romano-catolice), la care se afla mulţime de popor, apoi, pe la 6 ore, purcese la Rădăuţi, unde ajunsese la 10 ore, apoi, până acolo, Monarhul împărătesc, de mila poporului, între strigăte de bucurie, mai vârtos pe la locurile unde se înălţaseră porţi de triumf (Mai departe, vezi corespondenţa din Bucureştii Bucovinei, de lângă Rădăuţi).

*

Corespondenţa Bucureşti[1], în Bucovina, 3 iulie nou 1855. Duminică, la 1 iulie, soci aici, la noi, Maiestatea Sa Împăratul Franz Iosif I, de la Cernăuţi, unde petrecu, de sâmbătă, către amiază, până a doua zi, dimineaţa. Cu Maiestatea Sa Împăratul veniseră Înălţimea Sa arhiducele Albreht, baronul Hess, contele Schlick, Koronini, comandantul trupelor austriece din Polonia şi contele Paap, comandantul trupelor austriece din Moldova, şi, afară de adjutantul general al Maiestăţii Sale, contele Grüne, o suită numeroasă, în care se aflară şi locotenentul Galiţiei, contele Goluhovski, şi preşedintele nostru, al Ducatului Bucovinei, contele Schmick.

*

În Cernăuţi, fu, la venirea Maiestăţii Sale Împăratul, şi Domnul Ţării Moldovei, A. G. Ghika, cu o suită strălucită, salutând pe Maiestatea Sa Împăratul, la sosirea lui în apropierea Principatului Moldovei.

*

Aici, în Bucureşti (de ce îşi numeau rădăuţenii străvechiul lor târg „Bucureşti”? – n. n.), se primi Maiestatea Sa de toate branşele şi clasele poporimii, cu cea mai vie şi mai solemnă cordialitate. Şi coborî în locuinţa colonelului cavalerii de Herman, comandantul hergheliilor împărăteşti din Bucovina.

*

Îndată după vizitarea diviziei militare de onoare, primi Maiestatea Sa, la sine, pe clerul condus de un arhimandrit mănăstiresc, pe mai marii miliţiei din vecinătatea de aici şi pe autorităţile civile, care se află aici, în Bucureşti. Pe la 5 ore după-amiază, se duse Maiestatea Sa, cu întreaga-şi suită, la vânat în vecinul Codru al Horodnicelor, de unde se întoarse către 10 ore, seara, întâmpinat, la marginea oraşului, de o muzică militară şi de un foarte mare număr de popor călare, cu felinare, şi pedestru, cu torţe în mâini, care era înşirat, de la marginea oraşului şi până la casa Maiestăţii Sale.

*

Ieri, dimineaţă, la 6 ore şi jumătate, ţinu Maiestatea Sa o revistă mare de trupe, care, constând din două regimente întregi de infanterie, de un regiment, iarăşi întreg, de ulani şi din două baterii de tunuri, erau postate pe aproapele câmp al Frătăuţilor, o jumătate de oră de aici, de la Bucureşti. După vizitarea frunţilor întregilor coloane, făcură trupele exerciţii cu foc[2].

*

Îndată după finirea revistei acesteia militare, care urmă tocmai până la 12 din amiază, se duse Maiestatea Sa iarăşi la vânat, la Horodnice, unde a ţinut prânz (în Codru), de unde se întoarse iarăşi pe la 10 ore seara. Astăzi, după prânz, se va întoarce Maiestatea Sa îndărăt, la Viena, având a înnopta în capitala noastră, Cernăuţi (Gazeta Transilvaniei, nr. 52, 29 iunie 1855, p. 198)

*

 Bucovineni Radauti Hipodrom

*

Cernăuţi, 30 iulie 1855. Pe lângă atâta tăcere, ca să nu zic amorţire a inteligenţei noastre de aici, ar trebui să mă molipsesc şi eu şi să-mi pup mâinile în sân, căscând gura la sfaturile providenţei; acestea încă se urzesc numai prin dibacea activitate a oamenilor, iarăşi despre şi asupra oamenilor celor nedezgheţaţi, şi de aceea nu voi a trage şi eu, asupră-mi, învinuirea de leneş ori chiar de indiferenţă la împărtăşirea celor ce privesc unele din împrejurările noastre de pe aici. Am fost norociţi de a fi cercetaţi de monarhul şi Ducele nostru, am avut o privelişte frumoasă cu expoziţia de produse ale ţării, ce va mai dura până spre 15 august; a depus tinerimea noastră examene, nu ştiu dacă îmbucurătoare ori rele; am văzut târg, nu ştiu dacă bun sau rău; am auzit despre călătoria unor bărbaţi mari, cu scopuri nu ştiu dacă mari sau mici; vedem ceva scăderi între noi, ce storc lacrimi binesimţitorului. Vedem ţara noastră lipsită de şcoli comunale şi altele, rău prevăzută cu păstori, ba prevăzută cu preoţi români în parohii ruteneşti şi cu preoţi ruteni care nu ştiu boabă româneşte, în fruntea parohiilor române ori chiar din contra; ne bucurăm ori întristăm de îngâmfarea unora, care-şi ţin lucru de scandal a-şi vorbi şi a-şi învăţa limba lor bine, oricum; şi ce mijloace vindecătoare de unele scăderi ca acestea ar fi de a se întrebuinţa, cine va mai visa de acestea, dacă, jucând rolul piticului şi lăsând să ne îngheţe pana în mână?!

*

Am numărat câţi patrioţi, popi sau mireni, domni sau servitori amploaiaţi sau neploaiaţi se ocupă se ocupă cu problema culturii şi a înaintării naţionale. Avem ieftinătate ori scumpete; avem, simţim niscaiva reforme, pretinse de veacul de faţă, ori trăim indiferenţi sau ca urşii, sugându-ne unghiile; propăşim ca racul înainte ori ca sobolul la lumină; avem tinerime bravă ori rătăcită? Toate acestea şi alte multe încă ne-ar da o materie foarte largă şi bogată de a ne reprezenta în organul nostru public, dacă cu literatura nu mai ştim unde ne aflăm. Dar, oare, de ce nu o facem? La aceasta răspundă inteligenţa noastră de aici şi din toată Bucovina, că ea are a fi trasă înaintea tribunalului viitorimii.

*

Eu vă împărtăşesc, acum, numai că, aici, se făcu expoziţia de produse de tot felul, câte naşte pământul pământenilor noştri din Bucovina. Acolo erau ordonate mostrele cele mai frumoase, spre privire; şi nu numai de produse crude, ci şi de industrie şi artă; erau ordonate porturile diverselor naţionalităţi; antichităţi de prin mănăstirile răsăritene, lână, in, cânepă, cojoace, bunde, alte manufacturi de metale ş. a. m. d. Dacă românii au fost bine reprezentaţi aici nu ştiu, dar ştiu însă că datoria le era a o face. Pentru ajutorinţa plaselor concetăţii, se plănuieşte ca să se înfiinţeze şi aici o casă de păstrare (bancă – n. n.), ceea ce ne-ar îmbucura. Ne sperie mult, însă, unele cazuri de holeră, ce se streacoară, din Lemberg, şi aici. Această boală, dacă se întâmpină cu prevedere, nu e periculoasă, însă frica de ea produce cazurile cele mai triste (Gazeta Transilvaniei, nr. 63, 6 august 1855, p. 242).

*

 1 Iacobeni

*

Iacobeni, 15 august nou 1855. Domnule Redactor, o bucurie pe care nu o pot ascunde, avurăm, săptămâna trecută. Guvernatorul civil şi militar din Galiţia, Înălţimea Sa Arhiducele Carol Ludovic, ne vizită ţara, până la marginile ei. La 5 august nou, sosi Înălţimea Sa Împărătească în târguşorul de salină Cacica; acolo, cu paradă mare, de care, la poalele munţilor carpatici, nu se prea văd lesne, prin sfinţirea unui nou uscător, se puse o epocă nouă pentru ţinutul acela, încărcat, din mila lui Dumnezeu, cu sare şi slatină.

*

La 7 august, avui onoarea, venind de la Cârlibaba, pe plute, până la mijlocul drumului, în Ciocăneşti, a-l întâmpina cu poporul meu, de unde, la înserate, sub salve, al căror ecou va fi răsunat, fiind megieşiţi, şi în Ardeal, a sosit în Iacobeni. Protopopul nostru, domnul Ioan Chibici, cu parohul din Candreni, parohul catolic şi pastorul evanghelic, proprietarul băilor de fier, de argint şi de aramă, Domnul cavaler Manz de Mariense, dimpreună cu fiii săi şi oficialii, îl întâmpinară acolo. De mult nu văzuseră băile acestea aşa o splendidă pregătire. Sus, la eclesia catolică, sta, cu litere de foc: „Dunezeu să ne păzească”; mai jos, cu litere mai mari: „Bine ai venit”; la poarta regiei, pe un etaj, fetele atânând flori, simbolizau literele măreţe: „Să trăiască Carol Ludovic”.

*

După scurt timp, avu onoarea preoţimea a fi înfăţişată. Cuvintele îmi lipsesc de a descrie sentimentele naţionalităţilor cele înfocate de amor şi naivitate, precum şi parada băieşilor. Aceştia, toţi cu lămpile lor în pompă, figurară o fosă, din a cărei mijloc răsuna capela de muzică de la Regimentul Parma cântecul oporal după melodia lui Haiden.

*

La 8 august, călătorise oaspetele nostru până la marginea între Bucovina şi Transilvania, apoi, reîntorcându-se, la 9 august, la Câmpulung Moldovenesc, îl primiră preoţimea greco-răsăriteană şi oficialii de acolo cu cele mai sincere arătări. Zic oamenii cum că, prin vizita unui oaspe aşa bun, de Dumnezeu ales şi trimis, timpurile cele bune vechi se vor întoarce înapoi (Gazeta Transilvaniei, nr. 64, 10 august 1855, p. 245).

*

Bucovineni Radauti

*

Bucureştii Bucovinei[3], 1 0ctombrie 1855. Alaltăieri, în 29 septembrie, se inaugură aici, precum şi în întreaga Bucovină, noua organizaţiune politico-judecătorească. Cum că noi noua aceasta organizaţiune o aşteptarăm cu cea mai mare dorinţă, nu e de trebuinţă să mai pomenim, căci toate interesele publice şi private se aflau în starea ceea care se cheamă neromânime: nici vie, nici moartă; medicul cel vechi, ştiind că o să facă altora loc, mai adormise lângă bietul muribund; iar acesta nou încă nu venise…

*

Noi, încă bucureştenii, împreună cu ţinutul nostru de 26 de sate, ajunseserăm, graţie lui Dumnezeu şi înaltului nostru guvern, cu ziua de alaltăieri, o îndoită bucurie: nu numai că pe noul judeţ ţinutal îl văzurăm instalat în orăşelul nostru, ci şi pe antistele (primarul, dar aici în sensul de prefect – n. n.) acestui judeţ îl căpătarăm, care e de naştere român; 13 căpitani de ţinuturi, parte poloni, parte germani, sunt încă aşezaţi. Al nostru e domnul Ioan Pitei, fostul vice-cancelar la consulatul c. r. din Iaşi; încă bucovinean de loc, absolut teolog şi jurist.

*

Ce trebuie să pomenesc aici mai cu deosebire e nespusa bucurie a numerosului popor, adunat, aici, alaltăieri, de prin sate, când auzi, întâiaşi dată aici, din gura mai marelui său civil, cuvântare dulce şi frumoasă în limba românească. Domnul Pitei, ce e drept, şi vorbi ca un părinte. Dumnealui consultă pe popor la respectarea moralei şi a legilor politice, la amoarea între sine, la ascultarea celor mai mari şi la loială acomodare în noua referinţă politico-judecătorească; iar ce este mai mult, noul nostru căpitan de ţinut îndemnă pe popor, cu cea mai mare căldură şi consideraţie, ca să-şi facă şcoli comunale (Pitei va începe construirea gimnaziului, care va fi terminat de succesorul Orest Renni de Herşeni – n. n.), cu nepreget atât mai mare, cu cât mai curând le va veni, şi, singur numai prin şcoli, va ajunge acea fericire socială şi sufletească, de care, acum, alte popoare de mult se bucură. Poporul înţelese pe noul său şef şi-i promise, unanim, că-l va şi asculta. Noi îi zicem, cu toţii şi din inimă: Dumnezeu să-i ajute! Şi noi, printrînsul! (Gazeta Trasilvaniei, nr. 83, 15 octombrie 1855, p. 322).

*


[1] Rădăuţi – nota Gazetei Transilvaniei.

[2] Încă din timpurile lui Ştefan cel Mare, nu văzură locurile acestea atâtea trupe pe aici.

[3] Rădăuţi – nota Gazetei Transilvaniei, pe care încă nu o înţeleg, primul Bucureşti al nordului Moldovei fiind Zvoriştea, apoi Cau Codrului.


Bucovina „încarnatei amorţiri a timpului trecut”

Bucovineni Austria

*

E stranie această Bucovină a „încarnatei amorţiri a timpului trecut”, pe care ne-o dezvăluie, în anul 1854, „Gazeta Transilvaniei”, în baza unor corespondenţe care vin din Bistriţa („de sub heniu”) şi din Cernăuţi, alteori şi din localităţi precum Cârlibaba, în care comunităţi tribale (zice preotul: „eu şi poporul meu”) nu ies din matricea oportunismului ieftin şi a unei dezgustătoare slugărnicii faţă de străini, deşi, tot în Bucovina, fraţii Hurmuzachi trudeau din răsputeri pentru conturarea unei demne identităţi româneşti, de care bucovinenii nu prea aveau nevoie. Foamete, sărăcie, ameninţarea holerei, război ruso-turc prin megieşie, inclusiv prin Principate, indiferenţă faţă de românism şi faţă de rosturile moderne ale unei naţiuni. Şi multă, multă plângăciune, plus valuri patriotice de rachiu („încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi”) şi o indiferenţă vâscoasă faţă de învăţământ, de cultură, de istorie, în ciuda faptului că, la Suceviţa, un biet călugăr luase iniţiativa demnităţii, susţinând o şcoală sătească din banii lui, în vreme ce alte victime ale lipsei noastre de memorie şi identitate înfiinţau şcoli similare, în 1854, la Marginea, Ciprepcăuţi, Slobozia Comăreştilor şi Hliveşti.

*

Un cult al personalităţii dezlânat şi împrăştiat, faţă de „prea înălţatul şi cavalerosul nostru Împărat”, care ademenea cu „insigne publice” şi cu pensii pentru preotesele văduve fidelitatea duplicitară a unui cler primitiv şi lacom, căruia nici că-i păsa de ceea „ce-i trebuie poporului său mai întâi”, ignorând, de bună seamă, că „a mănăstirilor chemare de astăzi nu poate să fie unica aceea ca numai să citească „Ceasurile” şi „Psaltirea”, să postească patru posturi în an şi două zile pe săptămână şi să îmble în cămaşă de lână”. O încremenire în preistorie, pe care Lucian Blaga o incrimina şi nicidecum omagia cu aserţiunea „veşnicia s-a născut la sat”, din care veştile vin rar şi doar ca să ne împovăreze sufletele cu descurajare. Aceasta era şi încă mai este Bucovina anului 1854, Bucovina veşnic neschimbată în indiferenţă, şi „vei şti, domnule, judeca starea vieţii noastre celei politice şi culturale, dacă te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace, sau, şi mai bine, câţi cititori ai în Bucovina?”.

*

De sub Heniu, 31 mai 1854. Mare consternaţie a cauzat în locuitorii ţinutului acestuia grabnica urcare a preţului bucatelor, a grâului – merţa (ferdela), 5/5,5 florini; a cucuruzului (porumb) – 3-4 florinţi ş. a., precum şi ştirea despre ocuparea şi păzirea graniţei orientale de către trupe ruseşti, în continuarea certurilor în cauza răsăriteană iscate. Spaima pentru suirea preţului cerealelor se măreşte din cauză că, fiind Moldova, magazinul bucatelor pentru ţările vecine şi depărtate, ocupată de trupe ruseşti, e teama că nu va fi iertat a scoate pâine, de acolo, încoace. Noi, aici, când în patria noastră era lipsă de cereale şi preţul lor se suia, aveam mare uşurinţă cu vecina Bucovinei, respectiv Moldova, bunăoară ca şi Domnia voastră, acolo, pe la Braşov, unde se capătă pâinea şi alte viptualii din vecina Românie, din care se importă grâu şi cucuruz în abundenţă, şi scoborârea preţului lor relativ mai jos, decât însuşi în ţară, unde priesc cerealele mai bine decât pe la noi, sub poalele Alpilor (munţii Carpaţi erau numiţi, încă de la întemeierea Moldovei, „Alpii ungureşti” – n. n.). În anul trecut încă se urcase, odată, preţul cucuruzului, dar, importându-se din Bucovina în cantităţi mari, sărăcimea n-a fost în pericol de a flămânzi, precum se teme acum. Ce e drept, în anul curgător încă s-au importat şi se importă foarte multe cereale, mai ales grâu şi farină de grâu, însă acestea sunt arvunite pentru părţile Ungariei, unde se şi cară, şi acestea sunt trase din Moldova de speculanţii jidani, încă de timpuri, de atunci, adică, pe când era iertat a cumpăra şi a scoate din Moldova, în ţări străine, pâinea.

*

Deie Dumnezeu ca, cât mai curând, să se aleagă cu cauza răsăriteană, ca să fim împăciuiţi, şi nu tot cu frica în spate! Ne paşte speranţa că criza pâinii nu va ţine mult, deoarece nemărginit număr de care, parte români din satele Bârgăului, parte saşi, au mers la Câmpulung, cel mai apropiat târg de noi, în Bucovina, după bucate; apoi Hodicanii – colonişti secui din Bucovina şi cărăuşi vestiţi – încă nu se întrerup cu aducerea grâului şi a farinei (Gazeta Transilvaniei, nr. 46, 9 iunie 1854, p. 181).

*

Bucovineni  1910

*

Timpul cel grav, cu ploi, nu promite un cules bun, de nu cumva norociri elementare ne vor nimici speranţa. Afară de cereale, se importă din Bucovina piei de vite, iar mai cu seamă, „spirit” rachiu (rachiul, de se vor importa alte cele, dar rachiul nu rămâne uitat). Doamne, de se bea în patria noastră numai atâta rachiu cât se importă din Galiţia şi Bucovina, încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi, care încă şi-au lărgit fabricile, iar de arderea bucatelor şi producere vinarsului şi-au câştigat şi maşini, ca cu atât mai multă câtime de bucate, în cât mai scurt timp, să poată trage din gura săracilor şi, în loc de pâine şi de nutriment, să le dea rachiu, acel vierme, care roade la sănătatea şi viaţa omenească, macină averea milioanelor în pungile unor privaţi. De s-ar ridica altfel de fabrici în patrie, de pănură, de pânză, de ar spori şcolile şi s-ar întemeia şcoli agrare aşa de repede cum sporesc vinarsurile în patrie, atunci am fi mai fericiţi! (Gazeta Transilvaniei, nr. 47, 12 iunie 1854, p. 185).

*

Bucovineni Stanesti*

12 iunie 1854. Mai multe persoane boiereşti din Moldova s-au retras la noi, cu familii, cu tot; iar mai mulţi fugari de miliţie (nu catane, dar civili, care fugiseră ca să nu-i înroleze) se întoarseră, din Moldova, înapoi, zicând „că mai bine vor să fie aici ostaşi, decât sub ruşi gospodari”. Noi suntem foarte îngrijoraţi, neştiind încă încotro sună atâtea pregătiri. Săracii fraţi din Moldova şi Valahia, dacă şi acum nu le-a răsărit soarele, apoi când oare le va mai răsări? La noi, Domnule, e o scumpete precum de mult n-a mai fost: 4 florini m. c. coreţul de ovăz , un preţ care, la noi, încă nu s-a pomenit; era, până acum, cu 2-3 sorocoveţi, mai sus rar când a fost; dar 4 lei! 15 lei păpuşoiul, 20 de lei grâul, 17,50 lei secara. Toate peste îndoit înmulţindu-se, de altă parte trebuinţele (Gazeta Transilvaniei, nr. 49, 19 iunie 1854, p. 193).

*

Eugen Hacman, despot clerical

Eugen Hacman, despot clerical

*

22 iunie calendar nou 1854. Sâmbătă, la 5/17 iunie 1854, sosi Prea Sfinţia Sa domnul nostru episcop Eugen Hacman de la Viena, unde fusese cu deputaţiunea ţării noastre, spre urarea de fericire a căsătoriei Prea Înălţatului şi cavalerosului nostru Împărat Francisc Iosif I. Se pune cum că mai mulţi preoţi bucovineni, şi anume de legea răsăriteană, se vor bucura, împreună cu Domnul episcop Eugen Hacman, de a fi onoraţi cu insigne publice – cel puţin aşa se exprimă Domnul episcop, cu ocazia primitei gratulări din partea clerului cernăuţean. Alte speranţe de şcoli, institute nu-s (Gazeta Transilvaniei, nr. 55, 10 iulie 1854, p. 219).

*

In Bucovina

*

22 iunie calendar nou 1854. Vei şti, Domnule, judeca starea vieţii noastre celei politice şi culturale, dacă te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace, sau, şi mai bine, câţi cititori ai în Bucovina? Acesta permite ca să-ţi desenez modul cum continuăm noi viaţa-ne omenească şi naţională, pe care o începuserăm, cu atâtea auspicii îmbucurătoare, dar, „homines sumus”, ne e ruşine, bucovineni suntem: cetăţeni ai timpului – fiecine vrea.

*

Scopul scrierii mele acesteia însă nu-mi e acesta, ca să te încunoştiinţez numai cu regula; aceasta-mi veni astăzi numai aşa, ca prin treacăt, în pană, căci despre reguli, de când ni se înmegieşiră regulile cele mai fizice şi minunate, cum nu mă atrage să le pomenesc, eu mi-am luat de gând să-ţi spun, astăzi, ceva despre o excepţiune, dar frumoasă, care ni se ivi, în secolul al nouăsprezecelea, între mărcile Bucovinei. Vei şti, Domnule, că, la noi, în Bucovina, se află mai multe documente vii, coborâtoare încă din timpul gloriei române. Acele documente sunt, mai cu seamă, mănăstirile, lăsate de supremul guvern, la încorporarea Bucovinei cu Austria, în menirea lor cea primitivă, dându-le, din nou, îndatorirea, şi anume prin „Planul regulativ din anul 1786”, ca să fie lăcaşul pietăţii, dinspre o parte, iar dinspre alta, să păstreze demna memorie a fundătorilor sau ctitorilor lor, care nu numai le-au înălţat, dar le dotară cu moşii foarte însemnate.

*

Dacă un călugăr simplu ca Petru de la Amiens adună, oricând, urdii de cruciaţi pentru eliberarea Ierusalimului din mâinile ienicerilor, cine oare, astăzi, pentru Dumnezeu, împăratul, patrie şi naţiune, n-ar fi mai întâi gata să se arunce în foc? Dacă, oarecând, un Ştefan cel Mare făcu, după fiecare biruinţă eluptată, câte o biserică sau mănăstire de zid, prin codri şi pustietăţi, cine i-ar da, astăzi, numele de „Mare”, dacă el asemenea şi în secolul de acum ar păşi? „Tempora mutantur” şi cerinţele timpului se schimbară. Precum, deci, dar un erou ca Ştefan, astăzi, cunoscând ce-i trebuie poporului său mai întâi, ar face (pe acolo, pe unde sunt ele de folos) lăcaşuri dumnezeieşti vii, şcoli şi alte institute filantropice; aşa şi a mănăstirilor chemare de astăzi nu poate să fie unica aceea ca numai să citească „Ceasurile” şi „Psaltirea”, să postească patru posturi în an şi două zile pe săptămână şi să îmble în cămaşă de lână (ex officio) trebuie să mai fie ceva, care ar realiza teoria menirii mănăstirilor şi astăzi, nu numai în secolul al 14-lea şi al 15-lea, căci, cu acele virtuţi, astăzi nu se împle conceptul virtuţii, şi cu acest mod de viaţă mănăstiresc nu se împlineşte datoria pomenirii ctitorilor lor; „tempora iam sunt mutata” şi mănăstirile trebuie să fie de folos lui Dumnezeu şi omenirii, după conceptul de acum. Eu aceasta nu o zic în contrariu cu hrisoavele ce le deteră ctitorii şi dăruitorii mănăstirilor bucovinene; căci chiar aceştia au zis „dăm în binele susţinerii mănăstirilor şi a sprijinirii celor săraci”.

*

Şi oare sărăcia de astăzi e aceea care sileşte pe cineva să cerşească pâine fizic? Nu, nu; această sărăcie nu apasă, astăzi, aşa greu pe omenime, şi anume pe român, ca sărăcia spiritului. Şi aceasta cine ar crede-o!? O cunoscu un călugăr simplu, din mănăstirea Suceviţei, şi făcu o şcoală sătească, lângă mănăstirea petrecerii sale, începând-o numai pe cheltuiala sa. Iată excepţiunea, Domnule, excepţiunea cea mai frumoasă, de care îmi luai de scop, astăzi, să-ţi scriu, şi de care, din adâncul inimii, lui Dumnezeu mă rog ca să devină regulă, ca şi noi să ne vedem în rând cu alte naţiuni, iar mai cu seamă, cu fraţii noştri din Ardeal şi din Ungaria, care, după un episod atât de dureros şi amar, cu un zel drept admirabil, îi vedem stăruind, din toate puterile, spre un viitor demn de chemarea unei naţiuni şi de numele pe care îl poartă. Curând, mai multe despre aceasta (Gazeta Transilvaniei, nr. 50, 23 iunie 1854, p. 198).

*

Teoctist Bendella

Teoctist Bendella

*

11/23 iunie 1854. Puţin şi consistoriul nostru îşi va lua „ziua bună” de la un bărbat pe care atât membrii acestei dicasterii, cât şi întreaga eparhie a Bucovinei, prin un curs mai bine de 50 de ani, cu tot dreptul l-au stimat şi l-au iubit. Acest bărbat este prea cuvioşia sa arhimandritul diecezan Filaret Bendevschi[1], care, după o activitate aşa îndelungată pentru stat şi biserică, la propria-şi sa dorinţă şi cerere, acum se va retrage în starea pauşală. Clerul Bucovinei, nu fără adâncă întristare şi durere, va auzi această ştire; căci prea demnul arhimandrit Filaret este în fiecare inimă tipărit cu dragoste şi cu recunoştinţă pentru nepărtinitoarea lui iubire de dreptate, pentru loiala şi cu toată amabila lui umanitate şi, ce e mai mult, pentru neobositul lui zel, cu care, printr-un decurs de atâtea decenii, s-a jertfit pentru binele şi înflorirea eparhiei bucovinene. Dea Domnul ca următorul prea demnului acestui bărbat, pe care încă, până acum, nu-l ştim, să-şi câştige şi să-şi fundeze o asemenea reputaţiune publică şi privată în eparhia noastră, precum ne sili şi ne sileşte prea venerabilul arhimandrit Filaret Bendevschi, ca nu numai pentru acum, ci şi în adâncă memorie cu tot dreptul să i-o păstrăm (Gazeta Transilvaniei, nr. 51, 26 iunie 1854, p. 232).

*

Bucovina Berhomet pe Prut II

*

5 august nou 1854. Vrând, Domnule, să-ţi caracterizez gradul necesităţii urgenţei acelei chestiuni care priveşte la înţelesul cult al poporului nostru, îţi explic şi îţi mai scriu încă despre „şcoală”, într-un timp când nu numai luarea de seamă a întregii Europa, prin urmare şi a cititorilor organului Dumneavoastră, se ocupă cu alte reflecţiuni, ci şi când chiar eu însumi aş avea ce-ţi scrie şi despre alte interese, aşijderea de însemnate. Voiesc, zic, să-ţi caracterizez necesitatea culturii poporului nostru; şi însuşi motivul obiectiv, care mă cheamă să-ţi scriu, e caracteristic pentru noi, considerând circumstanţele timpului de acum. Pe când colo, la Dunăre, se roşesc câmpiile României de sânge nordic-răsăritean (războiul ruso-turc, Moldova fiind ocupată de ruşi din 1853 – n. n.) şi poate şi din celelalte ţări ale lumii; pentru ce? Pentru pravoslavie?Nu, ci pentru întrebăciuni politice internaţionale şi, poate, geografice; iar mai cu seamă pentru dreptatea culturii propăşisive (progresiste – n. n.) în contra sumeţiei ţeapănului obscurantism; la ce stăruie să-şi cerce lăncile „deşteptata cunoştinţă a supremelor cerinţe ale secolului de acum, în respect cu poporul nostru”, în contra „încarnatei amorţiri a timpului trecut, furişată încă la noi (la inteligenţa noastră) şi până peste anul 1850”. Spiritualismul intră în bătălie cu materialismul; junul şi voinicul geniu al timpului prezent, cu mucedul schelet al trecutului. Pe când, aşadar, toată împrejurimea noastră se uită la Olt şi la Dunăre, la Caucaz şi la golful nordic, cum se încing başbuzucii cu cazacii, Berlington cu Brahestet, a noastră privire o atrage frumuseţea mişcării, care se manifestează la noi în privinţa şcolilor poporale şi a sprijinirii studenţilor celor săraci din gimnazii. Spune-ne, Domnule: Într-un ceas bun![2].

*

Şcoala din comunitatea Suceviţei, pe care a întemeiat-o un călugăr stimabil din mănăstirea de acolo, şi care cauză, la noi, o simţim atât mai rar mai plăcut, cu cât ea e produsul practicii convingerii unui călugăr din mănăstirile noastre despre prima cerinţă a timpului de acum faţă cu neglijatul nostru popor, nu rămână fără de cea mai favorabilă influenţare şi asupra altor bărbaţi cu cuget patriotic, curat de clasă clericală. Chiar ni se înştiinţează, desigur, cum că în satele Marginea, Ciprepcăuţi, Slobozia Comăreştilor şi Hliveşti să se fi început şcoli, prin stăruinţa fizică şi morală a respectivilor preoţi de pe acolo. Nu voi putea descrie, Domnule, bucuria care cuprinse inima fiecărui amic al poporului nostru, auzind despre nobilele şi adevăratele creştineşti aceste fapte ale preoţilor noştri, sperând noi, desigur, că exemplele acestea de până acum nu vor rămâne izolate, în mai mult decât 300 de comunităţi patriei noastre, care sunt încă fără de şcoli, până acum (Gazeta Transilvaniei, nr. 63, 7 august 1854, p. 250).

*

Cernăuţi, spre Prut

Cernăuţi, spre Prut

*

Numele, Domnule, ale acestor bărbaţi, care, prin întreprinderile acestea, demne de toată lauda şi recunoştinţa, dau patriei, naţiunii şi istoriei cea mai eclatantă dovadă, cum că îşi iubesc chemarea de om şi de preot şi cum că îşi iubesc şi naţiunea, nu vom pregeta a le numi, la ocaziunea când despre fiecare şcoală îndeosebi vom vorbi; pentru ca să-şi cunoască naţiunea şi istoria noastră pe acei bărbaţi care mai întâi dau pornire şi viaţă supremei necesităţi a poporului nostru.

*

Totodată, ne vine şi ştirea cum că, în Căpitanatul nostru, Cernăuţi, s-a constituit „o reuniune pentru sprijinirea acelor studenţi din gimnaziu, care, fiind înzestraţi cu talente favorabile şi sub o moralitate lăudabilă, n-au mijloacele materiale de a frecventa clasele gimnaziale”. O proclamaţie tipărită şi cursivă prin Bucovina, comunicată printr-o circulară consistorială şi alta a ţării noastre coronale, care invită, cu cuvinte dulci şi pătrunzătoare pe tot patriotul bucovinean ca să confere, din cea mai mare putinţă, pentru realizarea frumosului şi binefăcătorului scop al reuniunii acesteia, al cărei protector e însuşi preşedintele ţării noastre, prea demnul cavaler de Schmick.

*

Iată, domnule, cauzele care ocupă, acum, atenţiunea noastră cea mai plăcută, a tuturor; iată şi „excepţiunea” despre care îţi scrisesem mai deunăzi şi pentru care mă rugai la Dumnezeu să devină „regulă”: ferească-ne numai Cerul de nişte evenimente cumplite, de care-s şi ameninţate masele ţărişoarei noastre, şi noi avem dreptate să sperăm cele mai bune (Gazeta Transilvaniei, nr. 64, 11 august 1854, p. 254).

*

Împăratul Franz Josek I - din Raimund Friedrich Kaindl

Împăratul Franz Josek I – din Raimund Friedrich Kaindl

*

Din Bucovina, 8 octombrie 1854. Miercuri, în 4 octombrie, în ziua numelui Maiestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, se serbă, în capitala noastră, Cernăuţi, un act care împle orişice inimă cu simţămintele cele mai vii şi mai călduroase. Preotesele noastre, cele văduve adică, vrând să-şi manifesteze adâncile lor simţiri de mulţumire către prea graţiosul nostru Împărat Francisc Iosif I, care le încuviinţă, încă în anul 1849, o pensie imperială[3], din Fondul nostru cel bisericesc, spre susţinerea lor şi a copiilor preuteşti orfelini, făcură, pe cheltuiala lor, portretul Maiestăţii Sale, prea înduratul Împărat Francisc Iosif I, în mărime de viaţă, menindu-l să rămână, pentru totdeauna, în reşedinţa Episcopiei bucovinene. Acest portret, aşadar, se dezveli în ziua prea înaltului nume al Maiestăţii Sale, în fiinţa (prezenţa – n. n.) tuturor branşelor (breslelor – n. n.) şi autorităţilor Capitalei, în fiinţa unui numeros cler de ţară, a mai multor boieri, târgoveţi şi a tuturor văduvelor preotese, ţinând, la această ocazie, însuşi Prea Sfinţia Sa Domnul nostru Episcop Eugen Hacman un cuvânt foarte cordial şi pătrunzător, iar clericii căpătând un imn ocazional, în limba română, compus de prea demnul nostru patriot şi spiritual al Seminarului Teoctist Blajevici. Abia pe la 2 ore după-amiază, se sfârşi frumoasa şi cu cea mai mare solemnitate petrecută această prăznuire, care nu numai în inimile celor ce au fost acolo, de faţă, ci şi într-ale tuturor bucovinenilor va rămâne într-o eternă memorie (Gazeta Transilvaniei, nr. 80, 6 octombrie 1854, p. 321).

*

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

*

Noutate importantă se scrie, din Viena, ziarul „N. Z.”, cu data 28 octombrie 1854. Aceea e cum că, la propunerea domnului general de artilerie baron de Hess, s-a hotărât, într-un sfat de război, ţinut la Curtea Împărătească: 1). Ca trupele din Principate şi din Bucovina să se înmulţească destul de bine; 2). Ca Gura Humorului (în Bucovina, lângă Suceava) să se întărească; 3). Să se mai ridice, pe picior de război, 100.000 de recruţi (Gazeta Transilvaniei, nr. 86, 27 octombrie 1854, p. 343).

*


[1] De origine transilvăneană, din familia și acum bine știută Bândea, din ținutul Albei Iulii – nota Gazetei Transilvaniei.

[2] Așa să fie! Măcar de v-ați pocăi și, reîntorcându-vă la altarul hărăzit de la străbuni, să începeți a sacrifica și lor penați și să nu vă vârâți cu buciumele cele mai groase pe la altarul celor pelegrini!

[3] Văduvele după preoții învățați și educați după sistema nouă căpătară câte 120 florini (prețul pentru 40 oi – n. n.), iar cele rămase de preoții de sistema veche (cu școlile numai normale și 3 ani clericali), câte 80 florini, copiii, încă fără deosebire, câte 30 florini pe an – nota Gazetei Transilvaniei.


1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevii

1855 noiembrie 9 GAZETA TRANSILVANIEI

*

Corespondenţă de lângă apa Sucevii, 22 octombrie 1855. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă.

*

Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor. Şoarecii ni se înmulţiră ca mai nici odinioară, aceştia ne mistuie de-a gata produsele adunate la economie, fără a ne mai cere bună învoire ori a ne da vreo socoteală.

*

Pe la noi, se sună în vorbe ceva şi despre luarea Nicolaevului, poate fi şi aceasta chiar, deşi era a se apăra de chiar Imperatorul Alexandru (dar nu e).

*

Despre rezistenţa ce o fac inamicii progresului, ai civilizaţiunii şi culturii în contra şi asupra aprobării şi întăririi profesorilor dintre mireni la acum realizatul gimnaziu din târgul Neamţului sper că vei primi, cât mai timpuriu, înştiinţare mai clară şi mai detaliată. Aceia, adică, vor ca profesorii acelui gimnaziu să fie aleşi numai dintre teologii patriei, nu şi dintre mireni, fără a mai considera Dumnealor, de o parte, aceea că scopul creşterii şi cultivării în acest gimnaziu nu este numai de a produce şi a renaşte preoţi şi călugări, căci pentru atari persoane s-au înfiinţat şi se înfiinţează, în lăuntrul sfintei mănăstiri, seminar, ci scopul este patriotic comun, şi de alta aceea că, de-ar fi Dumnealor bine împintenaţi, nici că ar putea a produce, pe băncile consiliului şcolar, teologi moldoveni capabili şi calificaţi, care să fie demni de a susţine cenzura ori examenul acelui consiliu, spre a putea corespunde scopului cuprins în programa acelui gimnaziu.

*

Noi credem că rezistenţa aceasta nu e manifestată atât în contra profesorilor mireni, cât chiar asupra Eminenţei Sale stareţului Dionisie şi în contra frumoaselor sale tendinţe şi dorinţe patriotice. Eminenţa Sa e tare determinat ca să se facă ceea ce cere de la dânsul patria, sfânta mănăstire şi, prin consecinţa spiritului veacului, sau, de nu poate, să-şi ceară demisia. Deie Dumnezeu ca şi aici să triumfe dreptatea, întocmai ca la Crimeea şi în Orient, fie şi cu amuţirea inamicilor culturii şi ai civilizaţiunii patriotice / J. M. (Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349).


Emanoil Bucuţa: La huţuli, între Suceava şi Ceremuş

Seletin - foro: Krepler

Seletin – foro: Krepler

*

Una din vechile mele dorinţe se îndeplineşte astăzi. E o dimineaţă de iulie, în Seletin, şi mă pregătesc să pătrund în Ţara Huţulilor. Încă dinaintea războiului, când mă bătea gândul să urc, dinspre Câmpulungul românesc, spre Şipotele Sucevei, eram pe aceleaşi drumuri. Pornisem, de ieri, de la Falcău, cu marile lui fierăstraie. De aici şi de la Brodina vecină, oamenii aceştia ai muntelui, de limbă ruteană şi de obârşie tainică, încep să fie întâlniţi. De la Seletin, am intrat în apele lor şi, de-acum, până la înaltele hotare ale Poloniei, ei sunt singurii locuitori. Limba românească e aproape nefolositoare. Evreii înşişi, de faţă pretutindeni, nu ştiu decât idiş, germana şi ruteana. Am însă tovarăşi buni şi mă încred în norocul drumeţului.

*

Plecăm cu o trăsură, care abia trece podul destul de şubred de peste Suceava, şi se opreşte. Caii trebuie potcoviţi. Ai fiorul unei expediţii cu greutăţi şi primejdii. E vorba, deocamdată, de întâii şapte, opt kilometri, cu urcuş mai mult lin, care să ne ducă peste cumpăna apelor, din valea Sucevei, în valea Putilei, şi de la Seletin, la Plosca. Vizitiul îşi are însă socotelile lui. Pe capră, avea un oaspe tăcut. Peste geamantanul puternic stă un mănunchi de beţe de deosebite grosimi şi de lungime asemenea. La o privire mai de aproape, se văd a fi bucăţi de coadă de undiţă. Merge la pescuit păstrăvi. Şade încovoiat, în nişte haine pestriţe, şi se uită pe sub pălărie. Trăsura hurducă uşor. Făgaşele sunt uscate şi tari.

*

Eu în­treb ceva despre locuri, la care vecinul meu nu se pricepe să răspundă şi, deodată, celălalt vorbeşte el, fără să se întoarcă, într-o româneasca desăvârşită. Şi, de atunci, nu s-a mai oprit. Întâmplarea îl pusese acolo, ca să ne călăuzească nu numai peste şosele şi prin sate, ci şi prin sufletele oamenilor. Era un doctor în filosofie din Sârghieni, care se întorcea acasă. Fusese ales cel mai vrednic, dar fără să ştim nici unul, de portar al ţării şi minunilor huţule.

*

Biserica din Plosca - foto Krepler

Biserica din Plosca – foto Krepler

*

De departe, de la câţiva kilometri, încep să se vadă cele trei turle ale bisericii din Plosca. Peste câteva zile, aveam să le privesc la fel, de cealaltă parte, mici ca trei crini din altă lume, coborând călare de pe Maximeţ, pe drumul de creste de la graniţa poloneză. Care şi telegi, încărcate greu, ne vin în cale şi se duc. Suntem în ţara celor mai buni lemnari, oameni de pădure şi de înălţimi, fraţi cu cei din Maramureş şi din Pocuţia, până la Goralii de la celălalt capăt al Carpaţilor slavi, la Zakopane. Tăietori de păduri, fierăstrari, cărăuşi, plutaşi, toată lumea trăieşte, pe aici, numai din lemn. Trăiesc şi cârciumile, care sunt înfipte bine, la toate răscrucile; am văzut una, unde, ascultând fără să par, am descoperit că se ţine în ele o listă mai sigură de suprafaţa parchetelor în exploatare şi de metrii cubi lăsaţi pe apă sau plecaţi cu trenul, decât în registrele fiscului sau ale asociaţiei patronale pentru asigurarea de accidente a muncitorilor.

*

Cârciumarul se pune la îndemâna agenţilor acestor servicii, ca să facă o discretă treabă de delaţiune, în schimbul unei despăgubiri corespunzătoare. Trăiesc şi drumurile şi mor din acelaşi negoţ. Şoseaua e bătută şi măcinată necon­tenit. Exploatarea e undeva, în munte, iar fierăstraiele, tocmai la Seletin. În zilele împărăţiei, valea ar fi fost ca în palmă. De drag te duceai pe jos, din valea Sucevei, în valea Putilei, fără teamă de ploaie şi de noroi. Acum să te fereşti de vreme vrăjmaşă, că, dacă eşti cu vreun vehicul, nu mai ieşi, iar dacă umbli apostoleşte, îţi rogi moartea.

*

Ascultam şi mă uitam neîncrezător la norii de deasupra. Bura, numai câteodată, ca şi cum vântul ar fi adus din altă parte umezeala. Nici nu visam ce-avea să însemne întoarcerea. Şi am mai auzit multe alte şi amestecate lucruri, de la doctorul în filosofie de la Sârghieni. Pământul cel cu sălaşe risipite, rupt de şuvoaie şi, la o parte, de picioarele oamenilor, se lumina de o lumină dinăuntru. Organizarea din Bucovina de miazănoapte lipseşte aici, deşi oarecare expediţii de încercare se fac. Cărturarii sunt puţini pentru că şcoala, de obicei, pe munteni nu-i ispiteşte, şi-apoi, în această lume străină, mai e dată şi în limba Statului. Din părţile Putilei a ieşit, de altminteri, unul din cei mai mari poeţi huţuli ai întregii rutenimi, ori pe unde trăieşte risipită.

*

Ţara Huţulilor - harta austriacă

Ţara Huţulilor – harta austriacă

*

Ceea ce s-a scris despre înrâurirea română asupra huţulilor n-ar fi întemeiat. Mai curând contrariul s-ar putea rezema pe dovezi de crezare. Populaţia cea dintâi, pe văile şi câmpiile dimprejur, de care vorbeşte Herodot şi vorbeşte Strabo, sciţiilor şi triburile călătoare, nu erau decât slavi, românii ar fi mult mai de pe urmă. Ce pot să însemne cu­vinte huţule ca vatră, brânză şi chiar chieptar? Împrumuturi de la români? Pentru atâtea rădăcina se păstrează neguroasă şi nimeni nu poate jura că ele nu vin dintr-o co­moară foarte de demult, bun al adevăratei populaţii autoh­tone…

*

Vorbeşte, domnule doctor! Ţine-te în pas cu argumen­tele mele şi gâtuie-le cu degete zgârcite naţionaliste! Ştiu, acum, şi după ştiri am venit. În cadrul de brazi şi de pâraie nebune de-acasă, de la ele, chiar ce-mi era cunoscut capătă un nou înţeles. Vorbeşte mai departe, domnule doctor!

*

Peisaj huţul - foto Krepler

Peisaj huţul – foto Krepler

Coborâm pe Putila. Râul e mic, repede şi foarte limpede. Uneori, fie că-şi scobeşte în trepte prăpăstioase albia, fie că şoseaua nu-l urmează, valea se face, alături, atât de adâncă, încât dă ameţeli. Podurile au fost rupte de năvala primăverii, iar drumul mâncat până în stânca. Trebuie să trecem de-a dreptul prin apă şi să apucăm pieptiş pe pârtii ale întâmplării. Din dreapta şi din stânga vin vâlcele. Pla­iurile sunt curate. Numai câte un pâlc întunecat s-a mai păstrat pe-o şea. Toporul şi fierăstrăul au trecut golind. Casele sunt înăuntru, în mijlocul moşiei închise în gardul pieziş huţul, ca să nu-l sufle vânturile, odată, întreg şi să-l răstoarne. Ceva din ţara şi obiceiurile moţilor te întâm­pină şi aici, dar parcă singurătatea e şi mai mare, pe când natura mai blândă. Piatra e rară. Înălţimile abia se avântă până la 1.400 de metri. Şoseaua noastră, din marginea Putilei, e la 900.

*

De opt ani, doctorul n-a mai deschis nici o carte de specialitatea lui, care m-aş prinde că e istoria. N-a mai deschis de inimă rea, ceea ce înseamnă că era mai puţin om de ştiinţă şi mai mult altceva, lucru pe care va ajunge să ni-l spună ca o ameninţare, tot în felul lui, obosit şi zâmbitor. Po­vesteşte de profesorii universitari ai fostului regim, mari savanţi şi gata să rămână, dar siliţi să plece. Lui însuşi ca­riera universitară i-a fost închisă.

*

– Aici era un stăvilar. S-a dărâmat şi nu l-a mai dres nimeni. Am luat beţele astea, numai că peştele s-a prăpădit. ÎI omoară cu cartuşe oameni în uniformă, la care nu te-ai aş­tepta. Pe locurile pe care le vedeţi am crescut. Uite, colo, în munte, pădurea mea. Ne apropiem. Casa părintească e într-un orăşel bucovinean din marginea ţării, dar n-am dreptul să profesez în el. Sunt minoritar şi trebuie să trec dincolo, în Moldova. De acolo vin.

*

Cuvântul fusese rostit. Călătorisem, cu toate hotărârile mele, altele de la pornire, sub această zodie politică. Aş fi fost nedrept să-i cer călătorului ceva din înduioşarea mea, înaintea ţării, care se arăta nouă după colţuri, se ascuţea într-un ţugui şi se întindea leneşă într-o poiană, se scălda glumeaţă într-o revărsare de soare şi se încrunta cu tunete, pe sub codru. El îşi avea gândurile lui. Ţinea scaun de ju­decată fără milă. Căuta la toate, aproape bolnav, numai strâmbătatea. Vrea să fie şi să rămână minoritar. Nimic n-ar fi fost în stare să-l îmbuneze, necum să-l întoarcă. Ier­tarea şi îngăduinţa trebuie că le avea şi el, dar le îndrepta către alte slăbiciuni, sau către slăbiciunile altora. Fiecare ne împlineam propria lege. Pe când eu însă îl înţelegeam, el nici atât, şi mai ales atât nu-şi îngăduia. Poate că, privindu-se ca în stare de apărare, i-ar fi fost şi mai greu. Ajunsesem Ia Putila.

*

Lăsăm trăsura. Până la Ceremuş, tot să mai fie vreo douăzeci de kilometri. Ziua e frumoasă şi, decât să spar­gem mereu apa cu roţile şi s-o clăbucim cu copitele cailor, mai bine s-o trecem pe punţi legănate, dintr-un singur buştean sau s-o sărim din piatră în piatră. Drumeţului îi şade bine cu drumul. Dealurile se rotunjesc de o parte şi de alta. Locul se lărgeşte uneori, ca să se strângă aproape în chei, mai încolo. Şoseaua sau poteca se zăpăceşte şi trece, de două, trei ori, gârla, aproape în acelaşi loc şi parcă fără rost. Apoi toate se aştern depărtărilor liniştite. Având în faţă munţii, eşti pornit să crezi că urci şi cobori. Mergi, cu apa, spre Gura Putilei, care înseamnă vărsare, mergi la vale.

*

Biserica din Toraceni - foto Krepler

Biserica din Toraceni – foto Krepler

*

Întâiul sat întâlnit e Toracenii. Ne iese înainte, la răspântie, biserica lui, cu aceleaşi trei turle cunoscute, groase, jos, ca o amintire de baroc, iar deasupra, cu un al doilea turn, înălţat încă şi mai mult de o cruce cu vergeaua foarte lungă. Toată greutatea, la care liniile în sine ar îndreptăţi să te aştepţi, e luată şi clădirea, în întregime, are nu numai ceva sărbătoresc, ci avântat şi senin. De jur-împrejur, la gard, e o singură laviţă, dintr-o blană puternică, apărată de o streaşină destul de ieşită. Trebuie să fie frumos, când, de ploaie sau cu alt rost, de praznic, zeci şi zeci de oameni, în straie colorate, tabără şi se aşează, ca un zid viu, rotund, pe dinafara bisericii. Chiar de aici, malul cade drept. Suntem pe pintenul înalt al unui cot de râu foarte larg. Pietrele, în soare, spălate mereu, par nuferi sau alte flori acvatice albe. Înşeală.

*

Şoseaua a fost, din nou, batjocorită şi spartă şi, după ce înaintăm pe ea până deasupra surpăturii, ne întoarcem la o podişcă şi ne strecurăm, sărind pârleazuri, pe o potecă, prin curtea ierboasă a bisericii. De departe, o crezi o zidire trainică de cărămidă sau chiar de piatră şi abia acolo bagi de seamă că toată e încheiata din scânduri spoite cu alb. Numai clopotniţa, aşezată afară, cu trei sau patru rânduri de clopote, e de zid. Podoaba, de aceea, rămâne săracă. Lipseşte însăşi putinţa picturii în ulei sau a cioplirii. Mo­numentul are, însă, o siluetă sigură şi e curat arhitectonic. El izbeşte şi opreşte ochiul mult mai tare decât bisericile noastre de sat, cu o singură turlă, gheboşită de cupola ei scurtă.

*

Casele s-au îngrămădit pe malul drept al râului, în umbra altarului. Mai încolo, ele se răresc, din nou. Iată, însă, Chisăliţenii, pe sub copaci, în alt cot. El s-a adunat în jurul unui Chisăliţă şi seamănă, azi, cu un pâlc de păsări albe, poposite, o clipă, într-un zbor spre miazăzi. Sclipesc într-o ascunzătoare de frunze şi de unde cântăreţe. Trebuie să te abaţi, ca să ajungi la ele, şi nu te înduri. Ţi-e teamă să nu se ridice şi să piară pe vale, în sus.

*

Huţuli pe Valea Putilei - foto Krepler

Huţuli pe Valea Putilei – foto Krepler

*

Acum şoseaua se statorniceşte, până sub Dihteniţ, pe malul stâng. Se fac tot mai deşi călăreţii pe caii lor huţuli. Bărbatul e înainte, cu portul mai mult pestriţ. Cojocul de vară, cu chenar de blană neagră flocoasă, de jur-împrejur şi pe după deschizătura mânecilor, pe la subţiori şi umeri, s-a păstrat neschimbat şi e acelaşi şi la huţula care vine pe urmă, în trap, încălecată bărbăteşte, între sacii de fân. Hainele s-au amestecat. Bărbatul se propteşte bine, în scări de fier, cu bocancii de oraş. Femeia nu are scări şi bate deşertul calului cu opinci, mici şi încreţite ca o jucărie. Unul se uită de sub pălăria cu marginea lăsată haiduceşte, iar însoţitoarea lui, cu ochii făcuţi mici, de sub cârpa împletită. Ţin hăţurile strâns, cu biciul sau beţigaşul cu cârjă, în aceeaşi mână, parcă bidiviii ar sta s-o rupă la fugă, iar stăpânii să se apere Ia vederea străinilor. Trecătorii, pe-aici, alţii decât ai locului, sunt foarte rari. Ce-am auzit în Va­lea Ceremuşului e şi mai rău. În zece ani, se poate ţine con­dică pe o singură foaie, chiar de bucovinenii cărturari, nu mai vorbesc de românii-mari, care s-au rătăcit prin aceste fermecate singurătăţi. Ţara Huţulilor e ca o cetate cu por­ţile de perete, care e peretele cerului, şi cu zăvoarele căzute, care sunt zăvoarele râurilor şi pârâurilor, dar nimeni n-o calcă. Trăieşte şi mai departe ea cu ea.

*

În Dihteniţ, stăm în cumpănă. Să ţinem Putila, până Ia gură, sau să intrăm în munte, la stânga, pe lângă vâlceaua de lângă moară sau piuă, şi să coborâm în Câmpulungul pe Ceremuş sau Dolhopol al hărţilor austriece („dolh”, în româna veche, înseamnă „lung”, deci pe hărţile sustriece se afla un vechi nume românesc – n. n.), de-a dreptul, de pe culmi ? Vrem să înnoptăm, însă, în Iabloniţa, cel din urmă sat din marginile Ceremişului de sus, şi ne temem de întârzieri. De la Gura Putilei, poate mai e o bucată de drum, în bună stare, spre Câmpulung, dar curând se opreşte şi el. Despre potecă nu sunt ştiri şi te miri cum s-au jucat cu ea revărsările. Şoseaua a găsit aşezare mai potrivită, pe malul stâng, şi a rămas Poloniei. Vai de bieţii candidaţi de alegeri, săracii, care trebuie să vină, o dată la patru ani, de la Vijniţa, când cu o trăsură zguduită şi când să schimbe trăsura cu calul, dacă nu-i sperie şeaua de lemn huţulă!

*

Garduri huţule, la 1300 m - foto Krepler

Garduri huţule, la 1300 m – foto Krepler

*

Cârmim pe vâlcea şi începem urcuşul aproape drept, pe o potecă învârtită scurt, ca în jurul unui fus de rampă ne văzută. De la 500 de metri, ne ridicăm, într-o jumătate de ceas, la 900. Ce zare negândită se deschide, după ce scăpăm de pâlcurile răzleţe de copaci şi de gardul nelipsit, încreţit ca o armonică cu burduf a crivăţului, de la sălaşele şi poienele huţule! Urcăm mereu.

*

La miazănoapte, măguri după măguri se înfundă spre îmbucătura Putilei. Ulucul văii se încovoaie pe sub ele nesimţit, ca şi cum nu le-ar roade, de atâtea mii şi mii de ani, temelia. Care din vârfuri va fi Hânsarii (în româna veche, „hânsar” înseamnă „călăreţ” – n. n.) şi în ce legătură va fi stând cu ostaşii vijelioşi ai cronicilor? Harta spune, dar înălţimile ne privesc mute, cu un smoc de coif al luminii pe creştet. Casele vin după noi. Fereala lor de oameni e aşa de mare încât cărarea haihuie a muntelui nu e trasă prin apropiere. Parcă s-ar scula cineva, de-acolo, noaptea şi ar muta-o cât mai în pustiu. Huţulului îi place locul deschis şi cerul lângă el. Îngrămădirile de gospodării, în sate şi cătune, par nefireşti şi prin ordin administrativ.

*

Pe muntele Berdo - foto Krepler

Pe muntele Berdo – foto Krepler

*

N-am văzut pilde mai caracteristice, mai îndrăzneţe şi mai vesele ale aşezării împrăştiate, decât aici. Până la 1.000 şi 1.200 de metri, se întind casele de lemn, cu acoperiş ascuţit şi cu acelaşi gard cotit, ţinut la fiecare încheietură de prăjini înalte, două câte două, pe care te-ai aştepta ca, la marginea unei mândre şi închise în sine domnii ţărăneşti, să se ridice steaguri. Trecem printre ele: câine nu ne latră, oaia nu ne behăie. Din iarba mare, se desface, uneori, numai de la şolduri şi ne priveşte nemişcată o femeie. Soarele e prea tare, ca să deosebim dacă e vreo fetişcană crudă, învârtind, fără treabă, două fire de pai între degete, sau vreo nevastă, care face acolo, la o înălţime unde aiurea nu trăiesc decât stânele, cine ştie ce treabă a câmpului. Uneori, când nu e prea răzleaţă, tovarăşul meu îi strigă, în ruteană, nişte bineţe de drum oarecare. Ea rămâne în acelaşi loc, parca fără trup, de la şolduri, în jos, şi ca o zeitate păgână plutitoare peste ierburi, îmbrăcată în cămaşa cu râuri şi în zavelca portocalie a muritoarelor huţule.

*

Valea Ceremuşului - foto Krepler

Valea Ceremuşului – foto Krepler

*

Mă întorc, să mă uit de foarte departe şi o văd tot acolo, tre­murătoare în dogoarea aerului. Pe o coastă, se deosebeşte acum bine gospodăria, la fel de tainică, umbrită sub stre­şini şi cu uşa totdeauna de partea cealaltă, a cerului. Pe aici, trebuie să mai trăiască zeii vechi de lemn şi de foc şi să se plimbe, fără să ajungă pământul cu tălpile, de la un fum la altul, când se aprind stelele. Numai pe hărţile parohiilor ne mişcăm pe plaiuri creştine şi ortodoxe. Umblând aşa, până la amiază, prin mirosul livezilor, iată-ne, ca pe o prispă înaltă, deasupra Ceremuşului! Râul abia se vede argintind, în jos la o cotitură, cu casele unui sat necunoscut pe margine. Poate că e Stebne, cum îmi spune harta mea austriacă, plină de numiri slave. Câmpulungul trebuie să fie cuibărit mai la stânga, nevăzut, sub mal. Za­rea e forfecată, burduşită şi învălurată de mulţimea creste­lor şi a văilor, pierdute în pulberea vânătă a depărtărilor. Ele nu mai sunt la noi, ci dincolo, în Polonia. Cât bate ochiul, numai această singurătate de piatră şi de pădure. Pieptul răsuflă larg. Viaţa nu se mai vede şi nu mai pare trebuincioasă. Simţi nevoia să alergi, pe potecile împletite şi mâncate de scurgerea repede a ploilor, ca s-o întâlneşti, iar, dedesubt, păcătoasă între colibe sărace, şi să te în­credinţezi că n-a fost retrasă de pe pământ, în răstimp, cât tu te găseai mai aproape de cer decât de el.

*

Întâia clădire pe care o zărim, în coborâşul mai tot atât de râpos ca şi urcuşul, e biserica. Apoi încep să se aleagă, în preajmă, casele cenuşii sub şindrila vremuită. Ţin cursul râului şi al unei vâlcele scurte, pe care venim noi. Locul numai larg nu e: un adăpost, într-o subţioară a ţărmului. De unde „câmpul lung”? Socotind râul ca o punte curgătoare la mijloc şi adăugind şi cureaua de poiană netedă, de cealaltă parte, pe care polonezii au o şcoală primară, nenoro­cită la vedere, în vacanţa cu uşi şi ferestre înfundate, tot nu iese ceva potrivit cu numele geografic. E vădit că altceva vrea să zică: o noţiune de drept vechi, acest câmp lung, întâlnit în toate părţile şi în toate limbile pământului românesc.

*

Casa huţulă în Câmpulung pe Ceremuş - foto Krepler

Casa huţulă în Câmpulung pe Ceremuş – foto Krepler

*

Ne oprim la întâia casă. Pe prispă şi în curte, stau de vorbă şi de lucru patru, cinci femei. Te crezi între românce din ţinutul celuilalt Câmpulung, de sub Rarău. Numai când deschizi gura, vezi că te-ai înşelat. Lumea nu ştie o boabă româneşte. Ba face şi o faţă care arată că sunt întâiul român intrat pe poartă, de când s-a făcut România şi mai dinainte. Acul uită să mai găsească pânza şi fusul nu mai sfârâie. Gazda umple toată uşa joasă a tindei, ca în apărare. Pe urmă, fireşte, aflu prin tălmaci de toată sărăcia şi izo­larea locurilor, de munca multă, când e şi acel prilej de muncă şi de răsplată puţină. Intru, aplecându-mă, prin întâia încăpere afumată, făcută din butucii netencuiţi, cu mici merinde, şi în a doua, cu laviţa acoperită cu o velinţă colorată, care mă tem că e şi saltea, şi aşternut, cu icoane multe, cu legături de flori uscate la grindă, cu ştergare cusute. Soba e mare, cu prichici şi cuptor. Vatră sau mai curând „uatră”, cum zic oamenii locului, e însuşi focul, nu chiar bătătura în care ard lemnele şi spânzură de lanţ ceaunul.

*

Străbatem satul cu aşezări mai mult rare, ne lăsăm în Ceremuş, printre plute priponite în unda repede, descope­rim, într-un om care citeşte trântit jos, pe cântăreţul bisericii, vorbitor bun, în sfârşit!, de româneşte, facem cunoş­tinţa unui flăcău cu şcoală secundară din Vijniţa şi mare dregător la primărie, descosându-ne zâmbitor, bălai şi albastru, în aceeaşi limbă, mergem în susul apei. Ţăranii, la fel întru totul celor de dincolo, coboară la râu, pe malul polonez şi agrăiesc pe câte un cunoscut de la noi. Toate sunt aşa de aproape! Într-o colibă, numai cu trei pereţi, se vede focul, se vede şi se aude în altă ţară, cum împleteşte, trosnind, vreascurile. În Iabloniţa, însă, n-am mai ajuns.

*

Am nimerit, în schimb, în casa unui preot şi am uitat să mai plecăm. Cât am rămas sub acoperişul lui primitor, o noapte sau o săptămână? Vremea nu e umplută numai de bătăile egale, în jurul cadranului, ale limbilor speriate ca nişte degete care o drămuiesc, ci de toată viaţa turnată în ea. Şi mult am trăit lângă acea gazdă negândită! Închipuiţi-vă, întâi, într-un sat cu totul şi cu totul de lemn, o casă albă de zid, cu stâlpi şi fronton la fel, de templu grecesc. Florile se răsfaţă pretutindeni şi, în ele, cetăţuile bâzâitoare ale stupilor. Pe la ferestrele deschise la drum, sună tropotul rar, de pas lung, dus de căpăstru, al cailor huţuli. Cai şi oameni nu se văd. Trec pe dincolo de raza luminii, care năvăleşte în noapte. E ca o oaste tainică, venită din munte, şi care închide trecătorile.

*

Maica Domnului huţulă - foto Krepler

Maica Domnului huţulă – foto Krepler

*

Pe pereţi şi prin colţuri, stau agăţate sau trântite, pânze, zugrăvite, duse la capăt sau lăsate la mijloc. Preotul e pictor, fără şcoală, dar cu tot focul şi silinţa care o pot înlocui. Sunt compoziţii mari şi bucăţi mici, peisagii sau figuri, o casă cu ţigle roşii, lângă o apă de un albastru clăbucit ca o văpaie de lună şi pe care o recunoaştem numaidecât, oricât de nou poposiţi ne găsim. Din toate, însă, una aproape mă îngenunche în faţa ei. Mi-aduc aminte, fără urmă de literatură, de chiliile de mănăstire florentină ale lui Fra Angelico. E ceva cu totul asemenea, deşi mai tăios şi mai tare. O Maica Domnului umple un întreg perete. Model a fost o fată din sat. Faţa e rotundă, cu ochii ascuţiţi de lu­are aminte dureroasă, care trebuie să asculte dinăuntru groaznica poruncă dumnezeiască a răstignirii viitoare, nasul cărnos şi scurt, bărbia ascuţită şi copilăroasă. Pe mâna dreaptă, duce pruncul. De la ea, până la el, vălul verde care-i acoperă creştetul şi gâtul, precum şi orbitoarele discuri ale cearcănelor suferinţei, face legături de borangic şi de lumină. De pe umeri, cade greu haina monahală, plină însă toată de nu ştiu ce scânteie, care-i ia din asprime, de purpura căptuşelii mânecilor răsfrânte şi de albul unui şal aidoma unui orar. De unde a găsit preotul măreţia şi ome­nia nemeşteşugită a acestei arătări? Dacă ar avea arcul verzui al lunii noi la picioare, ar aduce aminte de Murillo. Dar nu e nici Spanie, nici Italie şi nici Flandră, în îndrăzneaţa încercare. E o Maică a Domnului huţulă.

*

Într-un dulap şi pe după el, sunt toporaşe şi cârje, cu îmbrăcăminte de alamă, bătută şi punctată, ploşti, blide, ţesături. Preotul e un etnograf. EI strânge lucrurile mai deosebite, de artă şi viaţă populară pentru muzeul etnografic rutean din Cernăuţi. Colecţia de ouă, lucrată în puncte şi linii sau în motive de flori, se deosebeşte de ale noastre prin culorile mai tari şi mai fierte, roşu stacojiu sau verde de muşchi sau galben de nucă. Velinţele sunt sau cu dungi, care iau ochii prin punere alături de nuanţe foarte deosebite, sau cu mari compoziţii florale întunecate de prea mult negru. Patul, mesele, dulapurile, scaunele sunt crestate şi arse cu figuri huţule, într-un stil al locului, de gazda însăşi.

*

La ospeţele noastre, nu se pune, pe masa încărcată de toate bunătăţile, decât apă. Preotul e un sociolog practic. El luptă pentru îndreptarea năravurilor şi creşterea bunei stări între nişte oameni deprinşi, de secole, să se ruineze eroic. În Kaindl şi în alţi cercetători, care au scris despre huţuli, numărul celor bucovineni nu trece peste 40.000. Nu ştiu pe ce se bizuieşte omul nostru să-i scoată 70.000. Adună Ia ei sate din câmp, în care s-au lăsat şi munteni, dar numai cu prea mare bunăvoinţă ar putea fi socotite? Pentru că, îndeobşte, huţulii scad. Rămân pe păşunile lor înalte ca o populaţie asediată de împrejurări economice noi, pe care nu le mai înţeleg, şi de boli şi excese. În fiecare an, îi găseşti mai puţini. Preotul s-a hotărât să-şi scape credincioşii, în întâiul rând, de cârciumă şi a început, ca să dea bună pildă, prin a nu mai bea el. E un om voinic, bine trăit, fără nimic schimnic în el. În puterea lui e însă ceva omenos şi vesel, departe de îndârjirea programatică germanică a Iui Popa Tandă. Oamenii s-au mirat, dar la urmă l-au înţeles şi l-au urmat. Străinii, care făceau negoţul spirtului, au închis dughenele şi au plecat, fără ceartă, deşi nu s-ar putea zice că de bunăvoie. Încă o dată, omul a sfinţit locul.

*

– Aveam, odată, la rugăciune sub epitrahil, pe cel mai rău din toţi. Îi citeam, şi atunci mi-a venit un gând, pe care tot Dumnezeu trebuie să mi-l fi dat. Am strigat la oameni, să alerge să-mi ţie cartea, care se îngreunase, parcă ar fi avut foile de plumb. Mă aplecam cu ea şi o apăsam în ca­pul îngenunchiatului. Cerul îl găsea prea păcătos. De atunci, însă, s-a lăsat de patimă. Şi, pe unul cu binele, pe altul cu răul, ruşinând aici şi lăudând dincolo, din uşa altarului sau de la mine, de pe prispă, dintre coloanele capiştii acesteia păgâne, cum vă place să glumiţi că mi-e casa, şi poate cu dreptate, căci haina mea de om al Domnului nu mă apără totdeauna de păcat, i-am întors. Dar să-i întorci pe huţuli nu e aşa de greu, cât e de greu să-i ţii! Mă dor spetele ca pe vizitiii cailor nărăvaşi. Ţin, însă, bine !

*

Uitaţi, am cărţi marxiste şi antimarxiste. Tocmai citesc „Materialismul istoric” al lui Kautsky. Pe la noi bat vânturi care ar putea întoarce capetele oamenilor. Rusia e mai aproape decât credeţi. Cu învăţătura ei diavolească e chiar în mijlocul nostru. O întâlnesc pe drumuri şi o simt, uneori, cum mă priveşte cu ochi aprinşi din biserică. Vreau să văd ce învaţă ea, ca să pot să lupt. Omul care poartă haina Domnului e dator s-o facă. Nu e astăzi primejdie mai mare, ridicată în calea lui, decât primejdia Rusiei Noi. Te rog să-mi mai spui, pe urmă, ce-aş mai putea să citesc. Să fie numai în limba germană, deprinsă de la teologia din Cernăuţi, sau în cea rusească. Celelalte îmi rămân închise. Cred că în cartea lui Barbusse, despre Rusia, pe care mi-o arăţi, sunt lucruri vrednice de ştiut, dar la ce-mi folosesc, dacă nu le înţeleg?

*

Sunt român, dintr-un sat de lângă Cernăuţi. Tata avea tot numele meu, isprăvit în „vici”. Nepoţii, uite-i pe dumnealui şi pe dumnealui, „aşa-ciuc” şi „altfel-ciuc”, aduc mai a ru­teni. Sunt la teologie sau la litere şi se au bine cu românii. Toţi suntem creştini şi judecaţi numai după faptele noastre, nu după limba în care-i cerem  milă, înaintea scaunului Celui prea Înalt. Putem fi ruteni şi buni români, după cum a vrut Dumnezeu sa ne aşeze aici sau dincolo. Începutul l-a făcut bietul tata. N-a fost el singurul. Atâţia din rutenii Bucovinei sunt ruteni ca mine şi ca dumneata. Preotul e însă gura ascultată, prin care vorbesc enoriaşii lui. Eu sunt huţul, azi, şi în numele lor ies, în fiecare zi, la altar. Priveşte-i pe oamenii aceştia, bărbaţii cu mustăţile galbene şi cu cojocul cu floare de crin roşie în spate, de care te-ai mirat atât, şi pe femei, mai îndărăt, ascunse călugăreşte în cârpe şi marame. La uşă, în grindă, stau înfipte afară toporaşele. N-au voie să vină cu găteală de oţel între icoane şi candele. Tac şi se uită la mine. Sunt mijlocitorul. Mă ascultă Cineva. Limba lor trebuie să fie limba mea. Suntem închişi în această vale ca într-o teacă, în care Dumnezeu a băgat sabie, de când se pomeneşte Ceremuşul. Nimeni nu vine să ne caute. Ce să umble românii, din oraşele lor fru­moase bucovinene şi mai ales cei din ţara măreaţă, pe la nişte slabi, săraci şi aşezaţi la marginea pământului ca noi? Dumneata văd ai venit. Ai venit târziu, dar, dacă aş adu­na lucruri şi pentru un muzeu etnografic românesc, te-aş opri, ca să i te trimit lui. N-ar fi multe numere la fel.

*

În felul acesta, mai glumeţ, mai adânc, aflam de traiul oamenilor şi de unele zbuciumări ale Bucovinei. După mino­ritarul de la intrare, întârziam la acest asimilat, unul dârz şi tăios, celălalt zâmbitor şi larg, cel dintâi bătându-se pe la porţi şi stingherind trecerea, cel de-al doilea cu pâinile ospeţiei pe masă şi slăbind, chiar înăuntrul cetăţii, deosebirile. Noi, în amândouă dăţile, ne uitam cum se zbate războinicul sau cum pleacă din mijlocul nostru împăciuitorul, care ne ajută alunecarea în tabăra de dincolo şi găsim că treaba are haz. Nu luăm parte, ci rămânem martori. Parcă nu ne-ar privi. Şi, peste toată această lume, strălucesc, în soare, tur­lele şi clopotniţele mănăstirilor lui Ştefan cel Mare, îne­cate încet. Zidurile au fost ridicate din altă piatră, decât cea de azi, şi mai ţin. Preotul ştie să-mi povestească de un huţul, chemat, din aceste părţi, la Putna, în margine, ca paznic de însuşi Domnul ctitor!

*

Baciul de la stâna de pe Maximeţ - foto Krepler

Baciul de la stâna de pe Maximeţ – foto Krepler

În altă zi, am ieşit călări din sat. Noi o luam spre miazăzi, pe drumul de creste, care să ne scoată Ia stâna de pe Maximeţ, iar preotul, spre Gura Putilei, Ia un mort, pentru îngropăciune. Nu putea ajunge Ia el decât călare, ca arhanghelul!

Ah, de ce nu ştiţi stâna de pe Maximeţ, în tăcerea înălţimilor, cu baciul, un băiat de optsprezece ani, care parcă aleargă după propriile opinci, ca să ne pregătească, pentru doi inşi, smântână şi caş, şi lapte clocotit cât pentru cincisprezece haiduci hămesiţi!

*

– Amu’ aduc…

– Dar de unde ştii tu româneşte?!

– Merg devale şi-am învăţat.

*

Vorbeşte într-o moldovenească proaspătă şi dulce cum e caşul lui cu smântână. Câinii albi ciobăneşti trag de lanţ, să-l rupă, dându-se la noi; norii ies de după culmi, vin, lasă puţină apă şi fug. Parcă ne caută (Bucuța, Emanoil, Pietre de vad, București, 1937, pp. 23-36; Boabe de grâu, nr. 7, august 1926, p. 12 şi urm.; Foto: rădăuţeanul Krepler).


Pagina 33 din 94« Prima...1020...3132333435...405060...Ultima »