ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 33

„Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna”

Stefan cel Mare Voronet LUCEAFARUL nr 12 13 1904 p 244

*

Abia defrişaseră austriecii tufărişul dintre ruinele vechii biserici a mănăstirii Putna, călugării folosind o bisericuţă de lemn din apropiere, ridicată de egumenul Iacob Putneanul (Putna de astăzi e o reconstituire pe temeliile vechi, datorată arhitectului austriac Karol Adolf Romstorfer), când Alexandru Hurmuzachi, explodase de entuziasm naiv şi, năpustindu-se spre telegraf, vestea gazetelor româneşti din provinciile rătăcite prin trei imperii:

*

1856 Depesa lui Alecu Hurmuzachi

*

Depeşa telegrafică de cea mai mare importanţă, primită de-a dreptul. Dată în Cernăuţi, în 2 decembrie stil nou 1856, 7 ore după-amiaza. Sosită în Braşov, în 3 decembrie stil nou, 9 ore şi 45 de minute înainte de prânz.

*

Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”.

Alessandru Hurmuzachi”.

*

(Sperăm că vom veni în stare a primi, cu altă ocaziune, şi o descriere detaliată a odoarelor acestor nepreţuite, păstrate până acum, numai în amintirea istorică a naţiunii şi în sânul pământului –Gazeta Transilvanie, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357).

*

Speranţa „Gazetei Transilvaniei” avea să rămână în deşert, deşi relatări din Bucovina continuau să sosească, dar scrise de vechiul ei colaborator, Iraclie Porumbescu (aş putea face caz de descoperirea ineditelor lui Iraclie Porumbescu, dar nu-i de mine un astfel de moft), tânărul preot bucovinean fiind, alături de Aron Pumnul şi de Dimitrie Dan, unul dintre puţinii abonaţi bucovineni la viguroasa publicaţie braşoveană. Tatăl lui Ciprian Porumbescu a şi semnat un capăt de relatare despre amărăciunea de la Putna anului 1856, probând, astfel, că el a fost autorul textelor cu ştiri din Bucovina anilor 1854-1856 („te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace” – scria în 22 iunie 1854).

*

Alecu Hurmuzachi, fiind încă foarte tânăr, pe atunci (se născuse în 16 august 1823, la Cernauca), încă nu ştia că voievozii nu se înmormântau cu coroană, sceptru, spadă şi pecete – care aparţineau Ţării şi se încredinţau urmaşului, dar nici nu-şi putea închipui că sfântul mormânt al memoriei româneşti fusese temeinic prădat – la fel şi celelalte morminte ale familiei – de către călugării Putnei. Nici un însemn domnesc, nici un inel, nici măcar sicriul nu au scăpat de lăcomia călugărilor şi nici nu e sigur că osemintele aruncate, cu ţeasta înspre grumaz, pe cele 13 sau 14 şine de fier ar aparţine lui Ştefan cel Mare. În epocă, nu s-a insistat, deşi Iraclie Porumbescu atenţionase că „relicvele lui Ştefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 şine late de fier; poate, deci, că şi sicriul, dacă a fost acela de metal preţios, l-au luat. Căci ca Ştefan, suveranul acel vestit şi glorios, să fi fost adus, de la Suceava tocmai, fără sicriu, şi acela preţios, până la Putna, cam nu e probabil; cu atâta mai puţin, cu cât mausoleul lui de marmoră şi foarte frumos lucrat, din această biserică, încă fu făcut, fiind el încă în viaţă: prin urmare, şi sicriul lui trebuie să fi fost în raport cu preţiosul mausoleu”.

*

În plus, pe bare de metal erau înmormântaţi doar călugării, iar dintre voievozi, doar cei care s-au călugărit în ultima clipă, precum Alexandru Lăpuşneanu, dar nu şi Ştefan, care nu se călugărise şi care păşea chiar şi în moarte triumfal, după cum relatau cronicarii. Oare nu cumva, după furtul sicriului, vreun stareţ oarecare a cerut să-i fie aşezate nevrednicele oseminte, pe bare de metal, în somptuoasa gropniţă de la Putna? Oare noi, cei care avem în sânge închinatul în faţa acelei marmore reci, nu o facem, de fapt, în faţa nu ştim cui, în faţa unui săvârşitor de sacrilegiu împotriva spiritualităţii româneşti? Răspunsul poate fi dat acum, când testele ADN ale rămăşiţelor presupuse ca fiind ale lui Ştefan cel Mare pot fi comparate cu ADN-ul din rămăşiţele urmaşilor săi. Dar nu se vor face niciodată astfel de teste, pentru că noi, românii, niciodată nu am avut nevoie de adevăr, ci doar de mituri. Puţin ne pasă nouă de unde or fi aruncate osemintele celui mai sacru dintre noi, câtă vreme jefuitorii lui scot sufletul din noi şi se spală cu el pe picioare, câtă vreme basmele despre cuvioşia călugărească ne ţin loc de cultură şi de identitate naţională.

*

Mă opresc aici, deocamdată, cu comentariile mele (mai am mult de navigat prin vremuri), pentru a vă încredinţa ştirile zilelor de extaz şi de agonie ale descoperirii mormântului lui Ştefan cel Mare. Nu şi al osemintelor lui (până şi protocolul încheiat atunci, pe care îl găsiţi integral în CATEGORIA din dreapta acestei pagini, numită ANTIROMÂNISMUL ORTODOX, constată prădarea tuturor mormintelor voievodale de către călugări, dar nu insistă asupra sacrilegiului, pentru că ar fi fost vătămător politic). Iată, deci, relatările lui Iraclie Porumbescu, de la cumpăna lunilor noiembrie-decembrie 1856, când iarăşi ne-am scufundat în bezna vâscoasă a şmecheriilor religioase:

*

1856 Iraclie Porumbescu in Gazeta Transilvaniei 

*

29 noiembrie nou 1856. Mă grăbesc, Domnule, să mă refer că, la noi, în Bucovina, sunt astăzi toţi ochii îndreptaţi spre mănăstirea Putna, unde e eternul repaos al pământeştilor rămăşiţe ale Eroului Moldovei şi Domnitorul ei cel mai glorios şi mai părintesc, Ştefan cel Mare. În acea mănăstire, adică, se descoperi, astăzi, mormântul acestui Domnitor, prin o comisiune politico-ecleziastică şi sanitară, cu scop ca osemintele marelui acestui bărbat să se aşeze într-o criptă aşa întocmită, ca orişicare doritor să-şi poată înfăţişa reverenţa sa moaştele acestui „luceafăr al Moldovei”, să poată face aceasta nemijlocit, ba chiar şi venerabilele lui oseminte să le vadă. Acest proiect e a prea cuviosului antiste şi arhimandrit al mănăstirii Putna, Domnul Artemon Bortnik; şi publicitatea nu poate scopului acestui proiect să nu-i aducă cele mai vii mulţumiri.

Eu vorbesc de acestea şi nu descriu, aici, ne-exprimabilele bucurii ce se manifestă numai, din auzit, de această întreprindere, care e orânduită din partea înaltului nostru guvern, pe temeiul acelei propuneri din partea numitului arhimandrit şi antiste Domnul Artemon Bortnik, dar mâine îţi voi scrie, mai pe larg, toate; căci le voi afla, cu siguranţă: pentru acum, atâta-ţi mai adaog, că, pe lângă acel entuziasm, care, cum zisei, se manifestă pe alocuri, din cauza respectivei întreprinderi, recunoştinţa către înaltul nostru guvern, care e o mulţumire atât de eclatantă şi aceea a întregului element român, prin încuviinţarea frumoasei propuneri a numitului archimandrit concesă, numai puţin este mare şi sinceră. Scriu acestea, în apropirnea Putnei, şi chiar trec pe dinaintea mea o mulţime de omeni pedeştri, călare şi cu care, precum şi mai multe trăsuri elegante, care se grăbesc, după cum mi se spune, la Putna, tot cu acel scopu, cu care eu mă grăbesc, adică pentru a vedea deshumarea rămăşiţelor marelui bărbat. Mâine, deci, mai multe (Gazeta Transilvanie, nr. 95, 3 decembrie 1856, pp. 369, 370).

*

30 noiembrie nou 1856. Astăzi, pe la 11 ore antemezinale, descoperiră, aici, mormântul Eroului Moldovei, Ştefan cel Mare, care mormânt se află în biserica mănăstirii de aici. Până astăzi, deshumară, mai întâi, pe Maria, fiica lui Ştefan cel Mare, care repauză de fată mare; după aceea, pe Maria, soţia lui Petru Rarea, al treilea pe Ştefan VII, numit „Crudul”, după aceea pe Bogdan IV, fiul lui Ştefan cel Mare şi pe fratele acestuia, Alexandru, care muri în vârstă de 14-15 ani. Aceste morminte erau toate în partea întâia a bisericii, numită pronaus; de aice, merseră în partea a doua, numită „pomenic“ sau naulă, şi acolea aflară pe ambele soţii ale lui Ştefan Marele, pe Maria adică, fiica lui Radu, Domnitorul Valahiei, a doua Doamnă a lui Ştefan, şi pe Maria, întâia Doamnă a lui Ştefan, fiica lui Simeon, imperatorul Rusiei, cu ambii ei prunci, Petru şi Bogdan, care amândoi se află într-un mormânt. Mormintele erau toate bine zidite şi boldite, şi moaştele unora zac pe pardoseala de piatră, în sicrie de lemn de frasin, dar acum până în ţărână putrezit; iar ale altora, câte pe 13 şine de fier, fără sicrie.

*

Din moaşte şi veşminte se află numai prea puţine rămăşiţe; iară Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, e încă mai întreg. În fine, se descoperi mormântul lui Ştefan, ţelul cercării şi al încordării celei mai mari. Aceasta urma sub sunarea tuturor clopotelor mănăstireşti şi la asistarea întregului sobor călugăresc din această mănăstire, cu lumini în mâini, şi a unui numeros popor.

*

Mormântul lui Ştefan e din piatră cioplită, începând la 4 picioare sub pământ, şi acoperit cu o lespede colosală de piatră, aşijderea cioplită: opt români aleşi abia o ridicară. Din pământeştile rămăşiţe ale lui Stefan cel Mare, se găsiră o mare parte din mantaua domnească şi unele oase, care toate nu zăceau în vreun sicriu, ci, aşijderea, pe 13 şine de fier, sub care era încă un spaţiu deşert ca de 2 picioare. Curiozitatea cea mai mare e, însă, că capul – osul numai – e întors dinspre corp, cu vârlul lui spre gât (grumaz), lucru care dă dovadă că mormântul acesta e căutat de mai de mult; pentru că nici coroana, nici alte însemne preţioase nu mai sunt, ba şi lespedea cea mare, cu care era acoperit mormântul, e la un cot ciuntită şi, cum ѕѳ vede, cu violenţă. Despre aceasta, însă, cum şi despre cele până acum aflate în celelalte morminte, voi scrie mai târziu, din fântână tot oficioasă / Porumbescu (Gazeta Transilvanie, nr. 96, 6 decembrie 1856, p. 373).

*

20 Noembrie vechi 1856. Întristarea şi nedumerirea, aflând relicvele lui Stefanu cel Mare fără nici o insignă de Domnitor în mormânt, ba şi capul (o parte de căpăţână) întors din poziţia lui cea firească, fură, cum am zis în ultima mea epistolă, foarte mari. Acest eveniment neaşteptat motivă comisiunea să cerceteze uricele şi cărţile toate din archiva mănăstirii, de nu cumva s-ar afla întrînsele vreo indicaţie că mormântul lui Ştefan cel Mare a fost, după moartea gloriosului acestui Domnitor, spoliat de oarecine. Şi iată că, după o amănunţită cautare, se şi găsi o epistolă a mitropolitului Moldovei Iacov, din anul 1757, şi ilustra tot arcanul! Acea epistolă e adresată, de către numitul milropolit, către egumenul de atunci al mănăstirii Putna, şi din ea se vede clar că „unu mormânt din pomelnicul besericii“ mănăstirii Putna a fost, cum seamănă, din porunca acelui mitropolit cercat, şi preţioasele „de pe mortul“ din acel mormânt luate; căci un pasaj din acea epistolă sună aşa: „toate petricelele ce s-au aflat, şi inelele, şi serjele, şi boldurile, şi altele ce s-au aflat pe mortul acela, să le pecetluieşti la un loc şi prin acela cui om da credinţă să ni le trimeţi”.

*

Din continuarea epistolei acesteia, se mai vede că numitul mitropolit a avut de scop ca, din aceste preţioase, să facă coroane Maicei Domnului şi Mântuitorului Christos, de pe o icoană făcătoare de minuni din acea biserică şi mănăstire, care icoană e şi astăzi, şi, după cum se ştie, de acel mitropolit învelită toată în argint masiv şi împodobită frumos. Acel mitropolit reînnoi şi întreaga mănăstire, şi aceea cu speze foarte însemnate; înseamnă, deci, spre apărarea lui de oareşicare suspiciune nefavorabilă, că el întru întreprinderea aceea fu să se ajute mult şi cu preţioasele luate din mormântul lui Ştefan cel Mare.

*

Relicvele lui Ştefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 şine late de fier; poate, deci, că şi sicriul, dacă a fost acela de metal preţios, l-au luat. Căci ca Ştefan, suveranul acel vestit şi glorios, să fi fost adus, de la Suceava tocmai, fără sicriu, şi acela preţios, până la Putna, cam nu e probabil; cu atâta mai puţin, cu cât mausoleul lui de marmoră şi foarte frumos lucrat, din această biserică, încă fu făcut, fiind el încă în viaţă: prin urmare, şi sicriul lui trebuie să fi fost în raport cu preţiosul mausoleu. În privinţa aceasta, însă, aşteptăm desluşiri din Moldova, de se ştie, adică, acolo, că se îndătina, de mult, a se îngropa Domnitorii şi fără sicrie: pentru că Cantemir, în descrierea consacrării Domnitorilor, zice: „şi mitropolitul arunca întâi ţărâna pe sicriul cufundatului Domnitor repausat în groapă”.

*

Comisiunea făcu, asupra întregii acestei operaţiuni un protocol cuprinzător, alătură acestuia şi o scurtă istorie a lui Ştefan cel Mare, compusă de comisarul spiritual Domnul Blajevici, cum şi desenele tuturor efectelor preţioase şi a relicvelor lui Ştefan cel Mare, şi-l trimise, astăzi, la prezidiul politic al Bucovinei, cu o propunere ca reconsacrarea relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, aici deshumate, să urmeze în luna lui mai (1857 – n. n.), cu o solemnitate demnă de faptele eroului, la care credem că se vor invita mai multe notabilităţi din mai multe locuri cunoscute. În ce loc şi cum să se reaşeze relicvele Eroului Ştefan cel Mare se va hotărî mai târziu, despre care noi, la timpul său nu vom pregeta a vă face cunoscut (Gazeta Transilvanie, nr. 97, 10 decembrie 1856, pp. 377, 378).


De ce au fost Rădăuții… Bucureștii Bucovinei?

1 Radauti Primaria

*

Folosirea numelui de Bucureștii Bucovinei pentru Rădăuți, în anii 1854-1855, conform corespondențelor trimise „Gazetei Transilvaniei”, are o explicație foarte simplă: corespondentul bucovinean al „Gazetei”, care nu era altul decât (pe atunci) tânărul Iraclie Porumbescu, tradusese numele slavon al localității în românește, adică în… București – în rusă, cuvântul „радость” (radost) înseamnă… bucurie. Ceea ce sugerează că și numele legendarului proprietar de dinainte de descălecat al locurilor, Radomir, nu trebuie reținut ca un nume, ci ca un toponim (istoricul Gheorghe Brătianu are o splendidă demonstrație despre confuzia nume-toponime în istoriografia românească), un toponim care ar desemna niște locuri încărcate de „bucuria păcii” (радость мир – radost mir).


1855: Împăratul Franz Iosif, în Bucovina

Franz Joseph 1880 in drum spre Bucovina

*

În urmă cu vreo câţiva ani, când am început să lucrez o carte de mărturii despre Bucovina în presa vremurilor din România, nu-mi puteam închipui că voi găsi o puzderie de amănunte neştiute nici măcar de istoricii adevăraţi. Cartea va avea, desigur, mai multe volume şi va fi utilă mai ales monografilor săteşti şi pasionaţilor de istorie obştească. Pentru că şi eu, pe când lucram „Rădăuţi, în mărturiile vremii”, habar nu avusesem că Franz Iosif vizitase târgul, care, pe atunci (anii 1850-1860), încă nu ştiu de ce îşi zicea „Bucureşti”, şi vânase, în două rânduri, prin codrul Horodnicelor, luând şi un prânz la umbra minunată a pădurilor locurilor. Chestia nu contează pentru istorie, dar pentru păşitorii prin vremuri poate că e important să ştie ce urme amestecă pe sub tălpi.

*

Cernăuţi, 1 iulie nou 1855 (după depeşe telegrafice). Maiestatea Sa Împăratul sosi în capitala Ducatului Bucovinei, în 29 iunie 1855, şi descălecă la locuinţa c. r. preşedinte al Ţării, care apoi se îndură a primi pe boierime, cler şi pe autorităţile civile şi militare; după aceasta, vizită spitalul civil şi cel militar, prinsorile (închisorile – n. n.), seminarul diecezan greco-răsăritean. Pe la 5 ore după-amiază, fu masă. După masă, Maiestatea Sa binevoi a vizita solemnitatea de la Grădina Publică. Seara, fu serată militară cu facle.

*

În 30 iunie, dimineaţa, la 7 ore, Maiestatea Sa vizită trupele concentrate în paradă, apoi cercetă expoziţia de industrie şi produse, în urmă localul guvernului ţării şi mai multe diregătorii civile. Apoi se deteră audienţe. După masă, Maiestatea Sa binevoi a asista la o deprindere a societăţii de vânători. Seara, iarăşi serată militară.

*

În 1 iulie, la 5 şi jumătate ore, dimineaţa, Maiestatea Sa asistă la o liturghie numai citită (cum e datina bisericii apusene romano-catolice), la care se afla mulţime de popor, apoi, pe la 6 ore, purcese la Rădăuţi, unde ajunsese la 10 ore, apoi, până acolo, Monarhul împărătesc, de mila poporului, între strigăte de bucurie, mai vârtos pe la locurile unde se înălţaseră porţi de triumf (Mai departe, vezi corespondenţa din Bucureştii Bucovinei, de lângă Rădăuţi).

*

Corespondenţa Bucureşti[1], în Bucovina, 3 iulie nou 1855. Duminică, la 1 iulie, soci aici, la noi, Maiestatea Sa Împăratul Franz Iosif I, de la Cernăuţi, unde petrecu, de sâmbătă, către amiază, până a doua zi, dimineaţa. Cu Maiestatea Sa Împăratul veniseră Înălţimea Sa arhiducele Albreht, baronul Hess, contele Schlick, Koronini, comandantul trupelor austriece din Polonia şi contele Paap, comandantul trupelor austriece din Moldova, şi, afară de adjutantul general al Maiestăţii Sale, contele Grüne, o suită numeroasă, în care se aflară şi locotenentul Galiţiei, contele Goluhovski, şi preşedintele nostru, al Ducatului Bucovinei, contele Schmick.

*

În Cernăuţi, fu, la venirea Maiestăţii Sale Împăratul, şi Domnul Ţării Moldovei, A. G. Ghika, cu o suită strălucită, salutând pe Maiestatea Sa Împăratul, la sosirea lui în apropierea Principatului Moldovei.

*

Aici, în Bucureşti (de ce îşi numeau rădăuţenii străvechiul lor târg „Bucureşti”? – n. n.), se primi Maiestatea Sa de toate branşele şi clasele poporimii, cu cea mai vie şi mai solemnă cordialitate. Şi coborî în locuinţa colonelului cavalerii de Herman, comandantul hergheliilor împărăteşti din Bucovina.

*

Îndată după vizitarea diviziei militare de onoare, primi Maiestatea Sa, la sine, pe clerul condus de un arhimandrit mănăstiresc, pe mai marii miliţiei din vecinătatea de aici şi pe autorităţile civile, care se află aici, în Bucureşti. Pe la 5 ore după-amiază, se duse Maiestatea Sa, cu întreaga-şi suită, la vânat în vecinul Codru al Horodnicelor, de unde se întoarse către 10 ore, seara, întâmpinat, la marginea oraşului, de o muzică militară şi de un foarte mare număr de popor călare, cu felinare, şi pedestru, cu torţe în mâini, care era înşirat, de la marginea oraşului şi până la casa Maiestăţii Sale.

*

Ieri, dimineaţă, la 6 ore şi jumătate, ţinu Maiestatea Sa o revistă mare de trupe, care, constând din două regimente întregi de infanterie, de un regiment, iarăşi întreg, de ulani şi din două baterii de tunuri, erau postate pe aproapele câmp al Frătăuţilor, o jumătate de oră de aici, de la Bucureşti. După vizitarea frunţilor întregilor coloane, făcură trupele exerciţii cu foc[2].

*

Îndată după finirea revistei acesteia militare, care urmă tocmai până la 12 din amiază, se duse Maiestatea Sa iarăşi la vânat, la Horodnice, unde a ţinut prânz (în Codru), de unde se întoarse iarăşi pe la 10 ore seara. Astăzi, după prânz, se va întoarce Maiestatea Sa îndărăt, la Viena, având a înnopta în capitala noastră, Cernăuţi (Gazeta Transilvaniei, nr. 52, 29 iunie 1855, p. 198)

*

 Bucovineni Radauti Hipodrom

*

Cernăuţi, 30 iulie 1855. Pe lângă atâta tăcere, ca să nu zic amorţire a inteligenţei noastre de aici, ar trebui să mă molipsesc şi eu şi să-mi pup mâinile în sân, căscând gura la sfaturile providenţei; acestea încă se urzesc numai prin dibacea activitate a oamenilor, iarăşi despre şi asupra oamenilor celor nedezgheţaţi, şi de aceea nu voi a trage şi eu, asupră-mi, învinuirea de leneş ori chiar de indiferenţă la împărtăşirea celor ce privesc unele din împrejurările noastre de pe aici. Am fost norociţi de a fi cercetaţi de monarhul şi Ducele nostru, am avut o privelişte frumoasă cu expoziţia de produse ale ţării, ce va mai dura până spre 15 august; a depus tinerimea noastră examene, nu ştiu dacă îmbucurătoare ori rele; am văzut târg, nu ştiu dacă bun sau rău; am auzit despre călătoria unor bărbaţi mari, cu scopuri nu ştiu dacă mari sau mici; vedem ceva scăderi între noi, ce storc lacrimi binesimţitorului. Vedem ţara noastră lipsită de şcoli comunale şi altele, rău prevăzută cu păstori, ba prevăzută cu preoţi români în parohii ruteneşti şi cu preoţi ruteni care nu ştiu boabă româneşte, în fruntea parohiilor române ori chiar din contra; ne bucurăm ori întristăm de îngâmfarea unora, care-şi ţin lucru de scandal a-şi vorbi şi a-şi învăţa limba lor bine, oricum; şi ce mijloace vindecătoare de unele scăderi ca acestea ar fi de a se întrebuinţa, cine va mai visa de acestea, dacă, jucând rolul piticului şi lăsând să ne îngheţe pana în mână?!

*

Am numărat câţi patrioţi, popi sau mireni, domni sau servitori amploaiaţi sau neploaiaţi se ocupă se ocupă cu problema culturii şi a înaintării naţionale. Avem ieftinătate ori scumpete; avem, simţim niscaiva reforme, pretinse de veacul de faţă, ori trăim indiferenţi sau ca urşii, sugându-ne unghiile; propăşim ca racul înainte ori ca sobolul la lumină; avem tinerime bravă ori rătăcită? Toate acestea şi alte multe încă ne-ar da o materie foarte largă şi bogată de a ne reprezenta în organul nostru public, dacă cu literatura nu mai ştim unde ne aflăm. Dar, oare, de ce nu o facem? La aceasta răspundă inteligenţa noastră de aici şi din toată Bucovina, că ea are a fi trasă înaintea tribunalului viitorimii.

*

Eu vă împărtăşesc, acum, numai că, aici, se făcu expoziţia de produse de tot felul, câte naşte pământul pământenilor noştri din Bucovina. Acolo erau ordonate mostrele cele mai frumoase, spre privire; şi nu numai de produse crude, ci şi de industrie şi artă; erau ordonate porturile diverselor naţionalităţi; antichităţi de prin mănăstirile răsăritene, lână, in, cânepă, cojoace, bunde, alte manufacturi de metale ş. a. m. d. Dacă românii au fost bine reprezentaţi aici nu ştiu, dar ştiu însă că datoria le era a o face. Pentru ajutorinţa plaselor concetăţii, se plănuieşte ca să se înfiinţeze şi aici o casă de păstrare (bancă – n. n.), ceea ce ne-ar îmbucura. Ne sperie mult, însă, unele cazuri de holeră, ce se streacoară, din Lemberg, şi aici. Această boală, dacă se întâmpină cu prevedere, nu e periculoasă, însă frica de ea produce cazurile cele mai triste (Gazeta Transilvaniei, nr. 63, 6 august 1855, p. 242).

*

 1 Iacobeni

*

Iacobeni, 15 august nou 1855. Domnule Redactor, o bucurie pe care nu o pot ascunde, avurăm, săptămâna trecută. Guvernatorul civil şi militar din Galiţia, Înălţimea Sa Arhiducele Carol Ludovic, ne vizită ţara, până la marginile ei. La 5 august nou, sosi Înălţimea Sa Împărătească în târguşorul de salină Cacica; acolo, cu paradă mare, de care, la poalele munţilor carpatici, nu se prea văd lesne, prin sfinţirea unui nou uscător, se puse o epocă nouă pentru ţinutul acela, încărcat, din mila lui Dumnezeu, cu sare şi slatină.

*

La 7 august, avui onoarea, venind de la Cârlibaba, pe plute, până la mijlocul drumului, în Ciocăneşti, a-l întâmpina cu poporul meu, de unde, la înserate, sub salve, al căror ecou va fi răsunat, fiind megieşiţi, şi în Ardeal, a sosit în Iacobeni. Protopopul nostru, domnul Ioan Chibici, cu parohul din Candreni, parohul catolic şi pastorul evanghelic, proprietarul băilor de fier, de argint şi de aramă, Domnul cavaler Manz de Mariense, dimpreună cu fiii săi şi oficialii, îl întâmpinară acolo. De mult nu văzuseră băile acestea aşa o splendidă pregătire. Sus, la eclesia catolică, sta, cu litere de foc: „Dunezeu să ne păzească”; mai jos, cu litere mai mari: „Bine ai venit”; la poarta regiei, pe un etaj, fetele atânând flori, simbolizau literele măreţe: „Să trăiască Carol Ludovic”.

*

După scurt timp, avu onoarea preoţimea a fi înfăţişată. Cuvintele îmi lipsesc de a descrie sentimentele naţionalităţilor cele înfocate de amor şi naivitate, precum şi parada băieşilor. Aceştia, toţi cu lămpile lor în pompă, figurară o fosă, din a cărei mijloc răsuna capela de muzică de la Regimentul Parma cântecul oporal după melodia lui Haiden.

*

La 8 august, călătorise oaspetele nostru până la marginea între Bucovina şi Transilvania, apoi, reîntorcându-se, la 9 august, la Câmpulung Moldovenesc, îl primiră preoţimea greco-răsăriteană şi oficialii de acolo cu cele mai sincere arătări. Zic oamenii cum că, prin vizita unui oaspe aşa bun, de Dumnezeu ales şi trimis, timpurile cele bune vechi se vor întoarce înapoi (Gazeta Transilvaniei, nr. 64, 10 august 1855, p. 245).

*

Bucovineni Radauti

*

Bucureştii Bucovinei[3], 1 0ctombrie 1855. Alaltăieri, în 29 septembrie, se inaugură aici, precum şi în întreaga Bucovină, noua organizaţiune politico-judecătorească. Cum că noi noua aceasta organizaţiune o aşteptarăm cu cea mai mare dorinţă, nu e de trebuinţă să mai pomenim, căci toate interesele publice şi private se aflau în starea ceea care se cheamă neromânime: nici vie, nici moartă; medicul cel vechi, ştiind că o să facă altora loc, mai adormise lângă bietul muribund; iar acesta nou încă nu venise…

*

Noi, încă bucureştenii, împreună cu ţinutul nostru de 26 de sate, ajunseserăm, graţie lui Dumnezeu şi înaltului nostru guvern, cu ziua de alaltăieri, o îndoită bucurie: nu numai că pe noul judeţ ţinutal îl văzurăm instalat în orăşelul nostru, ci şi pe antistele (primarul, dar aici în sensul de prefect – n. n.) acestui judeţ îl căpătarăm, care e de naştere român; 13 căpitani de ţinuturi, parte poloni, parte germani, sunt încă aşezaţi. Al nostru e domnul Ioan Pitei, fostul vice-cancelar la consulatul c. r. din Iaşi; încă bucovinean de loc, absolut teolog şi jurist.

*

Ce trebuie să pomenesc aici mai cu deosebire e nespusa bucurie a numerosului popor, adunat, aici, alaltăieri, de prin sate, când auzi, întâiaşi dată aici, din gura mai marelui său civil, cuvântare dulce şi frumoasă în limba românească. Domnul Pitei, ce e drept, şi vorbi ca un părinte. Dumnealui consultă pe popor la respectarea moralei şi a legilor politice, la amoarea între sine, la ascultarea celor mai mari şi la loială acomodare în noua referinţă politico-judecătorească; iar ce este mai mult, noul nostru căpitan de ţinut îndemnă pe popor, cu cea mai mare căldură şi consideraţie, ca să-şi facă şcoli comunale (Pitei va începe construirea gimnaziului, care va fi terminat de succesorul Orest Renni de Herşeni – n. n.), cu nepreget atât mai mare, cu cât mai curând le va veni, şi, singur numai prin şcoli, va ajunge acea fericire socială şi sufletească, de care, acum, alte popoare de mult se bucură. Poporul înţelese pe noul său şef şi-i promise, unanim, că-l va şi asculta. Noi îi zicem, cu toţii şi din inimă: Dumnezeu să-i ajute! Şi noi, printrînsul! (Gazeta Trasilvaniei, nr. 83, 15 octombrie 1855, p. 322).

*


[1] Rădăuţi – nota Gazetei Transilvaniei.

[2] Încă din timpurile lui Ştefan cel Mare, nu văzură locurile acestea atâtea trupe pe aici.

[3] Rădăuţi – nota Gazetei Transilvaniei, pe care încă nu o înţeleg, primul Bucureşti al nordului Moldovei fiind Zvoriştea, apoi Cau Codrului.


Bucovina „încarnatei amorţiri a timpului trecut”

Bucovineni Austria

*

E stranie această Bucovină a „încarnatei amorţiri a timpului trecut”, pe care ne-o dezvăluie, în anul 1854, „Gazeta Transilvaniei”, în baza unor corespondenţe care vin din Bistriţa („de sub heniu”) şi din Cernăuţi, alteori şi din localităţi precum Cârlibaba, în care comunităţi tribale (zice preotul: „eu şi poporul meu”) nu ies din matricea oportunismului ieftin şi a unei dezgustătoare slugărnicii faţă de străini, deşi, tot în Bucovina, fraţii Hurmuzachi trudeau din răsputeri pentru conturarea unei demne identităţi româneşti, de care bucovinenii nu prea aveau nevoie. Foamete, sărăcie, ameninţarea holerei, război ruso-turc prin megieşie, inclusiv prin Principate, indiferenţă faţă de românism şi faţă de rosturile moderne ale unei naţiuni. Şi multă, multă plângăciune, plus valuri patriotice de rachiu („încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi”) şi o indiferenţă vâscoasă faţă de învăţământ, de cultură, de istorie, în ciuda faptului că, la Suceviţa, un biet călugăr luase iniţiativa demnităţii, susţinând o şcoală sătească din banii lui, în vreme ce alte victime ale lipsei noastre de memorie şi identitate înfiinţau şcoli similare, în 1854, la Marginea, Ciprepcăuţi, Slobozia Comăreştilor şi Hliveşti.

*

Un cult al personalităţii dezlânat şi împrăştiat, faţă de „prea înălţatul şi cavalerosul nostru Împărat”, care ademenea cu „insigne publice” şi cu pensii pentru preotesele văduve fidelitatea duplicitară a unui cler primitiv şi lacom, căruia nici că-i păsa de ceea „ce-i trebuie poporului său mai întâi”, ignorând, de bună seamă, că „a mănăstirilor chemare de astăzi nu poate să fie unica aceea ca numai să citească „Ceasurile” şi „Psaltirea”, să postească patru posturi în an şi două zile pe săptămână şi să îmble în cămaşă de lână”. O încremenire în preistorie, pe care Lucian Blaga o incrimina şi nicidecum omagia cu aserţiunea „veşnicia s-a născut la sat”, din care veştile vin rar şi doar ca să ne împovăreze sufletele cu descurajare. Aceasta era şi încă mai este Bucovina anului 1854, Bucovina veşnic neschimbată în indiferenţă, şi „vei şti, domnule, judeca starea vieţii noastre celei politice şi culturale, dacă te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace, sau, şi mai bine, câţi cititori ai în Bucovina?”.

*

De sub Heniu, 31 mai 1854. Mare consternaţie a cauzat în locuitorii ţinutului acestuia grabnica urcare a preţului bucatelor, a grâului – merţa (ferdela), 5/5,5 florini; a cucuruzului (porumb) – 3-4 florinţi ş. a., precum şi ştirea despre ocuparea şi păzirea graniţei orientale de către trupe ruseşti, în continuarea certurilor în cauza răsăriteană iscate. Spaima pentru suirea preţului cerealelor se măreşte din cauză că, fiind Moldova, magazinul bucatelor pentru ţările vecine şi depărtate, ocupată de trupe ruseşti, e teama că nu va fi iertat a scoate pâine, de acolo, încoace. Noi, aici, când în patria noastră era lipsă de cereale şi preţul lor se suia, aveam mare uşurinţă cu vecina Bucovinei, respectiv Moldova, bunăoară ca şi Domnia voastră, acolo, pe la Braşov, unde se capătă pâinea şi alte viptualii din vecina Românie, din care se importă grâu şi cucuruz în abundenţă, şi scoborârea preţului lor relativ mai jos, decât însuşi în ţară, unde priesc cerealele mai bine decât pe la noi, sub poalele Alpilor (munţii Carpaţi erau numiţi, încă de la întemeierea Moldovei, „Alpii ungureşti” – n. n.). În anul trecut încă se urcase, odată, preţul cucuruzului, dar, importându-se din Bucovina în cantităţi mari, sărăcimea n-a fost în pericol de a flămânzi, precum se teme acum. Ce e drept, în anul curgător încă s-au importat şi se importă foarte multe cereale, mai ales grâu şi farină de grâu, însă acestea sunt arvunite pentru părţile Ungariei, unde se şi cară, şi acestea sunt trase din Moldova de speculanţii jidani, încă de timpuri, de atunci, adică, pe când era iertat a cumpăra şi a scoate din Moldova, în ţări străine, pâinea.

*

Deie Dumnezeu ca, cât mai curând, să se aleagă cu cauza răsăriteană, ca să fim împăciuiţi, şi nu tot cu frica în spate! Ne paşte speranţa că criza pâinii nu va ţine mult, deoarece nemărginit număr de care, parte români din satele Bârgăului, parte saşi, au mers la Câmpulung, cel mai apropiat târg de noi, în Bucovina, după bucate; apoi Hodicanii – colonişti secui din Bucovina şi cărăuşi vestiţi – încă nu se întrerup cu aducerea grâului şi a farinei (Gazeta Transilvaniei, nr. 46, 9 iunie 1854, p. 181).

*

Bucovineni  1910

*

Timpul cel grav, cu ploi, nu promite un cules bun, de nu cumva norociri elementare ne vor nimici speranţa. Afară de cereale, se importă din Bucovina piei de vite, iar mai cu seamă, „spirit” rachiu (rachiul, de se vor importa alte cele, dar rachiul nu rămâne uitat). Doamne, de se bea în patria noastră numai atâta rachiu cât se importă din Galiţia şi Bucovina, încă se bea prea mult, dar ce vom zice despre vinars, produs aici, în patrie, de bunii patrioţi, care încă şi-au lărgit fabricile, iar de arderea bucatelor şi producere vinarsului şi-au câştigat şi maşini, ca cu atât mai multă câtime de bucate, în cât mai scurt timp, să poată trage din gura săracilor şi, în loc de pâine şi de nutriment, să le dea rachiu, acel vierme, care roade la sănătatea şi viaţa omenească, macină averea milioanelor în pungile unor privaţi. De s-ar ridica altfel de fabrici în patrie, de pănură, de pânză, de ar spori şcolile şi s-ar întemeia şcoli agrare aşa de repede cum sporesc vinarsurile în patrie, atunci am fi mai fericiţi! (Gazeta Transilvaniei, nr. 47, 12 iunie 1854, p. 185).

*

Bucovineni Stanesti*

12 iunie 1854. Mai multe persoane boiereşti din Moldova s-au retras la noi, cu familii, cu tot; iar mai mulţi fugari de miliţie (nu catane, dar civili, care fugiseră ca să nu-i înroleze) se întoarseră, din Moldova, înapoi, zicând „că mai bine vor să fie aici ostaşi, decât sub ruşi gospodari”. Noi suntem foarte îngrijoraţi, neştiind încă încotro sună atâtea pregătiri. Săracii fraţi din Moldova şi Valahia, dacă şi acum nu le-a răsărit soarele, apoi când oare le va mai răsări? La noi, Domnule, e o scumpete precum de mult n-a mai fost: 4 florini m. c. coreţul de ovăz , un preţ care, la noi, încă nu s-a pomenit; era, până acum, cu 2-3 sorocoveţi, mai sus rar când a fost; dar 4 lei! 15 lei păpuşoiul, 20 de lei grâul, 17,50 lei secara. Toate peste îndoit înmulţindu-se, de altă parte trebuinţele (Gazeta Transilvaniei, nr. 49, 19 iunie 1854, p. 193).

*

Eugen Hacman, despot clerical

Eugen Hacman, despot clerical

*

22 iunie calendar nou 1854. Sâmbătă, la 5/17 iunie 1854, sosi Prea Sfinţia Sa domnul nostru episcop Eugen Hacman de la Viena, unde fusese cu deputaţiunea ţării noastre, spre urarea de fericire a căsătoriei Prea Înălţatului şi cavalerosului nostru Împărat Francisc Iosif I. Se pune cum că mai mulţi preoţi bucovineni, şi anume de legea răsăriteană, se vor bucura, împreună cu Domnul episcop Eugen Hacman, de a fi onoraţi cu insigne publice – cel puţin aşa se exprimă Domnul episcop, cu ocazia primitei gratulări din partea clerului cernăuţean. Alte speranţe de şcoli, institute nu-s (Gazeta Transilvaniei, nr. 55, 10 iulie 1854, p. 219).

*

In Bucovina

*

22 iunie calendar nou 1854. Vei şti, Domnule, judeca starea vieţii noastre celei politice şi culturale, dacă te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace, sau, şi mai bine, câţi cititori ai în Bucovina? Acesta permite ca să-ţi desenez modul cum continuăm noi viaţa-ne omenească şi naţională, pe care o începuserăm, cu atâtea auspicii îmbucurătoare, dar, „homines sumus”, ne e ruşine, bucovineni suntem: cetăţeni ai timpului – fiecine vrea.

*

Scopul scrierii mele acesteia însă nu-mi e acesta, ca să te încunoştiinţez numai cu regula; aceasta-mi veni astăzi numai aşa, ca prin treacăt, în pană, căci despre reguli, de când ni se înmegieşiră regulile cele mai fizice şi minunate, cum nu mă atrage să le pomenesc, eu mi-am luat de gând să-ţi spun, astăzi, ceva despre o excepţiune, dar frumoasă, care ni se ivi, în secolul al nouăsprezecelea, între mărcile Bucovinei. Vei şti, Domnule, că, la noi, în Bucovina, se află mai multe documente vii, coborâtoare încă din timpul gloriei române. Acele documente sunt, mai cu seamă, mănăstirile, lăsate de supremul guvern, la încorporarea Bucovinei cu Austria, în menirea lor cea primitivă, dându-le, din nou, îndatorirea, şi anume prin „Planul regulativ din anul 1786”, ca să fie lăcaşul pietăţii, dinspre o parte, iar dinspre alta, să păstreze demna memorie a fundătorilor sau ctitorilor lor, care nu numai le-au înălţat, dar le dotară cu moşii foarte însemnate.

*

Dacă un călugăr simplu ca Petru de la Amiens adună, oricând, urdii de cruciaţi pentru eliberarea Ierusalimului din mâinile ienicerilor, cine oare, astăzi, pentru Dumnezeu, împăratul, patrie şi naţiune, n-ar fi mai întâi gata să se arunce în foc? Dacă, oarecând, un Ştefan cel Mare făcu, după fiecare biruinţă eluptată, câte o biserică sau mănăstire de zid, prin codri şi pustietăţi, cine i-ar da, astăzi, numele de „Mare”, dacă el asemenea şi în secolul de acum ar păşi? „Tempora mutantur” şi cerinţele timpului se schimbară. Precum, deci, dar un erou ca Ştefan, astăzi, cunoscând ce-i trebuie poporului său mai întâi, ar face (pe acolo, pe unde sunt ele de folos) lăcaşuri dumnezeieşti vii, şcoli şi alte institute filantropice; aşa şi a mănăstirilor chemare de astăzi nu poate să fie unica aceea ca numai să citească „Ceasurile” şi „Psaltirea”, să postească patru posturi în an şi două zile pe săptămână şi să îmble în cămaşă de lână (ex officio) trebuie să mai fie ceva, care ar realiza teoria menirii mănăstirilor şi astăzi, nu numai în secolul al 14-lea şi al 15-lea, căci, cu acele virtuţi, astăzi nu se împle conceptul virtuţii, şi cu acest mod de viaţă mănăstiresc nu se împlineşte datoria pomenirii ctitorilor lor; „tempora iam sunt mutata” şi mănăstirile trebuie să fie de folos lui Dumnezeu şi omenirii, după conceptul de acum. Eu aceasta nu o zic în contrariu cu hrisoavele ce le deteră ctitorii şi dăruitorii mănăstirilor bucovinene; căci chiar aceştia au zis „dăm în binele susţinerii mănăstirilor şi a sprijinirii celor săraci”.

*

Şi oare sărăcia de astăzi e aceea care sileşte pe cineva să cerşească pâine fizic? Nu, nu; această sărăcie nu apasă, astăzi, aşa greu pe omenime, şi anume pe român, ca sărăcia spiritului. Şi aceasta cine ar crede-o!? O cunoscu un călugăr simplu, din mănăstirea Suceviţei, şi făcu o şcoală sătească, lângă mănăstirea petrecerii sale, începând-o numai pe cheltuiala sa. Iată excepţiunea, Domnule, excepţiunea cea mai frumoasă, de care îmi luai de scop, astăzi, să-ţi scriu, şi de care, din adâncul inimii, lui Dumnezeu mă rog ca să devină regulă, ca şi noi să ne vedem în rând cu alte naţiuni, iar mai cu seamă, cu fraţii noştri din Ardeal şi din Ungaria, care, după un episod atât de dureros şi amar, cu un zel drept admirabil, îi vedem stăruind, din toate puterile, spre un viitor demn de chemarea unei naţiuni şi de numele pe care îl poartă. Curând, mai multe despre aceasta (Gazeta Transilvaniei, nr. 50, 23 iunie 1854, p. 198).

*

Teoctist Bendella

Teoctist Bendella

*

11/23 iunie 1854. Puţin şi consistoriul nostru îşi va lua „ziua bună” de la un bărbat pe care atât membrii acestei dicasterii, cât şi întreaga eparhie a Bucovinei, prin un curs mai bine de 50 de ani, cu tot dreptul l-au stimat şi l-au iubit. Acest bărbat este prea cuvioşia sa arhimandritul diecezan Filaret Bendevschi[1], care, după o activitate aşa îndelungată pentru stat şi biserică, la propria-şi sa dorinţă şi cerere, acum se va retrage în starea pauşală. Clerul Bucovinei, nu fără adâncă întristare şi durere, va auzi această ştire; căci prea demnul arhimandrit Filaret este în fiecare inimă tipărit cu dragoste şi cu recunoştinţă pentru nepărtinitoarea lui iubire de dreptate, pentru loiala şi cu toată amabila lui umanitate şi, ce e mai mult, pentru neobositul lui zel, cu care, printr-un decurs de atâtea decenii, s-a jertfit pentru binele şi înflorirea eparhiei bucovinene. Dea Domnul ca următorul prea demnului acestui bărbat, pe care încă, până acum, nu-l ştim, să-şi câştige şi să-şi fundeze o asemenea reputaţiune publică şi privată în eparhia noastră, precum ne sili şi ne sileşte prea venerabilul arhimandrit Filaret Bendevschi, ca nu numai pentru acum, ci şi în adâncă memorie cu tot dreptul să i-o păstrăm (Gazeta Transilvaniei, nr. 51, 26 iunie 1854, p. 232).

*

Bucovina Berhomet pe Prut II

*

5 august nou 1854. Vrând, Domnule, să-ţi caracterizez gradul necesităţii urgenţei acelei chestiuni care priveşte la înţelesul cult al poporului nostru, îţi explic şi îţi mai scriu încă despre „şcoală”, într-un timp când nu numai luarea de seamă a întregii Europa, prin urmare şi a cititorilor organului Dumneavoastră, se ocupă cu alte reflecţiuni, ci şi când chiar eu însumi aş avea ce-ţi scrie şi despre alte interese, aşijderea de însemnate. Voiesc, zic, să-ţi caracterizez necesitatea culturii poporului nostru; şi însuşi motivul obiectiv, care mă cheamă să-ţi scriu, e caracteristic pentru noi, considerând circumstanţele timpului de acum. Pe când colo, la Dunăre, se roşesc câmpiile României de sânge nordic-răsăritean (războiul ruso-turc, Moldova fiind ocupată de ruşi din 1853 – n. n.) şi poate şi din celelalte ţări ale lumii; pentru ce? Pentru pravoslavie?Nu, ci pentru întrebăciuni politice internaţionale şi, poate, geografice; iar mai cu seamă pentru dreptatea culturii propăşisive (progresiste – n. n.) în contra sumeţiei ţeapănului obscurantism; la ce stăruie să-şi cerce lăncile „deşteptata cunoştinţă a supremelor cerinţe ale secolului de acum, în respect cu poporul nostru”, în contra „încarnatei amorţiri a timpului trecut, furişată încă la noi (la inteligenţa noastră) şi până peste anul 1850”. Spiritualismul intră în bătălie cu materialismul; junul şi voinicul geniu al timpului prezent, cu mucedul schelet al trecutului. Pe când, aşadar, toată împrejurimea noastră se uită la Olt şi la Dunăre, la Caucaz şi la golful nordic, cum se încing başbuzucii cu cazacii, Berlington cu Brahestet, a noastră privire o atrage frumuseţea mişcării, care se manifestează la noi în privinţa şcolilor poporale şi a sprijinirii studenţilor celor săraci din gimnazii. Spune-ne, Domnule: Într-un ceas bun![2].

*

Şcoala din comunitatea Suceviţei, pe care a întemeiat-o un călugăr stimabil din mănăstirea de acolo, şi care cauză, la noi, o simţim atât mai rar mai plăcut, cu cât ea e produsul practicii convingerii unui călugăr din mănăstirile noastre despre prima cerinţă a timpului de acum faţă cu neglijatul nostru popor, nu rămână fără de cea mai favorabilă influenţare şi asupra altor bărbaţi cu cuget patriotic, curat de clasă clericală. Chiar ni se înştiinţează, desigur, cum că în satele Marginea, Ciprepcăuţi, Slobozia Comăreştilor şi Hliveşti să se fi început şcoli, prin stăruinţa fizică şi morală a respectivilor preoţi de pe acolo. Nu voi putea descrie, Domnule, bucuria care cuprinse inima fiecărui amic al poporului nostru, auzind despre nobilele şi adevăratele creştineşti aceste fapte ale preoţilor noştri, sperând noi, desigur, că exemplele acestea de până acum nu vor rămâne izolate, în mai mult decât 300 de comunităţi patriei noastre, care sunt încă fără de şcoli, până acum (Gazeta Transilvaniei, nr. 63, 7 august 1854, p. 250).

*

Cernăuţi, spre Prut

Cernăuţi, spre Prut

*

Numele, Domnule, ale acestor bărbaţi, care, prin întreprinderile acestea, demne de toată lauda şi recunoştinţa, dau patriei, naţiunii şi istoriei cea mai eclatantă dovadă, cum că îşi iubesc chemarea de om şi de preot şi cum că îşi iubesc şi naţiunea, nu vom pregeta a le numi, la ocaziunea când despre fiecare şcoală îndeosebi vom vorbi; pentru ca să-şi cunoască naţiunea şi istoria noastră pe acei bărbaţi care mai întâi dau pornire şi viaţă supremei necesităţi a poporului nostru.

*

Totodată, ne vine şi ştirea cum că, în Căpitanatul nostru, Cernăuţi, s-a constituit „o reuniune pentru sprijinirea acelor studenţi din gimnaziu, care, fiind înzestraţi cu talente favorabile şi sub o moralitate lăudabilă, n-au mijloacele materiale de a frecventa clasele gimnaziale”. O proclamaţie tipărită şi cursivă prin Bucovina, comunicată printr-o circulară consistorială şi alta a ţării noastre coronale, care invită, cu cuvinte dulci şi pătrunzătoare pe tot patriotul bucovinean ca să confere, din cea mai mare putinţă, pentru realizarea frumosului şi binefăcătorului scop al reuniunii acesteia, al cărei protector e însuşi preşedintele ţării noastre, prea demnul cavaler de Schmick.

*

Iată, domnule, cauzele care ocupă, acum, atenţiunea noastră cea mai plăcută, a tuturor; iată şi „excepţiunea” despre care îţi scrisesem mai deunăzi şi pentru care mă rugai la Dumnezeu să devină „regulă”: ferească-ne numai Cerul de nişte evenimente cumplite, de care-s şi ameninţate masele ţărişoarei noastre, şi noi avem dreptate să sperăm cele mai bune (Gazeta Transilvaniei, nr. 64, 11 august 1854, p. 254).

*

Împăratul Franz Josek I - din Raimund Friedrich Kaindl

Împăratul Franz Josek I – din Raimund Friedrich Kaindl

*

Din Bucovina, 8 octombrie 1854. Miercuri, în 4 octombrie, în ziua numelui Maiestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, se serbă, în capitala noastră, Cernăuţi, un act care împle orişice inimă cu simţămintele cele mai vii şi mai călduroase. Preotesele noastre, cele văduve adică, vrând să-şi manifesteze adâncile lor simţiri de mulţumire către prea graţiosul nostru Împărat Francisc Iosif I, care le încuviinţă, încă în anul 1849, o pensie imperială[3], din Fondul nostru cel bisericesc, spre susţinerea lor şi a copiilor preuteşti orfelini, făcură, pe cheltuiala lor, portretul Maiestăţii Sale, prea înduratul Împărat Francisc Iosif I, în mărime de viaţă, menindu-l să rămână, pentru totdeauna, în reşedinţa Episcopiei bucovinene. Acest portret, aşadar, se dezveli în ziua prea înaltului nume al Maiestăţii Sale, în fiinţa (prezenţa – n. n.) tuturor branşelor (breslelor – n. n.) şi autorităţilor Capitalei, în fiinţa unui numeros cler de ţară, a mai multor boieri, târgoveţi şi a tuturor văduvelor preotese, ţinând, la această ocazie, însuşi Prea Sfinţia Sa Domnul nostru Episcop Eugen Hacman un cuvânt foarte cordial şi pătrunzător, iar clericii căpătând un imn ocazional, în limba română, compus de prea demnul nostru patriot şi spiritual al Seminarului Teoctist Blajevici. Abia pe la 2 ore după-amiază, se sfârşi frumoasa şi cu cea mai mare solemnitate petrecută această prăznuire, care nu numai în inimile celor ce au fost acolo, de faţă, ci şi într-ale tuturor bucovinenilor va rămâne într-o eternă memorie (Gazeta Transilvaniei, nr. 80, 6 octombrie 1854, p. 321).

*

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

Ostaşi austrieci în Cernăuţi

*

Noutate importantă se scrie, din Viena, ziarul „N. Z.”, cu data 28 octombrie 1854. Aceea e cum că, la propunerea domnului general de artilerie baron de Hess, s-a hotărât, într-un sfat de război, ţinut la Curtea Împărătească: 1). Ca trupele din Principate şi din Bucovina să se înmulţească destul de bine; 2). Ca Gura Humorului (în Bucovina, lângă Suceava) să se întărească; 3). Să se mai ridice, pe picior de război, 100.000 de recruţi (Gazeta Transilvaniei, nr. 86, 27 octombrie 1854, p. 343).

*


[1] De origine transilvăneană, din familia și acum bine știută Bândea, din ținutul Albei Iulii – nota Gazetei Transilvaniei.

[2] Așa să fie! Măcar de v-ați pocăi și, reîntorcându-vă la altarul hărăzit de la străbuni, să începeți a sacrifica și lor penați și să nu vă vârâți cu buciumele cele mai groase pe la altarul celor pelegrini!

[3] Văduvele după preoții învățați și educați după sistema nouă căpătară câte 120 florini (prețul pentru 40 oi – n. n.), iar cele rămase de preoții de sistema veche (cu școlile numai normale și 3 ani clericali), câte 80 florini, copiii, încă fără deosebire, câte 30 florini pe an – nota Gazetei Transilvaniei.


1855: Corespondenţă de lângă apa Sucevii

1855 noiembrie 9 GAZETA TRANSILVANIEI

*

Corespondenţă de lângă apa Sucevii, 22 octombrie 1855. Salcea şi Plopenii, de unde scriu, sunt situate pe graniţa Moldovei, către Bucovina, dar în Moldova, vis-á-vis cu urbea Suceava, de care se despart prin fluviul cu acest nume, Suceava. Noutăţile noastre de aici sunt demne de toată compătimirea şi întristarea. Scumpetea ce ni se însemna mai nu-şi are perechea în istoria acestui Principat, aceea creşte şi se măreşte văzând cu ochii. Chila de grâu se vinde, aice, la graniţă, pe loc, de la 7 până la 7 galbeni şi jumătate, la Iaşi, de la 7, până la 8 galbeni. Guvernul începu a trimite oamenii săi prin ţinuturi, spre a cumpăra o sumă însemnată de grâu, cu scop, se pare pentru a preveni o carenţă de pâine neprevăzută, dar posibilă.

*

Celelalte soiuri de cereale sunt încă foarte ridicate în preţuri, din care cauză se înţelege că manufacturile încă se scumpiră peste toată aşteptarea. Proprietarii şi posesorii, văzând nişte atari mişcări în preţuri, începură a cere, pe produsele lor, preţuri aşa de mari ca cumpărătorii să nu se apropia de ei, şi poate fi că aceasta încă e una dintre cauzele urcării preţurilor peste aşteptare. Toamna întreagă o petrecurăm în secetă, din care cauză arăturile şi semănăturile de toamnă nu ne promit vreo fertilitate favorabilă a pământului pentru anul viitor. Şoarecii ni se înmulţiră ca mai nici odinioară, aceştia ne mistuie de-a gata produsele adunate la economie, fără a ne mai cere bună învoire ori a ne da vreo socoteală.

*

Pe la noi, se sună în vorbe ceva şi despre luarea Nicolaevului, poate fi şi aceasta chiar, deşi era a se apăra de chiar Imperatorul Alexandru (dar nu e).

*

Despre rezistenţa ce o fac inamicii progresului, ai civilizaţiunii şi culturii în contra şi asupra aprobării şi întăririi profesorilor dintre mireni la acum realizatul gimnaziu din târgul Neamţului sper că vei primi, cât mai timpuriu, înştiinţare mai clară şi mai detaliată. Aceia, adică, vor ca profesorii acelui gimnaziu să fie aleşi numai dintre teologii patriei, nu şi dintre mireni, fără a mai considera Dumnealor, de o parte, aceea că scopul creşterii şi cultivării în acest gimnaziu nu este numai de a produce şi a renaşte preoţi şi călugări, căci pentru atari persoane s-au înfiinţat şi se înfiinţează, în lăuntrul sfintei mănăstiri, seminar, ci scopul este patriotic comun, şi de alta aceea că, de-ar fi Dumnealor bine împintenaţi, nici că ar putea a produce, pe băncile consiliului şcolar, teologi moldoveni capabili şi calificaţi, care să fie demni de a susţine cenzura ori examenul acelui consiliu, spre a putea corespunde scopului cuprins în programa acelui gimnaziu.

*

Noi credem că rezistenţa aceasta nu e manifestată atât în contra profesorilor mireni, cât chiar asupra Eminenţei Sale stareţului Dionisie şi în contra frumoaselor sale tendinţe şi dorinţe patriotice. Eminenţa Sa e tare determinat ca să se facă ceea ce cere de la dânsul patria, sfânta mănăstire şi, prin consecinţa spiritului veacului, sau, de nu poate, să-şi ceară demisia. Deie Dumnezeu ca şi aici să triumfe dreptatea, întocmai ca la Crimeea şi în Orient, fie şi cu amuţirea inamicilor culturii şi ai civilizaţiunii patriotice / J. M. (Gazeta Transilvaniei, nr. 90, 9 noiembrie 1855, p. 349).


Pagina 33 din 95« Prima...1020...3132333435...405060...Ultima »