ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 32

Relatări despre unirea Principatelor Române (I)

Cuza Alexandru Ioan 2

*

Presa lunii ianuarie 1859, cu depeşe telegrafice care făceau 10 zile, de la Iaşi, la Braşov, şi doar câteva ore, de la Iaşi, la Paris sau Viena, o presă plină de „faime”, cum se numeau, pe atunci, zvonurile, mă atrage ca un magnet, pentru că, după ce am citit cele două volume ale lui Xenopol despre Alexandru Ioan Cuza şi familia sa, încă pot descoperi, în presa vremii, şi detalii care au scăpat istoriografiei sau au fost cu bună ştiinţă tăinuite – ceea ce nu era cazul şi al lui A. D. Xenopol.

*

În zvonistica lunii ianuarie 1859, am găsit şi dovada dezinteresului total al lui Cuza pentru statutul lui de Domnitor, el semnând în alb şi punând la dispoziţia Divanului ad-hoc de la Iaşi, abdicarea, în cazul în care se va găsi un principe străin, dispus să ocupe tronul Principatelor. Propunerea abdicării în alb venea de la Kogălniceanu, iar ea explică de ce, din exil, de la Paris, Cuza devenise cel mai înfocat susţinător al lui Carol I.

*

Până să citesc materialele care urmează (şi mai sunt, pentru că presa românească începea să se dezvolte), nu prea înţelegeam ce se întâmplase cu Cuza din exil, pe care îl vedeam, spre surprinderea mea, moale şi înmuiat, în condiţiile în care nu ştiam că el se lăsase ales, doar ca să se poată face unirea Principatelor (contextul european ne era totat favorabil) şi doar până la aflarea unui principe străin care să ocupe tronul viitoarei România (circula o glumă, printre ţăranii de atunci, care se împăunau, mucalit, drept principi, că doar erau din… Principate).

*

Eu am o dragoste aparte pentru Alexandru Ioan Cuza, vărul de-al patrulea al lui Mihai Eminescu, şi, pentru că îl socot singurul lider al neamului nostru care ne-a şi iubit, mă voi abţine de la alte comentarii, ca să nu influenţez pe nimeni. E suficient să recuperez texte ale vremii, din care să puteţi desluşi, în primul rând, vremurile şi, apoi, şi istoria. E atât de aproape în timp, până atunci, încât mă şi înspăimânt de negurile care încă ni se mai zvârcolesc sub paşi, deşi ne strălucesc tâmplele în lumina civilizaţiei definitive, cea în care omul, în aparentă libertate, doar schimbă mânuitorii de bice.

*Cuza Alexandru Ioan

Moldova. „Ost d. Post” A fost cea dintâi gazetă din Viena, care a publicat alegerea lui Alexandru Cuza de Domn al Moldovei. Ştirea telegrafică, repezită, din Iaşi, la Viena, şi publicată în numitul jurnal, sosi la noi (în Braşov) dintr-odată cu scrisori din Galaţi, care cuprindeau aceeaşi ştire; iar scrisori din Iaşi nu ne sosiră, nici până astăzi, în 25 (13) ianuarie, din cauză că acelea vin numai a zecea zi.

*

Persoana şi calităţile nou alesului Domn al Moldovei sau, adică, biografia Maiestăţii Sale o vor descrie alţii, care o cunosc pe deplin. Aici fie destul a însemna numai atâta, că Alexabdru Cuza e de viţă curată română, că răposaţii tată-său şi unchiu-său au îmbrăcat posturi însemnate în ţară, Grigorie Cuza fu ministru bisericesc, în guvernul trecut; iar, apoi, toţi Cuzeştii au fost patrioţi buni şi iubitori de ştiinţe. Domnul Cuza este bărbat în vârstă cam de 40 de ani, văduv, soldat din creştet până în tălpi, totodată încă trecut prin un curs sistematic de ştiinţe. Maiestatea Sa, sub domnia răposatului Grigorie Ghika, ajunsese la rang de colonel, iar pe cât a stătut Vogoride caimacam turcesc, Alexandru Cuza era pârcălab, adică administratorul civil şi militar (după semnificaţia veche a cuvântului pârcălab) la Galaţi, din care post însă a fost constrâns a-şi da, o dată, demisia, pe când cu intrigile alegerilor divanului ad-hoc, casate, apoi, de către puteri. Din 66 de alegători, s-au înfăţişat, pe 5 ianuarie (vechi), numai 49; din 49 voturi, a câştigat Alexandru Cuza 48, a lipsit, adică, numai votul său propriu. Descrierea mai pe larg a alegerilor şi a ceremoniei de instalare o vom reproduce după izvoare oficiale (Gazeta Transilvaniei, nr. 2, 5 ianuarie 1859, p. 7).

 

*

 

Moldova. Iaşi. După ce, în Moldova, atât alegerile deputaţilor pentru noua dietă a ţării, cât şi chiar alegerea Domnului au decurs în cea mai bună linişte, ar fi crezut oricine că, acum, situaţia politică, cum am zice, se va lumina şi că, totodată, ştirile şi faimele contrazicătoare deocamdată vor înceta cu totul, iar ţara va intra pe calea propăşirii şi a reoganizării practice liniştite. Este prea adevărat cum că „Monitorul” oficial din Franţa, în urma rapoartelor trimise, de la Iaşi, de către consulatul franţuzesc, se arătă îndestulat cu decursul cel păciuit şi regulat al tuturor tuturor alegerilor şi cu persoana Domnului ales; precum şi că jurnalele Vienei încă recunosc unanimitatea şi liniştea întru care se alese Domnul, de faţă fiind, la alegere, mai toţi consulii puterilor străine. Celelalte jurnale nu au publicat, până acum, nici atâtea ştiri autentice, câte s-au văzut în cele sus atinse.

*

De altă parte, încă numeroasele procese-verbale sau dispute ale caimacamilor au dat ocazie, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, ca mulţi din public să judece lucrurile cu totul altminterea şi să-şi închipuiască oareşcare mari intrigi şi nelegiuiri, între care ar fi decurs alegerile în ambele ţări. Lasă, că nimeni nu poate fi judecător competent şi drept al noilor evenimente, care nu va cunoaşte, cum se zice, pe de rost, pe dinafară Convenţia de la Paris, din 19 august 1858 (vezi Foaia nr. 2 şi 3 din anul curent), împreună cu adaosele aceleiaşi, apoi încă nici atâta nu e de ajuns, ci trebuie să se afle cineva la faţa locului, lăsând acasă toate patimele sau interesele în parte, cunoscând bine tot jocul ascuns al partidelor din lăuntru şi străine, pentru ca să se informeze despre starea de faţă cu acurateţe. Numai aşa va putea cineva judeca drept; iar la din contra, toate ştirile jurnalelor le citim numai pentru ca să ameţim capetele şi să nu mai ştim ce avem să credem.

*

Între asemenea ştiri, enumerăm şi următoarea, reprodusă, nu ştim de unde, în „Konstädter Zeitung”, din 29 ianuarie:

*

„Situaţiunea generală, astăzi, iarăşi este încordată. Alegerea Domnilot în Moldova şi în Țara Românească va da Franţei ocazie de a face, iarăşi, pe mentorul (conducătorul) Europei. Se spune cum că Poarta ar avea de scop de a disputa legalitatea alegerii Domnului în Moldova. Cuza fu ales pentru ca dânsul, cu cea dintâi ocazie, să abdice de a sa demnitate, în favoarea unirii Moldovei cu Țara Românească. Poarta este prea bine informată despre faptele despotice şi falsificările (?) caimacamiei din Iaşi, în cauza alegerilor, iar apoi aceeaşi (Poarta) se adresă, în această privinţă, la Paris, pentru ca să câştige învoirea puterilor ca dânsa să-şi poată susţine drepturile sale pe cale executorie (a armelor?). Ci cabinetul din Paris este bun către Moldova, iară consulul franţuzesc în Iaşi luptă în cea mai strânsă coînţelegere cu kaimacamia, şi „Monitorul” salută pe nou alesul Domn cu cele lai amicale cuvinte.

*

În Bucureşti, iau lucrurile aceeaşi direcţiune ca şi în Iaşi. Ceea ce va face guvernul turcesc este încă necunoscut. Iară Austria va rămâne pasivă. La caz când Poarta nu va recunoaşte alegerea, va trebui să convoace un congres (din cauză că Principatele stau sub garanţie europeană), unde, apoi, turcilor le va fi foarte cu greu a reuşi. Cum s-ar părea, scopul Franţei este a degrada şi a bucăţi pe Turcia. La toată întâmplarea este materie pentru parizieni”.

*

Priceapă acst articol cine cum îl taie capul; noi ne mărginim întru aşteptarea faptelor împlinite. Într-aceea, pe când scriem acestea, iată că unul din toate jurnalele Vienei, adică „Ost d. Post”, ne aduce o descriere, pe larg şi cu totul interesantă, a decursului alegerilor din Moldova, până în momentul întru care Domnul Alexandru Cuza ocupă scaunul străbun al naţiei sale. După aici numitul jurnal, toate au decurs în cea mai bună orânduială, cu atât mai vârtos căci partida Sturzească (a fostului Domn Mihail Sturza şi a fiului său celui mai mare, Grigorie Sturza, alias Muhlis Paşa), văzându-se şi în minoritate, şi dezbinaţi între sine, a dat mâna şi s-a sărutat cu partida naţională cea mare; numai vreo cinci membri au părăsit adunarea înadins. Între altele, tot ce s-a întâmplat mai extraodinar a fost cum că, la propunerea domnului Mihail Kogălniceanu, s-a decretat, prin adunare, ca noul Domn să subscrie un înscris, prin care să se îndatoreze că, la caz când Principatele s-ar uni sub vreun Domn străin, Măria Sa va abdica de bună voie. Din toate, deci, această întâmplare, poate fi că va produce vreun protest din partea Porţii otomane.

*

Oricare alte faime, răspândite prin alte jurnale, rămân, deocamdată, lipsite de adevăr, iar între acestea, se numără şi aceea, împrăştiată după „Gazeta univ.”, Nr. 29, ca şi cum adunării i s-ar fi făcut vreo silă, prin concentrarea de grupe, după care mitropolitul şi alţii ar fi protestat (Gazeta Transilvaniei, nr. 3, 22 ianuarie 1859, pp. 10, 11).


1858: Naşterea nefericitului arhiduce Rudolf

Rudolf

*

 

În 14 august vechi 1858, ziarele din întregul imperiu austriac, inclusiv cele din Transilvania, anunţau, cu netrucată bucurie, naşterea, în „21 august, pe la orele 10 şi 15 minute seara”, iar în „23 august, după prânz, se efeptuă botezarea Serenisimului Principe de coroană, care a primit numele Rudolf, Franz, Carl, Josef”, cel care va sfârşi, atât de tragic şi de enigmatic, la Mayerling, în noaptea de 29 spre 30 ianuarie 1889. Prinţul care avea să fie iubit în toate ţările imperiului austriac şi, mai ales, în Bucovina (la Suceviţa se ridicase un monument, în onoarea vizitei lui, din vara anului 1885, când a cumpărat şi două tablouri de Eugen Maximovici, mobilier, covoare şi ţesături ţărăneşti), s-a ivit pe lume sub aparente ospicii favorabile, iar bucuria viitorilor supuşi (chiar şi vrednicul român Iacob Mureşan, vorbea, în acele zile, despre… „fericirea noastră, a tuturor austriecilor”) se explică şi prin actele nu doar de binefacere, ci şi de progres real, care marcau, simbolic, naşterea unei noi ere, odată cu acea a unui moştenitor de coroană.

*

Veţi vedea, dacă veţi citi scurtul editorial al lui Iacob Mureşan, o altă faţă a identităţii româneşti de atunci, inclusiv în proaspătul Principat al Transilvaniei, care, prin primirea titlului, chiar în acel an, devenea un principat al Europei Centrale, adică al unui avans de civilizaţie, de care doar bucovinenii şi ardelenii aveau, deocamdată, parte. Românii iubeau nu atât Austria, cât noul mod de viaţă, cu care-i binecuvântase şi bunul Dumnezeu, dar şi „drăguţul de Împărat”. Aveau parte de acces la o cultură superioară, dar care, mai ales în cazul ardelenilor, nu prea i-a luat pe nepregătite.

*

B79 B

*

Dacă m-aş baza doar pe articolul de mai jos, nu m-aş aventura împotriva pâclelor naţionaliste la modă; din nefericire, pe măsură ce aflu tot mai mult din contrafăcutul nostru trecut apropiat, mi se face milă de noi, şi mai ales de noi, cei din viitorime, victime târzii ale bulucelilor turmatice de odinioară şi de astăzi. Poate că şi de mâine, deşi ar fi mare păcat.

*

Rudolf copil„O nouă mană cerească peste Casa domnitoare austriacă avem a saluta, în fericita naştere a noului succesor împărătesc. Toate popoarele au cuvânt a se bucura şi, în adevăr, se şi bucură, căci familia cea plină de darul blândeţei şi al îndurării a aflat binecuvântare cerească întru un clironom de tron, spre fericirea noastră, a tuturor austriecilor, care glorificăm zeitatea şi providenţa ei, revărsându-ne simţămintele de bucurie şi laudă către tronul tronurilor, pentru acest dar fericitor de viitorul marii monarhii şi al popoarelor lor, şi, urându-i fericiri peste fericiri, spre fericirea popoarelor!!!

*

Evenimentul acesta, ca un luceafăr nou pe orizontul familiei domnitoare, se anunţă, aici (în Braşov – n. n.), prin 101 de puşcături din pive, care fură urmate de sunetul clopotelor cetăţii şi incantate cu muzica capelelor milităreşti, între săltări de bucurie, care, prin deosebitele beserici, se alăturară lângă rugăciuni pioase, ridicate în semn de mulţumire către cer, pentru fericirea noului clironom de tron. Pe la 11 ore, se ţinu TE DEUM cu misa mare şi în biserica romano-catolică, unde erau de faţă toate autorităţile, de tot soiul, şi popor îndesuit, paradând, afară, miliţia împărătescă.

*

O zi de binefaceri fu ziua acesta, căci, din partea cetăţii, se săturară la 200 săraci, înaintea promenadei. Comunitatea cetăţii a hotărât a întemeia o casă de lucru generală în Braşov, pentru cei ce fug şi cei ce se lipsesc de lucru, spre care scop a hotărât a da, pe an, din casa alodială, un venit de 500 franci imperiali. Se fundară stipendii, din partea reuniunii industriale.

*

Din partea Reuniunii Femeile Române, se dete, spre împărţire, o sumă bunicică, de 160 franci, cu acea rugare, îndreptată către generosul Domn prefect, ca să binevoiască a mijloci împărţirea lor la 16 orfane române, fără osebire confesională. După prânz, se ţinu adunarea, de către Domnul prefect, spre înfiinţarea unui institut de prunci schilavi, spre bună creştere. Scopul acestui institut îl desfăşură Domnul prefect, care dete tot impulsul la acesta, într-o cuvântare pătrunzătoare, care av efectul de a se aduna, din subscrieri, vreo 300 franci, pe lângă alţi 600 franci, ce se aflau spre scopul acesta. Un comitet, ales dintre membri, s-a însărcinat cu punerea în lucrare ulterioră spre înfiinţarea acestui institut.

*

Seara, cetatea fu iluminată şi răsuna de melodiile capelei militare, lucind focul bengalic. La acestea, se mai adaugă, de la comunităţile cercuale, fundarea a 3 stipendii, de căte 80 franci, dintre care 2 se vor da la studenţi pauperi, însă morali şi diligenţi la gimnaziul evanghelic, şi unul la gimnaziul românesc greco-unit de aici, şi aceasta ca pe răstimp de 10 ani. Acum, pregăteşte magistratul Braşovului o adresă fericitoare şi gratulatoare către Maiestate” (Gazeta Transilvaniei, nr. 56, 14 august 1858, pp. 221 şi 223).


1857: Înmormântarea lui Doxache Hurmuzachi

Hurmuzachi Doxachi

*

Cernăuţi, 6 aprilie nou 1857. Trecerea din viaţă a boierului mare vornic Doxache Hurmuzachi. Paharul durerii şi al amărăciunii încă nu se deşertă cu totul pentru noi, românii. Soarta fatală ne dete, acum, lovitura cea mai dureroasă şi mai simţită, răpindu-ne pe cel mai credincios fiu, pe cel mai zelos patriot, pe cel mai fierbinte, mai neadormit şi pe cel mai dezinteresat apărător puternic al intereselor vieţii noastre, pe marele vornic Doxache Hurmuzachi, care şi-a consacrat (jertfit) toată viaţa numai spre apărarea drepturilor şi spre înflorirea naţiei, bisericii şi viţei române.

*

Acest mare şi de nepreţuit bărbat, aflându-se încă într-o putere de viaţă, cu care mai putea trăi încă 20 de ani, se mută la viaţa eternă, în etate de 78 de ani, la 11 aprilie calendar nou 1857, sâmbătă, la 3 ore după prânz, după o boală lină de vreo patru săptămâni, cauzată din răceală, lăsând în urmă-şi, în cea mai adâncă tristăciune şi jale, pe prea demna şi prea nobila sa soţie, pe cinci fii şi două fiice, pe care îi înzestră cu cultura cea mai înaltă şi mai aleasă din timpurile noastre şi le insuflă, totodată, şi toate însuşirile şi virtuţile sale, şi aşa îi dărui românilor, ca pe cei dintâi şi cei mai fierbinţi apărători ai fericirii lor; mai mulţi nepoţi şi nepoate, rudenii şi amici, care cu toţii plâng cu amar trista despărţire şi marea pierdere a unui aşa de preţios bărbat.

*

În decursul bolii, îşi păstră, în toată împrejurarea, conştiinţa, chiar până la ora cea mai de pe urmă. Zelul cel fierbinte, îngrijirea cea neadormită pentru binele şi fericirea viţei şi bisericii române, care-i zăcură la inimă în tot decursul vieţii sale, le manifestă, chiar şi pe patul morţii, tot cu aceeaşi vioiciune şi ardoare, ca şi când se afla în floarea vieţii şi a sănătăţii. Era un lucru pătrunzător să audă cineva, cum am auzit noi, pe acest bărbat, vorbind către boierii şi către preoţii români, care veniră să-l cerceteze, jurându-i ca să-şi apere, cu toată virtutea şi energia, drepturile naţiei, ale bisericii şi ale viţei sale, zicând:

*

– Prieteni şi scumpi compatrioţi! Vă mulţumesc de cercetare. Eu poate nu voi mai trăi mult. Dumneavoastră veţi trăi şi trebuie să trăiţi, dar nu uitaţi că aveţi trei îndatoriri mari şi sfinte, pentru care aveţi să răspundeţi înaintea lui Dumnezeu, înaintea omenirii şi a urmaşilor voştri; acestea trei sunt: naţia, limba şi biserica… Limba română, sufletul poporului nostru, pe care ne-au păstrat-o străbunii noştri, în timpii barbariei, chiar şi cu răpunerea vieţii, a fost, totodată, şi este adevărata limbă a acestei ţări; nici un drept nu s-a aflat în putere ca s-o desfiinţeze… Deci, vă jur pe Dumnezeu, pe fericirea voastră şi pe tot ce aveţi mai preţios şi mai sfânt, ca să fiţi urmaşi demni de străbunii şi părinţii voştri! Ca să vă nevoiţi cu toată virtutea nu numai să apăraţi drepturile şi limba naţiei voastre, ci să le lăsaţi urmaşilor voştri într-o stare mai înflorită decât le-aţi primit!…

*

Era un lucru plin de înfiorări sfinte de a-l vedea, în tot decursul bolii, cu mâinile şi cu privirile îndreptate către cer, rugându-se, cu glas răspicat, „pentru binele şi fericirea poporului român, ca să depărteze Dumnezeu din mijlocul românilor sămânţa intrigii şi a discordiei, spiritul de partid, egoismul, pofta de a domni cu stricăciunea binelui public, şi să le insufle spiritul dragostei şi al frăţiei între ei”…

*

Osemintele răposatului rămaseră în Cernăuţi, de sâmbătă, până luni, dimineaţa la 10 ore, puse într-un sicriu pompos, îmbrăcat cu catifea albastră închis şi aşezat pe un catafalc ornat cu covoarele cele mai alese. În răstimpul acesta, se cercetară rămăşiţele răposatului de către guvernul ţării, de către boieri şi de către toţi cetăţenii, fără osebire de naţionalitate, şi pe faţa fiecăruia din aceştia se vedea adânc întipărită părerea de rău şi mâhnirea ce o simţeau pentru că au pierdut pe fala compatrioţilor lor.

*

Luni, pe la 10 ore dimineaţa, se porni, cu mare pompă, procesiunea înmormântării, de la Cernăuţi, la moşia familiei răposatului, Cernauca, care este depărtată două mile de la Cernăuţi, peste Prut, sub miazănoapte-răsărit. Era înfiorător, peste toată închipuirea, minutul pornirii acestei petreceri funebre, şi ar fi peste putinţă a descrie, măcar pe departe, trista înfăţişare a naturii de primprejur, dureroasele şi sfâşietoarele simţăminte ce se petreceau în inimile tuturor prea numeroşilor petrecători. Arama răsunătoare din turnurile tuturor bisericilor răspândea în natură, cu sunet jalnic, trista înştiinţare că acest bărbat preţios şi adevărat, fiu al naţiunii române, a purces la lăcaşul eternităţii; venerabila familie plângea cu cele mai crunte lacrimi pe prea preţiosul său soţ şi părinte; amicii plângeau pe generosul şi adevăratul lor amic; patrioţii, pe patriotul lor cel mai fierbinte; naţionaliştii, pe cel mai înfocat conaţional; clerul, pe cel mai neadormit apărător în faptă al bisericii şi îndemnător spre apărarea drepturilor şi înfloririi ei; asupriţii jeleau pe apărătorul şi scutitorul dreptăţii lor; mizerii (săracii), fără alegere de naţionalitate, suspinau din adâncul inimii, căci pierdură pe alintătorul şi îndulcitorul soartei lor celei nefericite; cu un cuvânt, toată natura şi toată suflarea de primprejur înfăţişau privitorului numai o întristare profundă, pentru pierderea acestui rar bărbat!

*

Cu aceste dureroase simţăminte se întinse procesiunea către locul înmormântării, prin piaţa cea mare, pe strada Leopolitană. Procesiunea a fost una din cele mai strălucite şi mai măreţe, asemenea căreia nu s-a mai văzut în Bucovina. Prea Sfinţia Sa Episcopul Bucovinei, şaptezeci de preoţi, invitaţi anume din depărtatele părţi ale Bucovinei, toţi îmbrăcaţi în ornate bisericeşti, şi corul celor cincizeci de clerici ai seminarului diecezan formau două şire, înaintea carului mortuar, tras de patru cai albi ai răposatului; înaintea clerului mergeau toate corporaţiile cernăuţene, cu flamurile lor, şi toate comunităţile bisericilor din Cernăuţi, cu flamurile lor; după carul mortuar, urma nemijlocit duioasa familie a răposatului, însoţită de guvernatorul Bucovinei, de boierimea bucovineană şi de mai mulţi diregători din toate rangurile, începând de la cel dintâi, iar în urma acestora mergea o mulţime nenumărată de cetăţeni de toate stările.

*

Toţi aceştia însoţiră, pe jos, pe răposat, cu cea mai mare durere şi tristeţe, până la bariera Cernăuţilor, adică până la podul de peste Prut, până unde se citiră cele zece Evanghelii sau se făcură zece „stâlpi”. De aici, se întoarseră guvernatorul şi cea mai mare parte a cernăuţenilor. La pod, ieşiră, întru întâmpinare, comunele de primprejur, cu procesiunile bisericilor lor. De la pod, se puseră atât preoţimea, îmbrăcată în ornate cum era, cât şi toţi petrecătorii în trăsuri, care formau un şir foarte lung şi măreţ, de la pod şi până la orăşelul Sadagura, unde se deteră petrecătorii iarăşi pe jos. În dreptul bisericii române se ţinu stare, urmând apoi procesiunea, tot pe jos, până la aproapele sat Slobitka, unde se ţinu iarăşi stare. De aici, se puseră cu toţii iarăşi în trăsuri şi urmară, în acest chip, până în hotarul moşiei Cernauca. Aici fu întâmpinată dureroasa procesiune de tot poporul Cernaucei, cu preotul său în frunte, şi cu mai mulţi preoţi de primprejur, cu comunele şi procesiunile bisericilor lor.

*

Profunda tristeţe de care era pătruns întregul popor al Cernaucei, de la mic, până la mare, şi pătrunzătoarea durere, cu care aştepta sosirea carului mortuar, ce aducea rămăşiţele răposatului fost lor nu întru atâta proprietar, pe cât părinte şi adevărat îngrijitor de soarta lor, era un ce străbătător, era încă, totodată, şi demonstraţia cea mai vie că poporul ştie să fie recunoscător binefăcătorului său şi-i pare rău, până la durere de inimă, de acela care i-a tratat ca pe oameni şi ca pe nişte fii ai săi, iar nu ca pe nişte mijloace şi mai rău decât pe vite. Poporul acesta, recunoscător de binefacerile primite de la acest generos bărbat, înconjură carul mortuar cu cea mai mare reverenţă, îndată ce ajunse pe hotarul Cernaucei, şi după ce se finiră Evanghelia şi Ectenia, ce i se citiră şi aici, îl petrecură aşa, strânşi împrejurul carului mortuar, până la mormânt, cu ochii scăldaţi în lacrimi, prin care arătară învederat că ar dori, de s-ar putea, să nu se mai despartă de el.

*

Dar de aste simţăminte triste şi dureroase nu erau pătrunşi numai petrecătorii, ci chiar şi natura de primprejur, ce părea a lua parte la ele, mai ales încântătoarele şi pitoreştile locuri ale Cernaucei. Pădurea, care forma un parc firesc, ce întrece pe multe parcuri maiestoase şi care, oricând, altădată, a încântat şi a împlut de bucurie pe orice călător, care a avut fericirea de a trece prin ea, se părea a fi acum asemenea cuprinsă de jale: nici ramuri verzi, nici un mugur îmbobocit, nici o dezvoltare din milioanele de flori, care prefac, altădată, parcul într-un tapet măreţ de mii de culori, nici un cântec de paseri, care prefăceau, altădată, pădurea într-un concert melodios; toate păreau a fi pătrunse dureros de această jalnică procesiune funerară, ca şi cum ar fi simţit că, de acum, se lipsesc pentru totdeauna de norocirea de a mai saluta, în mijlocul lor, pe vechiul şi credinciosul lor amic, visător şi proprietar.

*

Ajungând la Cernauca, unde porţile prin care trecu procesiunea erau acoperite cu postav negru, se aşeză sicriul în mijlocul bisericii celei zidite de răposat, care era ornată foarte frumos, cu flori din florăria familiei. Ceremonia înmormântării se celebră, cu toată devotaţiunea, de către Prea Sfinţia Sa Episcopul şi de tot numerosul cler numit mai sus, în faţa întristatei şi duioasei familii, a boierimii şi a unui public foarte numeros. Se ţinu şi cuvântare, după datină, de către Domnul asesor consistorial şi spiritual al seminarului diecezan, după care apoi urmă trista sărutare mai de pe urmă din partea clerului, a familiei şi a întregului public. Acum sosi minutul cel mai amar dintre toate, minute în care noi înşine trebuiră să aşezăm în mormânt osemintele acelui bărbat, pe care biserica, patria, naţiunea şi omenimea ar fi dorit să-l aibă pururi aici, pe pământ. Dar fatala lege a naturii e neînduplecabilă, ea n-ascultă nici de lacrimi, nici de dorinţe fierbinţi, nu vrea să recunoască nici merite, nici ranguri, nici virtuţi; nu vrea să ştie nici de suspine, nici de neapărata trebuinţă a vieţuirii mai îndelungate a unei persoane pentru folosul umanităţii; ea rosteşte sentinţa şi noi trebuie să ne supunem!

*

Deci, se luă sicriul din biserică, de către patru locuitori din Cernauca, şi, premers de cler, se opriră la mormântul ce era zidit din piatră, în drept cu altarul de către miazăzi, unde se puse spre eternul repaus. Cu mâinile tremurânde, cu ochii plini de lacrimi, încredinţarăm sânului pământului sacrele rămăşiţe şi, cu inima sfâşiată, îi rostirăm cu toţii ultimele cuvinte / Nichifor Iliescul / teolog (Gazeta Transilvaniei, nr. 32, 25 aprilie 1857, pp. 122, 123).


Ce s-a întâmplat cu osemintele lui Ştefan cel Mare?

Stefan LUCEAFARUL 1904 Piatra de mormant

*

Fără să se mai lămurească, vreodată, ale cui sunt osemintele aruncate pe şinele din „mormântul pomelnicului bisericii” Putna, dacă sunt ale lui Ştefan cel Mare sau ale unui stareţ oarecare, înmormântat călugăreşte, pe şine de fier, nu într-un sicriu, în gropniţa pregătită pentru Ştefan cel Mare, şi fără să se mai ţină cont de premeditarea iniţială a arhimandritului Artemon Bortnik, „ca osemintele marelui acestui bărbat să se aşeze într-o criptă aşa întocmită, ca orişicare doritor să-şi poată înfăţişa reverenţa la moaştele acestui „luceafăr al Moldovei”, să poată face aceasta nemijlocit, ba chiar şi venerabilele lui oseminte să le vadă”, bucovinenii şi, mai ales, clerul lor au uitat definitiv de „propunere ca reconsacrarea relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, aici deshumate, să urmeze în luna lui mai, cu o solemnitate demnă de faptele eroului, la care credem că se vor invita mai multe notabilităţi din mai multe locuri cunoscute”, pentru că în 11 aprilie 1857 murise inegalabilul Doxache Hurmuzachi, deturnând atenţia provincială spre propriul lui mit, apoi, „la începutul lunii iulie, era să se celebreze, la mănăstirea Putna, din partea prea sfinţiei sale episcopului nostru Eugen Hacman, parastas pentru eroul moldav Ştefan cel Mare, la care sărbătoare să se afle şi trimişii guvernului şi mitropoliei din Moldova, însă şi aceasta se amână pe alt timp, când vor fi trebile Principatelor aşezate cu totul la un fel” (Gazeta Transilvaniei, nr. 61, 3 august 1857, p. 238).

*

Stefan cel Mare LUCEAFARUL nr 12 13 1904

*

În Bucovina, nimeni nu a avut nevoie, vreodată, de memoria lui Ştefan cel Mare, ci doar de mitul lui. Tocmai de aceea nu s-a înregistrat, nu se manifestă şi nu se va auzi vreodată murmur de protest faţă de jefuitorii în sutană de morminte, care au vandalizat inadmisibil memoria românească. Toate mormintele voievodale de la Putna şi, cu siguranţă, din toate zările româneşti au fost prădate de către cei care aveau obligaţia să le apere şi să le cinstească, fiind plătiţi cu moşii şi oameni de danie domnească prin beznele veacurilor.

*

Stefan LUCEAFARUL 1904 ctitor

În 1857, când trebuia lămurită sau iar contrafăcută legenda mormântului de la Putna, hrăpăreaţa ortodoxie se afla în război mut cu la fel de lacomul şi nemilosul catolicism, care triumfa asupra răsăritenilor, pe băncile gimnaziale, cu o… carte de religie, care le lipsea dreptcredincioşilor. Tinerimea poate fi deturnată lesne dintr-o beznă în alta, ca să nu mai vorbim de pleaşca posturilor de profesori gimnaziali, pe care fragmentele împăgânite ale Bisericii lui Hristos şi le doreau pururi în dauna celorlalţi. „Pe la noi se aşteaptă cu mare încordare sosirea lunii septembrie, ca să se vadă cum se va propune religia junimii dreptcredincioase la gimnaziul cernăuţean. De la începutul gimnaziului (1808), adică şi până în ăst an, se propuse religia în limba nemţească şi pentru români, şi pentru ruteni; iar în semestrul doi, şcolarii din ăst an, află consistoriul de cuviinţă a porunci catiheţilor ca, de acum, înainte să propună religia româneşte, cu atât mai vârtos fiindcă cartea după care se propunea până acum cuprinde religia catolică a bisericii apusene (Gazeta Transilvanie, nr. 62, 7 august 1857, p. 242).

*

Deci, cui să-i mai pese dacă pe barele de metal din Putna zac osemintele lui Ştefan cel Mare sau ale unui pângăritor de sacralitate? Pe cine să deranjeze posibilitatea ca şi sicriul lui Ştefan cel Mare să fi fost furat, iar sfintele lui rămăşiţe aruncate, pe undeva, prin preajmă – în cel mai bun caz în cimitirul sătesc din Putna?

*

Deci, nu s-a mai făcut promisa re-înhumare, nici măcar un praznic de pomenire în 1857, menit pentru lustruirea feţelor mărimilor vremii, pentru că Ştefan cel Mare nici nu contează pentru noi, românii. Noi avem nevoie doar de mitul lui, nu şi de adevăr, nu şi de moşteniri şi asumări, nu şi de evlavia recunoştinţei. Noi suntem români, noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni, aşa că mai slăbeşte-ne cu îndatoririle faţă de memoria lui Ştefan cel Mare, băi ăsta!


„Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna”

Stefan cel Mare Voronet LUCEAFARUL nr 12 13 1904 p 244

*

Abia defrişaseră austriecii tufărişul dintre ruinele vechii biserici a mănăstirii Putna, călugării folosind o bisericuţă de lemn din apropiere, ridicată de egumenul Iacob Putneanul (Putna de astăzi e o reconstituire pe temeliile vechi, datorată arhitectului austriac Karol Adolf Romstorfer), când Alexandru Hurmuzachi, explodase de entuziasm naiv şi, năpustindu-se spre telegraf, vestea gazetelor româneşti din provinciile rătăcite prin trei imperii:

*

1856 Depesa lui Alecu Hurmuzachi

*

Depeşa telegrafică de cea mai mare importanţă, primită de-a dreptul. Dată în Cernăuţi, în 2 decembrie stil nou 1856, 7 ore după-amiaza. Sosită în Braşov, în 3 decembrie stil nou, 9 ore şi 45 de minute înainte de prânz.

*

Coroana lui Ştefan cel Mare s-a aflat în Putna, mormântul lui şi al lui Bogdan şi altele se cunoscură şi se deschiseră”.

Alessandru Hurmuzachi”.

*

(Sperăm că vom veni în stare a primi, cu altă ocaziune, şi o descriere detaliată a odoarelor acestor nepreţuite, păstrate până acum, numai în amintirea istorică a naţiunii şi în sânul pământului –Gazeta Transilvanie, nr. 92, 22 noiembrie 1856, p. 357).

*

Speranţa „Gazetei Transilvaniei” avea să rămână în deşert, deşi relatări din Bucovina continuau să sosească, dar scrise de vechiul ei colaborator, Iraclie Porumbescu (aş putea face caz de descoperirea ineditelor lui Iraclie Porumbescu, dar nu-i de mine un astfel de moft), tânărul preot bucovinean fiind, alături de Aron Pumnul şi de Dimitrie Dan, unul dintre puţinii abonaţi bucovineni la viguroasa publicaţie braşoveană. Tatăl lui Ciprian Porumbescu a şi semnat un capăt de relatare despre amărăciunea de la Putna anului 1856, probând, astfel, că el a fost autorul textelor cu ştiri din Bucovina anilor 1854-1856 („te voi ruga să-mi spui: câte şire „din Bucovina” ai tipărit în organul Dumitale, de vreo trei ani, încoace” – scria în 22 iunie 1854).

*

Alecu Hurmuzachi, fiind încă foarte tânăr, pe atunci (se născuse în 16 august 1823, la Cernauca), încă nu ştia că voievozii nu se înmormântau cu coroană, sceptru, spadă şi pecete – care aparţineau Ţării şi se încredinţau urmaşului, dar nici nu-şi putea închipui că sfântul mormânt al memoriei româneşti fusese temeinic prădat – la fel şi celelalte morminte ale familiei – de către călugării Putnei. Nici un însemn domnesc, nici un inel, nici măcar sicriul nu au scăpat de lăcomia călugărilor şi nici nu e sigur că osemintele aruncate, cu ţeasta înspre grumaz, pe cele 13 sau 14 şine de fier ar aparţine lui Ştefan cel Mare. În epocă, nu s-a insistat, deşi Iraclie Porumbescu atenţionase că „relicvele lui Ştefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 şine late de fier; poate, deci, că şi sicriul, dacă a fost acela de metal preţios, l-au luat. Căci ca Ştefan, suveranul acel vestit şi glorios, să fi fost adus, de la Suceava tocmai, fără sicriu, şi acela preţios, până la Putna, cam nu e probabil; cu atâta mai puţin, cu cât mausoleul lui de marmoră şi foarte frumos lucrat, din această biserică, încă fu făcut, fiind el încă în viaţă: prin urmare, şi sicriul lui trebuie să fi fost în raport cu preţiosul mausoleu”.

*

În plus, pe bare de metal erau înmormântaţi doar călugării, iar dintre voievozi, doar cei care s-au călugărit în ultima clipă, precum Alexandru Lăpuşneanu, dar nu şi Ştefan, care nu se călugărise şi care păşea chiar şi în moarte triumfal, după cum relatau cronicarii. Oare nu cumva, după furtul sicriului, vreun stareţ oarecare a cerut să-i fie aşezate nevrednicele oseminte, pe bare de metal, în somptuoasa gropniţă de la Putna? Oare noi, cei care avem în sânge închinatul în faţa acelei marmore reci, nu o facem, de fapt, în faţa nu ştim cui, în faţa unui săvârşitor de sacrilegiu împotriva spiritualităţii româneşti? Răspunsul poate fi dat acum, când testele ADN ale rămăşiţelor presupuse ca fiind ale lui Ştefan cel Mare pot fi comparate cu ADN-ul din rămăşiţele urmaşilor săi. Dar nu se vor face niciodată astfel de teste, pentru că noi, românii, niciodată nu am avut nevoie de adevăr, ci doar de mituri. Puţin ne pasă nouă de unde or fi aruncate osemintele celui mai sacru dintre noi, câtă vreme jefuitorii lui scot sufletul din noi şi se spală cu el pe picioare, câtă vreme basmele despre cuvioşia călugărească ne ţin loc de cultură şi de identitate naţională.

*

Mă opresc aici, deocamdată, cu comentariile mele (mai am mult de navigat prin vremuri), pentru a vă încredinţa ştirile zilelor de extaz şi de agonie ale descoperirii mormântului lui Ştefan cel Mare. Nu şi al osemintelor lui (până şi protocolul încheiat atunci, pe care îl găsiţi integral în CATEGORIA din dreapta acestei pagini, numită ANTIROMÂNISMUL ORTODOX, constată prădarea tuturor mormintelor voievodale de către călugări, dar nu insistă asupra sacrilegiului, pentru că ar fi fost vătămător politic). Iată, deci, relatările lui Iraclie Porumbescu, de la cumpăna lunilor noiembrie-decembrie 1856, când iarăşi ne-am scufundat în bezna vâscoasă a şmecheriilor religioase:

*

1856 Iraclie Porumbescu in Gazeta Transilvaniei 

*

29 noiembrie nou 1856. Mă grăbesc, Domnule, să mă refer că, la noi, în Bucovina, sunt astăzi toţi ochii îndreptaţi spre mănăstirea Putna, unde e eternul repaos al pământeştilor rămăşiţe ale Eroului Moldovei şi Domnitorul ei cel mai glorios şi mai părintesc, Ştefan cel Mare. În acea mănăstire, adică, se descoperi, astăzi, mormântul acestui Domnitor, prin o comisiune politico-ecleziastică şi sanitară, cu scop ca osemintele marelui acestui bărbat să se aşeze într-o criptă aşa întocmită, ca orişicare doritor să-şi poată înfăţişa reverenţa sa moaştele acestui „luceafăr al Moldovei”, să poată face aceasta nemijlocit, ba chiar şi venerabilele lui oseminte să le vadă. Acest proiect e a prea cuviosului antiste şi arhimandrit al mănăstirii Putna, Domnul Artemon Bortnik; şi publicitatea nu poate scopului acestui proiect să nu-i aducă cele mai vii mulţumiri.

Eu vorbesc de acestea şi nu descriu, aici, ne-exprimabilele bucurii ce se manifestă numai, din auzit, de această întreprindere, care e orânduită din partea înaltului nostru guvern, pe temeiul acelei propuneri din partea numitului arhimandrit şi antiste Domnul Artemon Bortnik, dar mâine îţi voi scrie, mai pe larg, toate; căci le voi afla, cu siguranţă: pentru acum, atâta-ţi mai adaog, că, pe lângă acel entuziasm, care, cum zisei, se manifestă pe alocuri, din cauza respectivei întreprinderi, recunoştinţa către înaltul nostru guvern, care e o mulţumire atât de eclatantă şi aceea a întregului element român, prin încuviinţarea frumoasei propuneri a numitului archimandrit concesă, numai puţin este mare şi sinceră. Scriu acestea, în apropirnea Putnei, şi chiar trec pe dinaintea mea o mulţime de omeni pedeştri, călare şi cu care, precum şi mai multe trăsuri elegante, care se grăbesc, după cum mi se spune, la Putna, tot cu acel scopu, cu care eu mă grăbesc, adică pentru a vedea deshumarea rămăşiţelor marelui bărbat. Mâine, deci, mai multe (Gazeta Transilvanie, nr. 95, 3 decembrie 1856, pp. 369, 370).

*

30 noiembrie nou 1856. Astăzi, pe la 11 ore antemezinale, descoperiră, aici, mormântul Eroului Moldovei, Ştefan cel Mare, care mormânt se află în biserica mănăstirii de aici. Până astăzi, deshumară, mai întâi, pe Maria, fiica lui Ştefan cel Mare, care repauză de fată mare; după aceea, pe Maria, soţia lui Petru Rarea, al treilea pe Ştefan VII, numit „Crudul”, după aceea pe Bogdan IV, fiul lui Ştefan cel Mare şi pe fratele acestuia, Alexandru, care muri în vârstă de 14-15 ani. Aceste morminte erau toate în partea întâia a bisericii, numită pronaus; de aice, merseră în partea a doua, numită „pomenic“ sau naulă, şi acolea aflară pe ambele soţii ale lui Ştefan Marele, pe Maria adică, fiica lui Radu, Domnitorul Valahiei, a doua Doamnă a lui Ştefan, şi pe Maria, întâia Doamnă a lui Ştefan, fiica lui Simeon, imperatorul Rusiei, cu ambii ei prunci, Petru şi Bogdan, care amândoi se află într-un mormânt. Mormintele erau toate bine zidite şi boldite, şi moaştele unora zac pe pardoseala de piatră, în sicrie de lemn de frasin, dar acum până în ţărână putrezit; iar ale altora, câte pe 13 şine de fier, fără sicrie.

*

Din moaşte şi veşminte se află numai prea puţine rămăşiţe; iară Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, e încă mai întreg. În fine, se descoperi mormântul lui Ştefan, ţelul cercării şi al încordării celei mai mari. Aceasta urma sub sunarea tuturor clopotelor mănăstireşti şi la asistarea întregului sobor călugăresc din această mănăstire, cu lumini în mâini, şi a unui numeros popor.

*

Mormântul lui Ştefan e din piatră cioplită, începând la 4 picioare sub pământ, şi acoperit cu o lespede colosală de piatră, aşijderea cioplită: opt români aleşi abia o ridicară. Din pământeştile rămăşiţe ale lui Stefan cel Mare, se găsiră o mare parte din mantaua domnească şi unele oase, care toate nu zăceau în vreun sicriu, ci, aşijderea, pe 13 şine de fier, sub care era încă un spaţiu deşert ca de 2 picioare. Curiozitatea cea mai mare e, însă, că capul – osul numai – e întors dinspre corp, cu vârlul lui spre gât (grumaz), lucru care dă dovadă că mormântul acesta e căutat de mai de mult; pentru că nici coroana, nici alte însemne preţioase nu mai sunt, ba şi lespedea cea mare, cu care era acoperit mormântul, e la un cot ciuntită şi, cum ѕѳ vede, cu violenţă. Despre aceasta, însă, cum şi despre cele până acum aflate în celelalte morminte, voi scrie mai târziu, din fântână tot oficioasă / Porumbescu (Gazeta Transilvanie, nr. 96, 6 decembrie 1856, p. 373).

*

20 Noembrie vechi 1856. Întristarea şi nedumerirea, aflând relicvele lui Stefanu cel Mare fără nici o insignă de Domnitor în mormânt, ba şi capul (o parte de căpăţână) întors din poziţia lui cea firească, fură, cum am zis în ultima mea epistolă, foarte mari. Acest eveniment neaşteptat motivă comisiunea să cerceteze uricele şi cărţile toate din archiva mănăstirii, de nu cumva s-ar afla întrînsele vreo indicaţie că mormântul lui Ştefan cel Mare a fost, după moartea gloriosului acestui Domnitor, spoliat de oarecine. Şi iată că, după o amănunţită cautare, se şi găsi o epistolă a mitropolitului Moldovei Iacov, din anul 1757, şi ilustra tot arcanul! Acea epistolă e adresată, de către numitul milropolit, către egumenul de atunci al mănăstirii Putna, şi din ea se vede clar că „unu mormânt din pomelnicul besericii“ mănăstirii Putna a fost, cum seamănă, din porunca acelui mitropolit cercat, şi preţioasele „de pe mortul“ din acel mormânt luate; căci un pasaj din acea epistolă sună aşa: „toate petricelele ce s-au aflat, şi inelele, şi serjele, şi boldurile, şi altele ce s-au aflat pe mortul acela, să le pecetluieşti la un loc şi prin acela cui om da credinţă să ni le trimeţi”.

*

Din continuarea epistolei acesteia, se mai vede că numitul mitropolit a avut de scop ca, din aceste preţioase, să facă coroane Maicei Domnului şi Mântuitorului Christos, de pe o icoană făcătoare de minuni din acea biserică şi mănăstire, care icoană e şi astăzi, şi, după cum se ştie, de acel mitropolit învelită toată în argint masiv şi împodobită frumos. Acel mitropolit reînnoi şi întreaga mănăstire, şi aceea cu speze foarte însemnate; înseamnă, deci, spre apărarea lui de oareşicare suspiciune nefavorabilă, că el întru întreprinderea aceea fu să se ajute mult şi cu preţioasele luate din mormântul lui Ştefan cel Mare.

*

Relicvele lui Ştefan cel Mare zac fără sicriu, numai pe 14 şine late de fier; poate, deci, că şi sicriul, dacă a fost acela de metal preţios, l-au luat. Căci ca Ştefan, suveranul acel vestit şi glorios, să fi fost adus, de la Suceava tocmai, fără sicriu, şi acela preţios, până la Putna, cam nu e probabil; cu atâta mai puţin, cu cât mausoleul lui de marmoră şi foarte frumos lucrat, din această biserică, încă fu făcut, fiind el încă în viaţă: prin urmare, şi sicriul lui trebuie să fi fost în raport cu preţiosul mausoleu. În privinţa aceasta, însă, aşteptăm desluşiri din Moldova, de se ştie, adică, acolo, că se îndătina, de mult, a se îngropa Domnitorii şi fără sicrie: pentru că Cantemir, în descrierea consacrării Domnitorilor, zice: „şi mitropolitul arunca întâi ţărâna pe sicriul cufundatului Domnitor repausat în groapă”.

*

Comisiunea făcu, asupra întregii acestei operaţiuni un protocol cuprinzător, alătură acestuia şi o scurtă istorie a lui Ştefan cel Mare, compusă de comisarul spiritual Domnul Blajevici, cum şi desenele tuturor efectelor preţioase şi a relicvelor lui Ştefan cel Mare, şi-l trimise, astăzi, la prezidiul politic al Bucovinei, cu o propunere ca reconsacrarea relicvelor lui Ştefan cel Mare şi ale familiei lui, aici deshumate, să urmeze în luna lui mai (1857 – n. n.), cu o solemnitate demnă de faptele eroului, la care credem că se vor invita mai multe notabilităţi din mai multe locuri cunoscute. În ce loc şi cum să se reaşeze relicvele Eroului Ştefan cel Mare se va hotărî mai târziu, despre care noi, la timpul său nu vom pregeta a vă face cunoscut (Gazeta Transilvanie, nr. 97, 10 decembrie 1856, pp. 377, 378).


Pagina 32 din 94« Prima...1020...3031323334...405060...Ultima »