1818: Cernăuţi, târgul de pe Apa Neagră

Cernăuţi, 1870 – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„În această seară, am dormit la Olmacks. A doua zi, am luat micul dejun la Obertier și, în aceeași seară, am ajuns la Snyatin. D’Anville i-a preluat vechiul nume Netin-Dava (o stație romană în limitele Daciei antice, menționată de Ptolemeu), nume care a fost corupt în Snyatin. Acum localitatea este un sat sărac, locuit de evrei și situat în apropierea malurilor Prutului, numit Hierasus[1] de Strabo. Acest râu traversează o vale minunată, delimitată, la sud-vest, de munții înalți ai Transilvaniei, care acum ne însoțeau călătoria, de la o distanță de aproximativ zece mile, pe dreapta. Drumul a urmat malul stâng al râului, până am ajuns în orașul Cernăuţi[2], unde trăsurile noastre au fost transportate pe o barcă dublă, alipite de scânduri transversale, formând o platformă, și am intrat, la scurt timp, în ultimul oraș de frontieră al statelor austriece.

Cernăuţi, capitala Bucovinei, este situat, convenabil, pe un deal de pe malul sudic al Prutului. Are aproximativ 600 de case şi trei biserici, și o populație de circa trei mii de locuitori. Spre deosebire de alte locuri, străzile sale sunt largi, curate și bine pavate, iar casele sunt construite din piatră zidită. De asemenea, se mândrește cu un han acceptabil[3], unde am luat micul dejun. Fără să fi vizitat Polonia și să fi văzut cu ochii murdăria și necuviința abominabilă a locuitorilor de acolo, ar fi greu de crezut relatările atât de nefavorabilă despre atmosfera pestilențială a târgurilor din această țară. De exemplu, în noiembrie 1770, molima a izbucnit la Constantinopol și a curmat, în curând, viaţa a peste o mie de persoane. Propagată prin Moldova, apoi, datorită războiului, prin armatele turcești și ruse, a intrat în Polonia și, după ce a făcut ravagii în orașul de frontieră Kamieneck de pe Nistru, a nimicit vieţi în rândul trupelor din garnizoană, precum și a locuitorilor, încât supraviețuitorii dintr-un corp de armată au abandonat cetatea și, timp de câteva luni, nici rușii, nici polonezii nu s-au mai aventurat în ea. Toți țăranii unui sat, aparținând prințului Adam Czartorinski, au fost uciși într-o singură zi și nouă mănăstiri au rămas complet depopulate. Această afirmație, extraordinară așa cum apare, nu am nici o ezitare în a o crede, după ce am fost martor la obiceiurile domestice ale oamenilor. Casele polonezilor autohtoni sunt la fel de murdare și, în general, mult mai mici decât cele ale evreilor, iar obiceiurile lor sunt încă şi mai murdare. Ambele sexe dorm împreună ca porcii, pe paie sau blănuri, pe vârfurile și laturile cuptoarelor lor, fără să se dezbrace. Pardoselele odăilor lor sunt din lut sau pământ, întotdeauna umed și din care căldura sobei absoarbe un abur perpetuu şi urât mirositor, care, întrucât geamurile nu sunt niciodată deschise, duhneşte şi îmbibă cu ușurință totul cu otravă contagioasă, care, odată absorbită, este menţinută greoi în aer. În general, fără asistență medicală, aceste ființe nenorocite sunt abandonate în voia soartei lor; și, din păcate, acesta este egoismul strigător al marii majorități a nobililor polonezi, încât în ​​loc să încerce să amelioreze starea iobagilor lor, toată isteţimea minţii lor și ingeniozitatea sunt epuizate în slujirea înclinării lor crapuloase și în parvenitism, veniturile risipindu-se pe cale, din pricina ispitelor beției. Episcopii și nobilii sunt proprietari comuni ai tuturor hanurilor și, cu cât e mai mare beția țărănimii, cu atât sunt mai mari întoarcerile de bani către stăpânii pământului. Această imagine este departe de a fi exagerată. Pot face apel, cu încredere, la relatărilor oricărui alt călător prin Polonia, pentru a susține adevărul acestor afirmaţii.

Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Teritoriul moldovenesc începe la Zoring (Ţureni – n. n.), un cătun cu câteva case, în care se află atât oficiile vamale austriece, cât și cele moldovenești, precum și unii comisari greci și austrieci pentru a examina și contrasigna pașapoartele. Meleagul din jur prezintă rămășițele unor păduri întinse de stejar, aproape spulberate de focurile tătarilor și ale ţiganilor rătăcitori, care, în migrațiile lor constante, cojesc trunchiurile celor mai mari copaci, distrugând astfel scoarța și făcând arborii să se usuce şi să cadă. Am găsit o şatră a acestor țigani, la Zoring (Ţureni – n. n.): căruţele lor sunt construite într-un fel aparte și îmbinate uneori cu pene de lemn, fără intervenția fierului sau a metalului. Nu folosesc gudron sau păcură pentru a unge osiile, iar zgomotul pe care îl scot roţile se aude la mare distanță.

Aspectul Moldovei este foarte singular, ba poate că, în această epocă, chiar unic. Există alte două regiuni în Europa care, probabil, s-au asemănat, odată, cu mult timp înainte, dar progresul civilizației și al agriculturii, de-a lungul câtorva secole, le-a modificat, în timp ce Moldova rămâne în starea sa primitivă. Este înţesată cu mlaștini, bălţi, iazuri și heleşteie într-un măsură de dincolo de orice descriere şi imaginaţie”[4].

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

[1] Hierasus este râul Siret; numele este grecesc şi înseamnă Sfântul – n. n.

[2] Cernăuţi – târgul de pe Apa Neagră; Czerni înseamnă Apa Neagră – nota autorului

[3] Pajura Neagră – n. n.

[4] Neale, Adam, Travels through some parts of Germany, Poland, Moldavia and Turkey, Chapter XII, London 1818, pp. 150-153

1823-1824: Din Cernăuţi, cu ochii pe turci

Turci, văzuţi de Munster

1823: „Pe 18 septembrie, Majestatea Sa a mers la Cernăuţi, în Bucovina, unde urma să aibă convorbiri cu împăratul Rusiei. Aceste discuţii au avut loc, pe data de 4 septembrie 1823[1], în urma aranjamentelor făcute între cei doi suverani în timpul șederii lor la Innsbruck, în Tirol, după închiderea Congresului de la Verona și după întoarcerea lor la Viena. Singurul lor scop a fost să vorbească despre problemele cu Turciei. Cu această ocazie, însă, cei doi monarhi și-au exprimat satisfacția pentru rezultatul obținut de sistemul politic pe care l-au adoptat, prin care au menținut și întărit Europa, încercând să distrugă peste tot spiritul îngrijorării și al rebeliunii”[2].

1824: „29 noiembrie. O mișcare de centralizare are loc printre trupele staționate în provinciile austriece care se învecinează cu teritoriul turc. Această mișcare a fost mai întâi atribuită prevederilor necesare pentru realizarea unui cordon sanitar, stabilit de-a lungul limitelor estice ale Bucovinei, Transilvanie și a Banatului Timişoarei, din cauza ravagiilor pe care ciuma continuă să le exercite în provinciile din nordul Turciei. Această cauză este poate doar un pretext: se poate presupune mai degrabă că Austria, foarte alarmată de starea de decadență a Imperiului Otoman, formează pe frontierele turcești o armată de observație, pentru nu fi luată prin surprindere; este probabil că, dacă războiul dintre Grecia și Turcia ar dura mult, Imperiul Semilunii, deja atât de zguduit, s-ar prăbuși cu totul, cel puțin în această parte a Bosforului. Curtea de la Viena, poate temându-se că Rusia ar putea profita de această împrejurare pentru a se extinde în continuare, probabil consideră necesar să depună eforturi mari pentru a devia ruinarea care amenință în mod evident Poarta. Dar această ultimă putere pare să fie dispusă să asculte sfaturile înțelepte și salutare, pe care un cabinet la fel de prudent ca cel al Austriei, le poate da; trebuie să se temă că, dacă le va subordona unui entuziasm orb, riscă ruinarea”[3].

Soldaţi turci

[1] „Împăratul Austriei, care urma să fie onoranta gazdă a acestei întrevederi, trimisese pe Mareșalul de câmp – locotenent baron de Kutschern, la Kamenietz-Podolsky, pentru a-l complimenta pe împăratul Rusiei. În ziua sosirii prietenului său august, M. M. s-a dus să-l întâlnească personal la frontieră. Cei doi suverani au intrat împreună, cu aceeaşi trăsură, pe 6 octombrie, în Cernăuţi, la orele șase și jumătate seara; au trecut pe sub un arc de triumf, care fusese ridicat la intrarea în oraș, și au mers, prin mijlocul şirurilor de trupe care mărgineau drumul, în sunetul tunului și în aclamațiile locuitorilor, la palatul destinat împăratului Alexandru. Întrevederea celor doi suverani a durat doar patru zile, timp în care au făcut vizite dese prin împrejurimi și au luat masa împreună, de mai multe ori. A fost o succesiune de petreceri, obișnuite în astfel de cazuri: au primit, dar separat, în audiență privată, o deputăție, compusă din trei boieri moldoveni, pe care prințul Stourdza, hospodarul Moldovei, o trimisese din ordinul Sublimei Porţi, pentru a aduse complimente LL. MM. II” – Rabbe, Alph., Histoire d’Alexandre I, Tome second, Paris, 1826, pp. 380, 381 subsol.

[2] L’art de vérifier les dates, depuis l’année 1770 jusque a nos jours, Tome septième, Paris 1828, pp. 452, 453

[3] L’art de vérifier les dates, depuis l’année 1770 jusque a nos jours, Tome septième, Paris 1828, pp. 453, 454

1786: Contele Brigido, primul guvernator al Bucovinei galiţiene

Enzenberg

„Viena, 11 noiembrie 1786: Oraşul Suceava (în text: Luczara) din Bucovina a obţinut de la Împărat privilegiile unui oraş comercial liber!”[1].

„Lemberg, 20 noiembrie 1786: Împăratul va alipi Bucovina la Galiţia, prin unificarea administraţiei, justiţiei şi a tuturor celorlalte componente ale guvernării politice, întărind Curtea de Justiţie provincială cu două Consilii şi câteva Oficii subordonate; se vor înfiinţa câte un Tribunal de Justiţie provincial la Cernăuţi, Suceava şi Siret. / Contele Brigido, guvernatorul Galiţiei, a plecat la Cernăuţi, unde generalul Enzenberg (în text: Ekzenbourg) îi va încredinţa guvernământul Bucovinei. Se aude că, în călătoria sa, Contele Brigido a trecut prin Văşcăuţi (în text: Waskowits), unde a vizitat herghelia, în care se află 4.000 de cai pentru armata imperială. Aceşti cai sunt cumpăraţi din Moldova, iar din Crimeea, cai din împrejurimile Persiei şi Turciei; este pentru prima dată când se repartizează trupelor imperiale un număr atât de mare de cai, pentru a-i înlocui pe alţii cu aceştia, care au fost cumpăraţi în acest scop”[2].

[1] Gazette de France, No. 95, Mardi 28 Novembre 1786, p. 400

[2] Gazette de France, No. 104, Vendredi 29 Décembre 1786, p. 442, 443

1843: Bucovina, între Bosanci şi Cernăuţi

„Carantina austriacă de la Bosanci (Nimirceni – n. n.), în care urma să rămânem cinci zile, a fost plăcută și sănătoasă. Aceasta se află pe un teren înalt, înfăţişând privirilor grădini întinse și căsuțe albe –privește spre o țară minunată, numită Bucovina. Orașul Suceava se află la aproximativ o oră distanță. Un maghiar din carantină a vorbit în latină cu noi. Pronunția sa diferă puțin de a noastră, dar părea să atașeze un sens ciudat mai multor cuvinte latine. Astfel, folosind „dignature” (demnitari), cu sensul „este numit”, a spus: „Haec regio dignatur Bucovina”. Şi doctorul militar vorbea în latină cu noi și a fost foarte atent la confortul nostru, după ce am trecut prin procesul de afumare. Într-adevăr, toți însoțitorii au fost remarcabil de civilizaţi și politicoşi. Cărțile noastre au fost examinate toate, dar niciuna nu a fost confiscată.

Aceasta a fost a treia oară când am fost supuși carantinei, de la părăsirea Ierusalimului, și a fost, de departe, cea mai agreabilă. Am petrecut cele cinci zile redactându-ne jurnalele și scriind acasă; și ne-am bucurat, de asemenea, să avem puțin timp liber pentru lectură și studiu. Doctorul ne-a vizitat des și și-a exprimat surpriza pentru hărnicia noastră. În fiecare seară, am făcut câte o plimbare prin vecinătatea clădirilor de lemn ale postului de carantină, încercând să desluşim, în zarea din faţa noastră, traseul viitor. Ne-am propus să mergem la Cernăuţi, la Tarnopol, la Brody, la Lemberg și, tot așa, prin Austria, spre Cracovia.

În dimineața zilei de 27 septembrie, am părăsit carantina, cu una dintre briştele ţărăneşti  acoperite și am ajuns, în curând, în plăcutul oraș Suceava, cu opt biserici strălucitoare și cu un castel în ruină, dar și o populație considerabilă de greci, romani. Catolici și armeni. Poziţia sa este frumoasă, pe malul înalt, accidentat, al unui pârâu care curge dintotdeauna prin mijlocul copacilor de toate soiurile. Casele sunt văruite, ceea ce le conferă un aspect de curat, iar pereţii sunt din lemn. Jumătate din oraș este ocupat de armeni, care se ocupă, în principal, cu comerţul de vite. Evreii de aici comercializează mult cerealele și mulți dintre ei sunt bogați și respectabili.

În așteptarea semnării pașapoartelor noastre, am vorbit cu mai mulți dintre ei, pe stradă. Ne-au spus că aici sunt 200 de familii evreieşti și că au o școală, durată de ei, unde mulţi copiii evrei învață limbile germană și latină. Ei așteaptă ca pe Mesia reîntoarcerea pe propriul lor pământ. Ne-au întrebat dacă suntem romano-catolici și, după ce le-am spus că nu suntem și că venim din Marea Britanie, ei au întrebat dacă suntem calviniști, şi le-am declarat imediat că suntem; după care ne-am referit la Sărbătoarea Corturilor și la cabanele care se aflau înaintea caselor lor, le-am spus cum a lucrat Dumnezeu pentru oameni în trupurile noastre. Pe când urcam în trăsură, unul dintre ei s-a ridicat și a întrebat cu nerăbdare cât de departe aveam să călătorim în ziua aceea. Întrebarea era menită ca, prin răspunsul nostru, să probăm dacă suntem sau nu cu adevărat creștini, pentru că, așa cum am descoperit atât de des, nu erau obișnuiți să li se vorbească cu bunătate de către nimeni care nu era din propria lor națiune. Le-am spus cât de departe mergem și, după ce ne-au spus că va trebui să călătorim până după șase, seara, când începe Sabatul evreiesc, unul dintre ei a clătinat din cap și le-a zic celorlalți, că „nu eram evrei”. Le-am lăsat un tract ebraic, unul dintre puținele pe care trebuia să le avem în puterea noastră, înainte de a pleca în teritoriile austriece.

La ieșirea din oraș, drumul nostru a trecut printre garduri de nuiele curioase, apărate de ploaie prin acoperişuri împletite. Drumul era macadamizat și în stare excelentă; căsuțele erau mai confortabile decât cele ale Moldovei, iar aspectul țării era mai civilizat. Prunii și merii huzureau prin grădini. Am văzut mai multe biserici de țară, care seamănă oarecum cu bisericile parohiale liniștite din Scoția și am ajuns la un pod de lemn, acoperit ca o casă, de la un capăt, la celălalt, așa cum se întâmplă în cea mai mare parte a punctelor vamale din țara respectivă , ținute de evrei. Evreii sunt întotdeauna găsiți, ca Matei, „stând la primirea obiceiului”.

Drumul, timp de trei ceasuri, a alergat în linie dreaptă, printr-o pajiște frumoasă, uneori ridicându-se ușor, alteori aproape o câmpie, cu raza densă de pădure a Carpaților din stânga noastră, care delimitează orizontul. Câmpurile erau aromate, cu crochiuri frumoase de toamnă. Două sate drăguțe, situate pe o parte a dealului, și un han evreiesc au fost singurele obiective oarecum interesante pe calea câtorva kilometri. Am trecut de o altă vamă, ţinută de un alt evreu, și ne-am aminte de casă, văzând oamenii de la țară, care coseau un câmp de ovăz; puțin mai departe, alţii adunau cartofi, în vecinătatea unor lanuri de hamei.

În jurul orei două, am coborât în îngrijitul oraș Siret, aşezat malul râului cu același nume, pe care îl mai trecuserăm, de două ori, în Moldova. Există barăci militare aici și deja am început să fim familiarizați cu uniforma albastră a soldaților austrieci și cu verdele închis al uniformelor ofițerilor lor, cu ornamentul vulturului, întinzându-și aripile în sus. În hanul unde ne-am odihnit, mulți veneau și plecau și aveam o vedere dureroasă asupra stării imorale a oamenilor. Când au auzit că suntem englezi, au spus: „Ah, au aceleași nasuri și ochi ca şi noi!”. Mulți erau intoxicați și un bătrân s-a apropiat de noi și, cerând scuze, ne-a zis că, în acea zi, a fost înmormântarea unui locuitor înstărit.

Când am intrat în oraș, am întâlnit mulți evrei, în cea mai bună mantie și haină de blană de sărbătoare, și am observat pe o parte dintre ei dansând la o casă publică. Ne-am angajat, acum, în conversație cu doi dintre ei, iar un tânăr a devenit foarte comunicativ, acceptând cu drag să fie ghidul nostru prin oraș. Există 300 de familii de evrei, care locuiesc aici, și au două sinagogi și trei locuri de studiu sau Beth-midrash. Cea mai mare sinagogă, o clădire de dimensiuni considerabile, a fost închisă; dar am intrat în cealaltă și, acolo, doi tineri au început o conversație interesantă. Au întrebat dacă suntem evrei; am spus: „Nu, suntem creștini”. Ei au răspuns: „De asemenea, sunteţi şi evrei”; și ne-au strâns mâinile, zâmbind. Evreii de aici se așteptau la sosirea lui Mesia, în acel an, sau la altceva, la un alt eveniment măreţ. Ne-au povestit despre un rabin remarcabil, Haiim, din Chosow, târg aflat la opt mile distanță, în care multe mii de evrei merg în pelerinaj, în timpul sărbătorii Tabernacles. Ei se bucură de mai multă libertate în Bucovina, decât în ​​Galiția; căci în căci în cea din urmă provincie există o taxă pe lumini, care devine împovărătoare pentru evreii care folosesc atâtea lumânări de Sabat. Întrebând dacă există multă infidelitate aici, ne-au spus că toți sunt talmudiști, cu excepția a trei epicururi – probabil membri ai Societății Tarnapol. În sinagoga în care stăteam se aflau mai multe exemplare de cărţi sfinte, atât ale Talmudului, cât și ale lui Mishna, dar numai câteva fragmente din Biblia ebraică se găseau în bibliotecă. Tinerii au cunoscut abia un cuvânt din Scripturi, iar când domnul Calman le-a arătat ce spirit diferit respira în Biblie de cel al Talmudului, ei au apărat Talmudul și pe rabini. O singură apărare a rabinilor lor a fost luată din Deuteronom: „Și îl veți iubi și pe Domnul, Dumnezeul vostru”…

Şatră ţigănească, lângă Siret

Traversând Siretul, ne-am continuat călătoria pe un drum drept ca o săgeată. Dealurile blânde, de pe ambele părţi, erau bine împădurite, câmpia bine cultivată, iar drumurile sunt excelente, așa cum sunt în toate teritoriile stăpânite de austrieci. O lună plină ne-a luminat drumul spre Cernăuţi, la care am ajuns, la ora zece, și am găsit adăpost pentru noapte, într-un han foarte acceptabil.

28 septembrie: Cernăuţi este un oraș plăcut, cu străzi largi, bine aerisite și curate. Casele au, în general, două sau trei etaje și există cazărmi și alte clădiri publice. Majoritatea denumirilor de magazine erau poloneze. Locul pieței este un pătrat larg, având o latură căptușită cu tarabe sau magazine mobile, și, la mijloc, o cruce mare, cu o statuie a Fecioarei, așezată la poalele acesteia, ținând în brațe trupul mort al Mântuitorului, cu capul împodobit cu douăsprezece stele, și doi îngeri în partea ei. O stradă largă duce, de la piață, pe o stradă cu pantă abruptă, din vârful căreia se vede râul Prut, care șerpuiește prin câmpia de jos, cu un târguşor, în partea opusă a malului, numit Sadagura, în care locuiesc mulți evrei. În această stradă este, din nou, o figură a Mântuitorului de pe Cruce, iar Fecioara, stând sub ea, cu o sabie care îi străpunge inima, cu referire la Luca II. 35. Poziţia orașului este frumoasă și curată, pe vârful unei înălțimi considerabile, privind spre râul vecin și înconjurat de câmpii fertile din toate părțile.

Sunt aici 3.000 de evrei, cu opt sinagogi, dintre care doar trei sunt mari. Pe acestea trei le-am vizitat, fiind toate sub acoperișul unui mare edificiu. Congregația se afla în rugăciune, când am intrat, dar părea să aibă un sentiment de devotament mic, pentru că, în curând, câte un grup s-a adunat în jurul fiecăruia dintre noi, în diferite părți ale sinagogii. Spunând celor din jurul nostru: „Am fost la Ierusalim”, ei au fost imediat interesați și au întrebat: „Sunt evreii acolo, ca evreii aici?”. Am spus: „Sunt, dar toți pot vorbi ebraică”. Ei au răspuns: „Nimeni, aici, nu poate vorbi ebraică, cu excepția rabinului”. „Vă așteptați să vă întoarceți vreodată pe propriul vostru pământ?”. „Sperăm pentru asta în fiecare zi”. Le-am spus: „Noi, creștinii, căutăm a doua venire a lui Mesia, în fiecare zi”. Iar ei au răspuns: „Ce Mesia? Mesia, fiul luiIosif?”. Acest lucru ne-a determinat să spunem despre singurul Mântuitor, care este înălțat să dea pocăință lui Israel și iertarea păcatelor. Le-am spus cum creștinii din țara noastră i-au iubit pe evrei. Răspunsul lor a fost: „Aici, nimeni nu iubeşte evreii”. Întâmplarea aceasta a avut loc în cea mai mare sinagogă din Cernăuţi. În celelalte două, care aparțineau Chasidimului, închinătorii erau mult mai implicaţi în rugăciunile lor și mai zgomotoşi și vehemenţi în strigătele lor. Când plecam, unul dintre ei a venit după noi, să ne întrebe: „Cât din zidul Templului de la Ierusalim era încă în picioare, cât de înalt și cât de lat era?”. Același evreu a întrebat dacă am văzut Hebron și dacă se știe peștera din Machpelah.

Evreii de aici sunt foarte ignoranți. Tinerii lor nu au învățat să înțeleagă ebraica, ci doar să o citească, deși mulți își trimit copiii la academiile publice, unde sunt învățați limba latină și germana. Unii au renunțat la credința lor în Talmud; și mulți sunt atât de nepăsători, încât ajung la sinagogă doar în ziua ispășirii. Evreul pe care l-am angajat ca ghid al nostru prin oraș (pentru că am angajat intenționat un evreu, la toate aceste ocazii) a spus că el a crezut Scripturile Vechiului Testament, dar nu a crezut deloc într-un Mesia. Adevărul este că mulți dintre ei sunt atât de ignoranți faţă de adevărata Scriptură, încât ei consideră că doctrina unui Mesia este una dintre tradițiile rabinilor lor și nu o promisiune a lui Moise și a profeților. Vederea israeliţilor, în această regiune, nu poate să nu întristeze inima celor care îi iubesc. „Iată, spun ei, oasele noastre sunt uscate, speranța noastră este pierdută”.

Am părăsit orașul, într-o trăsură excelentă, asemănătoare celor englezeşti cu arcuri, aparținând hotelului, care ne-a pus la dispoziţie și un vizitiu, pentru a ne duce la Tarnopol. Depăşind un convoi de prizonieri în lanţuri, care erau duşi la muncă, am traversat, curând, Prutul, pe un lung pod de lemn și, privind înapoi, am zărit priveliște plăcută a orașului, pe înălțime, înconjurat de sălcii și plopi. De asemenea, malurile râului erau îmbrăcate din abundență cu sălcii. Câmpurile erau plate, dar păreau fertile, multe dintre ele fiind cultivate cu planta numită retskcy, care are o tulpină de un maro roșiatic fin, înfrumuseţând lanurile. Barierele de taxare a drumului sunt toate după acelaşi model, constând dintr-o bară lungă, care se întinde de la o parte, la alta, al cărui capăt este făcut să se ridice în sus, la apropierea unei căruțe, cu o greutate grea la cealaltă extremitate” (Bonar, Andrew A.; M’Cheyne, R. M., Narrative of a Visit to the Holy Land, Chapter VIII, Austrian Poland, Edinburg 1878, pp. 427-432).

1876: Bucovina, între Mesia din Sadagura şi Universitatea germană

Sadagura, Templul Evreiesc

„Mesia din Sadagura. Mai multe vapoare cu aburi conectează Odessa la Constantinopol. Din Odessa, o cursă rapidă, jumătate pe calea ferată, jumătate cu trăsuri de poştă, ne-a adus la Balta, în provincia Bucovinei (în realitate, la Bălţi, în Basarabia – n. n.), care a fost separată de Moldova în 1775, pentru a fi anexată Austriei. Orașul principal al Bucovinei este Cernăuţi, căruia i s-a adăugat, de mult timp, o cale ferată către Leopol (Lemberg) și Cracovia. Cernăuţi este un oraş plăcut, situat pe un deal, deasupra Prutului. În unele cartiere, mari zone nedezvoltate sunt înconjurate de scânduri, așezate orizontal, una, deasupra celeilalte. Evreii sunt acolo în număr mare; de obicei stau în pieţe, urmărind oportunitatea amestecării într-o aventură: quoe-rens quem devoret. În costumul lor negru, arată ca niște ciori.

La Sadagura, un târg de lângă Cernăuţi, aflat pe un pământ al boierului Moustaza, locuiește una dintre acele familii mesianice atât de venerate de evrei și care cred că își au originea în David. Isrofka (reb Isrulche din Risan – n. n.) este numele familiei stabilite în Sadagura[1], care provine din Podolia. Bunicul actualului șef locuia în Rusia; acolo, îmbogățit de darurile voluntare ale compatrioților săi, s-a lăsat inflamat de acea vanitate, care a pierdut atât de des pe evreii prosperi; a etalat un lux princiar şi întreţinea, după obiceiul nobililor polonezi, o gardă de douăzeci de cazaci, care-i escortau trăsura. În această frumoasă afișare, într-o zi cu ghinion, în calea lui Isrofka a apărut împăratul Nicolae, care nu a găsit lucrul acesta pe gustul său și a poruncit să fie închis mesia sau profetul în închisoarea din Kiew… Suveranul nu mizase pe puterea aurului și pe intervenția și mai puternică a acelui tip de francmasonerie care protejează, pretutindeni, izraeliții.

Sadagura

Aşa că Isrofka a scăpat de Kiew și s-a refugiat în Bucovina. O cerere de extrădare a fost ineficientă, din aceleași motive care au deschis închisorile ruse în captivitate: doisprezece țărani din Bucovina au afirmat, sub jurământ, că Isrofka era originar din Sadagura și, prin urmare, un cetăţean austriac, şi, de aceea, nu e permisă extrădare. Familia Isrofka a trăit pașnic în Sadagura, şi continuă să primească omagiul și darurile unei mulţimi de evrei, în special a celor care trăiesc în țările slave. Această liniște, însă, a fost tulburată, o clipă, în timpul domniei sau pontificat (nu știu ce să spun) predecesorului actualului Isrofka. Monede contrafăcute fuseseră introduse în casa lui, iar el a fost acuzat că le-a fabricat și aruncat în închisoare. Emoție mare în lumea evreiască! Era să-l livreze pe acuzat, dar s-a recunoscut, curând, că era imposibil să recurgă la mijloacele care i-au deschis bunicului porțile închisorii de la Kiew: magistratul care era însărcinat să dea efect instrucțiunii nu era nici coruptibil, nici intimidat. Aventura urma să-și urmeze cursul: cine ar putea anticipa rezultatul? Influențe foarte puternice au acționat apoi la Viena, iar judecătorul incoruptibil a fost promovat la un rang superior, care l-a privat de instrucțiuni suplimentare. Sub succesorul său, Isrofka a fost respinsă din urmărire penală pentru lipsa probelor. Conform opiniei unor persoane imparțiale, opinie confirmată de afirmațiile mai multor persoane, pe care le-am consultat ancheta, se pare că Isrofka nu a fost personal vinovat. El fusese victima unor uneltiri secrete ale cunoștințelor sale sau ale prejudecăților publice, dacă nu cumva a unuia dintre acele înscenări odioase, la care evreii erau prea des expuși în mai toate țările.

Sadagura

Ortodoxia în Bucovina. Această mică ţărişoară a Bucovinei, uitată sau abia cunoscută între Galiţia și Moldova, este țara binecuvântată și refugiul sectanților, atât a creștinilor, cât și a evreilor. Cam la aceeași distanță de Cernăuţi și Suceava se află Fântâna-Albă, unde locuiește Mitropolitul Arhiepiscop Staro-vera sau Vechiul Credincios. El este cel care consacră popii pentru toată Rusia, acolo unde prezența sa nu ar fi tolerată. Mă limitez la această precizare, pentru a mă întoarce la Vechii Credincioși atunci când cursul călătoriilor mele mă va aduce să vorbesc special despre lumea slavă. Să notăm, pur și simplu, că guvernul rus a intrat pe o cale de toleranță față de Bătrânii Credincioși, iar sediul de la Fântâna-Albă este expus pierderii din importanța sa, care a fost foarte mare, până acum, deşi estimează la aproximativ zece milioane numărul credincioşilor răspândiţi prin Rusia. Dar trebuie să vorbesc aici despre Biserica românească sau moldovenească din Austria, ale cărei destine au fost legate, până în ultimii ani, de scaunul patriarhal sârb de la Carlovitz.

Se pare că ultimul episcop ortodox-român de la Cernăuți, Hakman, a prevăzut marele viitor al reşedinţei sale, deoarece a construit un frumos ansamblu arhitectonic din cărămidă, în stil bizantin, care conține catedrala, seminarul, reședința episcopală și o catedrală ca un palat pentru un împărat. Era ușor pentru el să întrevadă un nou viitor, la care a trudit din greu. Un motiv care ar fi putut provoca revocarea lui Hakman, în afară de aceste cheltuieli enorme, ar fi putut fi caracterul precar al fondului religionar, asupra căruia liberalii centralizatori s-ar putea năpusti într-o bună zi, urmându-și obiceiurile din toate celelalte țări; căci trăsătura care poate fi recunoscută peste tot este concupiscența proprietăţii Bisericii. Episcopul nu mai are conducerea completă a acestui fond religionar, dar vom înțelege resursele imense pe care le-a putut trage pentru construcțiile sale, când se va ști că aproape o treime din țară aparține mănăstirilor și bisericilor. În timpul lungului episcopat al lui Hakman, a avut loc o mare revoluție în lumea ortodoxă sau greco-schismatică a Austriei.

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Până în anul 1864, toți ortodocșii Imperiului Austro-Ungar au format o singură Biserică, al cărei șef a fost Patriarhul Sârb, mitropolit de Carlovitz. Acum, românii din Austria, adică valahii Transilvaniei și moldovenii Bucovinei, erau nerăbdători să scape de jugul sârbilor, căci atât timp le-a fost un jug, dorind să ia parte românii la administrarea spirituală și pământească a Bisericii comune. Singura supremație a sârbilor consta în faptul că demnitatea patriarhală era atașată de sediul lor din Carlovitz. Printr-un decret imperial, din 24 decembrie 1864, episcopia Sibiului (Hermanstadt) a fost înființată ca o metropolă autonomă și autocefală pentru toți românii din Austria, atât vlahi ai Transilvaniei, cât și moldoveni ai Bucovinei. Împărțirea fondului comun a fost decontată doar în 1871.

Este bine, având în vedere punctul de vedere al naționalităților: sârbii Voevodinei, ai Confiniului Militar, ai Dalmației și ai gurilor Cattaro erau uniți sub patriarhul sârb al Carlovitz-ului, în timp ce toţi românii treceau sub ascultarea mitropolitului român din Sibiu, care era, atunci, baronul Şaguna (Schagouna).

Nu am luat în calcul dualismul care rupe Austria de azi în două părți, mai mult sau mai puțin independente. Dar împărțirea în Cis și Trans-Leithania nu coincide cu împărțirea populațiilor pe naționalități. S-a întâmplat că patriarhul sârb care locuia la Carlovitz, adică în partea maghiară, avea doi sufragani, de asemenea sârbi, dar cu reşedinţa în Zara, în Dalmația, și la Cattaro, adică în Cisleilhanie. La fel, mitropolitul român, care şedea în partea maghiară, avea un sufragan român ca el, domnul Hakman, care locuia în Bucovina, adică în Cisleithanie.

Cernăuţi, panoramă cu Palatul Metropolitan

Pentru a fi logic cu cele două principii generatoare ale organizației sau, dacă se dorește, a dezorganizării austriece, ar fi fost necesar ca fiecare jumătate a monarhiei să aibă două biserici ortodoxe independente, una sârbă și cealaltă română; dar, din moment ce sediul lui Zara nu are prea multă greutate, nici scaunul lui Cattaro, care este de creație recentă, dar s-a făcut o înţelegere ciudată: sediul de la Cernăuţi a fost desprins de Sibiu și ridicat la rangul de mitropolie cisleithană; episcopiile sârbe din Zara și Cattaro au devenit, astfel, ale sale.

Acesta nu este totul: mitropolitul moldovean din Suceava-Iaşi a protestat împotriva ridicării în la rangul de mitropolie a fostului său sufragan din Rădăuţi-Cernnăuţi.

Hakman nu s-a bucurat mult timp de noul său titlu și de frumosul său palat de la Cernăuţi; a murit la 15 aprilie 1873. Să nu credeți, judecând după numele său, că era german; Hakman era fiul unui țăran român (boiernaş – n. n.). Succesorul său, Bendella, a decedat în apele tămăduitoare de la Franzensbad, în august 1875.

Vă prezic o continuare: liderul religios, cu reşedinţa în Cernăuţi, nefiind din aceeași rasă ca și dalmații, va impune o ierarhie specifică neamului său. De ce ar fi refuzat, din moment ce vlahii Sfântului Ştefan au fost separați de sârbii Sfântului Ştefan? Sistemul va înflori apoi în toată splendoarea logicii sale: vor exista tot atâtea biserici ca guverne și neamuri.

În toate acestea, văd clar că interesul guvernamental și interesul național au apărători puternici: unul are comisarii imperiali sau regali, celălalt îi are pe jurnaliști; dar apărătorul interesului religios nu-l văd nicăieri. De fapt, acești slavi și români, cisleithanieni sau transleitani, s-au eliberat de autoritatea succesorului Sfântului Petru. Liberat este cuvântul consacrat. Dacă am merge la lucrul real, am recunoaște că comisarii regali și jurnaliștii au mâini mai grele decât legatele. Orașul Novisad știe ceva despre asta, iar regretatul patriarh Machirievich nu a avut nimic de-a face cu liberalii. Credeţi-mă, ortodoxia în Cis și Trans-Leithany, este mai puțin supărătoare decât, pentru Pius IX, Molinari și chiar Miletich”.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

„O aniversare. În octombrie 1875, la Cernăuţi se sărbătorește a 100-a aniversare a anexării lui Bucovinei de către Austria. În același timp, în acest oraș a fost inaugurată o universitate germană.  Această dublă sărbătoare a produs, în toată România și în special în Moldova, o emoție care a fost departe de a fi favorabilă amintirii anexării din 1775 și a perspectivei unei fundații a culturii străine în această parte a Europei de Est.

Tocmai în același timp, a murit un boier moldovean al Bucovinei, pe nume Hormousaki, lăsând guvernului român o numeroasă colecție de documente istorice, pe care le-a adunat pe parcursul întregii sale vieţi. Printre aceste documente, se găsesc o serie de piese referitoare la un fapt rămas destul de obscur în istoria diplomatică, și anume dezmembrarea din 1775. Timpul nu va reuși să coincidă cu actualizarea seriei complete prin festivalul anexării, deoarece doar câteva părți din acesta au fost publicate într-un pamflet în limba franceză.

Nu va fi posibilă formarea unei idei definitive a valorii pieselor donate de Hormousaki, până când întregul nu a fost reprodus şi cu textul original, cu dovezi care să-i stabilească autenticitatea. În așteptarea îndeplinirii acestor condiții indispensabile, ne rezervăm judecata. Ne vom limita, în mod discret, la o analiză a pamfletului, adăugând, pentru a-l înțelege, câteva explicații istorice și implorând îngăduința cititorului pentru rândurile care vor urma”.

Ostaşi austrieci

„O anexare din secolul al XVIII-lea. Într-un colț retras al Europei, în 1875 s-a auzit zarvă. Vorbim despre Bucovina, țara fagilor. A sărbătorit aniversarea anexării acestei provincii de către Austria. În același timp, a fost celebrată inaugurarea unei noi universități. Ce memorie amintește de anexare? Ce perspectivă deschide fundația inaugurată cu atât de mult zgomot?

I). Librăria Guillaumin tocmai a publicat o broșură de 72 de pagini, al cărei titlu este puțin plin de viață: Raptul Bucovinei. Ceea ce face cartea atât de interesantă este prima apariție a corespondenței schimbate, despre această achiziție, între cancelarul Kaunitz și ambasadorul curții vieneze la Constantinopol, Thugut. Deoarece autenticitatea acestor documente nu a fost contrazisă, le considerăm adevărate; dacă arătăm că nu, vom modifica evaluările în consecință.

Potrivit documentelor publicate de Guillaumin, argumentele invocate de Cabinetul de la Viena, pentru a decide Turcia să ratifice dezmembrarea Moldovei, sunt de două feluri: unul de comoditate, unul de drept.

Primul argument ar putea fi formulat astfel: „Austria a făcut răpirea Galiției, în detrimentul regelui Poloniei, şi are nevoie, pentru a comunica mai convenabil cu noua sa cucerire şi cu celelalte state, să efectueze răpirea Bucovinei, în dauna Moldovei”. Orice comentariu nu putea decât să slăbească această afirmație simplă.

Argumentul legii este mai complicat, dar de același fel; iată în câteva cuvinte: „L-am dezbrăcat pe regele Poloniei, care avea drepturi asupra Bucovinei. Spoliatorul este înlocuit pentru drepturile celui pe care l-a dezbrăcat. Deci, am drepturi asupra Bucovinei”. Este un silogism. Unele minți prost făcute ar spune ceva împotriva acestui raționament. Să examinăm, însă, și sub rezerva tuturor rezervelor, ce drepturi ar putea exercita regele Poloniei, în numele Galiției, asupra unei părți a teritoriului Moldovei.

Corespondența publicată de Guillaumin nu o explică în detaliu; dar conține o indicație cu care va trebui să ne mulțumim și cu insuficiența căreia vom încerca să o facem pentru a consulta istoria.

„Decizia imperială, a scris Kaunitz, stabilea că, la 20 septembrie 1774, urmează să pună stăpânire pe „districtul în cauză (Bucovina) ca aparținând Pocuţiei, uzurpat de turci și asupra căruia avem drepturi sub predarea unei părți din republica poloneză la curtea imperială”. La 6 ianuarie 1775, cancelarul a scris din nou: „Suntem hotărâți să ne menținem în posesia acestor teritorii, care, atât pentru Ardeal, cât și pentru Pocuţia, după ce au fost uzurpate de vlahi și moldoveni, sunt revendicate de noi”. În sfârșit, pe 5 februarie, Domnul de Thugut a răspuns: „Nu am permis Porții să ignore drepturile pretenției pe care Înalta Curte le-a avut asupra diferitelor raioane moldovenești de atunci şi recuperarea Pocuţiei de la Polonia”.

Am făcut un pas: știm că pretențiile Austriei se bazează pe posesia Pocuţiei. Problema se reduce la examinarea drepturilor pe care posesiunea Pocuţiei le-ar fi putut acorda mai întâi regelui Poloniei, apoi succesorului său.

În acest sens, corespondența publicată de Guillaumin rămâne absolut tăcută; ea ne-a lăsat, după cum se spune uneori, într-un fund de sac. Am vrut să ieșim din el și, în acest scop, am căutat să aflăm ceea ce fuseseră, înainte de 1772, rapoartele dintre Moldova, în general, și Bucovina, în special, cu Pocuţia.

Iosif al II-lea, autorul “cumplitului rapt austriac”

II). Nu vom insulta inteligenţa cititorului, presupunând că nu a auzit niciodată de Pocuţia. Este ultimul district estic al Galiției, care formează un unghi între Bucovina și Carpați, Prut și Siret, precizează sursa. Kolomea și Sniatyn, stații de cale ferată Lemberg-Iaşi, ​​sunt principalele localități, locuite de o puzderie de armeni; dar populația rurală este pur ruteană, adică deloc moldovenească, ca să nu mai vorbim de cea germană. Muntenii, care mănâncă pâine de ovăz, părăseau, de obicei, casele părinteşti, în jurul vârstei de cincisprezece ani, pentru a se angaja în jafuri, atât în ​​Ungaria, cât și în Polonia. Este o tradiție a țării: este necesar, au spus pocuţienii (ca şi burghezii din Paris), ca tinerețea să fie plină de întâmplări. De fapt, la vârsta de douăzeci și patru de ani, acei bravi munteni, care încă nu fuseseră spânzurați, se întorceau în satele lor, se căsătoreau cu câte o fată cinstită și deveneau cei mai pașnici oameni din lume, sau cel puțin din Pocuţia.

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

Toate acestea sunt destul de interesante, dar nu ne explică deloc cum Pocuţia avea drepturi asupra Bucovinei. Vom ajunge şi acolo.

A fost odată un rege al Poloniei pe nume Ladislas Jagellon, care avea ca vecin pe un prinț al Moldovei, pe nume Alexandru (de fapt, povestea îl vizează pe Petru Muşat – n. n.). Acum, acest rege, considerându-se, într-o zi, foarte destituitor, a plecat, din pricina foametei, la vecinul său, moldoveanul. „Dă-mi, a spus el, o sumă bună, pe care o voi rambursa, cu dobânzile aferente capitalului!”. „Foarte bine”, a răspuns moldoveanul. Nu existau evrei în Polonia, cu care să vă fac afacerea, garantând rambursarea, dar, cum, proverbul, „Fără gaj, nu există nici evrei”. „Nu te deranjează dacă îţi dau Pocuţia drept gaj, a răspuns regele Poloniei. Întrucât este învecinată cu ţărişoara dumneavoastră, prin Bucovina, vă va fi foarte ușor să o ocupați; o veţi păstra până la rambursarea completă a creditului”.

Afacerea a fost încheiată în acești termeni: Prințul Moldovei a dat banii și i-a fost oferită Pocuţia drept gaj. Apoi s-a întâmplat ca, după domnia lui Alexandru, să se înregistreze adesea probleme în Moldova. Polonezii au văzut că prințul acestei țări nu este suficient de stabil, ca să fie nevoie să ramburseze creditul. De asemenea, trebuie spus că balanţa de conturi dintre cele două țări a fost foarte complicată, ca urmare a unei pretenții de suzeranitate a Poloniei asupra Moldovei. Cu toate acestea, polonezii au sfârșit prin a se întoarce, într-o zi, în Pocuţia, fără a face zarvă sau a trâmbița, dar și fără a returna banii împrumutați de la Alexandru (Petru Muşat – n. n.), pe baza acestui gaj. La urcarea pe tron, fiecare prinț moldovean a făcut un punct de onoare din revendicarea Pocuţiei, dar rezultatul a fost un şir de războaie, în care Polonia a pierdut, uneori, mulți oameni, dar, în cele din urmă, ea a păstrat Pocuţia și nu şi-a plătit datoria vreodată. Asta am reușit să aflăm despre raportul dintre Pocuţia cu Moldova. Dacă există şi alte fapte, vom fi încântați să le însuşim.

Așa cum tocmai s-a afirmat, Moldova avea dreptul să ocupe Pocuţia și să o păstreze până la plata sumei împrumutate în baza acestui gaj al lui Ladislau Jagellon; dar norocosul Kaunitz a avut alte idei, şi aici este substanța: predecesorul a împrumutat bani şi nu i-a întors; dar a preluat gajul. Deci, am dreptul să continui să nu vă plătesc și, în compensație, să vă iau şi districtul vecin, adică Bucovina. Quia nominor leo. Acestea nu sunt cuvintele lui Kaunitz, ci o sinteză figurativă a istoriei respective.

III). Să spunem ceva, la fel de edificator, despre istorie povestea aceasta. „Opinia înaltă a Înălțimii voastre”, i-a scris Thugut lui Kaunitz, în 3 februarie 1773, „pare perfect rezonabilă. Într-adevăr, este mult mai ușor să aperi o posesie imediată, decât să obții o misiune de la Poartă. Acesta este motivul pentru care ar fi mai bine dacă, la prima ocazie bună, fără cea mai mică rezervă, puteți profita cel puțin de partea indicată pe conturul planului pe care mi l-ați trimis”.

Discuția este, acum, pentru cancelarul însuși, care va rezuma programul. „Acesta vizeză, a scris Kaunitz, la 6 ianuarie 1775, mijloacele pe care le propuneți, ca să ne atingem scopul, şi care constau în intimidare, corupție și în alte mijloace coercitive… Să arătăm, în plus, Ministerului Turciei că lucrul este grav si serios. Acest lucru va fi înțeles prin ocupația districtului Bucovina, prin declarația ce o veți face că, atât timp cât nu aranjăm cu Poarta, printr-o tranzacție prietenoasă, suntem puternic și irevocabil hotărâţi să menținem posesia acestor teritorii… În ceea ce privește corupția, opinia dvs. este pe deplin întemeiată: printre turci, avariția și dragostea de bani sunt aproape sigure pentru a ne atinge scopul. Sunteți deja autorizat să promiteți bani și aștept doar părerea dvs. despre cantitate și modalitate” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 117-133).

„Fundarea unei Universităţi. La prima vedere, pare a fi o binecuvântare pentru țară şi trebuie să fim de acord. Bucovina face parte din Cisleithania, care este guvernată de centralizatorii și liber cugetătorii din Viena. Această universitate, care va fi germană, este o mașină de deznaționalizare, plantată în rândul românilor și rutenilor. Va fi ultimul avanpost al expansiunii Culturii Germane spre est. Se încearcă repararea a două eșecuri sensibile ale germanizării, unul la nord-est, cealaltă la sud-est, adică rusificarea proiectată a Universității Dorpat din Rusia și crearea unei universităţi croate la Agram.

Înființarea unui centru de propagandă germanică în Bucovina a excitat, în mod natural, un entuziasm delirant în toată Germania. O invitație specială a fost trimisă studenților de la Berlin, de către Comitetul de sărbătoare, în termeni care fac, desigur, ca şi caracterul instituției să fie clar: „Deschiderea Universității din Cernăuți este un triumf al științei germane și al spiritului german. Este o datorie de onoare, pentru întregul corp de studenți, să participe. Este necesar să remarcăm că această nouă universitate, deși este inferioară surorilor sale, este binevenită în seria celor mai eminamente pepiniere ale civilizației; este vorba de a da, de la început, tinerei universități amprenta unei tendințe esențial patriotice; este, în sfârșit, o problemă de inițiere a acestei universități către farmecul dulce al existenței magnifice a studenților germani. Și, pentru toate acestea, sunteți voi, studenții Berlinului, trebuie să fiți nașii”.

Dubla ceremonie, a zilei de naștere a anexionistului și a fundării universității, a avut loc la 4 octombrie 1875, cu un mare grad de animație, specific festivalurilor oficiale.

Dimineața, orașul Cernăuți era împachetat și împodobit cu flori. Țăranii, fiind duminică, au îmbrăcat cele mai bune costumele naționale. După masă, sărbătorită în toate bisericile, în baza pomenitului act din 1775, primarul Ambros a prezentat o imagine neplăcută a ceea ce a fost Bucovina, în urmă cu o sută de ani: „O țară sălbatică, acoperită cu mlaștini și păduri virgine – fără industrie, fără școli, țăranul fiind atașat de pământ și ignorând utilizarea batistei de buzunar; în sfârșit, preoții, considerați regi (sic!); o realitate care poate să te cutremure; dar de când Austria a impus civilizarea (Cultur) țării, ce fertilitate, ce bogăție și, mai ales, ce lumină!”.

Sub impresia acestei imagini în mișcare, am mers la prânz. La ora două, stând în clădirea Universității, unde ministrul Educației Publice a citit actul fundator și a ţinut un mic discurs, relativ modest. Universitățile austriece din Viena, Praga, Cracow, Lemberg, Gratz și Insbrűck, precum şi Universitatea Maghiară din Klausenburg (Cluj – n. n.) au trimis reprezentanți. Din străinătate, Gottingen și Strasbourg au avut delegați; alții trimiseseră telegrame. Nimeni nu venise de la Berlin.

Invitații străini au ținut câteva discursuri; cel mai înălțător şi fără contradicții a fost cel al rectorului de la Strasbourg. El a vorbit, în numele Alsaciei și al științei germane, care este prima din lume și care este indispensabilă tuturor națiunilor: „Germania nu este geloasă; nu ascunde lumina sub boscheţi, ci, la fel ca soarele, revarsă torente de lumină peste țările întunecate”. Un alt profesor a spus: „Ce prejudecată ridicolă a fricii de germanizare! O teamă de lumină, știință, cultură”. După care, a rugat cu amabilitate, toate celelalte naționalități să accepte asigurările despre respectul profund cu care are onoarea de a fi etc. etc.

În timp ce aceste lucruri grozave au stârnit primele ecouri ale clădirii universității, sătenii, inclusiv femeile, bătrânii și copiii mici, și-au slobozit frâiele veseliei în grădina publică, în detrimentul municipalității, ceea ce trebuie să fi fost mult mai distractiv. . Vite și oi întregi au fost prăjite. Ulcioarele cu bere circulau, pentru a uda carnea de la grătar și pâinea brună. Nici o urmă a acelui puternic motor de civilizație, pe care germanii îl numesc gabel și căruia francezii (mai ușori) i-au dat numele de furculiță; dar această zi frumoasă s-a încheiat cu o plimbare imaginară prin țară: moldovenii au dansat hora, rutenii, kolomyika, ungurii tcherdache și germanii, vals în trei timpi…

În același timp, românii Moldovei și ai Țării Românești comemorează, la Iaşi și la București, o înmormântare, cea a domnitorului Moldovei Grigorie Ghika, decapitat de turci pentru că s-au opus raptului: răpirea Bucovinei” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 139-143).

„Părăsind Bucovina. Este timpul să ne întoarcem la călătoria noastră din 1869. În momentul în care am ajuns la Cernăuți, calea ferată nu a mers mai departe. Un valet evreu s-a angajat, la un preț cinstit, să mă ducă la Roman, în două zile, într-o trăsură descoperită cu două locuri, trasă de patru cai buni. Întâlnisem acolo un nefericit preot francez, care nu vorbea altă limbă decât vulgara și materna, și care a eșuat în Bucovina după o mie de necazuri. Părăsise munții Lozère pentru a strânge bani pentru orfanii fratelui său. L-am luat cu mine.

Am ajuns, pentru noapte, la Suceava, care se află la frontiera Bucovinei. A fost, odată, capitala religioasă a Moldovei, a cărei mitropolie poartă încă titlul de Suceava, împreună cu cel de Iași. Astăzi, episcopul ortodox al Bucovinei locuiește la Cernăuți, unde fostul scaun al Rădăuţilor a fost transferat. Suceava a pierdut toată strălucirea; dar poziţia ei este foarte pitorească, într-o regiune foarte accidentată. Ca o particularitate, am observat că un bărbat, urcat într-o clopotniţă, anunță orele cu sunetul trompetei.

La părăsirea acestei frumoase țări a Bucovinei, pentru a mă întoarce în România, nu m-am putut abține să cred că moldovenii nu au avut cu adevărat noroc cu cei trei vecini, a căror natură vitregă îi înconjura. Austria le-a luat Bucovina, în 1775; Rusia le-a răpit Basarabia, în 1812. Suzeranul, care ar fi trebuit să apere integritatea ţării, nu numai că a consimțit asupra acestor două dezmembrări, dar a dorit să aibă şi partea sa din tort. Prin tratatul de la Paris, Europa îi atribuise Moldovei gurile Dunării, pe care Sublima Poartă a putut să le obțină curând, nu se știa niciodată de ce sau cum.

În ciuda acestei deformări, Moldova a obținut în Basarabia o restituire parțială. Aici ea este în contact cu un al patrulea vecin, care poate, încetul cu încetul, deşi are un mic teritoriu, va înghiți o întreagă provincie, dintr-o singură mușcătură. Acest nou vecin este Marea Neagră, ai cărui pești, în ciuda voracității lor cunoscute, sunt mult mai puțin temători decât bărbații. Fiind vecini cu Neptun, moldovenii speră că măcar acest zeu păgân le va fi mult mai favorabil decât catolica Austrie, ortodoxa Rusie şi musulmana Turcie” (D’Avril, Adolphe, De Paris a l’Ille des Serpents, Chapitre VIII / La Boukovine, Paris 1876, pp. 144, 145).

[1] „Sadagura a devenit mai remarcabilă de când cunoscutul ţadic (rabin taumatorg) din Risan, reb Isrulche, şi-a fixat acolo credinţa, în urma izgonirii sale din Rusia. Traiul său particular  pompos, mai mult princiar decât rabinic, curtea sa chasidică şi suita numeroasă, care-l asculta orbeşte, i-au prilejuit lui şi la ai săi din Rusia cele mai nenorocite urmări, pe care nu le expun aici, din cauza mulţii lor” – scria evreul vienez Iulius Barasch, după ce a vizitat Sadagura, în 1842, notele lui de călătorie fiind publicate, pentru prima dată, în Allgemeine Zeitung des Iudenthum’s, între anii 1843-1846. Eu le-am aflat, traduse în română, în Gazeta Bucovinei, Anul IV, nr. 45, joi 9/21 iunie 1894, pp. 1, 2.