ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 30

Poporul ţăran şi zborurile lui Vlaicu

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Aterizarea lui Vlaicu pe Câmpia Libertății

*

Noi, românii, suntem un neam norocos. Nu ne-am vrut niciodată uniţi într-un stat naţional, într-o Românie Mare, dar a făcut-o bunul Dumnezeu. Ca să ne pună la încercare. Noi, românii, începând cu „protipendata”, cum numise Coşbuc elitele parvenitismului din diverse provincii româneşti şi terminând cu „poporul ţăran” (nu doar Miron Cristea îl numea aşa) am avut şi încă mai avem impresia că suntem unii mai deştepţi şi mai gospodari decât toţi ceilalţi şi, în loc de solidarizare, am folosit mereu doar trufiile regionale, care să ne scoată făţoşi în faţa propriilor ochi. Pentru protipendadă, „poporul ţăran” nu a contat niciodată decât ca reprezentativitate şi ca bazin electoral. Când era scos la câte un „conduct folcloric” (defilare, în port ţărănesc), „poporul ţăran” însemna, pentru chipeşa protipendadă românească din toate provinciile doar un fel de colbuit act de naştere, un fel de document „roman” al originii „romane a acelei „protipendade româneşti”. Şi la Cernăuţi, şi la Suceava (aici exista o adevărată patimă a „conductelor”), dar şi la Blaj, Sibiu sau Braşov, „poporul ţăran” însemna, în momente festive, legitimarea nobleţei pentru „noi, românii austriaci”, care eram, în toate privinţele, superiori românilor „ruşi” din Basarabia sau românilor „greci” din Principate şi din Balcani. Pocneau cămeşile peste augustele noastre staturi de „români austriaci”, iar „protipendada” plutea de fericirea măreţiei lor. Dacă prin cărţile de istorie aţi citit altceva, înseamnă că nu aţi răsfoit niciodată pagini atinse de peniţa lui Hasdeu sau a lui Iorga şi că nu aţi călătorit în timp. Cu mintea şi inima. Cu altceva nu se poate. Tocmai de asta m-am gândit să vă invit în Blajul zilelor de 15/28 – 17/30 august 1911, la o strălucită sărbătoare a românismului exponenţial, cel al sărbătoririi semicentenarului „Asociaţiunii”, adică al meritoasei „Astra”, considerate a fi fost „un adevărat praznic naţional” (p. 3).

*

Biroul central al serbărilor de la Blaj, din 28-30 august 1911

Biroul central al serbărilor de la Blaj, din 28-30 august 1911

*

Las deoparte numele celor din „protipendada” ardelenească a vremii (le ajung acele vremi!) şi caut doar aspiraţii şi omagieri, precizând, încă din start, că sărbătorirea a fost una fără precedent şi fără egal în posteritatea românească, dovadă că protipendada românilor, în frunte cu „toţi Arhiereii români, ortodoxi şi uniţi” (p. 35) era elevată, rodul şcolirii la Buda sau la Viena strălucind pe deplin nu doar în ochii „poporului nostru de la ţară”, ci şi în cei ai ungurilor şi ai saşilor, indiferent de statutul social al privitorilor din aceste două etnii. „Era o zi de Duminică, în 27 August st. n.”, când Blajul clocotea de oaspeţi români, sosiţi, în noaptea de sâmbătă spre duminică, din ţinuturile celor trei imperii, înghesuiţi câte 5, 10, 20 şi chiar câte 30 în casele localnicilor, români şi neromâni, dar toţi de o extraordinară ospitalitate. Apoi au început cuvântările, cu rol de urări de bun venit, iar mitropolitul era decis „să ridice rugăciuni cătră Dumnezeu pentru binele şi fericirea poporului, care e şi a(l) patriei” (p. 51).

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Deschiderea expoziției

*

Patrie? Care patrie? Aia, a lui Mihai Viteazul, promovată atât de mitic de Şcoala Ardeleană, şi care, după 1918, avea să se numească, poporan nu şi în actele de cancelarii, România Mare?

*

Dimineaţa, „umăr la umăr” şi aparent „ca în zilele neuitate ale deşteptării neamului”, arhiereii celor două biserici româneşti s-au îndreptat spre Catedrală, iar mitropolitul sosea într-o splendidă trăsură, tasă de patru cai; din Catedrală, se auzea corul „Iată preotul mare” iar „Viforul uralelor zguduie văzduhul” (p. 53). Cea „mai grandioasă slujbă a bisericii româneşti” şi „o pompă neînchipuită” (p. 60), apoi adunarea generală jubiliară a „Astrei”, cu cuvântări şi cu „aplauzele însufleţirii (care) nu mai voiau să înceteze” (p. 64), mai ales când mitropolitul greco-catolic Mihályi de Apşa propune „ ca să trimitem Maiestăţii Sale, gloriosului nostru Monarh Francisc Iosif I, omagiilor noastre de recunoscători fii şi supuşi”, cu convingerea fermă că „Maiestatea Sa va primi cu bucurie omagiile noastre” (pp. 64, 65). Celălalt mitropolit, Meţianu, ca reprezentant al „adevăratei credinţe” greco-orientale, împărtăşeşte, imediat, acelaşi timp de românism, pe care eu l-aş numi, şi când vine din partea intelectualilor laici, prozelitism egocentric.

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Reîntoarcerea de la cimitir

*

„Pe la orele două şi jumătate, se începe banchetul festiv (desigur, fără „poporul ţăran”, pentru că, vorba lui Octavian Goga, deşi „ţăranul român ajunge principalul element literar”, „ţăranii răsar aşa cum sunt ei, arşi de soare, negri, urâţi cu patimile şi tragediile lor”, p. 90 – n. n.), în pavilionul serbărilor, din curtea gimnaziului, la care iau parte 1.000 de persoane… La friptură, se ridică Dl Bârseanu, toastând în onoarea Maiestăţii Sale Împăratul şi Regele Francisc Iosif. Toastul a fost ascultat de comeseni în picioare, iar muzica (capela orăşenească din Sibiu), la urmă, a întonat imnul Doamne ţine şi protege” (p. 72). Apoi, Vasile Goldiş a salutat prezenţa mitropoliţilor românilor, isprăvind discursul cu urarea, reluată de o mie de glasuri: „Mitropoliţii români, să trăiască!” (p. 72), şi iar mulţumiri, şi iar discursuri patriotice, şi iar toasturi, până ce, după îndelungă aşteptare la barierele Blajului, apar şi ţăranii români din Ardeal, în superbul lor „conduct etnografic”, la care, după o masă copioasă, stropită din belşug cu vin de Târnave, pofteau boierii protipendadei să privească.

*

Seara, „în halele hotelului „Univers”, în prezenţa atâtor „domni şi dame, câţi încăpură… taraful de lăutari a lui Ghiuţ înveseleşte inimile cu dragi arii româneşti” (p. 52). Au urmat coruri, orchestre, imnuri festive, că doar patriotismul austriac al inimilor române trebuia afirmat cât mai categoric, ca să nu mai existe îndoieli, cu doar 7 ani înainte de România Mare.

*

A doua zi, parastas, şedinţa fondului de teatru, şedinţa festivă a secţiilor ştiinţifice ale Astrei, un splendid şi exhaustiv discurs despre Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu (am să-l copii, ca să-l reproduc, pentru că merită), masa la mitropolitul Mihályi, tot fără ţărani, dar şi cu mai multe toasturi, cu trimiteri la versul lui Andrei Mureşeanu, „Preoţi cu crucea-n frunte” (p. 91), agapa gazetarilor, altă şedinţă a „Astrei”, întreruptă, pe la cinci şi jumătate, după-amiaza, când „publicul de faţă se grăbeşte să ia parte la Sborul lui Vlaicu”.

*

Blaj 1911 SERBĂRILE DE LA BLAJ 1911 Banchetul

Înainte de zbor, vreau să fac vreo câteva precizări. Nutresc un profund respect faţă de realizările bisericii greco-catolice din Ardeal în emanciparea românilor şi, implicit, în consolidarea unei culturi temeinice. Respect credinţa faţă de „drăguţul de Împărat”, pe care o manifestau românii din Ardeal şi din Bucovina, credinţa aceasta fiind, de fapt, faţă de un statut european al calităţii vieţii oamenilor. Nu aplaud, în schimb, folosirea „poporului ţăran”, ca şi astăzi, în mai toată România, doar pentru dobândirea de reprezentativitate pentru românul care, când „a ajuns împărat, întâi pe taică-său la spânzurat”. Nu aplaud opulenţa parveniţilor români de atunci şi de astăzi, inclusiv a ierarhilor, care doar la sărbătorile lor, unele cu adevărat măreţe, precum cea de la Blaj, din 1911, se fudulesc cu „poporul nostru de la ţară”, îmbrâncindu-l, în restul timpului, în mizerie şi obscurantism. Detest minciuna „ştiinţifică” a istoriografiei româneşti, care promovează „îngâmfări şi înălţări peste ceea ce suntem” (Xenopol), şi cred că nu avem dreptul să contrafacem bătăliilor pentru afirmarea identităţii naţionale, în cadrul altor organizări statale, în unionism, pentru că nu a existat, nici în Ardeal, nici în Bucovina, dorinţa unirii „cu sărăntocii din regat”, care „ne vor aduce la sapă de lemn”. Admir unitatea culturală şi identitară a românilor din acele vremuri, dar care nu trebuie „trasă” la tema unionistă. În fond, chiar şi zborurile lui Aurel Vlaicu, la Cernăuţi şi la Blaj, nu sunt „zboruri ale unirii”, ci zboruri ale afirmării identităţii româneşti. Noi nu vom deveni niciodată o naţiune, prin contrafaceri „ştiinţifice” ale istoriei, ci doar prin asumarea şi preţuirea tentativelor de afirmare a identităţii naţionale, nu atât prin folclor, cât prin cultură, prin ştiinţă şi prin primenirea vieţii sociale. Fără bunăstare socială şi culturală nu există istorie, ci doar lozincarismul de care beneficiază parveniţii. De asta am scris ironic despre „protipendada” ardeleană a anului 1911, pentru că înseamnă matricea pentru „protipendada” românească interbelică şi pentru cea din ultimele decenii pseudodemocratice.

*

Aurel Vlaicu, la Blaj

Aurel Vlaicu, la Blaj

S-au strâns, la Blaj, peste 30.000 de români, ca să-l vadă zburând „pe cel dintâi aviator român”, într-o zi de marţi. Hangarul era amplasat pe Câmpia Libertăţii, iar aeroplanul era „străjuit de 8 feciori din Binţinţi, satul natal al lui Vlaicu, în frunte cu Ion, fratele lui Aurel”. „Şi a zburat Vlaicu! Cu o viteză de 90 km, a făcut de trei ori ocolul Câmpului Libertăţii, vreme de 29 de minute. Şi a aterizat elegant, uşor, norocos… / Trăsura Mitropolitului Mihályi trebui să-l fure şi să-l ascundă dinaintea ovaţiilor mulţimii, ce nu mai vreau să ia sfârşit” (p. 96). Apoi a început confiscarea de merite, atât de specifică românească.

*

Geniul şi curajul lui Aurel Vlaicu sunt şi vor fi veşnic numai ale lui. Nici un om, din cel 30.000, care îl aclamau la Blaj nu-l ajutase cu nimic în a deveni „triumf al geniului românesc”. Şi nici nu e vorba de vreun geniu românesc, precum în găselniţa „Eroului Necunoscut”, ci de geniul lui Aurel Vlaicu. Iar Aurel Vlaicu nu beneficia de geniu pentru că s-a născut din părinţi români (de ce nu a devenit „geniu românesc” şi fratele lui, Ion?), ci pentru că şi-a asumat o ursire, adică a trudit, chinuindu-şi mintea şi sufletul cu neodihnă, pentru a-şi împlini un vis. Ferice de el, iar dacă-i iubim cu adevărat memoria, nu avem dreptul să rupem fâşii din gloria lui şi să ni le punem ţanţoşi la butonieră. Câtă vreme nu vom trăi sentimentul rezonabil al lui „nu noi, ci el”, care implică un respect aproape religios, nu vom însemna nimic, pentru că îl vom anonimiza şi pe genialul „el”, fie oricine acel el, în mediocritatea mulţimilor de fiecare zi. Sunt frumoase mulţimile (dacă nu aş conştientiza asta, nu aş protesta mereu împotriva bagatelizării „poporului ţăran”) şi, tocmai de aceea, trebuie să se mulţumească doar cu ursita lor frumuseţe, fără a ferfeniţi aure sacre ale unor „el”, care ne-au marcat sublim identitatea.


Unde este granița dintre popor și paraziți?

Bucovineni fotografie grup

*

Niciodată nu am știut cu adevărat care este granița dintre popor (națiune nu am fost niciodată) și paraziții devenirii sale. De regulă, am opinat că „arendații” poporului (politicieni, ierarhi, funcționari publici, polițiști și magistrați) nu ar prea fi popor, deși conștientizam că nu am dreptate, cinismul lui P. P. Carp („Care popor? Vreți să spuneți că mulțimile care hălăduiesc pe stradă ar fi popor?” – cf. monografiei lui Constantin Gane, dar cu citare aproximativă) militând pentru o meritocrație a faptelor, și nicidecum pentru resemnarea mioritică, pe care o prețuiesc, pentru că o înțeleg. În fond, nici o ființă umană nu se naște resemnată, dar o strivesc convențiile sociale și istoria, tot așa cum și cei împliniți, în anumite epoci, își pot vedea urmașii călcați în picioare de prefacerile decadente ale viitorimii (de asta am și prezentat, în capitolul anterior, decăderea proprietarilor de moșii din Pleșești, licitațiile urmărind, în fond, doar recuperarea impozitelor pretinse de statalitate).

*

Încă neîntrezărind limitele, continuu căutarea de identități bucovinene, prin hățișurile mărturiilor oficiale, cu înaintările și permutările în funcții, din 9 noiembrie 1921, publicate în „Monitorul Oficial” din 10 octombrie 1921 (nr. 179), reținând că:

*

Emilian Prodanciuc, consilier superior la Tribunalul Suceava, se înaintează vicepreședinte al Tribunalului penal din Cernăuți, în locul lui Alexandru Popovici, trecut în retragere;

Ioan Sbiera, consilier la tribunalul Cernăuți, se înaintează consilier superior la același tribunal și al Judecatoriei ocolului Cernăuți, în locul lui Artur Mallek, pus în retragere;

Gheorghe Tarnavschi, consilier la Tribunalul Suceava, se numește consilier superior la Tribunalul Suceava, în locul lui Emilian Prodanciuc, înaintat la Tribunalul Cernăuți;

*

Victor Tomasciuc, consilier de tribunal și șef al Judecătoriei ocolului Vatra Dornei, se numește consilier la Tribunalul Cernăuți, în locul lui Ioan Sbiera, înaintat în funcție;

Cornel Popovici, consilier la Tribunalul Suceava, se permută, în aceeași calitate, la Tribunalul Cernauti, în locul vacantat;

Teoctist Barbier, judecător de district la Tribunalul Suceava, se înaintează consilier la Tribunalul Cernăuți, în locul lui Leo Löwner, destituit;

*

Abraham Steiner, judecător de district la Judecătoria ocolului Sadagura, se numește judecător de district la Tribunalul Cernăuți, în locul vacant;

Ludwig Löwy, judecător de district la Judecătoria ocolului Câmpulung, se numește judecător de district la Tribunalul Suceava, în locul lui Teoctist Barbier, înaintat;

Eugen Twers, judecător la Tribunalul Suceava, se înaintează judecător de district, în rangă superior, la același tribunal, în locul lui Cristi Saco, destituit, dar popular actor diletant al Reuniunii „Ciprian Porumbescu”;

*

Osias Plitter, judecător de district la Tribunalul Suceava, se permută, în aceeași calitate, la Tribunalul Cernăuți, în locul lui Erich Neuborn, pus în retragere disciplinară;

Constantin Negri, judecător la Judecătoria ocolului Câmpulung, se înaintează judecator de district la judecătoria ocolului Sadagura, în locul lui Abraham Steiner, înaintat;

Gheorghe Malcinschi, judecător la Judecătoria ocolului Câmpulung, se înaintează judecător de district, în rang superior, la aceeași judecătorie, în locul lui Ludwig Löwy, înaintat;

*

Ștefan Tomovici, judecător de district și conducător al Judecătoriei ocolului Storojineț, se numește judecător-șef al acestei judecătorii, în locul vacant;

Cornel Vlad, judecător la Tribunalul Cernăuți, se înaintează substitut la parchetul aceluiați tribunal, în locul vacant;

Adolf Mândreanu, judecător la Judecătoria ocolului Solca, se înaintează substitut de procuror la parchetul Tribunalului Suceava, în locut vacant;

*

Eduard Mogelnicki, ascultant la Tribunalul Suceava, se înaintează judecător, în rang superior, la același tribunal, în locul lui Eugen Twers, înaintat;

Rudolf Tetiva, ascultant la Tribunalul Suceava, se înaintează judecător la același tribunal, în locul vacant.

Isidor Spânul, ascultant la Tribunalul Cernăuți, se înaintează judecător la Judecătoria ocolului Câmpulung, în locul lui Gheorghe Malcinschi, înaintat;

*

Leo Matasor, ascultant la Tribunalul Suceava, se înaintează judecător la Judecătoria ocolului Câmpulung, în locul lui Constantin Negri, înaintat;

Adrian Nichitovici, ascultant la Tribunalul Cernăuți, se înaintează judecător la Judecătoria ocolului Solca, în locul lui Adolf Mândreanu, înaintat.

*

Prin același act, semnat de ministrul justiției, Mihai Antonescu (No. 4.498), primeau „titlul de consilier superior, în rangul VI”, magistrații Adolf Marin de la Tribunalul Suceava, Emilian Isopescul și Traian Sbiera, ambii de la Tribunalul Cernăuți.


În Fălticeni se află încă Tribunalul Suceava

Falticeni Strada Mare

*

„Prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”, o imensă pustietate se întinde peste memoria românilor. O pustietate fără poteci, fără pâlcuri de verdeaţă în jurul unui izvor proaspăt, fără păsări cântătoare şi fără nici o rădăcină, care să-şi scoată scorburile la iveală măcar ici, colo. O pustietate şi fără pietre şi nici nu ai avea în cine şi de ce să le arunci. Dar eu ştiu că tocmai în această pustietate stau de veghe străbunii. Dacă nu pe pământ, în cer. Şi simt că e datoria mea să-i caut şi să le şterg colbul şi păienjenişul de pe nume uitate, cioplite în nicăieri, adăpostite în niciunde. E de datoria mea, pentru că sufletul meu tânjeşte după închinări fireşti, cu care să oblojesc suferinţe ignorate, pentru că am convingerea că fiecare nume aflat şi rostit va răspunde chemării şi omul cu nume regăsit mi se va aşeza, ostenit, la masă, ca să-mi povestească ce e de povestit, câte-n lună şi în stele. De asta m-am şi poposesc în perioada interbelică, în care mi s-au născut părinţii – tata în 1926, mama în 1933 –, cu convingerea că de acolo, din timpul naşterii lor, pot începe drumeţiile cu rost înspre rădăcinile noastre. Rădăcinile mele le ştiu, dar nu e suficient, dacă nu-mi va fi dat să regăsesc, trunchi cu trunchi, pădurile care i-au înveselit odinioară, dându-le puteri să păşească mai departe, dincolo de mine şi de cei care din mine se trag. Am utopiile mele, am credinţele care-mi dau putere de viaţă şi de moarte. Numai cei care nu trăiesc se tem de moarte, spunea un înţelept, dar adevărurile lui nu din scrieri le-am descifrat, ci din propriile mele rătăciri, îndelung premeditate.

*

Nu ştiu înspre unde voi răzbi, astăzi, şi nici pe cine va fi să întâlnesc în cale, dar sufletul mi-e îngreunat de gândurile abia mărturisite. Spun asta pentru mine, fără să-mi pese dacă mă crede cineva sau nu. Eu nu am de dat socoteală nimănui, eu doar mă caut, eu doar ridic un colţ de cer, ca să pot zări ierburile de dincolo. Va trebui să depăşesc graniţele Bucovinei, înspre timpul judeţului meu, şi să rătăcesc pe alte holuri de tribunal, pentru că doar în memoria tribunalelor mai există memorie românească, adică istoria măruntă, de sub temelia istoriei mari, dar vitregă întotdeauna, „prin graţia lui Dumnezeu şi prin voinţa naţională”.

*

La Fălticeni, e octombrie cu vârtejuri de frunzişuri galbene, plutind pe apele odihnitoare din megieşie. În Fălticeni se află încă Tribunalul Suceava al fostului judeţ Suceava, judeţ care înălţase perdele de fum, care să facă uitată Suceava cea adevărată, pierdută nevrednic şi fără împotrivire, odată cu cele mai însemnate morminte ale străbunilor. Lângă Fălticeni, e o moşie întinsă, Pleşeşti-Jacota, iar asupra acestor pământuri se încaieră interese ale vremelniciei care vremelniceşte doar generaţiile.

*

„Tribunalul Suceava, prin jurnalul din 4 octomvrie 1921, la cererea părţii creditoare „Obştea de arendare Olga şi Lt. Comandor C. Focşa”, prin reprezentanţii săi, Vasile Păduraru, Gh. Casandrei şi loan Petrescu, domiciliaţi în comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, sediul „Obştei”, ordonând din nou vânzarea prin licitaţie publică a moşiei Pleşeşti-Jacota, din comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, proprietatea dotală a doamnei Olga C. Focşa, cu autorizaţia soţului său, Lt. Comandor C. Focşa, şi uzufructuar dotal, ambii cu domiciliul ales în Fălticeni, la dl advocat Octav Zareau, pentru îndestularea ei cu suma de lei 40.000 capital şi procente de 7 % pe an, plus cheltuieli de urmărire şi onorariu, în baza actului de ipotecă rangul al II-lea, autentificat la Tribunalul judeţului Suceava, sub No. 1.095/921 şi investit cu formula executorie sub No. 78/921, sumă împrumutată de doamna Olga C. Focşa, cu autorizaţia soţului său, vânzare ce a fost amânată de tribunal, prin jurnalul No. 6.866 din 30 septembrie 1921, la cererea părţilor, pentru neprezentare de concurenţi.

*

A cărei descriere şi situaţie este următoarea: Moşia Pleşeşti-Jacota, din comuna Pleşeşti, judeţul Suceava, situată la o depărtare de 12 km de Fălticeni, având o suprafaţă aproximativ de 200 fălci sau 286 ha, partea rămasă neexpropriată, din care aproximativ 122 ha păşune şi fâneţe, 150 arătură şi 14 ha pădure mlodă, esenţă mesteacăn, carpen în creştere, ca atenanse pe moşie, are un coşar de nuiele vechi şi o şură, la punctul numit Coşere, un hambar de scânduri, acoperit cu şindrilă şi o căsoaie veche, se mărgineşte cu moşia proprietăţii Mecleşeu, la răsărit, cu ogoarele locuitorilor şi partea expropriată, la apus, cu moşia Davidel-Tatos şi Hartof, la miazăzi, iar la miazănoapte, ci moşia Vultureşti.

*

Pentru care se înştiinţează că vânzarea şi adjudecarea prin licitaţie publică va avea loc în pretoriul Tribunalului Suceava, în ziua de 25 noiembrie 1921, ora 12 din zi, începând licitaţia publică de la suma de lei 200.000, având ca sarcini şi împrejurări până acum, cunoscute, suma de lei 31.000, datoraţi în primul rang, cu actul No. 67/86, Creditului funciar Rural Bucureşti, cum şi dările la stat şi comună, prin percepţia circumscripţiei Pleşeşti. Sunt somaţi toţi cei ce au vreun drept de arendă, chirie, ipotecă sau alte privilegii, ca, înaintea adjudecării, să arate Tribunalului pretenţiile lor, sub pedeapsa de a nu li se mai ţine în seamă. / No. 3 681 / 1921, octombrie 14” (MO, nr. 162 din 21 octombrie 1921, p. 6763).

*

Informaţii, care ţin de memorie, în afară de situaţia vremelnică a unei moşii oarecare? Davidel-Tatos. Cine nu ştie de ce, nici nu merită să ştie.


Anonimi ai vieţii şi ai istoriei

Bucovineni  1910

*

În 23 martie 1921, au parte de „înaintări în pesonalul secretariatului general de industrie şi comerţ din Bucovina” în ranguri funcționărești prim-consilierii de administraţie: Victor Negruş, Rosin Carol, Wolf Carol, Bonnert Emanuel, Simiginovici Emil, Palitzka Artur, Eugen Mustaţă, Lorber Eduard, Prodaniuc lancu, Luţiu Gheorghe şi Obadă Ion (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 20).  La poliţia gării din Dărmăneşti este numit „Procopovici Romeo, actual subcomisar clasa I, la poliţia gării Rădăuţi, în funcţiunea de comisar clasa I, în locul înfiinţat” (MO, No. 001 din 1 aprilie 1921, p. 24).

*

În 16 aprilie 1921, Dori Popovici, urmând prorocirea lui Iorga despre antiunioniştii care vor fi recompensaţi de România Mare, a fost uns, împreună cu Dr. Petru Groza, prin Decretul regal No. 1695, „ministru de stat fără portofoliu” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 465). „Dl dr. Traian Brăileanu se numeşte profesor agregat pentru catedra de pedagogie şi sociologie la Facultatea de filosofie a Universităţii din Cernăuţi, pe ziua de 1 martie 1921”, iar „prin înaltul decret regal cu No. 1.471 din 5 aprilie 1921, dl medic veterinar Dusceac Vasile se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 aprilie 1921, la judeţul Siret, în postul vacant” (MO, No. 014 din 17 aprilie 1921, p. 466).

*

„Vasile Tudan, actual notar public la Stulpicani, din judeţul Câmpulung, se permută, în aceeaşi calitate, la Coţmani, din judeţul Coţmani, în locul vacant”, iar „Lazăr Markussohn, actual candidat de notar în Cernăuţi, se numeşte notar public la Stulpicani, din judetul Câmpulung, în locul dlui Vasile Tudan, permutat.” (MO, No. 023 din 28 aprilie 1921, p. 750). „Dl. dr. Morăreanu Isac se numeşte provizoriu, pe ziua de 1 mai 1921, în postul vacant de medic secundar la Spitalul central din Cernăuţi”, iar „dl inginer Leon Holca, însărcinat cu conducerea Direcţiunii Refacerii RR din Bucovina” (MO, nr. 109 din 18 august 1921, p. 4300) primeşte puteri discreţionare depline pentru a ruina cea mai frumoasă şi mai bogată provincie a României Mari.

*

Dincolo de numirile în funcţii, domeniu în care apartenenţa politică îşi spunea cuvântul decisiv, există întâmplările mărunte, singurele care mă interesează cu adevărat, pentru că individualizează, într-un context, de cele mai multe ori nefericit, anonimi ai vieţii şi ai istoriei, precum „văduva de război Ana a lui Dumitru Ţurcan, din comuna Camena, judeţul Cernăuţi, în Bucovina”, care „pierzând certificatul de înlesnire de trai No. 222, eliberat de cercul de recrutare din Cernăuţi” (MO, nr. 087 din 23 iulie 1921, p. 3325), îl declara nul, pentru a obţine un alt certificat, care să-i dea acces la raţii de alimente, pe baza sângelui vărsat pentru idealuri sublimate de istorie şi de Dumitru Ţurcan din Camena. Nu trebuie un efort serios de imaginaţie, ca să poţi zări o ţărancă desculţă, bătând „drumurile stăpânirii”, ca să obţină ţidula care să o ajute în a-şi creşte copii, pentru că Dumitru al ei nu se mai întoarce, a devenit părticică infimă în lozincile României Mari. Nu ştiu câţi Ţurcan sau Zurcan supravieţuiesc unei idile ţărăneşti, care i-a unit pe Ana şi pe Dumitru Ţurcan, dar cred în dreptul lor la demnitate şi la identitate, conturat şi de poteca pe care îşi pot descoperi străbunii, dacă îi îndeamnă sufletul să o facă. Tocmai de asta caut, prin stufoşenia „Monitorului Oficial”, repere ale identităţilor ignorate, dar cărora sufletul meu li se închină cu încrâncenare. Istoria Bucovinei nu înseamnă doar Silvestru Morariu, Iancu Flondor sau Ion Nistor, ci mai ales mulţimea tăcută, nu de alţii, ci de ignoranţa noastră şi de absenţa vocaţiei mărturisirii.

*

După război, Bucovina era stoarsă de vlagă, dar România Mare avea nevoie de carne proaspătă de tun, aşa că, prin decret regal, din supravieţuitorii ei din anii 1915-1918, se va constitui, în ordine cronologică inversă, la recrutare, Brigada 57 Infanterie (MO, nr. 089 din 26 iulie 1921, p. 3398). În 1915-1918, când copiii şi tinerii Bucovinei erau spânzuraţi de ruşi, pentru că tinerii fuseseră obligaţi să intre în legiunile de voluntari austriece, regele stupidei formule de cancelarie „La toţi de faţă şi viitori, sănătate” nu mişca un deget, deşi Xenopol găsise formula salvării Bucovinei, şi pe placul Austriei, şi pe placul Rusiei (ocupaţie românească vremelnică, pentru a scoate un teritoriu ne-strategic din aliniamentele însângerate ale războiului), iar acum tocmai tinerii aceia, care mai trăiseră un coşmar, trebuiau să îmbrace uniformele militare, abandonând brazda în grija cine ştie cărei alte văduve de război.

*

Nu am fost niciodată militantul sacrificiului pentru statalităţile care nu vor face niciodată nici cel mai mic dar, nicidecum sacrificiu, fiilor ei. O statalitate trebuie să îşi merite poporul, trebuie să se îndreptăţească, măcar prin dragoste, la sacrificii.

*

În 24 decembrie 1920, se înfiinţa, la Ciocăneşti o cooperativă de consum, „Suhard”, în baza legilor austriece „din 12 aprilie 1905, privitoare constituirea şi controlul societăţilor cooperative săteşti de producţie şi consumaţie, a legii băncilor populare săteşti din 28 martie 1903, cu modificările ulterioare, în baza legii relativă la înfiinţarea casei centrale a cooperaţiei şi împroprietăririi sătenilor” (ultima, lege românească) şi prin hotărârea Judecătoriei Ocolului Vatra Dornei (judecător: Botuşan), care aprobase „actul constitutiv şi statutele societăţii cooperative de aprovizionare şi desfacere în comun, cu numele „Suchard”, din comuna Cioăneşti, judeţul Câmpulung, autentificat de aceeaşi judecătorie la, No. 1/1920”, cu un capital subscris de 36.750 lei, acţionari şi membri ai consiliului de administraţie fiind Ţaran Ichim, Giosean Dimitrie, Giosean Nistor, Giosan Filip, Polovei Ioan, Moroşan Ioan al lui Iacob, Timu Longhin, Moroşan Dumitru al lui Ilie Lazăr şi Puiu Josif, iar cenzori, alţi trei membri acţionari, Dan Emilian, Ursacă Leontie şi Quirsfield Carol. Mai existau trei membri supleanţi, Ceapoi Emanuil, Crăciun Andrei şi Lupescu Maxim (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5669, 5670). Era, pe atunci, moda cooperativelor săteşti, care să contracareze comerţul evreiesc – la sugestia lui Nicolae Iorga (doar cooperativele orăşeneşti aveau şi evrei printre membrii lor), dar o modă care avea să se soldeze, în curând, datorită lipsei de solidaritate, nepriceperii în afaceri şi suficienţei, într-un antisemitism dur, pentru care milita ortodoxia de câteva decenii, în neostenita ei trudă de a inocula ură şi vrăjmăşie.

*

O cooperativă similară, numită „Renaşterea”, cu 57 de membri, se înfiinţa, la 1 martie 1921, „în oraşul Coţmani”, suma subscrisă fiind de doar 7.850 lei, în mâna casierului Andrei Vihneanu fiind depuşi doar 3.060 lei. Consiliul de administraţie era alcătuit din 7 membri, preşedintele Arcadie Lucescu, vicepreşedintele Oscar Josan şi membrii George Rusu, Mihai Mironovici, Simion Leviţchi, J. Procopovici şi Andrei Vihneanu, comisia de cenzori fiind formată din D. Elenbogen, O. Maer şi M. Cocea, supleanţi fiind Al. Soroceanu, Şt. Singalevici şi Ştefan Rozinschi. Cei 57 de membri ai cooperativei „Renaşterea” erau: A. Lucescu, Dr. O. Josan, O. Maer, Eugen Galenzovschi, J. Catereniuk, M. Ronguş, O. Ursuleac, A. Sorocean, J. Procopovici, E. Strişca, F. Rottenstreich, M. Hassuer, S. Eisenkraft, J. Teodor, R. Gold, C. Riber, D. Elenbogen, J. Cosinschi, N. Gelca, Z. Şefciuc, J. Coverdovici, D. Patapievici, J. Tocariuc, Gh. Rusu, M. Mironovici, J. Vasilovici, M. Cocea, Rozalie Patapievici, Filip Andriac, E. Andrievici, Şt. Petraciuc, M. Gavronschi, A. Borovici, Eugen Păunel, V. Romanovschi, Şt. Leviţchi, Vl. Grigorovici, C. Rongusz, D. Naida, S. Spatiner, J. Berejan, Nicon Scacun, Emil Flaş, Isidor Masichievici, J. Danciul, Valdemar Cratina, M. Mehler, Silviu Boianovschi, P. Ihuc, V. Racoce, Sodinie Links, Şt. Siengalevici, J. Rudich, Rubin Frimet, A. Vihneanu, E. Vlad, J. Spatinschi, Georghe Paladi şi M. Moris (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, pp. 5672, 5673).

*

Între timp, Haim Scolnic, din comuna Nouă Suliţe, îşi pierduse adeverinţa de mobilizare nr. 1533 şi o declara „nulă şi fără valoare, în mâinile oricui s-ar găsi”, iar institutorii Carl Kohn şi Machle Koch îşi pierduseră paşapoartele române, cu No. 98.979 şi, respectiv, 98.987 din 12 iulie 1921 (MO, Nr. 141 din 27 septembrie 1921, p. 5683).


Mondenităţi ale vieţii cernăuţene

Bucovineni Cernauti 11

*

În ciuda legendărilor pe care le-a tot săvârşit istoria noastră triumfalistă, Bucovina istorică, deci Bucovina din vremea stăpânirii austriece, nu a avut nimic admirabil în ea, pentru că, datorită unei boierimi oportuniste, dominată de laşitate şi de umilinţă, nordul Moldovei se transformase într-un fel de voievodat călugăresc, în care limba română era considerată, de către însuşi marele ierarh, limbă diavolească, iar rusa, „limba pe care o înţelege Isus Cristos” şi pe care trebuia să o promoveze, prin predici, chiar şi „predi­catorului Catedralei metropolitane, Ioan Procopovici, român, care, conform concursului, predică ruteneşte, de la întocmirea lui Hakman”, după cum depune mărturie însuşi Titu Maiorescu.

*

Exista o tradiţie a panslavismului călugăresc din nordul Moldovei, căruia „Alexandru Hurmuzaki, „un tânăr blond, care tocmai îşi terminase studiile de drept la Viena, prieten al libertăţii”, i se împotrivea discret, fiind „capabil de devotament şi prevăzător”, după cum scria, în 14 mai 1848, revoluţionarul polonez Piotr Butkiewics, în Cernăuţi, adresându-se unui cunoscut scriitor polonez al vremii.

*

Relatările de mondenităţi cernăuţene, precum cele din „însemnările zilnice” ale lui Titu Maiorescu, schiţează, cu tuşe sugestive, o aristocraţie râncedă şi plictisită, târându-se pe poteca zilelor cu „mode” nemţeşti, într-un veac sărăcăcios şi primitiv, în care cărturarul I. G. Sbiera, „bolnav de reumatism, sărac şi în mizerie”, abia supravieţuieşte, cu cei 7 copii ai săi, într-o căsuţă plină de „mizerie, fără per­dele la ferestre, puţine paturi”, iar sora lui Eminescu, Aglae Drogli, joacă într-o trupă de diletanţi, împreună cu soţul ei, doar pentru a trăi cu adevărat şi a simţi că trăieşte.

*

Un Cernăuţi, capitală a unui voievodat călugăresc, vasal supus al Austriei, condus de un guvernator cu nevastă bogată, dar bolnavă mintal, cu epave ale boierimii de altădată (bătrânul baron Styrce, „alde Petrino”, „alde Christe” etc.), cu ceaiuri şi cu „souper”-uri, cu timp pierdut aiurea, într-o mondenitate pâcloasă şi greu de suportat.

*

Odată şi odată, dacă voi izbuti să adun toate mărturiile vremurilor, abia atunci voi putea scrie o carte adevărată despre Bucovina. Deocamdată, adun mărturii,  şi, deşi nu-mi amintesc dacă am mai publicat sau nu relatarea lui Piotr Butkiewics, voi face un scurt recurs sentimental la segmentele de memorie Butkiewics şi Maiorescu.


Pagina 30 din 82« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »