Arhivele Bucovinene Ale Sufletului | Dragusanul.ro - Part 30

I. G. Sbiera: Ceva despre Tricolorul român

IG Sbiera

*

Întrebat de mai mulţi bărbaţi din lupta naţională de astăzi din Bucovina, ca să le spun istoria Tricolorului românesc bucovinean, le mărturisesc că, până acum, n-am făcut studii heraldice, în privinţa aceasta, dar cât ştiu cu plăcere le pun la dispoziţiune.

*

În broşura „O pagină din istoria Bucovinei din 1848-1850”, am arătat, în § 10, că românii de pretutindeni nicicând n-au fost duş­mănos dispuşi împărăţiei austriece şi casei ei domnitoare, iar la § 16, am împărtăşit dorinţele tuturor românilor austro-ungari, formu­late într-o petiţie şi prezentate împăratului Francisc Iosif I, în 13/25 faur 1848, cum au început-o toţi românii împreună, dar că numai românii austrieci au continuat-o, în deplină solidaritate, până după martie 1849. În aceste mişcări naţionaliste, românii ardeleni aveau o flamură proprie.

*

Iată ce zice, despre dânsa, istoriograful A. Papiu-Ilarian, în opul său, „Istoria românilor din Dacia superioară” (t. 2, Viena 1852, pp. 221-224), unde vorbeşte despre începutul memorabilei adunări, din 3/15 mai 1848: „Înainte, mergea flamura cea mare, tricoloră, a naţiunii române, pe care sta inscripţiunea aurie Virtutea Română Reînviată”. Despre inscripţiunea aceasta, însemnăm că este inscripţia de pe flamura regimentelor române din Transilvania, dată de Maria-Tereza, cu ocaziunea ridicării regimentelor. „Virtus Romana Rediviva”, aceasta era şi pe sigiliile regimentului de la Năsăud, la început: „V. R. R.”.

*

Culorile flamurii erau: vânăt, roşu, alb – luate de pe îmbrăcămintea poporului român, care, totodată, erau şi culorile cele vechi ale Transilvaniei, iar nu culori muscăleşti, cum calomniau ungurii, şi cum cuteza a-i calomnia public, în dieta ungurească, chiar şi vicarul episcopal de la Haţeg, Constantin Papfalvi, care este român, din naştere, şi a fost de faţă şi la adunarea de la Blaj. Deasupra flamurii, cuprindea o frunză neagră-galbenă culorile împărăteşti. Popo­rul le urma, în cea mai minunată ordine, împărţit în cete, sub condu­cerea tribunilor, de care era ascultător poporul peste toată cugetarea. În această procesiune măreaţă, se înălţară mai multe flamuri naţio­nale şi împărăteşti cu diferite inscripţiuni de: libertate şi independenţă naţională; credinţă neînfrântă pentru naţiune şi tron; nici o uniune cu Ţara Ungurească.

*

În această procesiune, puteai vedea mul­ţime de români, care, până acum, treceau ca unguri, fiindu-le ruşine pe numele român; îi puteai, acum, vedea ruşinându-se de rătăcirea lor, de până acum, şi, pe întrecute, apucând de braţe pe cei mai mari români, în calea către prat. Astfel, ajunse tot poporul român, în câmp, la comisie”.

*

Despre originea şi despre culorile acestei flamuri ne mai vorbeşte şi George Sion, în opul său: „Suvenire Contimporane” (Bucureşti 1888). Amintirile lui, relative la tricolor, adevărate în fond, şchioapătă, însă, în arătarea timpului. Vorbindu-ne, în pagina 296, despre originea steagului, zice că culorile lui ar fi fost albastru-galben-roşu, pe când, la paginile 315, 316, povestindu-ne despre adunarea din Blaj, din 3/15 mai 1848, mărturiseşte, în concordanţă cu A. Papiu-Ilarian, că flamura tricoloră de atunci „reprezenta, prin vânăt, alb şi roşu, culorile îmbră­căminţii poporului”. Această discordanţă, în amintirile sale, se ex­plică prin faptul că, după anul 1850, mulţi români din Transilvania se foloseau, într-adevăr, de un tricolor albastru-galben-roşu, în locul celui vânât-alb-roşu, de la 1848, precum voi arăta mai la vale, încât, despre culoarea vânătă şi cea albastră, însemn aice că unii români le identifică, pe când alţii fac o deosebire între ele, exprimând, prin albastru, o culoare vânătă mai deschisă, iar prin vânăt, o culoare albastră mai întunecată.

*

Despre această flamură, vezi şi la Timotei Cipariu, în „Organul Lumi­nării”, de la 1848, dacă nu mă înşeală memoria. George Bariţ, în opul său, „Părţi alese din istoria Transilvaniei” (tomul 2, Sibiu, 1890, pp. 107, 108), încă ne spune că steagul naţional a fost arborat la adunarea din Blaj, din 1848.

*

În timpul studiilor mele universitare din Viena, între 1857 şi 1861, îmi aduc aminte a fi văzut, pe la unii colegi din Ardeal, Banat şi Maramureş, cordele tricolore, dar, într-acest tricolor, era culoarea galbenă, în locul celei albe, de la 1848. Din care cauză făceau ei această înlocuire nu ştiu bine, poate fi din marea lor simpatie către împărăţia Austriei, care îi apăra şi care avea ca simbol al exis­tenţei sale bicolorul negru-galben, şi poate încă şi fiind oarecare în­cordare în contra maghiarilor, care năzuiau să anihileze pe români, din punct de vedere naţional, şi care aveau coloarea albă în tricolorul roşu-alb-verde, al regatului ungar.

*

După ce au obţinut românii din Bucovina autonomia patriei lor, au adoptat, pentru dânsa, drept culori provinciale, bicolorul fostului voievodat al Moldovei, de care s-a ţinut ea, mai bine de patru sute de ani, bicolor pe care l-au consacrat, apoi, şi în marca Bucovinei, primită prin diploma împărătească din 9 decembre 1862, iar ca distincţie naţională şi întru amintirea cooperării comune, de la 1848 şi 1849, despre care am vorbit, în §§ 10 şi 16, din broşura „O pa­gină din istoria Bucovinei”, au păstrat tricolorul de la 1848 al ro­mânilor ardeleni, înlocuindu-se, însă, culoarea albă, cu cea galbenă, de asemenea un semn de alipire către dinastia Habsburgilor şi către împărăţia Austriei.

*

Pe acest tricolor românesc bucovinean, roşu-galben-albastru (vânăt), pe lângă bicolorul provincial, albastru-roşu, şi pe lângă cel împărătesc, negru-galben, l-am întrebuinţat eu însumi, la flamurile folosite în excursiunile studenţilor gimnaziali, aranjate de mine între anii 1862 şi 1870. Era lucru prea firesc ca tot pe acest tricolor naţional românesc bucovinean să-l recomand, ca distincţiune naţională, şi stu­denţilor universitari, când aceştia voiră să întemeieze o societate academică de români, prin noiembrie 1875.

*

Constat faptul că, pe atunci, nimeni nu vedea ceva cu presupus în aceste nevinovate culori, atât de dragi românilor bucovineni, de la cărturar, până la opincar. Drept dovadă despre aceasta este că şi guvernul local, de atunci, a aprobat şi a certificat statutele, atât pe ale Societăţii academice „Arboroasa”, cât şi pe ale Societăţii aca­demice „Junimea”, care a înlocuit pe cea dintâi, statute în care era prevăzută purtarea tricolorului roşu-galben-albastru sau, cum se zicea acolo, roşu-auriu-albastru, înţelegând prin auriu o coloare galbenă ceva mai deschisă.

*

S-a compus, apoi, de studentul Ciprian Porumbescu, şi un imn fes­tiv asupra acestui tricolor, care s-a publicat, în anul 1880, într-o broşurică, dimpreună cu alte cântece studenţeşti, care s-au cântat, întotdeauna, la întrunirile studenţeşti, unde era reprezentată şi univer­sitatea, prin rectorul său şi prin mai mulţi profesori. Acest imn se cântă şi astăzi. Iată-i cuprinsul:

*

Cântecul Tricolorului

*

Trei culori cunosc pe lume

Ce le port ca sfânt odor;

Sunt culori cu vechi renume,

Suvenir de-un brav popor.

*

Roşu-i focul ce-mi străbate

Inima-mi plină de dor

Pentru Sfânta libertate

Şi al patriei amor.

*

Viitorul Românimii

Auriu va străluci,

Iar albastru-i că „Junimii”

Credincios în veci voi fi.

*

Pân’ pe cer şi cât pe lume

Vor fi aste trei culori,

Vom avea un falnic nume

Şi un falnic viitor,

*

Iar când, fraţilor, m-oi duce

De la voi şi-o fi să mor,

Pe mormânt atunci să-mi puneţi

Mândrul nostru tricolor.

*

Pe acest tricolor românesc bucovinean îl poartă studenţii români universitari, cu cordea, la piept, cu roşu în sus, iar la steag îl ţintuiesc, de mănunchi, în poziţie perpendiculară cu el, şi tot cu roşu în sus. Prin purtarea Iui necontenită şi prin desele petreceri, aranjate de studenţii universitari, prin diferite locuri în Bucovina, acest tricolor a devenit foarte poporal şi este primit de toată suflarea românească, de acolo, ca propriul tricolor naţional.

*

Din cele expuse, până aici, se vede lămurit, că acest tricolor este un produs românesc curat bucovinean, inspirat de intenţiile cele mai patriotice faţă de tron şi dinastie, iar nu dictate de reaua voinţă, care zace în suspiciunile nefondate ale adversarilor noştri politici şi culturali.

*

În privinţa Regatului României, iată cum stau lucrurile, acolo, în privinţa Tricolorului. Voievodatul Moldovei avea, ca şi Bucovina de astăzi, în marca sa de stat, zimbrul cu trei stele şi bicolorul albastru-roşu, iar fostul voievodat al Ţării Româneşti, un vultur, cu crucea în cioc, şi bicolorul galben-roşu. Târziu, după împreunarea acestora, în anul 1859, într-un singur stat, mai întâi sub numele de Principatele Unite, s-a discutat mult, printre politicienii români şi în presă, că ce fel de marcă naţională să se dea noului stat şi care culori să figureze pe ea şi pe steaguri. Discuţia a fost înde­lungată şi vioaie, mai ales între Cezar Boliac şi C. A. Rosetti, prin ziarele „Buciumul” şi „Românul”. Abia după multe deliberări şi chibzuiri, s-a putut publica, tocmai în 8 martie 1872, un rescript domnesc, prin care s-au adoptat ca culori ale Principatelor Unite o combinare a culorilor fostelor voievodate, şi anume tricolorul albastru-galben-roşu, pe lângă alte însemne heraldice pe scut.

*

Acest tricolor s-a păstrat şi după proclamarea Independenţei, în 10/22 mai 1877, şi a regatului, sub titlul de România, în 14/26 martie 1881. La steag, flamura tricoloră se ţintuieşte, în România, de mănunchi, în poziţia paralelă a culorilor, cu mănunchiul şi cu albastru lipit de el, iar când se poartă ca cordea, albastrul tricolorului se pune în sus. Acest mod diferit al folosirii acestui tricolor, drept că identic în culori, dar neidentic în înşirarea şi întrebuinţarea lor la steaguri şi la cordele, arată apriat şi neîndoielnic neidentitatea lor heraldică, ca tricolor politic naţional.

*

Remarcăm aici faptul că, nici înainte, nici după introducerea mai târzie a acestui tricolor, din cauzele arătate, în marca şi la flamurile fostelor Principate Unite şi ale actualului regat al României, nimeni dintre adversarii noştri politici şi culturali n-a adurmecat în ambele aceste tricoloruri, politiceşte diferite, nişte tendinţe ascunse şi nemărturisite, nici la diligenţii regatului României, nici la bieţii români bucovineni. Cum devine, dar, că, în ziua de astăzi, tricolorul româ­nesc bucovinean este atât de persecutat?

*

Iată explicarea acestui curios fenomen! Luptele românilor pentru autonomia Bucovinei şi pentru dezvoltarea ei, în marginile Constituţiunii Imperiale Austriece, au provocat, la unii neromâni interesaţi, o contra-luptă pentru neadmiterea şi, mai pe urmă, pentru nedezvoltarea acestei autonomii provinciale. Prin sancţionarea constituţională a autonomiei Bucovinei, curentul anti-autonomist şi-a văzut zădărnicite toate năzuinţele sale adversare, dar, ca cel ce este aproape de înecare, n-a dezarmat, ci îşi continuă lupta, opunându-se, acum, din răsputeri şi cu toate mijloacele permise şi nepermise, la dezvoltarea autonomiei, pe toate terenurile politice şi economice, şi punând neîncetat românilor piedici, în dezvoltarea lor intelectuală naţională.

*

Acest curent adversar şi contrariu dezvoltării autonomiei Bu­covinei, slab de tot, la început, s-a tot întărit, cu timpul, şi a de­venit chiar periculos, de când dirigenţii lui au izbutit a aduna, în tabăra lor, pe cei mai de frunte locuitori neromâni din Bucovina. Aceasta s-a întâmplat pe la finele anului 1891 şi începutul anului 1892. De aici, înainte, s-a încins, între românii şi neromâ­nii bucovineni, o luptă amarnică pentru existenţa lor naţională. Această luptă continuă şi astăzi, cu multă înverşunare, se tot înăs­preşte neîncetat şi se poartă, din nefericire, de către unii, cu arme imorale, cu suspiciuni şi cu insinuări perfide, cu calomnii scâr­boase.

*

Iată un exemplu bătător la ochi! Văzând meseriaşii români din Cernăuţi că le merge foarte greu şi rău, cu meseriile ce le au, se sfătuiră împreună şi cu unii binevoitori, cu ce ar fi de făcut, ca să susţină şi să poarte, mai cu succes, lupta de concurenţă. Conveniră cu toţii ca să înfiinţeze, pentru apărarea intereselor lor sociale şi pentru cultivarea lor reciprocă, o societate de meseriaşi, sub numele de „Frăţia”. Statutele acestei societăţi, prezentate spre aprobare şi cer­tificarea, în anul 1894, fură respinse de toate instanţele administra­tive, pe diverse motive, pe urmă şi pe acela că, pe steagul societăţii, se află tricolorul naţional românesc, roşu-galben-albastru, şi că aceste culori ar fi vădind o tendinţă politică[1]. Argumentele, prin care se învedera lămurit netemeinicia acestei insinuări gratuite, nu fură băgate în seamă nici de rău informatul Minister de Interne[2], de aceea făcură propunătorii statutelor recurs la Suprema curte jude­cătorească, instituită pentru curmarea conflictelor nerezolvate, spre mul­ţumirea părţilor de către instanţele administrative.

*

Înalta Judecă­torie Imperială i. r. a anulat decizia ministerială şi s-a pronunţat, în sentinţa sa din 14 ianuarie 1896, Nr. 354 ex. 1895, asupra întrebuinţării tricolorului românesc de pe steagul societăţii „Frăţia”, cu următo­rul verdict semnificativ: „Facerea şi întrebuinţarea unui steag societar, ca atare, nu poate fi recunoscută nici ca contrară legii sau dreptului, nici ca periculoasă pentru stat, şi, pe lângă aceasta, în statutele prezentate, îndreptăţirea comitetului societăţii, respectiv a preşedintelui ei, de a încuviinţa întrebuinţarea publică a steagului Societăţii nu este socotită aşa, nici nu este aşa stilizată, încât acest drept să poată vătăma îndreptăţirile autorităţilor, ba, încă mai mult, o atare intenţie s-a deschis, în § 21 din statute, prin aceea că, în urma observării făcute întâi, s-a intercalat dispoziţia că dirigentul So­cietăţii numai în marginile legilor existente va încuviinţa întrebuin­ţarea steagului.

*

Prin această stilizare a statutelor, sunt îndeajuns garantate drep­turile guvernului, fiindcă, după această stilizare, dreptul statutar al dirigenţei Societăţii, relativ la steag, nu mai poate fi rău înţeles, într-acolo adică, că el ar putea dărâma îndreptările guvernului, în­temeiate în legi. În genere, nici n-ar fi trebuit să se ceară punerea în statute a unor dispoziţiuni asupra culorilor steagului; pe lângă aceasta, însă, poate vedea Judecătoria Imperială expresia unei tendinţe poli­tice cu atâta mai puţin, cu cât acest steag ni se înfăţişează drept ca o icoană pestriţă, dar nu ca un tricolor”.

*

De la 1894, încoace, n-au mai încetat suspiciunile răuvoitoare, pornite, asupra românilor bucovineni, de către cei interesaţi şi cu musca pe căciulă; ele continuă şi astăzi, în 1899, cu o cutezare neruşinată şi uimitoare. Acum, adversarii politici şi răuvoitorii ro­mânilor bucovineni nu făcut un pas mai departe; ei încearcă să sugestioneze guvernanţilor noştri, de jos, până sus, hidoasa fantasmă că tricolorul românesc bucovinean, roşu-galben-albastru, purtat, cu atâta fală şi însufleţire, de toată suflarea românească din Bucovina şi, în special, de către membrii Societăţii academice „Junimea”, ar fi identic cu tricolorul albastru-galben-roşu al vecinului regat al Ro­mâniei, şi apoi caută să facă pe cei sugestionaţi să creadă cum că românii bucovineni ar fi capabili de vreo neloialitate.

*

Bieţii!, se fac a uita că românii, întotdeauna şi fără abatere, s-au luptat, pentru tron şi împărăţie, începând cu luptele acesteia cu împăratul Napo­leon I, când românii bucovineni au făcut o legiune de voluntari, sub căpitanul Calmuţchi, apoi tot pentru tron şi împărăţie şi-au vărsat românii austrieci sângele, în 1838, în lupta cu maghiarii, în 1859, cu italienii, în 1866, cu prusacii şi în 1877, cu bosniacii. Deci, la împăratul şi la politicienii deştepţi şi luminaţi ai împărăţiei, calom­niile suspicioşilor noştri nicicând nu vor avea trecere!

*

Aceste suspiciuni maliţioase mi-au adus aminte de un fapt is­toric, din mai 1848, pe care ni-l istoriseşte A. Papiu-Ilarian, în opul şi tomul citat, pp. 179-189. Aici este vorba despre ivirea daco-românismului la românii austro-ungari, despre care le-am arătat, la § 10, din broşura citată, „O pagină din istoria Bucovinei”, că s-au manifestat, prin august 1848, prin o deputaţiune la curtea împărătească şi la parlamentul constituant din Viena. Această poamă politică, ne spune A. Papiu-Ilarian, că a creat-o popa săsesc Roth, însă nu cu intenţia curată, ca să nutrească cu ea pe bieţii români, năzuitori spre înfiripare, ci cu scopul nemărturisit de a se folosi, mai târziu, de ea, spre a-i nimici politiceşte, suspicionându-i în toate chipurile, şi tot cu neloialitatea, pe la guvernanţii de atunci din Ardeal şi din Viena, după cum se poate vedea aceasta din înfocata polemică, ce a urmat în organele săseşti şi româneşti din 1849 şi 1850[3].

*

Această poamă delicioasă, oferită românilor, în mai 1848, de către saşii ardeleni, prin popa Roth, a devenit astăzi o fantasmă îngrozi­toare pentru adversarii politici şi culturali ai românilor din Buco­vina, fantasmă de care ei se folosesc, de un timp, încoace, cu puţină dibăcie, spre a speria, cu dânsa, pe toţi guvernanţii noştri, de jos, până sus, şi spre a-i îndupleca ca să se ridice, cu energie, în contra nevinovaţilor români bucovineni / 17/30 octombrie 1899 / Dr. I. G. Sbiera (Calendarul Minervei, 1905).

*


[1] „Weil die in Aussicht genommene Vereinsfahne, wie aus dem vorgelegten colorirten Bilde zu entnehmen ist, die romanische Tricolore darstellt, worin eine unzulassige politische Tendenz zum Ausdruck gelangt” – Emisul guvernului i. r. al Bucovinei din 21 martie 1895, Nr. 330 Praes.

[2] Emisul Ministerului de Interne, din 17 august 1895, Nr. 24161.

[3] Bucovina pro 1849, Nr. 30 p. 166, 178; Nr. 32 p. 178; Nr. 45 p. 286; pro 1850, Nr. 2, Nr. 9, Nr. 19, Nr. 21, Nr. 22, Nr. 28. Nr. 33-36.


1904: Iconografia comemorării lui Ştefan cel Mare

1904 Cortegiul istoric 01 CALENDARUL MINERVA 1905

*

Mărturiile din presa vremii, referitoare la comemorarea împlinirii a 400 de ani de la plecarea lui Ştefan cel Mare din această pustietate, le-am reprodus, în urmă cu nu mai ştiu câte săptămâni. În esenţă, enervaţi de arhitectul austriac Karl Adolf Romstorfer, care nu doar că nu se prefăcuse “că ne respectă istoria”, cum titra Nicolae Iorga, ci scosese la lumină Cetatea Sucevei, interzicând statutul de carieră pentru târgoveţi, reconstruise Mirăuţii şi Putna, reparând temeinic toate bisericile voievodale, regăţenii au pus şi ei de sărbătoare taman ca Lungu de Ziua Sfântului Ioan cel Nou, pe care o confundă şi cufundă cu Ziua Sucevei.

*

O mascaradă populară, cu omagieri penibile ale bietului rege prusac al regatului român, în faţa căruia se închina chiar şi Ştefan cel Mare, un teatru de prost gust, cu false recuperări de memorie, cu slujbe peste slujbe religioase de pomenire a… Regelui, cu vorbăraie deşartă, tipic românească, şi cu entuziasm băşcălios – asta a fost versiunea “naţională” a unei lustruiri de sine a altei generaţii penibile, aproape la fel de penibilă precum cea de astăzi, care şi-a pus în cap să băşcălizeze până la compromitere ia bucovineană (românească, ucraineană şi huţulă), dacă tot a fost sacralizată de unii cu glagorie în patrimoniul UNESCO. Nu-i bai, îi venim noi de hac şi bietei ii, dacă tot şi-a luat nasul la purtare!

*

Fotografiile care urmează sunt luate din Calendarul “Minerva” pe 1905 şi, în ciuda deteriorării lor prin abandonare în pagini şubrede, înseamnă mărturii, dacă nu cumva şi o blajină admonestare a vremilor, adresată ocârmuitorilor de astăzi: “Nu-i imitaţi pe ăia, că vă faceţi de tot râsul!”. Numai că politicienii nu aud, niciodată, nici şoaptele timpului şi nici pe cele ale oamenilor oameni, din acest minunat ţinut, căruia îi venim noi de hac, odată cu ia!

*

1904 Cortegiul istoric CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 0 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 2 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 3 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 4 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 5 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 6 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 7 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 8 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 9 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 10 CALENDARUL MINERVA 1905

1904 Cortegiul istoric 11 CALENDARUL MINERVA 1905

*


1908: Jubileul oraşului Cernăuţi

Hora Unirii la Cernauti

*

În zilele de 19 şi 20 septembrie 1908, capitala Bucovinei a îmbrăcat haină de serbătoare, pentru a-şi serbători jubileul semi-milenar. Acum se împlinesc 500 de ani, de când a luat naştere acest oraş (în aceeaşi zi, este atestată şi Vama – n. n.), în urma permisiunii date de Alexandru cel Bun, Domnul Moldovei, negustorilor poloni de a-şi transportă mărfurile lor în Moldova, prin punctul de graniţă, de-a lungul Prutului. Pe atunci, fără nici o în­semnătate, punctul acesta, graţie frecvenţei negusto­rilor de toate neamurile, care căutau să-şi desfacă mărfurile în ţările române, a devenit, cu vremea, un loc de importanţă deosebită.

*

Domnii Moldovei n-au neglijat nici ei acest petec de pământ, dând tot sprijinul lor primilor locuitori ai Cernăuţilor: români moldoveni. Au început să zi­dească primele căsuţe, pentru a servi de adăpost au­torităţilor vamale, iar astăzi, după cinci secole, micul petec de pământ românesc e frumoasa capitală a Bucovinei…

*

La acest jubileu rar, au sosit delegaţi din toate provinciile imperiului habsburgic, primiţi cu multă în­sufleţire. Seara, întreg oraşul a fost decorat festiv, iar primăria a fost iluminată feeric. Serbarea comemorativă oficială a avut loc în Sala Sinodală a reşe­dinţei Mitropolitului. Profesorul universitar Kaindl a schiţat istoricul oraşului şi însemnătatea serbării, apoi i s-a predat primarului diploma şi lanţul de aur, făcut în amintirea jubileului.

*

Au avut loc banchete şi reprezentaţii festive, reprezentându-se tablourile istorice: „Cernăuţii, îna­inte cu 500 ani” şi „Cernăuţii, în anul 1908″. S-a dat un concert, la care a fost frenetic aplaudată „Hora Dobrogeană”, cântată de corul „Armonia” din Cer­năuţi… La atât s-a readus rolul românilor, urmaşii “coloniştilor” moldoveni, la jubileul semi-milenar al oraşului lor / S (Luceafărul, Anul VII, Nr. 19, 1 octombrie 1908).


Archip Roşca, 1920: Expoziţie de artă la Cernăuţi

Cernauti Vedere panoramica

*

Dacă, în monografia “României June”, pictorul şi sculptorul bucovinean Archip Roşca era menţionat ca student la Viena şi, din această postură, colaborator al “Urzicii” (vieneze), dar şi ca autor al unui bust ciudat al lui Eminescu, iată că, în 1920, el este menţionat şi ca organizator de expoziţie, cu statutul de profesor la Cernăuţi, cu adresa în strada Ştefan cel mare, nr. 33:

*

S-a luat iniţiativa aranjării unei expoziţii de artă românească Ia Cernăuţi, sub protectoratul Ministrului delegat dl Dr. Ion Nistor. Expoziţia aceasta, urmărind scopul de a face propagandă pentru arta românească, şi-n acest colţ ai României de astăzi,  toţi artiştii români, arhitecţi, sculptori şi pictori din Patria mumă, Transilvania, Basarabia şi Bucovina, prin urmare din întreaga Românie Mare, sunt invitaţi să participe, cu maximum cinci piese, dintre lucrările cele mai bune ale dumnealor.

*

Doritorii de a expune lucrări sunt rugaţi să-şi anunţe, de urgenţă, participarea, mai întâi, în scris, la adresa: Prof. Archip Roşca, pictor şi sculptor academic, Cernăuţi, str. Ştefan cel Mare 33.

Expoziţia se va deschide la 1 mai 1920. Lucră­rile trebuie să intre în intervalul de la 1, până la 15 aprilie a. c., la adresa dlui prof. Archip Roşca.

*

Pentru comitetul expoziţiei: Preşedintele: Dr. Nicu de Flondor, primar, Cernăuţi. Vicepreşedinţi: Dimitrie Dan, consilier, şi Dr. Orest Luţia, conferenţiar universitar; Secretari: Archip Roşca, Leca Morariu, George Voievidca (Expoziţie de artă românească la Cernăuţi, în Biserica şi Şcoala, Anul XLIV, Nr. 10, 8/21 martie 1920).


Bucovineanul Archip Roşca, pictorul Papei Pius X

PIUS X*

Pictorul şi sculptorul bucovinean Archip Roşca s-a născut la Braşca, parte a satului Ilişeşti, în 28 iulie 1877. A murit în decembrie 1927, probabil că în Suceava, în care eşuase, după ce a făcut greşeala de a se întoarce în Bucovina, unde, aşa cum îi mărturisea lui Ion Grămadă, în 1907, murea clipă cu clipă, operă cu operă:

*

 „Ştii că asta-i o osândă, să-ţi petreci viaţa într-un oraş de provincie, unde nimeni nu te înţelege, nu te pricepe şi mai ales după ce ai trăit, câtva timp, în Italia!… Hei, frate! Să mai pot călători, încă o dată, în Italia!… Să mai soarbă ochii mei lumina aceea dulce a cerului veşnic albastru!… Ce zile frumoase am petrecut eu la Roma! Ziua, prin muzeele statului, prin Villa Borghese şi Vatican, serile cu lună, pe Monte Piucio şi pe malul Tibrului, iar noaptea, în „osteriile” Romei, cu artişti adunaţi din toată lumea. Ce cântec şi ce veselie! O adevărată viaţă de boemi! Şi acum?… Cât de dureros e să fii sărman! Îţi vin în minte atâtea concepţii artistice, atâtea idei sublime, pe care ai voi să le eternizezi în marmură sau bronz, dar nevoia nu-ţi îngăduie. Şi, ca să-ţi satisfaci, oarecum, orgoliul, te mulţumeşti numai să-ţi întrupezi ideea ce cerea viaţă în ghips sau în lut; apoi, chemi fotograful să-ţi ia chipul statuii, iar lutul trecător îl sfarmi, cum am făcut eu cu „Hercule”, „Magdalena” şi „Crist pe cruce”…

*

Astăzi, am aflat că Arhip Roşca a făcut, în 1905, portretul Papei Pius al X-lea şi că, datorită succesului lucrării (între timp expunea şi la Viena, şi la Bucureşti), ar fi putut rămâne, pentru totdeauna, la Roma, dar a preferat să se “întoarcă în patria sa, Bucovina”, întoarcerea însemnând şi atunci, ca şi astăzi, o adevărată sinucidere.

*Pius X 2

Nu ştiu care este “icoana”, făcută de Archip Roşca papei, dar, judecând după descrierea sumară, ori este una dintre aceste două reproduceri, ori ceva asemănător.

*

În Muzeul Bucovinei, ştiu că există două sau trei lucrări de pictură, şi nici una de sculptură sau basorelief, iar în presa veche românească au apărut doar câteva dintre sculpturile pe care bucovineanul nostru, după ce le modela în ipsos, le fotografia, apoi le arunca în râpa dealului Zamca, din apropierea odăiţei lui închiriate.

*

În lucrările de specialitate, referinţele sunt şubrede, studiile vieneze ale lui Archip Roşca, atestate şi de monografia “României June” din 1912, şi de materialul care urmează, dar şi de interviul luat de Grămadă, în 1907, fiind ignorate („Celălalt portret”, zice artistul, arătându-mi al treilea chip de femeie, „e chipul unei frumoase fete din Viena. Locuiam, pe o stradă, la marginea oraşului, mai mulţi prieteni la un loc, toţi de-ai craiului. În fiecare dimineaţă, când ne sculam, vedeam cum, la fereastra de peste drum, se arăta capul blond al unei copile de-o adorabilă frumuseţe. Ridica, încet, storurile, stropea florile din glastre şi cocheta cu noi, zâmbindu-ne dulce. Repetându-se jocul acesta, am rugat-o să-mi stea model, cu promisiunea că-i voi dărui ei portretul; şi-ntr-adevăr, frumoasa nemţoaică mi-a făcut mai multe vizite, însă portretul, totuşi, nu i l-am dat… Peste vreo câţiva ani, am întâlnit-o iarăşi, dar floarea involtă de mai înainte o bătuse bruma…”).

*

Archip Roşca, primul pictor modern al Bucovinei, cum îl caracteriza Mircea Streinul, înciudat că rudele pictorului i-au risipit aiurea opera, înseamnă o datorie faţă de memorie, mult mai importantă decât s-ar părea la o primă vedere, şi de care voi încerca să mă achit, încetul cu încetul, o probă în favoarea credibilităţii acestui angajament fiind şi materialul care urmează:

*

Rosca Arhip Cap de expresie  LUCEAFARUL n 3 1906 p 61*

Sub acest titlu (Archip Roşca – n. n.), a apărut, nu de mult, într-o foaie germană din Bucovina, un articol, al cărui cuprins e următorul:

*

„Din Roma, ni se scrie despre un stipendist al dietei ţării din Bucovina, Archip Roşca. În Roma, a făcut mare senzaţie icoana Sfântului Părinte Papa Pius al X-lea, lucrată de artistul bucovinean Archip Roşca, atât prin perfecţiunea artistică, cât şi plastică.

*

Acest artist l-a de­senat, după natură, pe Sfântul Părinte, aducând la expresie toate acele fineţuri, de care tehnica modernă a acestui gen, de la Lembach, încoace, e atât de bogată.

*

Deosebirea de cele mai multe portrete ale Sfântului Părinte, care au fost elaborate, de la încoronarea sa, încoace, este po­ziţia cea simplă şi lejeră, fără mitră ori altă insignă papală, pe care artistul a ales-o. La prima privire, modelarea plastică trădează că dl Roşea e un sculptor perfect, pe când simplele linii de fond, tranziţia de la veştmânt, spre spatele foto­liului, nuanţa, notabila linişte a întregii concepţii îl trădează ca un fin şi modern pictor, care a umblat în şcoala celor mai renumiţi pictori din timpul mai modern. Icoana, executată astfel de Roşca, poate să fie pusă alături de cele mai bune icoane ale Sfântului Părinte Papa Pius al X-lea, cu toate că şi oameni de renume (aşa, un artist croat, un francez şi un german) au încercat acest lucru.

*

Rosca TRIBUNA  27 iunie 1906

*

Înainte cu doi ani, i-a reuşit unui tânăr sculptor (L.) să modeleze chi­pul sfântului Părinte şi, astfel, şi-a câştigat, prin întâia sa încercare, renume, poziţie şi viitor. Noi nu ne îndoim că şi dl Roşca, care, în decursul celor şase luni de petrecere în Roma, a lucrat cu zel şi la unele busturi, studii, compoziţii şi relie­furi, în mod excelent, va avea, deci, aceeaşi re­compensă. Acest portret al Sfântului Părinte a trecut în posesiunea privată a unui german”.

*

Astfel scrie ziarul german, iar unul român dă urmă­toarele informaţii:

„Acum s-a reîntors tânărul Archip Roşca din călătoria de studiu, pe care a întreprins-o prin Italia şi se va stabili în Bucovina, patria sa. El e fiu de ţăran din Braşca (o parte a Ilişeştilor – n. n.) şi a devenit, prin sârguinţă şi muncă, un artist în ramurile picturii şi sculp­turii, care se bucură deja de renume bun, între specialiştii ce-l cunosc”.

*

Rosca Ravasul

*

Cercetând, zilele trecute, expoziţia de ela­borate ale elevilor de la Şcoala c. r. de Artă şi Industrie din Viena, ce, actualmente, e deschisa în muzeul austriac (Kunstgewerbemuzeum I. Stubenring) din Viena, am aflat, spre vedere expuse, şi mai multe lucrări ale domnului Roşca, excelent executate, precum busturi şi reliefuri: „Pri­mul pas”, „Iubirea de mamă”, „Muzicantul”, „Cerşetorul” etc.

*

Precum am aflat, sunt expuse, şi la Expoziţia Naţională actuală din Bucureşti (în pavilionul bucovinean), lucrări de succes ale domnului Roşca. ÎI felicităm, din inimă, pe conaţio­nalul nostru bucovinean, dorind tânărului artist succese şi mai strălucite, pe terenul picturii şi sculpturii, care ramură, de un timp, încoace, a luat un avânt îmbucurător. Avem talente atât în Transilvania, cât şi în Bucovina, dar trebuie sprijinite şi încurajate spre cultivarea artelor frumoase şi de a face un renume naţiei noastre româneşti / Viena, la 20 iunie 1906 / Champignon (Tribuna, Anul X, Nr. 113, miercuri 14/27 iunie 1906; Răvaşul, Anul Anul IV, Nr. 25-26, 30 iunie nou 1906).


Pagina 30 din 77« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »