ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 30

1893: Serbarea din Bucovina

La începutul lunii iulie a anului 1893, românii bucovineni trăiau o adevărată sărbătoare naţională, preluată şi de românii din celelalte ţinuturi, inclusiv din Regat, cu ocazia jubileului lui Silvestru Morariu, lider spiritual incontestabil şi demn de luat ca model al întregii istorii bucovinene. Preluând un material din ziarul bucureştean „Adevărul”, pentru a atenţiona asupra amplorii sărbătoririi, îl voi prefaţa cu ce am scris în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” despre această personalitate bucovineană emblematică.

*

Samuil Andrievici – Silvestru Morariu (14.11.1818-03.04.1895), viitorul mitropolit de luminoasă ulterioară aducere aminte, Silvestru Morariu, obligă la respectul memoriei. Ca versificator al Calendarului, dovedeşte o oarecare îndemânare („Astăzi dară te zoreşte / Alte zori nu aştepta, / Că nădejdea ameţeşte / Şi norocul te-a-nşela“), dar textele lui, scrise după ortografiile vremii, chiar şi adaptate de Constantin Loghin la ortografia unică, stabilită de Academia Română şi acceptată în 1904, rămân tot la nivelul versificării. „Mai importantă este fabula, devenită azi istorică, „Cucoşu curcănit“, scrisă în 1864. Aici poetul ne descrie pe „prinţul paserilor“, un cucoş „mândru şi frumos“, „cu coada încordată în şepte văpsele ca un curcubău“ şi cu glasul său puternic, care noaptea este un „oarnic bun“. Dar acest cucoş ambiţios, văzând pe curcani „rotindu-se şi urlucând“, s-a însoţit cu ei. Şi atunci curcanii au început a-l preface pe noul tovarăş după chipul şi asemănarea lor. „Curcanii-ndată creasta i-au ciupit / Penele i-au smuls şi… l-au păclişit“ de au făcut dintr-însul o simplă „caricatură“. Iar naivul cucoş se bucura că s-a uşurat „de straiul cel vechiu“. Şi, ca să placă şi mai mult curcilor, strângea pene ce cădeau de pe curci şi curcani şi şi le înfigea pe trup. Dar ce folos? „… când să răschira / El în pene ca curcanii, penele pica“. Ba chiar şi-a pierdut şi glasul. Şi poetul continuă: „În acest chip cucoşul cel mărit, / Vrând a fi curcan, s-au păclişit. / Smult, ciupit şi amorţit între curcani umbla / Şi cine îl videa râdea şi să mira“.

*

Iar morala acestei fabule? „Soiul tău păzeşte, nu te fă curcan, / Limba ta cinsteşte, de eşti moldovan! / Nu te urî însuşi, nu te depărta / De obiceiul tău şi de limba ta; // Că nici german, nici francez vei fi / Alt naţional nu vei dobăndi. / Şi, de laşi aice, pre ai tăi strămoşi, / Te prefaci în altul ca acel cucoş“.

*

Este această dojană foarte caracteristică, pentru că o aruncă un preot mai ales colegilor săi, pe atunci singura categorie de intelectuali români, cărora le plăcea să se umfle în penele împrumutate ale culturii germane şi care preferau să fie preoţi internaţionali ortodocşi, un tip creat de episcopul de tristă memorie Eugeniu Hacman“ (Loghin, op.cit., pp. 60, 61).

Samuil Andrievici, fiul parohului Gherasim din Mitocu Dragomirnei (la bătrâneţe, ieromonah al mănăstirii) şi al Zamfirei, fiica preotului Grigorovici din aceeaşi localitate, a făcut şcoala primară la Suceava, iar gimnaziul şi teologia la Cernăuţi (până în 1843). În al treilea an de teologie s-a căsătorit cu Ileana Ceahovschi, fata răposatului preot din Ceahor, care se trăgea din familia răzeşească Şcraba din Stăneştii de Sus (pe Ceremuş) şi a fost rânduit preot la Ceahor, după absolvirea seminarului teologic. La Ceahor rămâne vreme de două decenii, timp în care este numit şi protosviter al ţinutului Cernăuţi şi se ocupă, cu hărnicie şi pricepere, de înfiinţarea de şcoli poporale. Din 1862, Samuil Andrievici lucrează la Consistoriu, iar din 1865 a fost înaintat, prin decret imperial, consilier consistorial. S-a călugărit în 1874, luând numele Silvestru şi fiind numit, tot prin decret imperial, arhimandrit. Silvestru Morariu (numele, revendicat drept cel adevărat, îl obţine în 10 mai 1871, prin decret al guvernului) era preţuit de împăratul Francisc Iosif, pe care îl vizita adesea la Viena, după cum rezultă din comunicatele din presa bucovineană, iar prietenia aceasta slujeşte şi Bucovinei, Silvestru Morariu fiind desemnat Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei, curând după îmbrăcarea straiului monahal, în 1880.

*

După Silvestru Morariu au rămas 28 lucrări teologice, cele mai multe dintre ele publicate, începând cu „Cuvântare spre mângâierea şi îmbărbătarea norodului celui certat prin secetă, lăcustă, răsboi şi choleră în vara anului 1848“, tipărită pe cheltuiala sa, în condiţiile unui an nefericit, despre care vom mai vorbi, şi terminând cu „Apologie der orthodoxen griechisch-orientalischen Kirche der Bucovina“ (Cernăuţi, 1890). De-a lungul întregii sale vieţi, s-a implicat în activităţi sociale (pensii pentru preotesele văduve şi pentru orfanii lor; mărirea lefurilor dascălilor bisericeşti şi a preoţilor cooperatori; burse pentru copiii sărmani etc.) şi culturale (înfiinţarea de şcoli, sprijinirea financiară a publicaţiilor, tipăriturilor şi cărţilor  bucovinene etc.), fiind ales, în mai multe legislaturi, deputat în parlamentul imperial vienez şi-n cel provincial din Cernăuţi. În multe privinţe, Silvestru Morariu a fost, alături de Hurmuzăcheşti şi, mai târziu, după ei, un „Grach al Românilor“, cum obişnuia să spună Iraclie Porumbescu.

*

*

Jubileul 50 ani de preoţie a I. P. S. Silvestru Morariu Andrievici

Arhiepiscop al Cernăuţului şi Mitropolit al Bucovina şi Dalmaţiei.

*

Cernăuţi, 26 iunie 1893.

*

Marţi, 29 iunie (11 iulie, stil nou) 1893, se împlinesc 50 de ani de la hirotonisirea de preot a I. P. S. Silvestru Morariu Andrievici, arhiepiscop al Cernăuţului şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei. Românii bucovineni şi, în genere, toţi creştinii ortodocşi din dieceza Eminenţei Sale au decis a sărbători această zi cu strălucirea cuvenită şi au ales un comitet, care a adresat tuturor credincioşilor ortodocşi următoarea:

Cernăuţi, Palatul Episcopal – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

INVITARE

 

La serbarea jubileului de 50 ani de preoţie a Eminenţei Sale I. P. S Arhiepiscop şi Mitropolit Dr. Silvestru Morariu Andrievici.

*

La 29 iunie (11 Iulie) a. c., Eminenţa Sa Arhipăstorul nostru Silvestru împlineşte 50 ani ai activităţii Sale preoţeşti. Activitatea şi meritele acestui ilustru bărbat pentru biserica noastră ortodoxă-orientală din ţară, marele său devotament pentru luminarea şi dezvoltarea culturală şi religioasă a poporului, stăruinţa sa nemărginită pentru binele ţării şi succesele lucrării sale neobosite ne obligă pe noi, diecezanii ortodocşi-orientali ai Eparhiei a serba cu iubire fiască şi cu solemnitate această zi însemnată şi a aduce I. P. S. Sale cu devotată supunere omagiile noastre de mulţumire şi recunoştinţă.

*

Ne adresăm deci cu tot respectul către toţi diecezanii drept credincioşi de orice stare, ca să binevoiască a adăoga la splendoarea acestei serbări diecezane şi a participa în persoană la toate părţile ei, după următoarea programă:

*

a) În dieceză:

*

Duminică, în 27 iunie (9 Iulie) a. c., în toate bisericile diecezei, serbarea sfintei liturghii, cu doxologie şi predică.

Cernăuţi, Palatul Mitropolitan – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

b) În capitala ţării:

*

Luni, în 28 iunie (10 iulie) a. c.:

*

Seara, la 7 şi jumătate ore, vecernie cu litie în biserica seminarială.

*

Marţi, în 29 iunie (11 iulie) a. c.:

*

  1. Dimineaţa, la 8 şi jumătate ore, serviciu dumnezeiesc în biserica Sfânta Parascheva, cu doxologie.,
  2. La 11 ore, dimineaţa, plecarea in corpore a patronilor bisericeşti, a clerului, a eparhioţilor şi altor deputaţiuni la reşedinţa mitropolitană.
  3. La 12 ore, aducerea felicitărilor omagiale I. P. S. Sale Arhiepiscopului şi Mitropolitului şi predarea adresei din partea diecezanilor.
  4. Publicarea deciziunii de a înfiinţa fundaţiunea „Mitropolitul Silvestru” pentru ajutorarea copiilor de şcoală de confesiunea ortodoxă orientală, care fundaţiune se va forma din contribuirile benevole are diecezanilor.

*

Cernăuţi, în mai 1893.

 

Comitetul festiv: Preşedinte: Cavalerul dr. Ioan de Zotta.

Andronic Maximilian, Bacinschi Nicolai, Berariu Artemie, Calinescu Miron, Calinciuc Gavril, Cantemir Grigorie, Cozub Desiderie, Ciuntuleac Emanuil, Ciuntuleac Artemie, Czechowski Erast, Dimitrovici Ilie, Dracinschi Michail, Filipovici Ilarion, Grigorcea Modest, cav. de Homiuca Ioan, Br. Hormuzachi Eudoxie, Iliuţ Michail, Issecescul Alecu, Jacota Veniamin, Kiriliwicz Leon, Mandrila Ioan, dr. Onciul Dimitrie, Patras Piotrovschi Samuil, Procopovici Grigorie, dr. Seleschi Emanuil, Seleschi Dimitrie, Ştefanovici Constantin, Tabora Ioan, cav. de Thrnovieţchi Georgie, Tyminski Ioan, dr. Voiuţchi Emilian, dr. Volcinschi Ioan, cav. de Worobkiewicz Isidor, Zurcan Dimitrie”.

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

MITROPOLITUL SILVESTRU

*

Eminenta Sa Mitropolitul şi Arhiepiscopul Silvestru Morariu Andrievici este o personalitate care se bucură de dragostea şi admiraţiunea tuturor, atât pentru meritele sale păstoreşti, cât şi pentru înaltele sale sentimente umanitare. Comitetul pentru organizarea festivităţii jubileului proiectase serbări mari populare, însă Eminenţa Sa, văzând că inundaţiile din zilele trecut au adus mizeria în multe comune ale diecezei sale, a rugat pe organizatori ca să simplifice cât se va putea această festivitate, pentru ca să vină în ajutorul victimelor.

*

Pentru a da cititorilor noştri o idee despre meritele acestui înalt prelat, vom face aici o mică schiţă asupra vieţii şi activităţii Înalt Prea Sfinţiei Sale.

Eminenţa Sa Arhiepiscopul şi Mitropolitul Morariu Andrievici s-a născut, la 14 noiembrie 1818, în comuna Mitocul Dragomirnei, din Bucovina, dintr-o familie preoţească, şi a căpătat, la botez, numele de Samuil.

Cernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Numele de Andrievici a fost adăogat pe lângă adevăratul nume al familiei sale, Morariu, când părintele său s-a dus să-l înscrie la Şcoala Normală din Suceava. Directorul acelei şcoli, rutean se vede, a declarat că numele de Morariu nu e frumos şi i l-a dat pe cel de Andrievici, după numele străbunului Eminenţei Sale, pe care-l chema Andrei. Urmarea acestei procedări fu că o parte din familia Morariu, care căpătă o instrucţiune, fu numită, în toate actele publice, Andrievici, în vreme ce partea din Mitocul Dragomirnei rămase cu cel de Morariu. Anomaliei acesteia îi puse capăt actualul Mitropolit, care, la 1869 revendică, pe cale legală şi cu documente autentice, adevăratul său nume de familie, Morariu, şi acest exemplu fu urmat de toată familia.

*

Samuil Andrievici (notele acestea sunt extrase din cartea : Culturhistorische und etnographische Skizzen über die Romaenen der Bucovina, de Constatin Morariu, duhovnicul bisericii Sfânta Paraschiva din Cernăuţi), înzestrat cu însuşiri morale superioare, şi-a făcut studiile liceale, filosofice şi teologice în Cernăuţi. După terminarea anului al 3-lea al facultăţii de teologie, în 1842, el se căsători cu fiica văduvei de preot Maria Cehovski, din Ceahor, numită Elena, şi fu hirotonisit diacon, după un an, la 29 iunie 1843. După un alt an, fu numit preot al comunei Ceahor, sat în apropiere de Cernăuţi. Acolo arătă, timp de 20 de ani, un zel aşa de mare, în slujba şi datoriile sale sufleteşti, încât Ceahorul este şi astăzi un model de parohie. În ultimii ani ai facultăţii sale acolo, Samuil Morariu Andrievici îndeplini şi administraţia protopresbiteriei din Cernăuţi, în care calitate izbuti să înfiinţeze mai multe şcoli primare.

Cernăuţi, biserica Sfânta Parascheva – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

La 1862, fu numit referent la Consistoriul din Cernăuţi, unde funcţionase încă din timpul aflării sale la Ceahor, ca profesor de Tipicon şi de muzică religioasă la Seminarul clerical. Cu prilejul reorganizării Consistoriului Bucovinei, în 1865, Morariu fu ridicat la rangul unui consilier consistorial şi de atunci începe activitatea sa decisivă, care-i făcu un loc însemnat în întreaga dieceză.

*

La 1874, rămânând văduv, se călugări sub numele de Silvestru şi obţinu demnitatea de Arhimandrit de scaun. La 1 aprilie 1877, fu numit Arhimandrit consistorial şi vicar general al Arhiepiscopiei; iar la 12 martie 1880, fu înălţat pe scaunul de Arhiepiscop al Cernăuţului şi Mitropolit al Bucovinei şi Dalmaţiei.

*

Ca literat, Eminenţa sa ocupă un loc de frunte în literatura română, ceea ce se dovedeşte prin scrierile sale, care sunt următoarele: 1) Elementariu sau carte de cetire; 2) Aritmetica pentru şcoalele săteşti; 3) Metodica calculaciunii în cap; 4) Metodica calculaciunii cu cifre; 5) Die Lantirmethode oder Anleitung zur Erlernung des ersten Unterrichtes mit Benützung von 12 Wandtafeln; 6) O carte de cetire româno-germană pentru Şcoalele primare, sub titlul Comenius; 7) Liturghia, care coprinde scurta tâlcuirea rânduielilor liturgice după tipicul evangheliilor şi învăţătura uneia, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti biserici a răsăritului; şi alte 13 opuri, dintre care relevăm Apologia bisericii ortodoxe greco-orientale a Bucovinei.

Pe lângă, acestea, I. P. S. redactă, de la 1850, până la 1863, Calendarul diecezan al Bucovinei; făcu parte, de la 1850-1851, din comisiunea pentru cenzurarea scrierilor bisericeşti la Ministerul de interne din Viena; mijloci tipărirea de cărţi bisericeşti, care, până la dânsul, se aduceau din străinătate; publică, în calitatea sa de vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, mai multe lucruri, în Almanahul Calendarului diecezan şi în Foaia Societăţii; făcu, la 1871, un proiect de lege privitor la congresul bisericesc al Bucovinei, care fu sancţionat şi, în fine, aduse la îndeplinire apariţiunea foii bisericeşti „Candela”, la care colaborează.

*

Nu mai puţin mari sunt meritele sale ca arhipăstor. Lui îi datoresc văduvele de preoţi din Bucovina şi orfanii lor obţinerea şi mărirea pensiilor lor, din Fondul religios ortodox oriental; el a îmbunătăţit soarta cântăreţilor bisericeşti; o mulţime de studenţi săraci îşi datoresc cariera mărinimiei I. P. S. Sale şi mulţi săraci îi datoresc pâinea de toate zilele. De aceea, înaltul prelat se bucură de stima şi încrederea generală din partea clerului bucovinean şi, mai ales, din partea poporenilor. Dovadă despre aceasta e că, în mai multe rânduri, primul Colegiu electoral al marii proprietăţi bucovinene l-a ales deputat în Dietă şi în Reichsrath; Emimenţa Sa este şi acum membra al delegaţiunii Dietei Bucovinei şi membru al Camerei magnaţilor din Viena. De asemenea, pe lângă demnitatea de vicepreşedinte al Societăţii pentru Literatura şi Cultura Poporului Român, Eminenţa Sa este şi membru onorific al acestei societăţi, de la 1880.

Cernăuţi, Catedrala ortodoxă – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Profesorii facultăţii de teologie din Cernăuţi îi dădură titlul de doctor sanclac teologiae honoris causa.

*

Toate cele arătate explică îndeajuns pentru ce serbarea jubileului Eminenţei sale este o adevărată sărbătoare naţională. Dăm în numărul de azi şi portretul I. P. Sfinţiei Sale, copie după portretul pictorului Eugen Maximovici. / I. H. (Adevărul, Anul VI, No. 1566, joi 1 iulie 1893)


„Istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt”

Nicole Iorga în cele trei conferințe bucovinene, rostite la Cernăuți, în 16 august („Bucovina în trecut”) și în 17 august 1919 („Ce este și ce poate fi Bucovina”), și, respectiv, la Suceava, în august 1919 („Menirea Sucevei”), atenționa, în ultima, că „istoria Sucevei e scrisă de Schmidt, care, când a murit, a vândut colecția lui de acte privitoare la istoria Molovei bucovinene, în special a Sucevei, la Nemzeti Muzeum, la Muzeul Național din Budapesta”.

1810: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

„Să mă iertați, dar bine a făcut a făcut”, continua Iorga, fiincă lucrurile acestea trebuiau adunate de un Român, și, mai mult, de un Român care să aibă curajul de a rămânea aici, de a lucra pe pământul Bucovinei pentru scopuri bucovinene”[1].

1807: Franz Jaschke, Ansicht von Szutzawa in der Bukowina

În pagina următoare (74), Nicolae Iorga stigmatizează lenevia tradițională a culturii bucovinene, dar, de o sută de ani, nimănui nu-i pasă că „istoria Sucevei trebuie căutată în Schmidt” și că „nici nu s-a tradus în românește cartea lui”.

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

În concluzie: nu credeți că, în ultimul meu an de activitate, 2019, va trebui să dau curs imperativului lui Iorga și să public prima traducere în română a primei și singurei istorii a Sucevei?

*

[1] Iorga, Nicolae, Conferințe bucovinene, București, Tipografia „Cultura Neamului Românesc”, 1919, p. 73


Cernăuți, 3/15 August 1871, Mihai Eminescu, Pamfil Dan

 

D-lui DUMITRU BRATIANU

Stimate domnule,

*

Prin articolul d-voastră, publicat în Nr. din 23 Iulie a. c. al jurnalului Românul, ați împrumutat serbării de la Putna acea strălucire pe care prestigiul unui nume ș-a unei inteligențe însemnate i-o dă unei fapte ne-nsemnate chiar.

*

Dacă însă serbarea s-ar întâmpla într-adevăr ca să aibă acea însemnătate istorică, pe care i-o doriți d-voastră, dacă ea ar trebui să însemne piatra de hotar, ce desparte pe planul istoric un trecut nefericit de un viitor frumos, atunci trebuie să constatăm tocmai noi, aranjatorii serbării, cum că meritul acesta, eroismul acestei idei nu ni se cuvine nouă. Dacă o generațiune poate avea un merit, e acela de a fi un credincios agent al istoriei, de a purta sarcinile impuse cu necesitate de locul pe care îl ocupă în lănțuirea timpilor. Și istoria lumii cugetă, deși încet încă, dar just, că istoria omenirii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu. Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii; ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze, rezultatul ce atârnă mult mai puțin de voința celor prezenți decât a celor trecuți.

*

Cum la zidirea piramidelor, acelor piedici contra pasurilor vremii, fundamentele cele largi și întinse purtau deja în ele intențiunea unei zidiri monumentale, care e menită d-a ajunge la o culme, astfel în viața unui popor murul generațiuinile trecute, care pun fundamentul, conține în ea ideea întregului. Este ascuns în fiecare secol din viața unui popor complexul de cugetări, care formează idealul lui, cum în sâmburele de ghindă e cuprinsă ideea stejarului întreg. Și oare oamenii cei mari ai României nu-i vedem urmărind cu toții, cu mai multă ori mai puțină claritate, un vis al lor de aur, în esență același la toți și în toți timpii? Crepusculul unui trecut apus aruncă prin întunericul secolelor razele lui cele mai frumoase și noi, agenții unei lumi viitoare, nu suntem decât răsuflul său.

*

De aceea, dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat, pentru că a trebuit să se realizeze; dacă însă va trece neînsemnată, atunci va fi dovadă cum că a fost expresiunea unor voințe individuale, necrescute din sâmburele ideilor prezentului. E o axiomă a istoriei că tot ce e bine e un rezultat al cugetării generale și tot ce e rău e productul celei individuale. De aceea, meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor consistente ale poporului, nu în crearea unor altora; ne vom lăsa îndreptați de cugetarea și trebuințele poporului nostru, nu d-ale noastre proprii, recepute poate de la străini, ne vom lăsa conduși de curentul ideilor națiunii, și nu vom pretinde rolul d-a conduce noi, prin ideile noastre individuale.

*

Prin numele și inteligența d-voastră ați auncat asupră-ne razele celei mai curate ale generațiunii căreia îi aparțineți; de aceea, primiți mulțămita noastră – nu pentru noi, ale cărora nu-s nici ideea, nici condițiunile de realizare –, ci pentru sfințenia cauzei, a cărei flamură o urmăm cu toții și al cărei un moment e și serbarea aceasta.

*

Cernăuți, 3 / 15 August 1871

 

Pentru comitet: Mihai Eminescu, Pamfil Dan”.

*

„București, 11 / 23 August 1871

*

Domnilor membri ai comitetului central pentru serbarea de la Putna.

Domnii mei,

*

Permiteți-mi, vă rog, să vă ofer aici expresiunea simțămintelor mele de gratitudine pentru patriotica epistolă cu care ați bucurat inima mea. În frumoasa voastră epistolă îmi ziceți:

*

„Numai expresiunea exterioară, numai formularea cugetării ș-a faptei constituiesc meritul individului ori al generațiunii; ideea internă a amândurora e latentă în timp, e rezultatul unui lanț întreg de cauze”.

*

Așa este, toți câți am fost, câți suntem și câți vom fi, toți facem istoria. Cu credința, cu suferințele, cu luptele, cu cugetările și cu actele noastre, toți Românii răsucim firul vieții noastre naționale; mici și mari, toți luăm parte și fiecare zi, fecare secundă își aduce contingentul său la marea operă ce, de două mii de ani, se urmărește fără întrerupere pe pământul anticei Dacii, cu toate viforele și eclipsurile ce d-atâtea ori au încercat credința noastră. Sunt, însă, epoci în viața popoarelor, epoci mari, în care lucrarea misterioasă a secolelor, ca picătura ce alunecă pe pereții peșterilor, ia o formă, se cristalizează, sub suflarea aleșilor lui Dumnezeu, și apucăturile voastre, junii mei frați, spun inimii mele c-o așa epocă va fi epoca voastră, urzitori ai serbării de la Putna.

*

Îmi mai ziceți:

„Meritul nostru va consista numai în formularea ideilor și trebuințelor consistente ale poporului…”.

*

Inima mea nu m-a înșelat. De aceea am văzut în serbarea comună tuturor țărilor române, proiectată de voi, evenimentul timpilor moderni cel mai însemnat, cel mai fecund la rezultate mărețe pentru Români. De aceea România liberă, pân-aci înmărmurită, deodată tresări în preajma serbării voastre. De aceea chiar fiii cei mai sceptici, oameni care n-au nici cultul trecutului, nici speranțe în viitorul României, și ei, ca magii sfintei scripturi, aleargă să se închine și să ducă daruri la locul sfânt al întâlnirii voastre. Speranțe sau temeri, toată suflarea română este cuprinsă d-un fior ce îl produc doar crizele cele mari, și care au, s-ar putea explica, de n-ar fi presimțit sufletele noastre că e o taină mare, o taină sfântă are să se celebreze în altarul bisericii Sfântului Ștefan al Românilor. Da, ceea ce voi numiți un parastas este celebrarea unei mari nașteri, este pentru întregul Orient învierea poporului mesie. Ochii sufletului meu văd deja columna de foc ce are să înalțe până la cer a voastră cedință. Căldura și lumina inimilor voastre vor încinge inimile tuturor Românilor și le vor arăta calea mântuirii, deschisă urmașilor săi de Ștefan, Domnul tuturor Românilor.

*

Fie lăudat numele tău, Doamne Dumnezeul părinților noștri, care ai dăruit inspirațiuni demne de dânsa junimii școlilor noastre! Fie ca mobilul tuturor actelor ei să fie iubirea patriei și ca tot patria pururea să fie ținta vieții sale!

D. Brătianu”.

(Telegraful, Anul I, Nr. 111, miercuri 18 august stil vechi 1871, p. 2)


Detaliile hărţii Bucovinei din anul 1800

Harta Bucovinei, publicată în anul 1800, sub titlul „Geographische Karte der gesammten Cameral Religions und Schulen Fonds Güter in der Bukovina”, pe care am aflat-o, în mărime rezonabilă, în Biblioteca Naţională a Austriei, „Ősterreichische Nationalbibliothek”, înseamnă, pentru mine, o nouă răscruce spre căi de mult uitate, pe care le voi căuta în zilele următoare (mai e timp până la Bucovina Rock Castle), dar poate stârni interesul fiecărui om cu inima şi cu mintea brumate de nostalgie. De asta şi fac demersul de faţă: doar pentru a fi de folos.

*


Zile de sărbătoare la Suceava: „Crai nou”

Duminică, 19, luni, 20 şi marţi, 21 martie 1922, au fost adevărate zile de sărbătoare ale Sucevei româneşti, zile de triumf ale culturii naţionale. A fost triumful harnicei Reuniuni „Ciprian Porumbescu”, care s-a ridicat la o prestaţiune artistică cum n-a realizat-o încă Suceava românească.

*

Senina, vecinic tânăra operetă a neuitatului Ciprian Porumbescu s-a înfăţişat publicului în condiţiuni care au întrecut orice aşteptare: orchestraţie bogată, executând cu preciziune nuanţele cele mai fine; soliste încântătoare, solişti vrednici de partenerele lor; cor puternic, bine disciplinat şi plin de viaţă; înscenare plină de poezie.
A fost o vrednică reprezentaţie jubilară, împlinindu-se 40 de ani de când „Crai nou” a văzut lumina rampei, la Braşov, în 28 februarie şi 26 martie 1882, sub conducerea compozitorului însuşi, căruia publicul braşovean i-a făcut ovaţii delirante.

        Şi acum, la Suceava, opereta s-a reprezentat într-o atmosferă de nobil şi sincer entuziasm, iar ovaţiile mergeau mai ales la adresa celor doi maeştri, ale căror nume garantau, din capul locului, înfăptuirea minunii: domnul inspector general Dr. Grigorie de Pantazi, conducătorul artistic al montării şi înscenării, şi domnu1 August Karnet, ca dirigent muzical.
Solistele au fost domnişoara Porfira Ieşan şi domnişoara Eliza Manug (Anica).

*

        Domnişoara Ieşan, cunoscută publicului, de doi ani, încoace, ca apreciată soprană şi ca remarcabil talent dramatic, a pus mult temperament şi inteligenţă în rolul complex al Dochiţei, rol în care duioşia alternează cu veselie, haz, umor, cochetărie nevinovată, vervă ironică, dar şi cu grijă, frică, spaimă. Acesta gamă de nuanţe a fost redată într-un joc mimic de toată fineţa, culminând în duetul-vals cu Ispravnicul, scenă jucată, dansată cu verva umoristică a unei veritabile subrete. Jocul acesta, unit cu înfăţişarea drăgălaşă şi cu farmecul vocii de soprană, limpede, caldă, mlădioasă, ne-a dat o Dochiţă ideală.

*

        Anica domnişoarei Manug ne-a captivat, înainte de toate, prin exteriorul ei de dulce şi frumoasă „copiliţă de la munte”. Ne-a emoţionat în scena trezirii din leşin, unde e îngrozită încă de viziunea duşmanilor care o urmăresc, ca şi în duetul de fericire, unde ochii ei de mură se pierd în ai lui Leonaş; a fost de o graţie răpitoare în hora „Copiliţa de la munte”. Mezzo-sopranul domniei sale e dulce, plin, puternic, emisiunea vocii foarte justă, denotând o frumoasă şcoală”.
Dintre rolurile bărbăteşti, s-au impus, cu deosebire, Moş Corbu al domnului I. Berhang şi Ispravnicul domnului, P. Rodinciuc.

*

        Domnul Berhang, care, deşi nu e român, e un veteran al teatrului românesc din Bucovina – nu e mic numărul rolurilor jucate de domnia sa – ne-a dat un Moş Corbu nespus de simpatic, prin umorul său plin de viaţă, prin duioşia doinelor, cântate cu vocea-i plină şi puternică, de bas, şi prin cheful neaoş românesc, cu care juca şi chiuia, în scena unde bea cu jandarmii.

*

        Figura comică a Ispravnicului a întrupat-o, cu mult haz, domnul Procopie Rodinciuc, cunoscut ca talent comic din alte piese, îndeosebi din rolul lipovanului Egor, din „Doi morţi vii”. Foarte simpatic, ca joc, ca înfăţişare şi ca voce (tenor) a fost domnul Nicolae Ştefanschi, în rolul tânărului Leonaş, iar domnul Teofil Macariciuc (Bujor) a fost un impozant căpitan de jandarmi.

*

        Dacă soliştii s-au achitat, în mod atât de splendid, de rolurile lor, să nu uităm că au fost povăţuiţi nu numai de îndemnurile frumoaselor lor talente, ci şi de indicaţiile maestrului Pantazi, cel care a dat suflet, din sufletul său bogat, realizând frumoasa viziune a ansamblului, aşa cum o concepuse imaginaţia sa fecundă. Opera lui Pantazi, operă de o săptămâna numai, se vădea îndeosebi în viaţa de care era animat corul. Corul acesta, compus, în partea cea mai mare, din elevi şi eleve de liceu, trăia în fiecare clipă, se mişca, se agita, se mlădia, se alcătuia în grupe încântătoare şi executa figuri de o estetică ireproşabilă – era corul coregrafului Pantazi.

*

        La această frumuseţe a mişcărilor, se adăoga splendoarea costumelor naţionale şi frumuseţea montării – în mare parte, şi meritul regizorului, domnul Christi Saco – cu Crai nou lucind aievea pe cer, cu casa Dochiţei şi „Crâşma lui Moş Precup” – încât, dacă opereta a fost un deliciu al auzului, a fost şi o desfătare a ochilor.

*

        Orchestra, care a cucerit auditoriul de la primele acorduri ale uverturii, era compusă din 14 persoane, între care, partea cea mai mare, diletanţii cei mai aleşi ai Sucevei, domnii: A. Bendas, C. Botezat, M. Derer, M. Feller, Dr. O. Ferlievici, Dr. J. Halpern,. Arnold Hasenöhrl, A. Migdal, V. Morariu, Const. Procopovici, Mih. Totoiescu, D. Voevidca, câţiva elevi de liceu, iar din Cernăuţi, domnii Const. Lupu (corn) şi Salter (trompetă). Corul şi orchestra au urmat, cu preciziune, baghetei dirijorului Karnet, a cărui muncă, de aproape jumătate de an, a fost încoronată de succes desăvârşit.
    *

        Ca şi la 1882, la Braşov, aşa şi acum, la Suceava, au fost trei reprezentaţii, una după alta, căci matineul de duminică, în 19, deşi fusese anunţat ca o „repetiţie generală”, de fapt a avut tot farmecul şi tot fastul unei reprezentări. Dar adevărata festivitate a fost în seara de luni, 20 martie, când sala era plină de publicul cel mai distins şi când, după Actul I, publicul i-a aclamat frenetic pe domnii Pantazi şi Karnet, iar preşedintele Reuniunii, domnul Severian Procopovici, le-a mulţumit tuturor celor ce şi-au dat concursul şi, îndeosebi, domnului Pantazi. În răspunsul său, acesta a arătat că aceea ce l-a făcut să vină la Suceava, ca să conducă înscenarea operei „Crai nou” a fost cultul şi admiraţiunea pentru muzica acestei operete, a cărei reprezentaţie a condus-o, acum 20 de ani şi mai bine, la Cernăuţi, şi pe care, şi acum, o găseşte fot atât de frumoasă, limpede, cristalină ca un pârâuaş de munte. Domnul Pantazi a terminat evocând memoria lui Ciprian Porumbescu şi invitând asistenţa să-i aducă omagiul cu¬venit, sculându-se de pe scaune, ceea ce s-a şi făcut.
Tot atunci, domnişoarele Ieşan şi Manug au primit, din partea Reuniunii, câte un coşuleţ cu flori, în oale, drept recunoştinţă şi amintire pentru frumoasele lor prestaţiuni.

*

        La reprezentaţia de luni, multă lume a fost rămas pe dinafară, ne mai aflând bilete; a trebuit, deci, să mai urmeze un matineu, marţi, în 21. Iarăşi, sala plină, iar reuşita şi entuziasmul, încă mai mare decât în cele două seri anterioare. A urmat, apoi, la orele 9, o veselă „convenire”, la Hotel „Central”, un fel de „picnic”, la care „artiştii” au fost oaspeţii damelor din societatea românească. I s-au adus, iar, omagii domnului Pantazi, prin rostirile domnului Victor Morariu, care a scos în evidenţă strălucita carieră şi personalitate artistică a maestrului şi deosebita onoare ce a făcut-o Reuniunii, prin cooperarea sa. A fost salutat, ca oaspe drag, şi domnul prof. Constantin Şandru, care i-a făcut Reuniunii preţioase servicii, la reprezentare, având şi intenţiunea de a reprezenta opereta la Cernăuţi, cu Societatea „Tudor Flondor” şi cu concursul reuniunii sucevene…

*

        Citesc, din nou, cele scrise şi caut să-mi dau seamă dacă entuziasmul nu m-a făcut să exagerez în bine. Şi răspunsul e: nu! Nu-mi e frică să fiu dezavuat din vreo parte sau alta, îndeosebi fiindcă aprecierile de mai sus sunt culese, în partea cea mai mare, chiar din acest public, pe care l-am văzut atât de entuziasmat şi care aşteaptă cu dor, cu nerăbdare, reprezentarea a patra şi a cincia, care vor urma”.
Aşa încheie raportul „Glasului”.

*

        Dar se mai impune, aici, îndeosebi pentru ilustrarea generoasei spontaneităţi a gesturilor artistului Pantazi, să povestim cum anume a ajuns chiar el să-i facă Reuniunii acest nepreţuit şi neuitat serviciu. Era în seara de 16 ianuarie. Repetam Actul I din operetă, în sala „Dom Polski”, toţi şi toate în mantale, căci era frig şi sala neîncălzită. Deodată, ne pomenim cu Pantazi, ca privitor. Ai noştri stăteau pe scenă nemişcaţi, cu mâinile în buzunare, şi cântau „Haideţi, haideţi pe plaiul înverzit!”. La un moment dat, Pantazi sare pe scenă şi se răsteşte: „Apoi, asta-i „haideţi!”? Şi, nici una, nici două, o apucă de mână pe cutare duduie şi porneşte cu ea, mână în mână, roată, împrejurul scenei, arătându-le celorlalţi să facă la fel. După câteva minute de asemenea evoluţie a corului întreg, jur-împrejur, se opreşte şi conchide: „Asta-i „haideţi”!”. Şi atunci ni s-a şi oferit, aşa, fără de veste, să ne facă „regia”; ba, a doua zi, l-am căutat pe domnul Inspector General al Artelor la Mănăstire, unde stătea ca oaspe, de i-am înaintat o cerere a Reuniunii, pentru o subvenţie, pe care ne-a şi scos-o, în sumă de 2.000 lei.

*

        Ne-a venit, apoi, abia în ziua de 15 martie şi a stat lipcă de noi şi, în mai puţin o săptămână, a înfăptuit „minunea”!
„Crai nou” s-a mai reprezentat, apoi, a patra oară, la 6 mai, cu aceeaşi distribuţie.

*

Victor MORARIU


Pagina 30 din 117« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »