ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 30

Primul geniu botoşănean: Constanţa Dunca de Sajó

Constanta Dunca

*

Nu am ascuns niciodată simpatia pe care le-o port generaţiilor de botoşăneni, care, deşi au supravieţuit şi încă mai supravieţuiesc doar în calea nedreptăţilor, au dat românimii geniile de care neamul a tot avut nevoie. Dacă şi-ar antologa doar antecesorii lui Eminescu, botoşănenii tot ar putea rivaliza la întâietate cu oricare altă regiune a ţării. O probează şi acest scurt material biografic despre primul geniu botoşănean, Constanţa Dunca de Sajó, scriitorul şi omul de cultură care, la doar 21 de ani, era o celebritate şi în Franţa, şi în România, dar şi un tribun impresionant, de care n-am izbutit noi, românii, să fim vreodată vrednici. Până astăzi, nu am ştiut absolut nimic despre Constanţa Dunca şi, tocmai de aceea, îmi propun să-i caut şi să-i desluşesc urmele prin colbuitele pagini de sub tălpile ignoranţei şi ale nepăsării. Îi ştiu cărările şi promit că o să mă achit, cât mai bine cu putinţă, de datoria pe care mi-o asum. Deocamdată, vă reproduc „portretul” ei, la 21 de ani, adică în 1864:

*

Dânsa e născută în 16 Faur 1843, la Botoşani, în Moldova, şi se ţine de una dintre cele mai nobile familii române din Ungaria. În cea mai fragedă etate, s-a ivit în ea gustul pentru studiu şi arte, şi, ca copilă de treisprezece ani, era cunoscută în tot jurul pentru ştiinţa-i abundentă şi frumosul talent muzical. Ca să-şi perfecţioneze talentele sale muzicale, plecă curând, însoţită de mama sa, la Viena, unde profesorii cei mai renumiţi erau mândri a o avea de elevă. Aici, puse fundament cunoştinţelor sale frumoase, cu care excelează atât de mult între sexul frumos nu numai român, ci chiar european. După finirea studiului, în Viena, întreprinse o călătorie prin Germania, unde, vorbind cu uşurinţă opt limbi străine, a putut face observaţii serioase asupra diferitelor ţări ce le-a cercetat.

*

În timpul acesta, în anii 1857 şi 1858, a vizitat şcolile sau institutele de fete din Grermania, a luat notiţe despre starea lor, căci ea încă atunci a cunoscut răul ce trebuie vindecat ca patria sa, frumoasa România, să poată prospera; ea a văzut că ţara nu are mame care să-şi cunoască chemarea lor sfântă şi, de aceea, îşi propuse vindecarea acestui rău, ce îneca prosperitatea naţiunii române. În anul 1859, s-a dus, acompaniată de mamă-sa, la Paris, ca să se aclimatizeze în această patrie a literelor şi artelor şi spre a-i cere consacrarea talentului său. Aici, studiul ei principal şi mai plăcut a fost educaţiunea, din care a şi depus, cu succes excelent, examen (a primit Brevetul de capacitate la Sorbona şi Certificatul de Înalte Studii Pedagogice la Collége de France – n. n.).

*

Despre petrecerea ei în Paris, ne dă o icoană frumoasă renumitul scriitor francez Elie Bertiet, care, în anul 1862, a editat un album al autorităţilor europene, în care aduce şi portretul Domnişoarei Dunca, şi unde citim:

*

„Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó (pseudonim Camille d’Alb) e o jună străină, care a venit să ceară ospitalitatea literaturii franceze. Această ospitalitate nu i-a fost refuzată şi mai multe jurnale importante i-au deschis, cu grabă, coloanele. Publicul francez a putut admira talentul bărbătesc şi, deodată, graţios al Domnişoarei Dunca. Acest succes strălucitor are o îndoită cauză: întâi, calităţile eminente ale junei literate, calităţi atât de extraordinare şi rare la o străină, care a trăit în Paris numai trei ani; apoi, era via şì profunda simpatie ce Franţa o are pentru patria Domnişoarei Dunca, pentru această bătrână şi nobilă România, aruncată la extremitatea Europei, şi unde cele mai generoase instincte, ideile cele mai înalte, cele mai civilizatoare, se luptă cu atâta energie în contra vechilor prejudecăţi, a vechilor abuzuri şi în contra barbariei Orientului.

*

Domnişoara Constanţa Dunca de Sajó, modestă şi severă cu sine, nu putu, deocamdată, a se decide să ia pana. În fine, învinsă de solicitările amicilor săi, publică în „Constituţionalul”, „Le Pays”, „La Patrie”, „L’Illustration”, „Le Monde illustré” etc., articole interesante şi încântătoare despre moravurile Orientului. Succesul, precum am zis, fu complet şi meritat. Admirăm în Domnişoara Dunca o mare putere dramatică, o imaginaţie sublimă şi, în fine, calităţile studiului erudit într-o jună de 18 ani. Astfel, societatea literaţilor se grăbi a o admite în sânul său şi mai multe alte societăţi literare, artistice şi ştiinţifice, şi făcură o onoare de a o socoti membră a lor.

*

Un roman publicat, „Elena”, despre moravurile românilor, a dobândit o medalie de aur de la societatea artelor, ştiinţelor şi artelor frumoase din Paris, şi publicul fu cu bunăvoinţă de-a aproba distincţia dată acestei opere binemeritată. Ne pare rău că simţământul patriotic face pe Domnişora Dunca să se reîntoarcă în Moldova. După ce a studiat atât de mult şi serios în Franţa, după ce a trecut examenul de institutoare, nobila româncă se reîntoarce în patria sa, pentru care arată o vie afecţiune. „Vreau, zice ea, a duce patria mea la ridicarea edificiului civilizaţiei ce se construieşte acolo, vreau a contribui, din parte-mi, spre a face din România o Franţă a Orientului”. Deie cerul a se împlini dorinţele ei generoase şi să dea în acele ţări depărtate o idee favorabilă despre ospitalitatea noastră pariziană”.

*

Un mare merit şi-a câştigat Domnişoara Dunca prin scrierile sale, căci ea a făcut cunoscut publicului francez referinţele şi moravurile românilor, care, atât în simţăminte nobile, cât şi in genialitate, întrec pe toate popoarele Orientului. Domnitorul României, principele Cuza, a ştiut aprecia meritul ei prin ţara străină şi a premiat opul intitulat „Elena sau Fanarioţii şi Românii” cu un premiu demn de ostenelile junei autoare. Franţa încă a recunoscut talentul ei excelent, şi Societatea literaţilor din Franţa şi Societatea ştiinţifică, artistică şi literară din Paris au alesu-o de membru.

*

În toamna anului 1862, a părăsit Franţa şi s-a întors la Bucureşti, spre a planta în inimile românilor ideile cele binefăcătoare, ce le-a cules în patria civilizaţiei. Reîntoarcerea Domnişoarei Dunca a semănat unui triumf, căci românii, care au cunoscut-o, până acum, numai după numele ei binemeritat, au salutat-o, în tot locul, cu entuziasm. Tinerimea română din Pesta a salutat-o in corpore, i-a oferit un album, în care şi-a înscris numele fiecare tânăr. Lugojenii au aranjat, în onoarea ei, un banchet strălucit, iar sibienii şi braşovenii au întâmpinat-o într-un mod demn de ostenelile şi meritele ei.

*

Ajungând în Bucureşti, îndată s-a apucat de opul cel măreţ, spre care e chemată de providenţă. În zilele dintâi a adresat principelui domnitor şi Adunării naţionale un memorandum asupra educaţiei populare a fetelor în România (memoriul se numea „Fiicele poporului” – n. n.), pe care l-a lucrat încă în timpul petrecerii sale în Paris, şi l-a prezentat Societăţii pentru învăţământul elementar din Franţa. Secretarul general al societăţii, Amyot, raportând, în şedinţele din 29 octombrie şi 12 noiembrie 1862, despre proiectul Domnişoarei Dunca, zise, între altele: „Cea ce avem să zicem, înainte de toate, despre opul Domnişoarei Dunca e cum că acela e fructul cunoaşterii celei mai depline şi celei mai profunde, ce se poate câştiga despre starea învăţământului în ţările noastre apusene. Astă cunoaştere bine înrădăcinată, bine dezvoltată în spiritul ei, a condus-o la acest rezultat, de a reproduce simplu pentru patria sa ceea ce a găsit a fi mai bun la alţii”, iar la finea raportului: „Nu puteţi, domnilor, decât să aprobaţi ideea fundamentală a acestei instituţiuni: caritatea şi dragostea binelui o inspiră”.

*

O critică mai favorabilă nici că s-ar putea dori, pe lângă toate acestea, însă, Camera României n-a luat, până acum, în dezbatere elaboratul Domnişoarei Dunca despre reorganizarea şcolilor de fete în România, pe care l-a publicat şi „Concordia” din 1863 şi l-a retipărit în broşuri.

*

În primăvara anului trecut, Domnişoara Dunca a început editarea ,,Amicului Familiei”, jurnal pentru litere, ştiinţe, arte, pedagogie, industrie. Întreprinderea aceasta e un factor eminent al culturii noastre naţionale şi dezvoltă ideile măreţe ale creşterii de mame. Diligenţa ei e mare, deoarece are prea puţin ajutor şi, aşa, numai ea dă, în fiecare lună, publicului cititor patru coli în tipar! E de însemnat că juna literată şi-a cules cunoştinţe din toate ramurile, ea scrie, cu uşurinţă, articole interesante şi merituoase despre ştiinţe, arte, pedagogie, industrie ş. a., ca şi când fiecare ram i-ar fi specialitatea ei; putem, cu tot, dreptul, dar, a zice: Domnişoara Dunca e un geniu universal. Serviciul ce juna literată ni-l face, prin jurnalul său, e mare, şi noi ar trebui să îmbrăţişăm cu căldură întreprinderea ei. „Amicul Familiei” ar trebui să afle ospitalitate şi în cea mai mică şi săracă colibă românească! / Ion Ioviţă (Aurora Română, anul II, nr. 22, Pesta, 15/27 noiembrie 1864, pp. 21, 22).


1863: Toată literatura este în doliu

1863 Necrolog Vacarescu

*

Jurnalele din București ne aduc o știre tristă: Părintele poeziei române, Ioan Văcărescu, a murit; toată literatura este în doliu. Nu aflăm cuvinte de a exprima adânca noastră durere, ce ne pătrunde pentru pierderea acestui bărbat nemuritor; deci ne mărginim numai, extrăgând pentru publicul nostru de dincoace de Carpați, câteva rânduri din orațiunea renumitului poet Eliade Rădulescu, rostită cu ocaziunea înmormântării, în 5 martie.

*

„Familia răposatului își trage originea din Făgăraș, de unde străbunii dânsului trecură peste Carpați, deodată cu Radu Negru, ducele Făgărașului; în toate generațiile făgăreșene de atunci, ce după timpuri deveniră Văcărești, se distinseră prin bravură, prin înțelepciune, prin servicii eminente aduse patriei, cu mintea și cu brațul. Pătrașcu Văcărescu, pe timpul lui Mihai Eroul, ajunse ban al Craiovei și guvernator al Olteniei. Banul Ienache Văcărescu, către finea secolului trecut, singur simți durerea despre decăderea românului, disprețul în care ajunsese limba națională, el o înălță prin poezie, el îi arătă nobila origine, prin o gramatică română, tipărită în 1787.

*

Nepotul acestuia din urmă fu Ioan Văcărescu. Poetul nostru excela încă de june, mai târziu făcu cunoștință cu Giorgi Lazăr și exoperară întemeierea primei școli de matematică, de filosofie și de teologie în limba română, în St. Sava. În timpul lui Caragea , Ioan Văcărescu fu invitat, ca poet, a face versuri, după datină, sub stema țării ce poartă însemnele României, care, din acvila creștină, degenerase într-un corb. Curtezanii sperau, de la poet, în niște laude, vreo odă spre glorificarea beiului străin; dar poetul striga:

Ah!, de-am putea redobândi

Și câte-avem pierdute,

Atunci și acest corb sărman

Iar acvilă s-ar face;

Și-orice român ar fi roman

Mare-n război și pace.

 *

Încă în anul 1818, traduse câteva piese pentru teatrul român, și, în acest an, se auzi, prima oară pe scenă, limba română, prin junii elevi din St. Sava . La introducerea Regulamentului organic, la prevederile articolului destinat spre a răpi autonomia țării, Ioan Văcărescu fu singurul ce avu curajul de a protesta, între 200 de mii de baionete , că nu recunoaște de legitimă o adunare legislativă prezidată de un consul străin, el fu unul din acei șase boieri, care nu semnară Regulamentul, numa pentru că avea știre despre acel articol fatal, și suferi exilul.

*

De va străbate cineva toate poeziile lui Ioan Văcărescu, mai toate poartă sigiliul cel mai sacru al pietății, al religiozității; nici geniul, nici amorul, nici aspirațiile sale, nici patriotismul său, nici înseși jocurile sale, pare că ar fi zis poetul că nu sunt întregi, de nu vor fi creștine, de nu vor avea sigiliul pietății. Cea mai frumoasă poezie a lui este „Primăvara amorului”, despre care și George Sion scrisese că vom găsi în ea câteva strofe clasice; însă, după noi, meritul acestui poet nu stă în clasicitatea poeziilor sale, ci că fusese unul din cei dintâi care a acordat lira în acorduri triste, pentru a deștepta pe români din „somnul cel de moarte!”.”.

*

Dl Eliade Rădulescu propune, în fine, ca națiunea să ofere muzeului național monumentul de marmură al lui Ioan Văcărescu și, cu astă ocazie, mai face provocare și pentru mormintele lui Constantin Bălăcianu și Giorgi Lazăr. Executarea acestui plan frumos ar face mare onoare fraților de peste Carpați. Și noi, cei de dincoace, avurăm un Șincai, Micul, Petru Maior și ceilalți, însă când va sosi timpul ca să-i putem eterniza prin morminte!? Și, după acestea, să punem și noi, pe mormântul răposatului poet, cununa împletită din florile stimei și ale recunoștinței. Iar voi, junilor poeți, vărsați o lacrimă fierbinte, la mormântul Părintelui Poeziei! Fie-i țărâna ușoară! (Aurora Română, Anul I, nr. 7, Pesta, 1/13 aprilie 1863, pp. 90, 91)

 


O romanță românească din 1863

1864 Aurora Romana

*

Mi-a deslușit-o profesorul Petru Horvat (păcat că se va pensiona în curând) și am rămas impresionat de modernitatea valorificării cântecului național românesc din Ardeal, de către români, înainte de anul 1864, an în care romanța „Suvenirul (amintirea) porții”, transcrisă pentru pian de Ion Iancu, pe versuri de T. Georgescu, a fost publicată în „Aurora Română” (Anul II, nr. 1, Pesta, 1/13 ianuarie 1864, pp. 11, 12 ). Mi-a cântat-o Petrică Horvat, deja după ce salvasem paginile de gazetă în care fusese publicată, pentru că nu mai aveam răbdare, să aștept până ce trece Răzvan Mitoceanu pe la mine. O salvasem, cu gândul de a o reîncredința memoriei din care a fost izgonită.

*

1864 Romanta Suvenirul portii

*

Romanța populară, prezentă în melosul nostru încă înainte de 1700, când Dimitrie Cantemir a notat două, cu o continuitate până în pragul primului măcel planetar (în Bucovina, existau vreo 30), a fost un gen ignorat de etnologi și nu știu dacă pe bună dreptate. Știu doar că, atunci când cântecele îmi ies în cale, am obligația de a le depune în rafturile contemporaneității mele, pentru a nu se pierde pentru totdeauna.

*

Textul romanței, scris în ortografia latinistă a vremii, zice, în transcriere fonetică:

*

1864 Romanta Suvenirul portii Text

*

Mult păreau frumoase,

Scumpa, draga mea,

Nopțile geroase

Lângă poarta ta,

N-a fost fericire

În junețea mea,

N-a fost suvenire

Decât poarta ta.

 *

Ți-ad’ aminte-n lume

Că-n junețea ta

Te-a iubit un june

Ca pe mama sa,

De atuncea, dragă,

De-i fi-mbătrânit,

Cât eram de fragă,

Când el m-a iubit!

*

Fii, dar, acum bună,

Dacă mă iubești,

Pân’ ești încă jună,

Pân’ nu veștejești,

Mai vin și-altădată

Lângă poarta ta

Să-ți mai zic o dată:

Nu te voi uita.


Secretele muzicii şi ale dansurilor valahe

 

Hora-de-la-Aninoasa-Theodor-Aman

*

Două dintre cântele moldoveneşti ale lui Dimitrie Cantemir, păstrate şi readuse în memorie de către turci, în cadrul unui concert susţinut de muzicieni turci şi europeni, întru cinsirea vie şi demnă a „prinţului cărturarilor, cărturar al prinţilor”, cum îl numea Nicolae Iorga, m-au contrariat şi m-au obligat să înţeleg că doar acolo, la răscrucea anilor 1700, trebuie căutată şi răscrucea Datinii, deci a datului primordial. Cele două cântece, pe care Cantemir le-a notat drept „syrba din Moldova” (şi nu sârba, termen pe care îl cunoştea, pentru că „syrba” însemna, în araba veche, „la brâu” sau „de-a brâu”[1], cum se numeau horele ritmate româneşti) şi „gioc de nuntă din Moldova”, care încă se mai păstrează prin Bucovina, sub numele de „Ciobănaşul”, par, la prima vedere, folclor, deşi sunt hore ale ceremoniilor ritualice totemice, deci ale datului primordial. Ambele melodii vizualizează, îţi obligă imaginaţia să stabilească anumite contururi, din perspectiva epocii noastre, şi nu din cea a vremii lor, care perspectivă târzie este, după spusa lui Lucian Blaga, greşită şi falsificatoare. Dacă ascultaţi „syrba” lui Cantemir, fără voie veţi vizualiza, din perspectiva timpului nostru, o străveche petrecere românească, întreruptă, în bătăile acelerate ale inimii, de sunetul de alarmă al buciumului, iar după încetarea alarmei, petrecerea este dusă până la capăt. Ascultaţi:

*

Sarba 4

 *

Trebuie să precizez că, datorită „Zicălaşilor”, am mai auzit melodia aceasta, anterioară anului 1700, dar încredinţată nouă, în 1852, de Karol Mikuli, în două hore distincte: prima, menţionată des de Alecsandri, care vedea în ea un ceva ancestral, „Hora Buciumul”, iar a doua (partea de început a cântecului lui Cantemir, reluată la final), sub titlul „Soarele, în vârf de munte”. Făcând analogia, am început să înţeleg, dar ca să nu pară că mă pripesc în supoziţii, am citit, din nou, dar cu mai multă atenţie studiul unuia dintre primii autori ai muzicii universale, Edward Jones, care, până în 1804, când îşi publica studiul[2], adunase numeroase mărturii eline, începând cu Cadmus, anterior naşterii lui Hristos cu 1519 ani, şi terminând cu Timotheus, anterior doar cu 357 de ani, lista mărturisitorilor incluzându-i pe Orpheus, Epumolpus, Museus, Hesiod, Homer, Tyrteus, Terpander, Susarion, Thespis, Alceus şi Simonides.

*

Cantemir ilustratie

*

Jones, folosindu-se de o cartea, publicată în 1714 de Domnul de Guys (Sentimental Journey through Greece), din care preia şi partiturile pentru trei dansuri valahe, încredinţează vremii descrierea horei, pe care de Guys o considera ca fiind un „dans mai puţin variat, atât în figuri, cât şi în pas, decât dansul precedent (unul grecesc – n. n.), cu care se aseamănă puţin. Mişcarea este lentă şi executată cu multă precizie. Dansatorii se ţin de mâini, iar partea cea mai importantă a lor este consacrarea timpului cu cadenţa picioarelor, în rotire, iar la întoarcerea spre dreapta băteau cadenţa cu piciorul stâng, pe când la întoarcerea spre stânga, cu piciorul drept. Mai întâi băteu o dată, apoi de două ori, dublând, şi, desprinzând mâinile, bat din palme; după care, mişcarea este mai rapidă, dansatorii bătând timpii de trei ori, atât cu picioarele, cât şi cu mâinile” (Edward Jones, în Introduction, p. 2, The Wallachian Dance).

*

Din alte mărturii vechi şi, mai ales, din studiul lui Carl Engels, se pot identifica mici confuzii în textul lui de Guys: bătutul cadenţei, „o dată, apoi de două ori” ţine de specificul horei, care începe cu flexarea genunchiului (cu corespondenţa unei secunde mărite), urmată de doi paşi (cu corespondenţa celor două secunde micşorate), un specific al horei care se regăseşte în dansurilor celor mai multe dintre popoarele europene, ba chiar şi la turci, arabi şi evrei; tot aşa, cele trei bătăi, care anunţau/comandau accelerarea ritmului horei erau consecinţa frazelor melodice scurte, care se reluau, ca melodie de horă de sine stătătoare, mai repede, în fiecare nouă reluare.

*

Chestiunile acestea, deşi importante, sunt trecute în planul doi de o altă observaţie a lui de Guys, şi anume aceea care susţine că „dansurile candiene şi valahe sunt foarte vechi, în ţările din care numele lor sunt împrumutate”, Edward Jones concluzionând, pe fondul unei ample analize a mitologiei greceşti, că „muzica este adevărata limbă a naturii (Pytagora spunea că muzica e limbajul stelelor de pe cer – n. n.). De aici rezultă acea constanţă, de-a lungul veacurilor, în utilizarea aceluiaşi tip de dans, adoptat de fiecare naţiune într-o asemenea măsură, încât, în cele din urmă, dansurile îşi primesc numele naţiunii care le practică. În fiecare dintre aceste dansuri, vom găsi infailibil mişcările fizice care corespund cu silabele lungi şi scurte şi cu picioarele metrice; este suficient să le respectăm şi să le folosim, ceea ce nu este o problemă dificilă” (p. 19).  Conştient că „grecii au fost iniţiaţi în primele elemente ale înţelepciunii şi ştiinţei de către egipteni şi fenicieni”, preluând de la aceştia şi „cultul strămoşilor”, Jones vorbeşte şi despre unica preluare, cea a celor „doisprezece zei, ale căror nume le atribuie celor douăsprezece luni” (p. 19), dar omite uriaşul fond spiritual pelasg[3] din Balcani[4], care, după cum o spune şi Herodot, i-a consolidat ca mare popor, dar şi ca iniţiaţi în astral (în fond, şi egipteni, ca felahi care îşi cinsteau cei 246 de piromis, străbuni pelasgi, plecaţi din capitala Hyperoreei, Piroboridava, ale cărei ruine se mai zăresc pe lângă Tecuci), în ciuda faptului că ei, vechii elini, au vulgarizat religia astrală, trasformând în personaje „Roata Cerului” înstelat (Ur-Anu, în Uranus), Cerul Apropiat al zilei (Deaus, în Zeus) şi Cerul Îndepărtat şi întunecat, Cerul Timp (Cernunos, în Cronos), dar nu şi ceremoniile totemice, pe care le-au transformat în „mistere”, cele mai apropiate de Datină fiind Misterele Eleusine.

*

Album Cantemir coperta

*

Am recurs la această scurtă argumentare a relaţiei dintre viaţa pământească şi viaţa cerească, prin ceremonii totemice („logodna cosmică” este, în fond, relaţionarea dintre efemer şi etern, dintre particular şi universal, dintre viaţă şi moarte, precum în „Mioriţa”, cum sesiza, primul, Jules Michelet), pentru a vă atrage atenţia asupra faptului că în toate istoriile muzicale europene din veacurile XVIII şi XIX, muzica şi dansul nu însemnau nişte banale producţii folclorice, ci moşteniri ceremoniale, în care „dansul este un semn de limbă şi este folosit şi realizat, ca un mister sacru, în diferite moduri, prin care gândul sau dorinţa sunt exprimate în loc de (sau pe lângă) cuvinte, pe care omul încă nu le posedă… În aceste dansuri, cunoaşterea a acţionat, ritualul a fost expus şi păstrat în memorie, tot mai viu, prin repetiţie, iar misterele, religioase sau de altă natură, au fost fondate pe baza de acţiune”[5], simt nevoia să re-ascult din această perspectivă „syrba” (brâul) lui Cantemir, drept ceremonial închinat exclusiv Muntelui Soarelui („adorarea universală a globului solar”, „cultul soarelui a fost, probabil, cel mai vechi dintre toate superstiţiile”[6]), într-un superb dialog al pământenilor cu dumnezeirea.

*

Buciumul, pe care toţi îl considerăm vestitor de primejdii, şi nu se folosea buciumul pentru alarmare, ci fumurile, „sfara în ţară”, este, de fapt, nu doar un instrument muntenesc, ci şi o invocaţie a muntelui către ceruri, o adevărată identitate montană, o identitate a „muntelui Cerului şi al Pământului”[7], a Muntelui Sfânt Araraum („Ar Ra, Ar Aum” – „Crezi în Soare, Crezi în Dumnezeu”)[8], cu reminiscenţe lingvistice în toponimele Ararat şi Rarău, muntele fiind, conform celei mai vechi scrieri omeneşti, mitul hurrian „Cântecul lui Ullikummi”, îndreptăţirea cosmică a Soarelui de a transforma muntele în templul în care să-şi aşeze „scaunele şi masa lui” [9]. „În mitologiile stelare, polul, ca loc central al Soarelui, cu opt linii radiante, înscrise în cerc, reprezentau şi Muntele Cerului (Sfânt), şi Steaua Polară a Nordului, şi Stăpânul cu Coroană Roşie (Soarele), în circuitul lui rotund”[10].

*

Muntele Lumii este identificat de Mircea Eliade cu arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[11], pentru că „în culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii”[12], iar„templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer”[13].

*

Re-ascultând „syrba” (brâul) lui Cantemir din aceste perspective „înţelesuale”, cum se zicea în secolul al XIX-lea, nu pot să nu remarc „brâul” (cercul ceremonial al lumii date), care încadrează glasul muntelui (buciumul, cu reverberaţii de tunet ceresc), prin care se rosteşte, în fond, însuşi Dumnezeu. O astfel de interpretare dezveleşte rădăcinile melodiei în solul mănos al culturii primordiale, în care a fost răsădit ca iluminare („lugga surryannya”) a datului iniţiatic, păstrat numai în limba noastră drept identitate patrimonială străveche, adică Datină. Re-ascultaţi şi dumneavoastră „syrba” moldovenească, ştiind, deja toate acestea, şi imaginaţi-vă după propria descheiere a sufletului şi a minţii, pentru că eu nu caut aprobări ale desluşirilor mele, ci doar mă strădui să înţeleg.

*

Sarba 4

*

„Gioc de nuntă din Moldova” face parte din aceeaşi întâietate primordială, iar degenerescenţa iniţiatică „Ciobănaşul”, care se mai cântă şi astăzi prin Bucovina, cu refrenul pierdut, nu alterează, totuşi, caracterul de ceremonie totemică dedicată iniţiatorului. Pentru că, de la „Mioriţa”, până la toate variantele de „Ciobănaş”, nu despre un stăpânitor de oi, care „face brânza bună” şi pupă de le bagă în călduri pe guristele folclorice de azi, este vorba, ci despre iniţiatorul pe care noi îl ştim drept Iisus, care este Marele Păstor. Mitul Marelui Păstor este mult mai vechi. Primul mare iniţiat iniţiat, care a primit „Legile” (Vendîdâd), aducând fericire Pământului, a fost, conform răspunsului Sfântului Cer (Ahura Mazda) la întrebarea lui Spitama Zarathustra, „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”)[14]. Numai că Yima, ca şi Enlil al Muntelui, cum e numit Fiul Muntelui şi, apoi, al Cerului, Marele Păstor din „Upanishade”, înseamnă „fiu”, dubla descendenţă din munte şi din ceruri, simbolizată de romb, adică de „Sfântul Graal” – inima marelui iniţiat, inima lui Iisus pentru contemporaneitatea noastră, stabilind o identitate în egală măsură pământească şi cerească, deci o sacralitate care ne asigură accesul spre statutul de fii ai Tatălui nostru care este în ceruri. În egală măsură Spirit Universal şi Strămoş Iniţial – dacă vreţi, Adam, deşi cultura boreală îl numea Odin, cea egipteană – Osiris, iar mitologia românească – Ostrea Novac Jidovul.

*

În aparenţă, „giocul” moldovenesc „Ciobănaşul”, deşi plin de farmec, n-ar părea să vină din ceremoniile totemice primordiale; în aparenţă, pentru că în religia naturală (astrală) care a urmat şi pe care a predicat-o şi Iisus Hristos („Soarele Dreptăţii”, după Augustin), presupunea iluminări, adică bucurii aduse până la extaz, pentru că făpturile pământeşti „convieţuiau în armonie”[15], fie şi datorită faptului că „neputincioasa bătrâneţe / N-o cunoşteau”[16]. E un miracol că acest cântec al ceremoniilor iniţiatice a supravieţuit până astăzi şi că, datorită turcilor care l-au mărturisit pe Kantemir-zoglu, primim pleaşcă o fărâmă de identitate spirituală, pe care noi, românii, tocmai ne pregăteam să o aruncăm la gunoiul ignoranţei şi nepăsării:

*

Joc de nuta 2

*
Hora VULPIAN
*


[1] „Există, de asemenea, jocul numit brâu, tot atât de viu şi rapid, pe cât este hora de lentă şi monotonă. Dansatorii se ţin toţi, cu mâna stângă, de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep, mai întâi, încet şi, puţin câte puţin, cresc măsura la o iuţime de neînchipuit” – Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285

[2] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[3] „Parcurgeţi baladele culese de Alecsandri şi vă veţi găsi în plină mitologie. Soarele vă va apare, ca pe vremea lui Ovidiu, sub aspectul unui tânăr cu cosiţe aurii, purtat într-un car tras de nouă bidivii iuţi. Pan nu a încetat să alerge după fete în pădure. Recunoaşteţi, de asemenea, zeii din legendă, canonizaţi sau feminizaţi de creştinism; Sfânta Joi (Jupiter), Sfânta Miercuri (Mercur), Sfânta Vineri. Dacă Naiadele au fugit de pe solul României, poezia populară le personifică prin calitatea apelor lor” – Ubicini, ibidem

[4] „pelasgii au ocupat peninsula şi insulele greceşti, au trecut, apoi, în diverse perioade, în Italia şi s-au răspândit prin Asia Mică, sub nume obscure, precum Khatti, Hethei, Chitim, Hitiţi” – Edwards, I.E.S.; Gadd, C.J.; Hammond, N.G.L., Sollberger, E., History of the Middle East Aegean Region, c. 1800-1380 BC, II, Cambridge, 1973, p. 33

[5] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, pp. 29, 30

[6] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. pp. 14, 15

[7] Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[8] „Muntele Lumii sau Axa Universului a devenit obiect pentru o deosebită veneraţie” – D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 156

[9] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, pp. 56, 57

[11] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[12] Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177

[13] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[14] Zend-Avesta, Vendîdâd, Traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12

[15] Hesiod, Munci şi zile, p. 43

[16] Hesiod, Munci şi zile, p. 43


Scrisori de-ale lui Aron Pumnul (introducere)

Inger pazitor LUCEAFARUL 10 11 1903

*

Cine a citit, cu atenţie, seria de foiţe, publicate de dl Dr. Elie Dăianu în „Tribuna”, sub titlul „Eminescu în Blaj”, îşi va aduce aminte de o notiţă a dlui Dăianu asupra unor scrisori ale lui Pumnul, adresate unui jurist din Sibiu, în anii 1864-65, şi care scrisori, zice domnia sa, au fost publicate de dl Aurel C. Domşa în „Familia” din 1889, numerele 29 şi 30, unde dl Domşa se ocupă de biografia lui Pumnul. Scrisorile acestea se află în posesia mea şi sunt 7 la număr, le-a scris Aron Pumnul, tatălui meu, Paul Bănuţ, fost sub-jude regional în Cohalm, pe atunci încă jurist la Aca­demia din Sibiu. Ca întreaga generaţie de studenţi din vremea aceea, aşa şi tatăl meu se lupta, se vede, cu multe neajunsuri în decursul studiilor. Dorul lui de a se pricopsi şi de a fi folositor neamului, l-a îndemnat să recurgă, în dreapta şi în stânga, după vreun ajutor. Ştiind că compatriotul său Aron Pumnul,originar din Cuciulata, comună apropiată de Cohalm, e profesor în Cernăuţi, îi scrie o scri­soare, în care îl roagă să-i facă vreo colectă sau să-i câştige, în genere, vreun ajutor.

*

Şi omul acesta, suflet mare ce era, cu riscul de a-şi pierde cariera şi reputaţia sa, îl ajuta mereu. Începând de la prima şi până la ultima epistolă, te surprinde tonul părintesc şi plin de dragoste, în care îi scrie. Conţin scrisorile, afară de asta, şi date istorice în tot cazul vrednice de cunoscut. Biografia scrisă de dl Domşa, în „Familia” din 1889, mă dispensează de orice comentare a epistolelor. Domnia sa citează foarte mult din ele, în întregime însă, după cât ştiu, nu s-au pu­blicat. Le redau fidel şi-n ortografie autografă (doar două scrisori – n. n.):

*

I. „Cernăuţi, 23 martie c. n. 1863.

*

Fiule Bănuţe!

*

Am primit scrisoarea ce mi-ai trimis-o. M-am bucu­rat că se află şi din părţile noastre vreun jurist: dea cerul ca să se înmulţească! Îmi pare rău că nu-ţi pot face colectă. Aici, în Bucovina, a face colecte înseamnă  atâta cât a cere bărbat de la văduvă şi ea-i duce dorul!

*

Eu mă aflu tot bolnav, de cinci ani de zile, coardele inimii zic doftorii că s-ar fi învârtoşat: Doftorii si doftoriile mi-au înghiţit şi îmi înghit încă tot ce am, încât am rămas la sapă de lemn! Aici îţi trimit 10 florini, dar să crezi că nu din prisosinţă! De va da cerul să-mi iasă cura bine, să mă însănătoşesc, te voi ajuta”.

*

II. „Cernăuţi, 15 octombrie c. n. 1863.

*

Fiule Bănuţe!

*

Deşi mă aflu încă tot bolnav, aşa încât nici pot îmbla la şcoală, nici lucra ceva mai serios: totuşi, nu m-am putut odihni, până nu ţi-am câştigat un stipendiu anual de 160 florini v. a. Eu am aflat de trei stipendii, ce se află în Moldova pentru tineri români bucovi­neni, neuniţi, şi am scris pentru darea acestora, căci acum li se pierduse şi urma. Între tinerii de stipendiat am pus şi numele tău, şi dătătorul stipendiilor a încuviinţat. Însă tu eşti însemnat ca român bucovinean, neunit: de aceea, în atestatul de frecventare, ce mi-l vei trimite, la capătul anului scolastic 1864, trebuie ori să nu se însemne religia, ori să te pui ca neunit, şi bucovinean de la Râpe ori Izvoare, căci, altminteri, nu poţi avea acest stipendiu; iar de vei face aşa, îl vei putea avea până ce vei absolvi. Eu sunt îndatorat să trimit chitanţe despre darea ăstor stipendii şi atestate legiuite despre purtarea şi sporul întru învăţarea tuturor stipendiaţilor. De aceea, tu îmi vei trimite, acum, îndată o chitanţă, ce va suna în chipul următor:

*

Adeverinţă.

*

Prin aceasta adeveresc că am primit, de la domnul Arun Pumnul, profesorul din Cernăuţi, suma de o mie două sute (1.200) piaştri, ca stipendiu pe anul scolastic 1863/4.

Sibiu, 1863.

Paul Bănuţ, jurist în anul II.

*

Astă sumă face 160 florini v. a., însă eu am cheltuit, cu portul poştei, până am putut câştiga stipendiul şi primi banii în mână, suma de 10 florini v. a., iar 30 florini v. a. aş dori să-i întrebuinţez ca stipendiu pentru un învăţăcel sărac de aici: deci dară ar mai rămâne suma de 120 florini v. a., pe anul acesta început, cu care cred că te vei ajunge şi cred că cu astă dispoziţie te vei învoi pe deplin.

*

Afară de aceea, ţi-am mal câştigat sau, mai bine, ţi-am cerşit, de la teologii Vasile Bumbac şi Ion Buliga, câte 5 florini v. a., pe care încă ţi-i voi trimite, odată cu stipendiul. Trimite-mi numai chitanţa, după formularul de mai sus, şi îndată îţi voi tri­mite banii prin poştă.

(încheierea, în facsimilul din pagina 9).

 Autograf Pumnul 2

*

III. „Fiule Bănuţe!

*

Aici îţi trimit o sută douăzeci (120) florini austrieci vienezi, ca stipendiu pe anul scolastic 1864/5. De la locul cunoscut, cum ţi-am scris mai înainte.

*

Eu mă aflu foarte bolnav! Să dea Dumnezeu să fiu încă în viaţă măcar câţiva ani; nu pentru mine, ci pentru voi! De voi fi în viaţă până la anul viitor, îţi voi câştiga un stipendiu de o sută (100) galbeni pe an: Dumnezeu să ajute!!!

*

Primeşte, fiule, stipendiul şi urările noastre cele mai sincere de la

*

al tău Tataie şi maică

Arun şi Cătinca”.

*

 (Luceafărul, I, nr. 1, Budapesta, 1 iulie nou 1902, pp. 9, 10)


Pagina 30 din 101« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »