ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 30

1812: Cartea legilor pârgăreşti (II)

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Claca, la români – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Averile Bucovinei se împărţeau, în administraţia austriacă, „după osebirile fiinţei lor: în lucruri (averi – n. n.) cu trup şi fără de trup; în mişcătoare şi nemişcătoare; în lucruri preţăluitoare şi nepreţăluitoare” (§ 291), în paragraful următor precizându-se că „lucruri cu trup sunt acelea care cad aminte; amintrile se cheamă fără trup, de pildă: a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi” (§ 292). Stufoşenia şi nicidecum echivocul se datora sărăciei limbii „culte” româneşti de după anul 1800, cu consecinţa că, după doar două veacuri de la traducerea legilor austriece în română, orice cititor are probleme cu dumirirea, pentru că termenii inventaţi de Ion Budai-Deleanu în română (nu putea prelua, pur şi simplu termeni germani, pe care să-i românizeze în neologisme şi nici nu cunoştea expresiile de cancelarie moldovenească). Existau, în uricele medievale moldoveneşti, formulări mult mai fericite şi mai explicite, deja îndătinate, dar ardeleanul nu le cunoştea şi, în loc de „trupuri de moşie”, de pildă, cum se numeau bunurile corporale anterior, a scris „lucruri cu trup”. Iar „lucrurile fără trup”, adică bunurile necorporale, „a vâna, a prinde dreptate şi toate celelalte drepturi”, însemnau, de fapt, vechile privilegii domneşti („lucrurile nemişcătoare sunt supuse pravilelor ţinutului” – § 300), de care beneficiau locuitorii din ţinuturile de margine, în contul „străjii” pe care o făceau la hotarele ţării. Câmpulungenii, de pildă, deşi aveau drepturi aparent răzeşeşti, nu erau răzeşi, pentru că nu erau proprietari ai „lucrurilor cu trup” (moşiilor), dar aveau privilegii de folosinţă asupra lor („dreptăţile se numesc la lucruri mişcătoare, nefiind ele împreună cu un lucru nemişcător” – § 298), drepturi de care au profitat pentru revendicarea pădurilor şi a munţilor, Eudoxiu Hurmuzachi obţinând, pe la 1860, un compromis cu statul austriac, prin care câmpulungenilor li s-a acordat ceva mai mult decât pădurea obştească, îndreptăţită prin legile noi austriece, dar nu şi proprietatea asupra moşiilor încredinţate lor spre folosinţă, de-a lungul veacurilor, prin privilegiile voievodale. În cadrul acesta al stabilirii şi garantării proprietăţii („Dreptăţile lucrurilor sunt dreptăţile stăpânirii, a arendării, a zălogului, a slujbei şi a dreptului clironomiei” – § 308) austriecii introduceau şi un termen nou, referitor la patrimoniu („nepreţăluitoare”), care nu ţinea de averile voievodale, considerate proprietate privată.

*

Ca să evite orice echivoc, legislaţia austriacă asupra proprietăţii, care se aplică şi în Bucovina, după 1812, odată cu apariţia legislaţiei franciscane, care o preia şi modernizează pe cea iosefină, ia în discuţie fiecare aspect, începând cu „împărtăşirea întâia a dreptăţii lucrurilor” (proprietăţilor – n. n.), stabilind criteriile care se referă la „stăpânire”, precizându-se că „cel ce are un lucru (avere, proprietate – n. n.) sub puterea sau sub paza sa se cheamă stăpânul ei. De vrea stăpânul unui lucru a-l ţine de un lucru al său atunci este el stăpânitorul lui” (§ 309), cu precizarea imediată că „persoanele care sunt zălude de minte nu sunt destoinice a căpăta o stăpânire”, dar că, dacă sunt îndreptăţite, „în locul lor poate a fi un epitrop sau curator” (§ 310). „Stăpânirea unuia se cheamă legiuită, când reazemă asupra unui titlu ţiitor în seamă, adică asupra unui temei a dreptăţii ce este vrednic spre agonisire. Altmintrele se cheamă nelegiuită” (§ 316), precizează legea, cu trimitere directă, în cazul Bucovinei la îndreptăţirile din neam în neam, adică la urice şi ispisoace moldoveneşti de odinioară, dar „titlul la lucruri slobode este în slobozenia născută spre urmaşi (deci îndreptăţirea veche, din neam în neam – n. n.), prin care nu se vatămă dreptăţile altora” (§ 317), zice legiuitorul, ştiind că, în feudalismul românesc, nu doar în cel moldovenesc, se confiscau averile, uneori, abuziv pentru „hăinire”, iar legislaţia austriacă permitea, deci, readucerea cauzelor în faţa instanţelor, pentru probarea drepturilor reale de proprietate. Iar din capitolele anterioare am înţeles că un „lucru legiuit”, deci o avere legală, trebuia să fie, în statul austriac, din care Bucovina făcea parte, declarat, măsurat, înregistrat şi probat ca îndreptăţire. Austria nu confisca averile băştinaşilor, deşi solicita „legiuirea” proprietăţilor în faţa instanţelor („Prin un titlu legiuit capătă omul numai dreptate spre stăpânirea unui lucru, iar nu însăşi stăpânirea moştenitoare. Cel ce are dreptate numai spre stăpânire, la neprimirea lui nu se poate pune în stăpânire, din puterea sa, ci trebuie să o ceară de la judecătorul rânduit cu arătarea titlului său, pe calea judecăţii” – § 320), Austria, deci, nu a fost complice la înstrăinarea moşiilor româneşti, ci boierii moldoveni, cu proprietăţi în Bucovina, au fost cei care au vândut moşii şi oameni străinilor. E drept, oamenii, adică robii şi iobagii, proveneau din ţările vecine: robii ţigani, cumpăraţi mai ales din Ţara Românească, dar şi din Ardeal – ceea ce mă face să cred că ţiganii sunt, de fapt, „resturile cumanice”, care dispar din istorie fără urmă, după ce întemeiaseră şi voievodate, iar iobagii, din sudul Poloniei, din Rusia şi din Ardeal, fiind numiţi, datorită provenienţei, „vecini”. Culmea este că, în timp, robii şi iobagii aveau să dea o bună parte din substanţa identitară a neamului românesc, românii autentici, răzeşii – de la Cantemir citire, sau chiaburii – de la bolşevici citire, fiind exterminaţi prin temniţele şi prin lagărele de muncă forţată ale comunismului agresiv şi intolerant al anilor 1948-1965.

*

Vechile privilegii grănicereşti găsesc o exprimare clară, deşi vag amuzantă în traducere ardelenească pentru bucovineni: „lucrurile trupeşti mişcătoare (vânatul şi peştele din pădurile şi apele unor moşii – n. n.) se iau în stăpânire prin prinderea firească, prin ducere din loc sau prin punerea la pază” (§ 312).


1812: Cartea legilor pârgăreşti (I)

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, podul de peste Prut – desen de I. Schubirsz

*

După două vacanţe petrecute în Bucovina, în verile anilor 1886 şi 1887, A. D. Xenopol scria, în „O călătorie la Dorna, în Bucovina” („Revista Politică”, Anul II, nr. 4, 1 iulie 1887, pp. 12, 13) că legile austriece nu doar că sunt bune şi moderne, dar se şi aplică în Bucovina. Numai că legile (pravilele) care-i scoteau pe cetăţenii (pârgarii) Bucovinei din beznele feudalismului, pentru a-i valorifica într-o modernitate europeană, beneficiau de traduceri şi, deci, de termeni încropiţi la repezeală, care pot stârni râsul cititorului de astăzi, care îşi închipuie că stufoşeniile pe care cu greu le poate desluşi ar însemna un limbaj arhaic românesc. Puţini cititori vor sesiza pleonasmele de genul „legile pravilelor” sau „de obşte părgăreşti”, pe care traducătorii le foloseau pentru a lega explicativ „legile” de „pravile”, pentru că adresanţii, „pârgarii” (obştenii, cetăţenii) austrieci din Bucovina înţelegeau prin „lege” doar credinţa ortodoxă şi nu pravila.

*

Deşi ne tot prefacem că nu observăm, limbajul acesta stufos şi adesea străin de limbajul curat românesc al sătenilor din Bucovina, după cum o probează compararea colecţiei de „Documente bucovinene”, pe care T. V. Stefanelli doar le-a transcris din buchii chirilice în litere slavone, păstrând toate greşelile, inclusiv pe cele de pronunţie, limbajul acesta, deci, însemna, în 1812, un nivel maxim al limbii române culte, traducerile fiind făcute de cărturari precum Ion Budai-Deleanu sau Vasile Cantemir, care traduseseră şi publicaseră, în 1807, codul penal austriac, sub titlul „Cartea de pravilă ce cuprinde legile asupra faptelor rele şi călcătoare de poliţie şi asupra grelelor călcări a politiceştilor orânduieli de poliţie“, iar acum, în 1812, publicau şi traducerea codului civil austriac, sub titlul de „Cartea legilor şi pravilelor de obşte pârgăreşti, pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale Monarhiei austrieceşti“, în 3 volume. Pentru mine e şocantă discrepanţa dintre modernitatea legislaţiei, în toate prevederile sale, şi limbajul românesc desuet, în care sunt reformulate aceste prevederi. Dar legile acelea ale începuturilor istoricităţii Bucovinei, pe care istoricii le ignoră cu premeditare, conturează o şansă pentru românism, în bună parte valorificată, şi pe care tare mi-aş dori să o înţeleg. În fond, de asta voi face un fel de cronică literară a codului civil austriac, în transcripţie bucovineană – doar în „diavoleasca” limbă română, nu şi în liturgica limbă slavonă („limba lui Dumnezeu”), cu folosirea buchiilor slavone, cu care m-am obişnuit, nu pentru că le-ar „cunoaşte şi Iisus Hristos”, cum ziceau popii români ai veacului, ci pentru că prefer să mă înşel singur, în tentative de desluşire, decât să mă mai las păcălit de istorici exaltaţi de măreţia culturii noastre româneşti de limbă rusă (haida-deh! Cum să se facă o cultură românească, în tinda bisericii, în limba slavonă sau în cea greacă?).

*

Cartea Pravilei partea II

*

Pravilele, adică legile din 1812, aplicabile în întreaga Austrie, inclusiv în Galiţia şi în Bucovina, urmau să scoată „din lucrare pravila ce era până acum de obşte primită, adică partea dintâi a „Cărţii legilor pârgăreşti”, care s-au vestit la 1 noiembrie 1786”. În introducere, se iau în discuţie „legile pârgăreşti (de) peste tot” cuprinsul imperiului austriac (§ 1), precizându-se, prin paragraf special (§ 2), că, „după ce s-a vestit o pravilă, după rânduială, nu se poate nimeni dezvinovăţi cu aceasta, că n-ar fi ştiut de dânsa” (cunoaşterea legilor nu e obligatorie, dar respectarea lor, da – cum s-ar zice astăzi), pentru că „legile pârgăreşti leagă pe toţi pârgarii statului ai ţărilor pentru care s-au vestit” (§ 4). Pârgar este sinonim cu cetăţean, deci legile noi vizau pe toţi cetăţenii imperiului, care puteau dobândi, prin slujbă, cetăţenia sau o puteau pierde prin părăsirea ţării „sau prin căsătoria unei femei de pârgar cu un străin” (§ 32)

*

Partea întâi, care modifică legislaţia din 1786, se referă la „drepturile persoanelor”, care drepturi „se ating, de o parte, de fiinţele şi potrivirile persoanei, iară de altă parte, se întemeiază pe potrivirile familiei” (§ 15), drepturile omului devenind funcţionale, în imperiul austriac, din clipa naşterii acelui om. În logică firească, pravila continuă cu reglementări ale căsătoriilor, începând de la logodnă, care nu înseamnă un contract în sine, precum căsătoria, şi până la „smintelile de căsătorii” – excelentă definire arhaică a divorţurilor.

*

Reglementările dreptului cetăţenesc şi ale dreptului familiei din 1812 sunt identice cu cele de astăzi, ceea ce probează că, prin înglobarea în imperiul austriac, Bucovina, ca şi Ardealul, de altfel, beneficia, pe neaşteptate, de o legislaţie modernă, europeană, specifică iluminismului masonic, prin care Europa şi-a smuls rădăcinile din negura feudalismului religios, pentru a le planta în solul hrănitor ale liberalismului.

*

Existau şi reglementări pentru „drepturile între părinţi şi între prunci”, care ţin, oarecum de dreptul familiei, pornindu-se de la considerentul că, atunci „când se nasc dintr-o familie prunci, se naşte şi o dreptate nouă, şi legături între părinţii căsătoriţi şi între prunci” (§ 137), religia pruncilor urmând să fie cea în care s-a făcut căsătoria (§ 140), iar obligaţia principală a părinţilor fiind aceea de a „purta de grija hranei pentru prunci, până când se pot ei singuri hrăni pentru grija trupului şi a sănătăţii lor” (§ 141). Iar „când soţii căsătoriţi osebiţi sau despărţiţi de tot şi nu sunt uniţi, despre care parte este să se poarte de grija creşterii are judecătoria a griji, nedând slobozenie spre proces, ca pruncii de parte bărbătească, până la patru ani, şi de parte femeiască, până la împlinirea de şapte ani, să fie despre mamă grijiţi şi crescuţi, nefiind pruncii mari, mai ales din pricina osebirii şi a despărţirii” (§ 142).

*

Prevederea aceasta a adus mari bătăi de cap mănăstirilor, ai căror robi (ai lui Dumnezeu?) ţigani, care se căsătoreau cu roabe de la alte mănăstiri, aveau prunci robi (şi ei ai lui Dumnezeu?) care nu mai puteau fi împărţiţi după regulile vechi româneşti, ci după dreptul austriac, deşi bieţii ţigani încă nu fuseseră prinşi şi în aplicabilitatea dreptului cetăţenesc („pravilele pârgăreşti”). Dar şi mănăstirile, care stăpâneau cea mai mare parte a Bucovinei, inclusiv vecinii (iobagii) şi robii, fuseseră desfiinţate, în marea lor majoritate, iar iobăgia şi robia fuseseră înlocuite cu compensări financiare simbolice, după cum se va vedea la momentul potrivit.

*

„Cheltuiala ce s-a făcut cu creşterea pruncilor nu o pot cere părinţii din averea ce-au agonisit-o, după aceea, pruncii. Însă, de cad părinţii la sărăcie, sunt datori pruncii lor a-i ţine, după cuviinţă” (§ 154), dar „pruncii nelegiuiţi n-au asemenea dreptăţi cu cei legiuiţi” (§ 155), termenul de „prepusul drept a naşterii nelegiuite” îi viza pe pruncii născuţi înainte sau după căsătorie, deşi au existat cazuri când bătrâni, însuraţi cu femei tinere, treceau cu vederea relaţia nevestei cu vreun ibovnic tânăr, recunoscându-i pe copii drept ai lui sau, cum a fost cazul lui Gheorghe Eminovici din Călineşti, deşi căsătoria nu s-a consumat, mireasa, o oarecare Zoiţa lui Nicolai Cozmei, fugind în noaptea nunţii, cei cinci copiii ai ei au fost înscrişi în condica parohială drept Eminovici, deşi se trăgeau din ibovnicul George Ungureanu. Dar încălcarea legii s-a făcut pentru că nu a existat denunţul, Gheorghe Eminovici plecând, de ruşine, la Pătrăuţi, unde avea o soră şi unde a şi murit, în scurtă vreme, din pricina umilinţei.

*

Un capitol special din pravile este dedicat „epitropiilor şi curatelelor”, problema „pruncilor de suflet”, deci adoptaţi, fiind tratată în capitolul anterior. De regulă, doar după moartea unui tată şi, preponderent, în cazul familiilor bogate, se stabilea un „un epitrop (care) are, mai ales, a purta grijă pentru o persoană fără vârstă (minori – n. n.) şi, dimpreună, a stăpâni averea ei”, în vreme ce „un curator se întrebuinţează spre purtarea de grijă de treburile acelora care, dintr-alt temei, decât a celor fără vârstă, nu sunt înşişi destoinici a le purta de grijă” (§ 188). Şi epitropia, şi curatela erau reglementate de responsabilităţi clare, convenite cu şi urmărite de judecătorii, astfel ca nici o neregulă să nu fie posibilă, pentru că, pe lângă anulări de epitropii şi de curatele, justiţia putea stabili şi desdăunări, iar „socotelile trebuie să se facă în tot anul sau cel mai mult până în două luni după trecerea anului, şi să se dea cu toate dovezile înscris diregătoriei epitropeşti” (§ 239).

*

„Cartea legilor pravilelor pârgăreşti de obşte pentru toate ţările moştenitoare nemţeşti ale monarhiei  austriece”, partea a doua, începe cu capitolul „despre dreptatea lucrurilor” (proprietăţilor n. n.), toate „spre întrebuinţarea oamenilor” (§ 285), delimitând „lucrurile slobode”, care „sunt lăsate tuturor pârgarilor statului”, cele care doar „se slobod lor numai spre întrebuinţare, precum drumurile de ţară, râurile, limanurile şi malurile”, care „se cheamă avere de obşte sau publică”, şi cele ce „sunt hotărâte spre purtarea trebuinţelor (cheltuielilor) statului, precum sunt veniturile de bani, de poştă şi alte venituri împărăteşti, moşiile Kamarei (Fiscului, de pildă Fondul Religionar – n. n.), băile (minele – n. n.) şi ocnele, birurile şi vămile, se numesc averea statului” (§ 287). Pe aceste trei paliere ale proprietăţii sunt rânduite prevederile legii, cu termeni româneşti adesea plini de haz în traducerea termenilor de drept obştesc; de exemplu, pentru comunităţi se foloseşte termenul de „grămezii”: „În asemenea chip fac lucrurile care, după legea ţării, slujesc spre întrebuinţare fieştecărui sătean al unei grămezii, moşia grămeziei; iar cele al căror venit este hotărât spre purtarea cheltuielilor grămeziei fac averea grămeziei” (§ 288).

*

Austriecii nu confiscaseră proprietăţi, ci le garantau prin lege, înstrăinarea moşiilor româneşti din Bucovina făcându-se de către proprietarii români, care le-au vândut, împreună cu iobagii şi robii, de bună voie şi din proprie iniţiativă. Doar colosalele averi mănăstireşti, considerate „mână moartă”, au fost etatizate în întregul imperiu, nu doar în Bucovina, şi transformate, tot atunci, în fundaţii menite întreţinerii religiei, şcolilor, sănătăţii, inclusiv prin întemeierea de staţiuni balneare, construcţiilor publice şi de drumuri. Averile acestea, doar controlate de Fisc (Kamara – de aici expresia „încamerate”), erau folosite „spre purtarea cheltuielilor grămeziei”, deci pentru dezvoltarea provinciei din toate punctele de vedere.


Și i-au făcut „chiaburi dușmănoși”

Primari

*

„Bună seara, mi-a făcut plăcere să citesc despre străbunicul meu, Dohotaru Ion. Vă trimit o fotografie dintr un album omagial, în care sunt amintiți majoritatea primarilor de atunci. Și au venit, apoi, comuniștii și i-au făcut „chiaburi dușmănoși”… La multi ani! Un an mai bun la fiecare… Cu respect, Dr. Nichifor Virgina”.

*

Nu mă așteptam să se probeze, atât de repede, că am avut dreptate, în materialul anterior, dedicat istoriei comunitare din Bucovina („istoria măruntă”, dar care „face istoria mare”, după cum susținea Nicolae Iorga) și în care argumentam că, „din punctul meu de vedere, fiecare om este important, fiecare om înseamnă un univers tulburător, care trebuie privit ca atare. Cine știe din ce personaj memorabil descind și ei sau ce scânteie de geniu a neamului românesc va țâșni, cândva, din ofilitele povești de dragoste de odinioară? Din punctul meu de vedere, tot ce avem și mai ales pulberea faptului divers înseamnă identitate, tezaur în dinamică vie, de care nu avem voie să ne golim buzunarele și memoria. Tocmai de asta, din această convingere, preiau din trecut și detalii aparent nesemnificative (de fapt, singurele care mă interesează cu adevărat), dar care sugerează, în mod tulburător, prăpastia atemporală dintre viață și vremelnicie”.


Din punctul de vedere al istoriei şi al memoriei

Bucovineni tarani

*

Îşi mai aduce aminte cineva de bucovinenii Ion Nică, din Pătrăuţii de Sus, Gheorghe T. Dusceac, din Cuciurul Mare, de Varvara Sănduleac, din Cârlibaba, de Ana Soveci şi Domnica Prodan din Carapciu? Cum să-şi aducă aminte, când s-a depus atât amar de vreme peste memoria lor şi când nu şi-au pus pecetea pe vremuri şi pe suferinţele vremurilor? Din punctul de vedere al istoriei şi, din păcate, şi din cel al memoriei, ei nici măcar nu au existat, deşi au frământat nelinişti, speranţe, eşecuri şi împliniri pe drumul de pulbere al vieţii de zi cu zi. Din punctul meu de vedere, fiecare om este important, fiecare om înseamnă un univers tulburător, care trebuie privit ca atare. Cine ştie din ce personaj memorabil descind şi ei sau ce scânteie de geniu a neamului românesc va ţâşni, cândva, din ofilitele poveşti de dragoste de odinioară? Din punctul meu de vedere, tot ce avem şi mai ales pulberea faptului divers înseamnă identitate, tezaur în dinamică vie, de care nu avem voie să ne golim buzunarele şi memoria. Tocmai de asta, din această convingere, preiau din trecut şi detalii aparent nesemnificative (de fapt, singurele care mă interesează cu adevărat), dar care sugerează, în mod tulburător, prăpastia atemporală dintre viaţă şi vremelnicie.

*

„Dl dr. Alexandru Ieşan, profesor agregat la catedra de logică şi psihologie de la Facultatea de filosofie si litere a Universităţii din Cernăuţi, se înaintează, pe ziua de 1 martie 1924, profesor titular” (Monitorul Oficial, nr. 50 din 6 martie 1924, p. 2442).

*

„Pierzându-se titlul de ajutor No. 2.256 din 1923, emis invalidului Ion Nică din comuna Pătrăuţii de Sus, se declară nul în mâinile oricui s-ar găsi” (Monitorul Oficial, nr. 54 din 11 martie 1924, p. 2715).

*

„Edicte contra lui Gheorghe al lui Toader Dusceac, fost cu domiciliul în Cuciurul Mare, al cărui domiciliu, în prezent, e necunoscut, s-a intentat la Tribunalul Cernăuţi, de către Varvara Dusceac, născută Sănduleac, din Cârlibaba, acţiune pentru divorţ, din cauza părăsirii cu rea voinţă. Pentru apărarea drepturilor pârâtului se numeşte curator dl avocat dr. Dische din Cernăuţi. / 12 iulie 1922” (Monitorul Oficial, nr. 55 din 12 martie 1924, p. 2803).

*

„Edicte contra lui Zacharias Gottlieb, fost cu domiciliul în Cernăuţi, de prezent în Berlin; s-a intentat acţiune pentru 11.575 lei c. s. c. de către Weiner-Bank-Verein, filiale în Cernăuţi; domiciliul pârâtului fiind în afară din Bucovina şi nefiind posibilă înmânarea acţiunii, se numeşte curator dl avocat Arnold Fischer, în Cernăuţi, care îl va reprezenta, pe spezele şi pericolul lui, până ce se va prezenta pârâtul sau plenipotenţiat. / 29 iulie 1921” (Monitorul Oficial, nr. 55 din 12 martie 1924, p. 2803).

*

„Primăria comunei Carapciu. Pierzându-se certificatul cu No. 3.517, al văduvei Ana Soveci, biroul de pensii Cernăuţi, se declară nul, în mâinile oricui s-ar găsi. Pierzându-se certificatul de înlesnire de trai No. 3.512, al văduvei de război Domnica Prodan, se declară nul, în mâinile oricui s-ar găsi” (Monitorul Oficial, nr. 55 din 12 martie 1924, p. 2804).

*

„Primăria comunei Oşehlib, judeţul Coţmani. Pierzându-se certificatul de înlesnire de trai No. 10.525, emis de biroul de pensie Cernăuţi văduvei de război Ştefania Rusnac, din comuna Oşehlib, judeţul Coţmani, se declară nul, în mâinile oricui s-ar găsi” (Monitorul Oficial, nr. 56 din 13 martie 1924, p. 2857).

„Se înfiinţează, în comuna Fundul Moldovei, judeţul Câmpulung-Bucovina, o societate cooperativă pentru exploatare de păduri, sub numele „Giumalău”… Partea depusă de fiecare asociat este de 1.000 lei, acuma s-au subscris 53.000 lei şi s-au vărsat 22.600 lei” (Monitorul Oficial, nr. 62 din 20 martie 1924, p. 3194).

*

Banca Comercială Naţională din Cernăuţi era condusă, în martie 1924, de vicepreşedintele consiliului de administraţie Gr. Golescu, de şeful contabilităţii, subdirector George Lazăr – expert-contabil, de directorii Mathias Roll şi Victor G. Cristofor, cenzori fiind dr. Paul Beras, I. Enăchescu – expert-contabil, şi dr. Eudoxe Grigovovitza (Monitorul Oficial, nr. 62 din 20 martie 1924, p. 3199).

*

„Se înfiinţează, în comuna Pătrăuţi, judeţul Suceava (Bucovina), o societate cooperativă pentru exploatarea de păduri, cu numele „Arşiţa”… Suma capitalului subscris este 25.000 lei, din care s-a vărsat suma de 6.200 lei. Societatea este compusă, acum, la constituire, din 50 membrii. Consiliul de administraţie se compune din 9 membri acţionari şi anume: Adrian Andronic, Axenti Bileţchi, Luca Buliga, Ion Dohotar, Octavian Făgăraş, Nicolai Puţul, Ilie Toroţiu, Leon Holca şi Pavel Stănescu, iar cenzorii, din trei membri acţionari, şi anume: Ion Andriciuc, Eusebie Şerban şi Marcel Stilingovschi, şi trei supleanţi, şi anume: Gheorghe Leon Turturean, Ion Covalschi şi Gheorghe Nicolai Turturean” (Monitorul Oficial, nr. 64 din 22 martie 1924, p. 3318).

*

„Se înfiinţează în comuna Stulpicani, judeţul Câmpulung mold., o societate cooperativă, sub denumirea „Sporul”, pentru exploatarea de păduri şi pentru procurarea altor mărfuri… Numărul membrilor ce compun societatea este nelimitat, iar acum, la constituire, este de 52; pentru funcţionare se cere un număr de cel puţin 50 de membrii. Capitalul subscris, la constituirea societăţii, este de 27.000 lei, din care s-a vărsat suma de 13.500 lei, urmând ca restul, până la completarea capitalului subscris, să se verse în cotizaţii lunare de lei 100; după completarea capitalului subscris, fiecare dintre asociaţi va putea să mărească capitalul, în cotizaţii lunare, după voinţă. Consiliul de administraţie se compune din 9 membrii acţionari, şi anume: Vasili al lui Nicolai Moroşan, preşedinte; Toader Cotlarciuc, vicepreşedinte; Vasili Buliga, Toader al lui Secman, Ştefan Goian, Ion al lui Vasile Sihlea, Iosif Curovschi, Dumitru Răcilă, Vasili Horgat, toţi din comuna Stulpicani. Comisiunea cenzorilor se compune din: Nicolai Cortuşan, Nicolai Ambroş şi Ion Ostacec, şi supleanţii Toader al lui Ilie Flocea, Constantin Buzato şi Toader Mihalschi, toţi din comuna Stulpicani” (Monitorul Oficial, nr. 71 din 30 martie 1924, p. 3722).


Un erou necunoscut: Constantin Timu

Pe frontul Reîntregirii Neamului

Pe frontul Reîntregirii Neamului

*

Îngropat, undeva, între paginile îngălbenite ale „Monitorului Oficial”, se află numele unui neştiut erou cu rădăcini câmpulungene, dacă nu cumva chiar un ignorat voluntar bucovinean, „sublocotenentului Timu Constantin, din Regimentul Suceava No. 16”, care, „pentru vitejia şi dispreţul de moarte cu care a condus plutonul în luptele crâncene din 1917, de la Oituz, unde, în capul unităţii sale, a luptat cu un eroism demn de laudă, rezistând cu îndârjire pe poziţie şi respingând atacurile date de trupele germane, care erau cu mult superioare ca număr, rămânându-i numai câţiva soldaţi, şi aceia răniţi, a rezistat cu ei până ce a căzut grav rănit de o schijă de obuz. Pentru aceste fapte, a fost citat prin ordin de zi pe întreaga armată” şi, ulterior, decorat cu Ordinul „Steaua României” cu spade, în gradul de Cavaler, cu panglică de „Virtutea Militară” (Monitorul Oficial, nr. 49 din 5 martie 1924, p. 2371), apoi aruncat în uitare, odată cu toţi cei care s-au jertfit pentru Neam şi Ţară.


Pagina 30 din 87« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »