ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 3

1875: O excursiune în Bucovina

Pietrosul Rodnei (2305 m), văzut din Moisei, Comitatul Maramureș

*

În vara anului 1875, doi tineri teologi ardeleni (identificabili după antisemitism şi după găzduiri la parohi) au călătorit în Bucovina, unul dintre ei publicând, abia în 1880, relatarea călătoriei, cu unele omisiuni de itinerariu (Siretul urma după Rădăuţi, iar Frasin, după Marginea), dar cu multe amănunte regăsibile şi în alte mărturii ale vremii (portul „ca neaua” al vicovenilor îl regăsim şi în „feeriile” lui Vasile Bumbac, iar „nemţirea” preoţilor bucovineni, şi în „amintirile” lui I. G. Sbiera). O mărturie interesantă, pe care intenţionez să o alătur sutelor de mărturii neştiute despre Bucovina de odinioară, în cartea care o să se publice în anul care urmează.

*

Munţii Rodnei, văzuţi de pe Rotunda

*

O excursiune în Bucovina / Schiţe şi impresiuni

*

Era la anul 1875. Bunul meu amic C., în vara acelui an, mă invitase să-i fiu companion în călătoria sa la Bucovina, respectiv până la Rădăuţi. Eu, acceptând această frăţească invitare şi sosind ziua decisă, pornirăm la drum din oficiul Năsăud. Trăsura atât ne era de încărcată cu cabalâc, încât toţi ziceau că suntem comandaţi la „nordpol”. Ei, dară ştiam noi prea bine că câte îi trebuie omului, atunci când are să străbată, în călătoria sa, două rânduri de munţi gigantici.

*

Din Năsăud, nu ne oprirăm până în Rodna Veche, aici traserăm la lăcaşul părintesc al amicului meu C., unde ne-am plasat după plac într-o casă răcoroasă. A doua zi, dis de dimineaţă, după o odihnă cam aşa, pornirăm la drum şi, la 7 ore a. m., ajunserăm la pieptul muntelui Rotunda şi, fiindcă eram mai mult flămânzi decât obosiţi, am tras la o parte din drum, apoi cărăuşul nu făcu un foc numai ca el, la care ne-a pregătit, cu multă poftă, un dejun bunişor. Ziua era frumoasă şi ne oferea, printre brazii înalţi, revărsarea soarelui, era un aspect atât de panoramic încât numai poetul l-ar putea descrie fidel. De o parte, mugea râul cristalin, ici, colea, câte o stâncă neagră căuta la noi, în vale, cu oarecare dispreţ, iar floricele, împrejur, prevesteau armonia ce exista între creaturile munţilor. Aici nu se vedeau scârba sau invidia, ci numai emulaţie în frumuseţile naturale. Îmi adusei aminte de făptura omenească, ce nu cruţa pe aproapele său, ci, la toată ocazia binevenită, tinde a-l nimici. Şi totuşi, omul se făleşte cum că este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu! Mult aş putea scrie în astă privinţă, însă las să o facă aceasta un condei mai îndemânatetec.

*

După ce isprăvirăm cu dejunul, apucarăm pe pieptul Rotundei, în sus, şi, deodată, ne plesni în cap banda de hoţi – destul de înfricoşătoare – care tocmai pe acest munte se ţinea şi pe acest drum, mai în zilele trecute, atacând nişte călători, le răpiră fără cruţare banii şi merindea. Apoi, nu am dreptate, când zic că om pe om se nimicesc?

*

Frica de banda hoţilor ne tulbură şi răpi, pe un moment, plăcerile codrului frumos şi, ţinând la maxima că „precauţia este mama înţelepciunii”, începurăm amândoi, la sfatul cărăuşului nostru, a ne ascunde puţinele parale în căptuşeala din lăuntru a pălăriilor. Atât eu, cât şi amicul C., vânam după fel de fel de discursuri, numai ca să alungăm frica din oase şi să restabilim, iarăşi, în spiritul nostru, liniştea conturbată. Aici observ că omul atunci învaţă a mări mai bine pe Atotputernicul, când îl ajunge ameninţarea pericolului! Da, atunci, mai tare ca oricând altădată. Ei bine, la tot felul de discursuri ne încercarăm, între care ajunserăm la acea parte a muntelui Rotunda unde drumul de mirare se încinge în jurul Rotundei întocmai ca un şarpe pe un arbore. Într-adevăr, acela a fost mare maestru, care l-a croit. În dreapta şi în stânga drumului, brazii falnici şi înalţi prevesteau puterea naturii; aveam destul subiect spre a admira natura. Eram încântaţi de frumuseţile acesteia; însă, deodată, ajunserăm la nişte locuri, care, privindu-le din punct de vedere al economiei şi al administraţiei silvane, gemeau sub o devastare teribilă, deoarece o parte frumoasă a pădurii tocmai ardea; iar altă parte zăcea, tăvălită la pământ de mâini pângăritoare, reclamând ajutor de la regulile silvice. Cugetam în mine: „Oh, cum va fi să simţim noi, transilvănenii, nu peste mult, scăzământul pădurilor!”.

*

Între acestea, ne apropiam tot mai tare de vârful muntelui Rotunda, iar la un semicerc al drumului începe a se răsfira pădurea şi cugetam, fără îndoială, că aici e vârful muntelui, dar era încă mult până în culmea lui, fuserăm, însă, recompensaţi în această dezamăgire prin aceea că aflarăm un izvor cu apă rece, de care nu ne mai puteam despărţi. „Dară, sus!”, ziserăm ambii într-o gândire şi, nu peste mult, am ajuns în vârful Rotundei, Aici, peste aşteptare se deschide, înaintea ochilor, o lume nouă; în toate părţile, puteai privi turmele păscând pe covoare întinse; iar la depărtare se vedeau piscuri înalte. Unul înfăţişa o figură, altul, alta, pe întrecute; altul se fălea cu creştet pleşuv, îngreuiat de nea. Ne cuprinse, aşa zicând, un fel de delir şi eu mă adresai către bunul meu amic C. cam aşa: „Ah, frate, dulce poate fi viaţa păstorului!”.

*

Ei, să ne vedem de drum! Din vârful Rotundei, apucarăm pe drum, la vale, pe drumul care duce în Bucovina şi trebuia, nesmintit, să trecem acel loc de tristă amintire, unde, tocmai înainte de călătoria noastră, cu vreo câteva zile, banda hoţilor a atacat şi dezbrăcat o mulţime de călători; târându-i, peste noapte, în pădure, numai în cealaltă zi îi sloboziră, după mai multe torturi diavoleşti.

*

Când ajunserăm în apropierea acestui loc, parcă soarta voi ca să fie călătoria noastră abundentă în episoade. Aşa a şi urmat. Fiindcă tocmai în acest loc periculos ni se bolnăvi o roată a trăsurii, iar cu graba mare nu afla leacul spre a o vindeca. Totuşi, făcurăm ce am putut şi, apoi, hai, băiete, la drum, la vale! Eu, pe lângă tot necazul, aveam şi plăcere, din cauză căci, Doamne, ne silirăm toţi trei a ascunde frica şi panica ce ne împresurau / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 25, duminică 30 martie / 11 aprilie 1880).

*

*

Această comună e destul de mare, casele i-s risipite şi foarte puţin grupate.

– Ei, dar acum ce ne facem, amice C., căci iată noaptea?, zisei eu.

– Ne vom încartirui la cineva, aici, în Suliţa, răspunse el.

– Bine, sunt de acord, aprobai eu.

*

Apoi, la cea dintâi poartă a unei case, stăturăm pe loc, căci, din întâmplare, o femei se rezema de poartă; noi cerurăm ospitalitatea ei şi ea, pe loc, ne ciopli în casa de brazi ciopliţi în patru dungi şi bine încheiaţi laolaltă. După ce intrarăm în casă, văzurăm un bărbat posomorât, rezemat de un pat, pe care însă noi nu-l salutarăm drept gazda casei; dară aflarăm numaidecât cum că acesta este stăpânul casei şi că sărmanul este orb, fără vedere. Da, aşa, era orb şi el, totuşi, ne oferea, cu multă afabilitate, ospitalitatea sa; se bucură de noi ca de nişte oaspeţi pe care i-ar vedea aievea, neîntrerupt ne îmbia să cuprindem loc, până ce va găti cina. El nu ştia, sărmanul, ce figuri suntem, ce port avem, din care parte a ţării putem să fim. Nu, nu ştia bietul, deoarece scumpetea lumii (lumina ochilor) nu o poseda. Barem, Doamne, cu câtă curiozitate privim la uşă, când o deschide vreun străin! Cu toate acestea, el ne primi vesel, căci era român şi avea inimă română.

*

Între aceea, am cinat puţin şi apoi ne închinarăm în braţul lui Morfeu, din care ne trezi dalba auroră, cu o „bună dimineaţa”. Ne gătăm, apoi, de drum şi ne luăm rămas bun de la căseni, mulţumindu-le pentru buna primire. Dar pe loc ne sângerară inima cuvintele următoare ale bietului orb:

– Fraţilor, amară mi-i viaţa, căci nu ştiu dacă este ziuă sau noapte, îmi blestem existenţa, fiindcă Creatorul nu m-a învrednicit cu vedere, ca să pot şi eu admira lucrurile sale. Soare, lună, taică, maică şi amic îmi sunt numai închipuiri deşarte. Ah, Doamne, la ce m-am mai născut!?

*

Pătrunşi de aceste cuvinte grave, n-am despărţit de nefericitul orb, zicând: „Fii cu bunul Dumnezeu!”. Peste puţin, cam pe la 9 ore a. m., sosirăm în comuna Izvoare, ubde exteriorul sfintei biserici ne transportă deodată în sânul Bucovinei. Pentru că şi acesta, ca toate celelalte biserici greco-orientale, este clădit în formă rotundă şi împodobită cu multe turnuleţe. Dauna, că sunt toate, dar mai toate, de brad şi nu de material solid.

*

După ce trecurăm repede prin această comună, sosim îndată la Siret, unde am dat de bulevardul seminţiei lui Israel, căci aici ieşeau evreii de prin dughenele lor ca nişte greieraşi, seara, din cuibul lor. Aici, în Siret, am văzut, cu părere de rău, că ţăranii noştri se îmbulzeau în cârciumioara unui evreu întocmai cum obişnuiesc a se îmbulzi spre a sfânta cruce, la Bobotează. Mă apropiai de aceşti ţărani şi i-am întrebat:

– Ei, sunteţi domniile voastre de aici, din loc?

– Da, domnule; noi suntem moldoveni, răspunseră ei.

*

– Şi în ce treabă umblaţi pe aici?, continuai eu.

– Bine să ne pricepi, domnule: noi suntem moşneni de aici, din satul acesta, şi aşa ne-am pomenit, cu numirea de moldoveni, fiindcă Bucovina, odinioară, se ţinea de Moldova. Hei, de când suntem tăiaţi de la Moldova, ne umblă rău, ne-au împresurat şi năpădit nemţii şi evreii!

– Scumpe frăţioare, până când vom cerceta crâşmuliţa, în loc de a munci, în vreme scumpă ca astăzi, şi până când vom bea băutura puturoasă a evreilor, până atunci nu vom da înainte nici într-un chip, ba ne vor împresura atât de cumplit limbile străine, încât ne vor stinge de pe faţa pământului. Ei, de nu credeţi, ia-n priviţi în jur şi numaidecât îmi veţi da dreptate în astă privinţă, Au nu simţiţi cum vă sug chiar şi sângele aceste lipitori?

*

*

 Toţi ţăranii, câţi erau de faţă, la ceste cuvinte ale mele, nu-mi răspunseră nimic, ci plecară capul spre pământ. Eu, însă, nu mă îndestulasem cu această tăcere a lor, ci mai întreb aşa:

– Dar, apoi, preotul dumneavoastră nu vă povăţuieşte, nu vă tâlcuieşte aceste lucruri?

– Hm, domnule – zise unul dintre ţărani –, preoţii noştri cei mai mulţi sunt cam nemţiţi şi tare interesaţi. După sfânta Liturghie nici nu stau de vorbă cu noi, ci, mândri precum sunt, grăbesc iute la poarta bisericii, unde-i aşteaptă doamna preoteasă, tot în mătase, şi apoi se pun în hinteu şi aşa se duc acasă, iar noi rămânem orfani. Şi aşa, noi arareori venim în atingere cu preoţii noştri. Te încredinţez, însă, domnule, pe de altă parte, că, de cumva avem vreo trebuşoară cu preotul, acasă, atunci apoi ne ştie tunde de ne ustură pielea…

*

Între aceste convorbiri, sosi timpul de a ne vedea de drum, deci îmi luai adio de la ţărani, zicându-le: „Fiţi cu Dumnezeu şi nu uitaţi cuvintele mele de mai înainte!”. Trăsura, apoi, zbură şi o luăm spre Frasin, comună neînsemnată; pe drum, însă, ne ajunse un călugăr, care venea călare înapoia noastră; el se rugă să-l luăm în trăsură.

– Prea bine, taică părinte, dar de cine avem onoare?

– Sunt călugărul N., de la mănăstirea Putna, răspunse călugărul.

*

La cuvintele „mănăstirea Putna” tresărirăm fără voie şi ne cuprinse un fel de pietate. Pentru că cine nu-şi aduce aminte, la amintirea cuvintelor „mănăstirea Putna”, cum că gloria română, fala românismului e înmormântată acolo? Da, acolo zac osemintele lui Ştefan cel Mare. Şi ce ar zice acest erou, când s-ar trezi din somnul său?

Să ne întoarcem, însă, la călătoria noastră! Primim pe taica călugăr în trăsură şi începem a conversa cu el despre diverse lucruri, însă eu nu mă puteam împăca cu barba lui, deoarece vedeam că o parte din ea, şi anume cea de sub falcă, era împletită în cosiţă. Eu cugetam, în mine, că barba împletită şi vârâtă, pe sub gulerul cămăşii, în jos, va fi, de bună seamă, vreun mister al călugărilor, deci, din curiozitate, îl întreb pe călugăr cam aşa:

– Taică părinte, fii bun şi-mi spune: de ce ţi-i împletită o parte din barbă?

– A, domnule – zice el –, barba mea e lungă până în genunchi.

*

Apoi, arătându-ne-o, mă convinsei cum că, într-adevăr, e aşa, totodată îmi plesni prin cap că oare ăst om nu e cumva vreun solomonar, care poartă vremurile? Drept aceea şi făcui un salt mortal în discursul nostru, întrebându-l eu pe călugăr, că cum şi pe ce cale şi-au arogat nemţii dreptul de administrare a bunurilor Fondului religionar greco-oriental din Bucovina.

– Vedeţi, domnule – răspunse el –, înainte de toate am să observ că toate domeniile fondului amintit au fost şi sunt şi astăzi „de jure” ale mănăstirilor, nu însă ale Fondului religionar, fiindcă în toate testamentele boierilor care au donat aceste bunuri se află, pretutindeni, mănăstirile instituite, denumite erezi. Iar cât priveşte administraţia lor, zic numai că de la cap se împute peştele.

*

Abia isprăvi călugărul această reflecţie şi iată că sosim în Frasin (comună foarte mică), iar aici, când intrarăm în ospătărie, ne întâlnirăm cu părintele B., un om elegant, însă daună că el, ca popă românesc, nu ştia bine româneşte, însă nemţeşte vorbea cât se poate de corect / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 27, duminică 6 / 18 aprilie 1880).

*

*

Aici îmi veni în minte că au avut dreptate ţăranii de mai înainte, că adică preoţii lor sunt, cu puţine excepţii, nemţiţi până de dincolo. După ce am prânzit, ne continuarăm drumul către Vicovul Mare şi Vicovul Mic; trecând prin aceste comune, nu m-am putut destul mira de acea curăţenie ce se putea vedea în portul poporului român. Bărbaţii, întocmai ca şi femeile, erau în veşminte albe ca lebăda, deşi nu era zi de sărbătoare. Din Vicovul inferior intrarăm în drumul ce duce spre Rădăuţi. Pe acest drum îl împodobesc, de ambele părţi, arbori frumoşi şi îţi pare că călătoreşti în oarecare promenadă.

*

În fine, abia pe la 10 ore, seara, ajungem la ţinuta dorinţă, adică în orăşelul Rădăuţi, unde, din capul locului, aveam o ispravă mare. În ziua următoare, dis de dimineaţă, ne plimbarăm prin astă urbe. Să vorbim numai dreptatea, dar ea se află în stadiul progresului, însă fiii lui Israel sunt mulţi ca nisipul mării, apoi murdari, originali şi aproape deformaţi. Adevărate lipitori! Ne-am dus de am văzut şi armăsarii cei vestiţi ai Rădăuţului; ni se părea că vor să zboare în nori, atât erau de mândri, ageri şi făloşi. După ce prânzim, am făcut, de la Rădăuţi, o călătorie la Suceava, aici sosind la 2 ore după-amiază; niciunul nu voiam a crede că Suceava fusese, odinioară, reşedinţa lui Ştefan cel Mare. Şi de ce?, mă va întreba onorabilul cititor. Răspunsul e rotund. Pentru că fiii lui Israel şi aici, ca şi în Rădăuţi, sunt câtî frunză şi iarbă. Firme, prăvălii, comerţ, negoţ i-au atras pe aceşti oameni întocmai ca şi marea râurile de prin văi.

*

 

 

 

*

De loc ce ajunserăm în Suceava, ne-am dus la părintele G., cu scop ca să-l rugăm a ne conduce, repectiv arăta, ce este de văzut în vechea Suceavă. Iar acest preot, fie zis spre laudă, ne cuprinse cu braţele deschise şi, după puţintică pauză, ne conduse la ruinele castelului lui Ştefan cel Mare. Acest castel zace spre miază-zi, faţă de Suceava şi imediat lângă ea; forma-i asemenea unui ou. Apropiindu-ne lângă aceste ruine, numaidecât văzurăm, jur-împrejur, şanţuri afunde şi largi, apoi binişor încornurate, care pesemne formau fortificaţia din afară şi anume menite pentru bastioane şi ostăşime. După aceste şanţuri, urmează însuşi castelul, cu întăriturile de zid. Întreg teritoriul, pe care se întinde aşezământul castelului, cuprinde în sine 6-7 iugăre, fireşte în diametru. Apoi şi astăzi se pot vedea cum se cade murii cei tari, clădiţi din material solid şi vârstaţi tot cu var topit. Cărămida din murii zdruncinaţi de furtuni este ca şi oţelul de tare. Din împărţirea castelului se poate încă deosebi capela din front, cu existentul său altar, ai cărui pereţi sunt încărcaţi de sfinţi. Ceva mai la vale, se văd urme de grajd. Se mai află, ici, colea, canale pe sub ziduri, care probabil au fost căi subterane. Mai surprinzător e că, în zid, se află atare soi de piatră albă, ici, colea, care, după afirmaţiile învăţaţilor, se află numai la mana noastră, Italia. Mă cuprinde o jale la privirea acestui castel, văzând cum zace în pulbere mărirea naţiunii românilor! (Din fericire, peste vreo două decenii, avea să se găsească un arhitect vienez, Karl Adolf Romstorfer, care să salveze această moştenire a trecutului, inclusiv din mâinile sucevenilor, care o transformaseră în… carieră de piatră – n. n.).

*

După ce am contemplat, de-a amănuntul, acest castel, ne-am dus să vedem şi catedrala vechii Moldove. Această biserică nu e zidire mare, dar atât de tare e construită încât cugetă omul că e turnată din bronz. Stilul ei fireşte e oriental.

– Ei, să ne grăbim – zisei eu către amicul C. –, deoarece vrem să ne întoarcem la Rădăuţi, cu trenul care pleacă la 9 ore de cu seară!

– Da, da – răspunse bunul preot G., şi, apoi, grăbim acasă, unde, după un răstimp de 5-7 minute, ne-am apucat de cină. Cinăm şi cinăm, până când, deodată, iată că orologiul arată 11 ore.

*

– Dar ce poate fi, întreb eu, să fie deja 11 ore?

– Aşa e, domnii mei – replică bunul preot G –, acum sunt 11 ore şi-mi pare foarte bine că v-aţi întârziat de tren; prin urmare, îmi sunteţi, astăzi, oaspeţii mei plăcuţi.

Acum, apoi, ne apucarăm, fără rezervă, de discuţii, care ne făceau multă plăcere, aflându-se în cercul nostru şi domnişoara M., nepoata preotului. Deodată, ne trezim că bate ora 1, iar eu am cerut scuze căsenilor, din cauză că poate i-am reţinut prea mult / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 28, duminică 10 / 22 aprilie 1880).

*

*

Atunci, şiretul preot G. reflectă cum că nu ar fi mai mult de 11 ore.

– Nu, nu, domnilor, fiindcă eu, înainte de 9 ore, anume am întors, de două ori, arătătorul orologiului, ca să-mi fiţi astăzi oaspeţi.

– O, ce bine ai făcut, unchiule – intonă, în altă parte, domnişoara M, în mod naiv, însă pentru noi destul de măgulitor. Eu arunc o privire asupră-i, iar ochii ei ca mura de negri îmi răspunseră prin tăcere.

*

În ziua următoare, pe la 10 ore, aplicarăm, deja, bunului nostru preot şi amic un sărut de adio, iar domnişoarei M., făcându-i un compliment şi strângându-i mâna duios, îi ziserăm: „Nu ne uitaţi!”. Astfel plecarăm la tren şi ne reîntoarserăm la Rădăuţi, unde am sosit la ora 1 a după-amiezii. Numaidecât am şi prânzit şi, apoi, la drum, băiete!

Seara, la 11 ore, am ajuns la Margine; aici, fiindcă timpul înaintase binişor, traserăm, pe necunoscute, la parohul local P., care ar putea face oricând pe protopopul, în toată privinţa. El este un om comunicativ şi, într-adevăr, năzuieşte într-acolo; noi eram obosiţi şi flămânzi. De aceea, eu, printr-o şagă iepurească, îi dădui să priceapă oboseala şi apetitul nostru; aşa se şi întâmplă, deoarece el numaidecât ne pofti la cină şi apoi ne îndemnă spre culcare. Dimineaţa următoare, cam pe la 7 ore, sculându-ne, ne prezentarăm doamnei preotese, care însă nu semăna cu multe preotese din Transilvania, ci cu o damă bogată, elegantă. După acestea, ne aşezarăm la un dejun frugal şi, peste puţin, iarăşi, la drum, băiete!

*

*

Am călătorit toată ziua; seara, la 9 ore, ajunserăm la staţiunea aşa-numită Poiana Stampii, ce se află în braţul munţilor năsăudeni. Aici, poposim o jumătate de oră şi, între timp, un pilugan şi un coşnean ne luară la ochi. Mi se părea că le trebuie ceva de la noi. Deci, îndată îmi plesni prin cap banda de hoţi, care era compusă tocmai din pilugani şi coşneni şi care adeseori se şi ivea în preajma staţiunii zise, cu toate că era acolo chiar şi miliţia organizată pentru prinderea lor. După ce trecu acea jumătate de oră, ca nişte pierduţi de minte, încălecarăm iarăşi la drum, pentru ca să ajungem, neapărat, în ziua următoare, la Năsăud. Fireşte că acum era întuneric şi aveam să facem un drum lung, peste munţi, în timp de noapte.

*

Pornirăm pe munte, în sus. Nici frunza nu se legăna, necum să fi putut auzi vreun grai omenesc. Întunecimea iadului copleşise munţii, fiind şi timp înnorat. Tăcerea adâncă domnea în pădurea deasă, cu brazi gigantici. Şi, mărturisind adevărul, se născură în noi un fel de fiori, de unde, apoi, câte tufe şi buturugi de lemn erau toţi atâţia bandiţi ni se năluceau. Îndeosebi, însă, cu acea conştiinţă că, la zisa staţiune, piluganii şi coşnenii priveau cu sete la noi, ca la nişte domni, vezi-doamne, care călătoresc cu caleaşca, ne împlea şi mai tare frica. Semn învederat că toţi trei, adică eu, amicul C. şi servitorul, eram împresuraţi de îngrijorare, ca să nu zic frică, era tăcerea adâncă a unuia faţă de altul; pe când, în cealaltă parte a călătoriei noastre, eram toţi trei numai gură, cum se zice pe la noi. Aşa urcarăm noi, pe munte, în sus. Ba ne mai ajunse şi altă nenorocire, şi adică amicul C. îşi pierde revolverul, în care contam pe şase puteri. Hm, cuget în mine, acestea-s rele semne! Dar, totuşi, nu putui oprima în mine, ca să nu mă adresez amicului C, în cuvintele acestea:

– Iată ce înseamnă a călători, noaptea, prin păduri pustii!

*

La care amicul C. îmi răspunse prin o simplă tăcere. Tot sileam spre vârful muntelui, unde se afla a doua staţiune (de cai de poştă – n. n.), va să zică cârciuma Bârgăului şi un post de jandarmi. Dar ce să vezi! Când ajungem la o cârnitură hâdă a drumului, unde era brădetul mai des, eu zăresc, într-o distanţă de 10 paşi, vreo trei oameni, cu unelte lungi, ce se vedeau, peste capetele lor, în sus, mişcându-se în aer.

– Tâlhari îs aceştia, am păţit-o!, cugetai eu şi, pe moment, mă întorc către amicul C., care era cu 4 paşi înapoia mea, apoi îi zisei tremurând: Vai, că suntem pradă şi victime în mâinile spurcaţilor de tâlhari!

*

Apoi, tot la moment, am păşit înainte, dar abia am ajuns lângă aceşti oameni şi iată că unul dintre ei sare iute, de lângă drum, înaintea mea şi a trăsurii, apoi, cu voce puternică şi răstită, strigă odată:

– Staţi pe loc, un pas să nu vă mai clintiţi; daţi-ne banii, că, de nu, vă stingem!

*

Fireşte că la acest „Donnerwetter” („tunet ceresc” – n. n.) am înmărmurit şi ne-am sleit pe loc. Spaima din creştet până în tălpi mă fulgera, dar noroc de mine că prezenţa totuşi nu mi-o pierdui, ci, în tulburarea sângelui, am intrat repede în rostogolul acestor oameni, pregătit însă a primi o lovitură de moarte. Tot cu asemenea repeziciune grăbi la mine bunul meu amic C., ca să se împărtăşească şi el din soarta mea. Stăteam, acum, ambii ca doi miei între lupi carnivori, aşteptând sfâşierea noastră. Căci cine s-ar prinde în luptă cu tâlharii codrilor, cu un Tvanu, Pleşcanu şi ceilalţi paralei, înarmaţi şi ţintuiţi? Dar, pe lângă toate acestea, reclamam, în cuget, revolverul abia pierdut. După o tăcere mută, de 5-6 minute, adică după ce ne luptarăm în parte cu moartea, unul dintre aceşti nemernici, de-mi aduc aminte, ne grăi cam aşa:

– Ho, ho! Domnilor, nu vă temeţi de noi, căci noi suntem oameni buni şi nu tâlharii codrilor! Şi noi, tocmai de frica acestora, ne-am pitulat aici, în şanţ (în ortografia vremii, „şanţ” se scria „siantiu”, „si” citindu-se „ş”, „ti” citindu-se „ţ”, iar „u” fiind mut, preluat din scrierea slavonă, nu din latină, cum se crede; fac precizarea doar pentru a vă ajuta să înţelegeţi cât de dificil este de transcris în ortografie fonetică un text scris în ortografie etimologică – n. n.).

*

La această grăire, temându-ne că va fi o apucătură, îmi iau curajul şi pun mâna pe grăitor, îi pipăi unealta din mână şi mă conving numaidecât că nu e puşcă, ci o bucată de lemn şi că nu e costumat ca paraleii de bandiţi. Lucru prea firesc că, în urma acesteia, mi se potenţă curajul, apoi pe loc am aprins un chibrit şi le văzui la toţi cinstitele feţe. Acum mă convinsei pe deplin că aceste trei persoane nu sunt bandiţi, cel puţin nu de profesie. Zic nu de profesie, pentru că, de se întâmpla să-i îmbiem cu bani, sigur îi primeau şi, apoi, îşi pierdeau urma în brădetul des.

Doamne, cum ne mai uşurarăm, în fine, văzând că totuşi providenţa ne ferea de pierderea vieţii, ne scăpa de ghearele bandiţilor! Parcă scuturasem o moară de piatră dintre spete. Ba am uitat şi neghioaba glumă a acestor oameni, zic neghioabă şi negândită, fiindcă, de era la mână revolverul pierdut, sigur făceam întrebuinţare de el şi iată că o glumă proastă putea avea un sfârşit comico-tragic, ce poate mi-ar fi căşunat o remuşcare neştearsă.

*

După toate aceste scene, ne-am întovărăşit cu toţii, laolaltă, apoi astfel am mers, mai mult ca 2 ore, pe munte, în sus, până când, la o potecă ce duce spre valea Rodnei, cei trei indivizi de mai înainte, pe care nici astăzi nu-i cunoaştem, ne părăsiră, Iar noi, într-un sfert de oră, după miezul nopţii pe la orele 2, am ajuns în vârful muntelui Bârgăul, unde e o cârciumă şi o staţiune de jandarmi. Aici, în vârful muntelui, sub cerul liber, am descălecat, făcând un foc numai ca el / P. P. (Familia, Anul XVI, Nr. 29, duminică 13 / 25 aprilie 1880).


Două culturi rurale, răzeşească şi ţărănească

 

Răzeşiţă din Ropcea[1]

*

Dimitrie Cantemir a fost primul cărturar român care a luat în discuţie problema celor două culturi rurale, dar tratarea temei, cu aparenţă de mitologie socială, a trecut voit neobservată, mai ales în secolul de glorificare excesivă a culturii rurale, sub denumirea egalitaristă de cultură ţărănească sau folclor. Principele cărturar preciza că, în Moldova, ţăranii sunt, de fapt, iobagi aduşi din ţările megieşe, tocmai de asta numiţi „vecini”, răsaduri şi altoiri în valahism, fără rădăcini în datină şi în tradiţie. „Moldovenii adevăraţi sunt – afară de boieri, ale căror stări le-am arătat mai sus – fie târgoveţi, fie ţărani. Târgoveţi le zicem acelor ce trăiesc prin cetăţi şi prin târguri; ţărani, acelor care locuiesc prin sate” şi care sunt, în totalitate meşteşugari. „Ţărani moldoveni adevăraţi nu sunt de loc”, susţinea Cantemir, iar „cei pe care îi aflăm se trag din ruşi sau din ardeleni sau ungureni, cum avem noi obicei să le zicem. Căci, în veacul cel dintâi după descălecatul Moldovei, Dragoş o împărţise toată între cei ce-au venit cu el, când a găsit ţara cea nouă pustie de locuitori. Dar fiindcă se părea că nu e cu dreptate ca un boier să mun­cească la alt boier (pentru că toţi cei ce se trăgeau din sângele lui Roman se socoteau boieri) şi fiindcă neamul deprins cu ar­mele se socotea prea bun pentru ca să fie folosit la lucrarea pământului, atunci urmaşii lui Dragoş au fost nevoiţi să aducă, cu învoirea domnului, oameni din ţările învecinate, unde şerbia ţăranilor era în obicei, şi să-i aşeze pe moşiile lor.

*

Că lucrul acesta este adevărat, o dovedeşte însuşi numele de ţăran, care, în graiul moldovenesc, se zice „vecin” şi din care se vădeşte că aceia pe care armele moldoveneşti învingătoare i-au silit să muncească pământul au fost, mai întâi, vecini. Tocmai din această pricină, în Ţara de Sus, cea dintâi unde s-au aşezat Drăgoşeştii, se află multe aşezări ţărăneşti; iar în Ţara de Jos, unde s-au aşezat mai în urmă, nu sunt alţi ţărani decât aceia pe care boierii din acest ţinut i-au cumpărat cu bani din Ţara de Sus şi i-au adus pe moşiile lor sau aceia pe care i-au cumpărat dintre răzeşii care şi-au înstrăinat moşia lor strămo­şească, din pricina sărăciei, şi care, asemenea, au fost siliţi, cu strâmbătate, să-şi pună grumazul în jugul şerbiei… Aceia care locuiesc la hotarul Podoliei vorbesc, şi astăzi, leşeşte şi ruseşte…

*

Toţi, de orice neam ar fi, sunt siliţi să muncească cu sârguinţă pentru stăpânii lor; nu li se hotărăşte dinainte cât să lucreze, ci stă la bunul plac al stăpânului să hotărască câte zile trebuie să fie puşi la muncă. Acesta nu poate să le ia cu sila banii sau dobitoacele… Ţăranul plăteşte atâtea dări, câte voieşte domnia să-i pună; la acestea nu se hotărăşte nici felul şi nici sorocul de plată. Eu i-aş socoti, desigur, pe ţă­ranii moldoveni că sunt cei mai nenorociţi ţărani din lume, dacă belşugul pământului şi secerişurile bogate nu i-ar scoate din sărăcie aproape fără voia lor. La muncă sunt foarte leneşi şi trândavi; ară puţin, sea­mănă puţin şi, totuşi, culeg mult. Nu se îngrijesc să dobândească, prin muncă, ceea ce ar putea să aibă, ci se mulţumesc, să adune în jitniţe numai atât cât le trebuie pentru hrana lor, vreme de un an sau, cum au ei obiceiul să zică, „până la pâinea cea nouă”; de aceea, când vine vreun an neroditor sau când o năvălire a vrăjmaşului îi împiedică să secere, sunt în primejdie să moară ele foame.

*

Dacă ţăranul are o vacă sau două, socoteşte că are destulă hrană pentru el şi pentru copiii săi, pentru că unele vaci dau 40 sau cel mai puţin 24 de măsuri de lapte pe zi. Iar dacă vreunul are 20 de stupi de albine, atunci el poate plăti lesne, din venitul lor, dările pentru tot anul. Fără să mai vorbim că fiecare stup roieşte, dacă vremea e după pofta ţăranului, în fiecare an, alţi şapte; şi este de ajuns ca fiecare stup să dea, când se taie, două sau mai multe măsuri de miere, căci fiecare măsură se vinde cu un taler. Cei ce locuiesc în munţi au oi, miere şi poame din belşug; cei de la câmpie au grâu, boi şi cai”[2].

*

Răzeşii nordului moldav, majoritatea români, alţii rusini, pătrunşi în nobilimea moldavă prin căsătorii, cărora aveau să li se alăture în conservarea identităţii, de-a lungul vremurilor şi, mai ales, începând cu a doua parte a secolului al XVIII-lea, „ungurienii”, adică emigranţii valahi din Transilvania, cu aceeaşi rădăcină în datină şi tradiţie, concretizau cultura rurală românească, o cultură care este, în fapt, răzeşească (nu întâmplător, în urătură şi în colinde şi oraţii se foloseşte simbolica locuţiune, cum numea Eminescu frazeologismele, „boieri mari”), în vreme ce cultura ţărănească a iobagilor este, în fond, o cultură de tip slavon, influenţată de tradiţia primordială băştinaşă, dar insuficient pentru a şi da expresie nouă acelei culturi sau, eventual, pentru a determina apariţia uneia noi.

*

Diferenţele dintre cultura răzeşească şi cea iobăgească (ţărănească, înfăptuită de „vecini” rusini şi ardeleni) avea să fie confirmată, de cărturarii bucovineni, dar în vremi entuziaste, în care deja se practica egalitarismul păgubos pentru răzeşi, care va începe după 1848-1864, şi tocmai de aceea, specificităţile fie trec neobservate, fie sunt ignorate în mod premeditat:

*

„Răzeşul se îmbracă în surduc şi poartă pantaloni de materie cumpărată, se încalţă în ciubote sau papuci în formă mai delicată. La grumaz poartă o basma de matasă şi de culoare deschisă, iară pe cap pălării frumoase, cumpărate din târg. Iarna, poartă cojoc şi manta, dară niciodată suman ţărănesc. Cuşmele răzeşilor sunt mici şi ascuţite; ei sunt cu toţii tunşi, raşi şi cu musteţe răsucite; ici-colea, poartă şi barbă, pieptănată cu mare grijă.

Răzeşiţele, cărora li se zic cucoane, se îmbracă în caţaveici de materie întunecată şi blănite cu piei de vulpe, de miel sau căptuşite cu bumbac; rochiile li-s de felurite materii şi colori; în cap au tulpane, testemele, basmale mai totdeauna de culoare neagră.

*

În casa răzeşului, se află măcar un pat, care-i frumuşel şi bine aşternut; prin cuie, de nu se află dulap de straie, stau acăţate veşmintele de sărbătoare, acoperite cu o pânză albă…

Nunţile, la răzeşi, se încep Sâmbăta, seara, cu jocul nunţii, pe când la ţărani se încep vineri, cu cusutul unei cununi de brebenoc pentru mireasă. Mireasa răzeşă are, la cununie, în cap, numai o floare de târg ori un văl cu o cununiţă de mirtă, pe când la ţărani mireasa vine cu cununa cea cusută de vineri şi cu multe alte găteli în cap.

*

La ţărani, amândoi tinerii vin, marţi, după cununie, la rugăciunea deslegării, iar la răzeşi vine, la o săptămână, numai mireasa singură.

*

Răzeşii se căsătoresc numai între olaltă, şi niciodată nu se amestecă cu ţărani. La paşti, răzeşii fac ouă împistrite cu tot felul de colori, numindu-le „muncite”, pe când poporul de rând face numai ouă roşe sau roş-alb-galbene. Pasca, la răzeşi, este făcută cu brânză, cu ouă şi cu stafide, şi ei o duc la sfinţit într-o basma mare, pe când ţăranii duc la sfinţit numai un cozonac mai mare, numit pască, apoi mai multe bucăţi de carne friptă, slănină, unt, brânză proaspătă, usturoi şi altele, toate într-o covăţică sau doniţă nouă, cumpărată anume pentru treaba asta. Răzeşul duce la biserică jertfă numai colaci rotunzi, iară ţăranii duc pânicele de secară. Răzeşii se aşează, în biserică, la locul cel de frunte şi mai înainte…

*

Jocurile şi petrecerile răzeşilor se fac deosebi de ale ţăranilor; ţăranii joacă lângă cârşme, răzeşii în casa unuia dintre ei. Răzeşii lucră numai la răzeşi şi niciodată la ţărani. Ei se duc, unul la altul, la clacă, la prăşit, la arat, la cărat, şi ţăranii încă merg la lucru la ei”[3].

*

Anonimizarea răzeşilor şi deposedarea lor de cultura distinctă, în favoarea descendenţilor foştilor iobagi, „vecini” aduşi în principal din ţinuturi slave ale ţărilor megieşe, avea să înceapă, odată cu pierderea „drepturilor lor”, adică din anul 1848, atunci când a fost abrogată legea de recrutare, care „scutea boierimea şi stăpânii de pământuri întinse de recrutare”[4] (până atunci, „beneficiile legii de recrutare austriece nu se aplicau asupra răzeşilor, ci numai asupra ţăranului”), iar „mazilii fură înrolaţi în categoria ţăranului”, cu o discriminare, totuşi, împotriva răzeşului, din moment ce „legea absolută de recrutare scuteşte cu totul pe fiul unui ţăran, dacă numără  (ţăranul) 60 de ani şi posedă 3 fălci de pământ, de datoria serviciului în armată, numai fiul de răzeş este eschis (exclus – n.n.) de la această binefacere ca un afurisit şi blestemat”.

*

Problema egalitarismului păgubos al răzeşimii bucovinene cu ţărănimea, fostă iobagă, a fost luată în discuţie, doar în 1864 şi doar din perspectiva nedreptei înrolări a răzeşilor, de deputatul Covaciu, în „şedinţa a 9-a, sesiunea III, a dietei bucovinene din 31 Martie 1864, pag. 120, şi, apoi, în şedinţa a 18-a, pag. 279 şi 283” (cu stenogramele scrise în limba germană), când „Comitetul s-a consultat serios şi îndelungat asupra acestei întrebări şi s-a încredinţat că, în această privinţă, este necesar un ajutor grabnic, căci comitetul s-a încredinţat, din cercetările făcute mai înainte, că răzeşii şi proprietarii de părţi de moşii sunt puşi, într-adevăr, în urma tuturor străinilor şi veneticilor: căci, pe când Ruteanul, emigrant din Galiţia, şi Germanul, descălecat prin tot locul, reclamă pentru unicul său fiu apărare în contra legii şi o află, într-adevăr, pe când Lipovanul, emigrat din Rusia, bazat pe un privilegiu străin, se retrage de la darea de recruţi, în tot anul, pe când Israelitul, care întrece în agerimea minţii toate naţionalităţile, înţelege a se feri, cu măiestrie, ca un marinar iscusit, de „Scylla şi Charibdis” a oceanului nostru de paragrafe, şi dovedeşte că satisfacerea legii, în toată privinţa, şi totuşi n-a dat nimic, singur Românul, băştinaşul, cu jertfă a ospitalităţii sale, trebuie să poarte toate sarcinile”.

*

Şi astfel, pentru a-şi scăpa feciorul de armată, răzeşul bucovinean avea să compliciteze tacit la deposedarea sa de identitate şi de patrimoniul unei spiritualităţi ancestrale, pe care o păstrase cu sfinţenie, până atunci, devenind, în perspectiva epocii sale şi a epocilor care vor urma, ţăran, până la un apogeu odios al decăderii, cel în care păstrătorul de identitate românească, răzeşul, este considerat, sub numele de „chiabur”, răul absolut al satului românesc şi ucrainean. Odată cu asta, tradiţia primordială degenerează până la a deveni fundamentul unei culturi laice, adesea cu intruziuni bisericeşti dibaci infiltrate (colindele creştine, de pildă, sunt opere culte, de inspiraţie melodică rurală, infiltrate în cultura tradiţională prin intermediul preoţilor şi al cantorilor bisericeşti, iniţial sub denumirea de „vifleimuri şi cântece de stea”).

*

Odată cu decăderea răzeşilor, prin includerea lor în ţărănime, deci şi prin pierderea de prestigiu zonal, avea să înceapă, de fapt, şi rutenizarea sau românizarea locuitorilor satelor, răzeşi şi ţărani, din zone distincte ale nordului moldav, o rutenizare sau o românizare impusă nu de politic, ci de realităţile economice (ca argument, se poate folosi şi petiţia pentru învăţământ în limba română a ucrainenilor şi huţulilor din Breaza, „toţi Ruşii, fără deosebire”, care susţineau „că au neapărată trebuinţă de” cunoaşterea limbii române, „căci îs încunjuraţi, din toate părţile, numai de Români şi, încotro se mişcă, numai tot cu ei (Românii) vin în atingere. Oraşul cel mai apropiat îi Câmpulungul şi, acolo, nu poţi nimică începe fără limba română. Pân’ la Câmpulung, însă – de Putila nu mai amintim, căci îi mult mai depărtată şi nu mai merge nime la ea, pentru că ne-am prea hrănit de cămătari – avem de trecut prin Fundul-Moldovei şi Pojorâta, tot numai sate curat româneşti. Oamenii noştri îs, mai departe, mai că de-a rândul, lucrători la lemn şi, ca atari, vin încă numai cu Românii în atingere. Şi, în fine, nici în Breaza, chiar când ne-am pune de gând să nu ieşim niciodată din sat, nu putem trăi fără limba română, căci aici au moşii întinse” numai românii câmpulungeni, care „cea mai mare parte din an, petrec ei pe aici şi ai noştri trebuie, ori de vreau, ori de nu vreau, să înveţe româneşte… Nu vă mai temeţi atâta că ne romanizăm, căci nu ne mai romanizează nime, ba, din contră, mulţi dintre români s-au rusificat”[5], datorită vieţii într-o comunitate rurală complexă).

*

Existenţa celor două culturi rurale distincte, una răzeşească, deci tradiţional românească şi, parţial, ucraineană, şi alta ţărănească, deci de tip slavon şi, parţial ardelenească, justifică relatările contradictorii, contemporane începuturilor Bucovinei istorice, despre realităţile rurale ale acelor vremi.

Cultura răzeşească îşi află şi astăzi, dar numai în sate din regiunea Cernăuţi, nu şi în cele din judeţul Suceava, reprezentări exponenţiale, care ţin de o încrâncenată tradiţie. La Bănila Moldovenească, de pildă, doar familiile de răzeşi Loghin, Trufin, Faliboga, Cipega, Ureche, Tonenchi („Subţirelu”, în româneşte) îşi mai păstrează limba, în toată structura ei sănătoasă, lor alăturându-li-se, din cătunul Hoiniceni, familia răzeşească întemeietoare a cătunului, Hoinic.

*

În Igeşti, sat răzeşesc renumit („surtucarii”), îşi păstrează identitatea răzeşească familiile Loghin, Semaca („Şeptilici”, în română, descendenţi ai finanţatorului mănăstirii Dragomirnei), Bejan, Rei (sau Ray, şi cu rădăcini germane), Onciul, Lupaşcu, Ionaşcu, Vlad, cealaltă ramură – Vlad-Sabie, Frunză, descendenţi de mari boieri, ca şi urmaşii mazilului Reus, pe cale să se stingă în mod natural.

La Stăneşti, există familiile răzeşeşti Posteucă şi Zegrea, iar la Broscăuţii Vechi, familiile Dudan, inclusiv în varianta Dovgani, dar cu aceeaşi identitate moştenită şi asumată.

*

Pe de o parte, în domeniul care ne interesează deocamdată, cel al aşezărilor şi al arhitecturii rurale, existau, în anii 1774-1777, sate cu locuinţele „cel mai adesea răzleţe, iar casele sunt atât de prost clădite şi de mici, încât într-însele nu găseşti, în afara unei odăi mici sau, mai degrabă, a unei afumători, alăturate unui antreu, decât arareori o cameră şi foarte rar alt loc de culcare. De cele mai multe ori, aceste cocioabe sunt neîngrădite şi nu sunt prevăzute nici cu şoproane sau grajduri sau alte clădiri gospodăreşti”[6], deci aşezări ţărăneşti ale iobagilor, cu case „colibe mici şi împrăştiate care pe unde, cele mai adeseori lipsite de grădină şi curte… dar cauza acestui fel de comportament este îndoiala sa dacă va putea păstra, în anul următor, mica sa colibă, care, după spusa lui, nu-l costă nimic, sau va trebui să se mute în altă parte”[7], cu animalele sale, singura lui proprietate, urmând să-şi facă o altă colibă, pe altă moşie, unde atitudinea proprietarului poate fi mai benevolă.

*

Pe de altă parte, în Bucovina aceloraşi vremi, existau şi „răzeşi, care, pe ici şi acolo, sunt sate întregi… pe teritoriul lor, lat de 5 coţi, ei sunt mai mândri decât aiurea un domn al unei provincii întregi”, dar în casa răzeşului „este simplu, dar foarte curat; patul său e un prichici şi mâncarea sa, mai ales cucuruz, pâine ori mămăligă; dar cu totul uscată nu o mănâncă niciodată; şi cel mai sărac dintre ei are, totdeauna, ceva pe lângă ea: lapte, brânză, carne de berbece etc.”[8],  casa aceasta simplă fiind, în fond, tradiţionala casă moldovenească, identificată, la o primă vedere, prin acoperişul în patru ape, preluat de la armenii urbani, şi prin prispă (un mult mai economicos şi lenevos pridvor şi verandă armeneşti), dar ea fiind, în fond, un edificiu ritualic, „cort al lui Dumnezeu”, durat pe un sacrificiu mai mult sau mai puţin simbolic (de la o vietate, la umbra unui om).

*

*

[1] OLARU, DRAGOŞ; REI, EMANOIL, Ropcea, un sat din Bucovina, p. 35

[2] CANTEMIR, DIMITRIE, Descrierea Moldovei, pp. 199, 200-202

[3] DEŞTEPTAREA, nr. 8/1894, p. 60, 61

[4] DAN, DIMITRIE, Documente şi acte privitoare la istoria răzeşilor şi mazililor din Bucovina (ca şi citatele care urmează), în „Din scrierile lui Dimitrie Dan”, Cernăuţi, 1902, pp. 62-67

[5] PATRIA, Anul III, nr. 366/1899, p. 2

[6] SPLENY VON MIHALDY, GABRIEL, Descrierea districtului Bucovina, p. 55

[7] BALŞ, VASILE, Descrierea districtului Bucovina, p. 345

[8] BUDAI-DELEANU, ION, Scurte observaţii asupra Bucovinei, p. 383


„Barbu Lăutaru rivaliza cu Nicolae Picu”

*

Amănuntele despre lăutăria românească, pe care le găsesc prin publicistica franceză, îmi oferă prilejul de a lua în discuție diferența dintre muzica de la noi, din perioada feudală, și muzica medievală occidentală. În Moldova și în Valahia, deci în principatele dunărene, nu s-a cântat o muzică feudală nici măcar pe vremea lui Ștefan cel Mare (și am ascultat, notate de Jan z Lublina și de Joaquim Slutter, „Haiducii”, „Cucuruz cu frunza-s sus” – varianta din 1531, publicată de „Wittenberger Gesangbuch”, și „Romanesca” – piesă preclasică, adusă la Suceava, în 1476, de lăutarii veneției ai Mariei de Mangop, așa cum lăutarii nevestei cercheze a lui Vasile Lupu aveau să aducă, mai târziu, „Cântecul Voievodesei Lupu”). Muzica din spațiul vechi românesc era de tip „lätar” (instrumentală) și de tip „daina” (vocală), termeni folosiți în perioada civilizațiilor primordiale, polară și boreală, „lätar” folosind, conform mărturiei lui Pindar, preluată și de Herodot, vioara, naiul și cobza, instrumente care se păstrează, în alcătuirea orchestrelor de lăutari, pe teritorii românești, până pe la anul 1900, deși termenii „lätar” și „daina” supraviețuiesc nealterați doar în limbile scandinave și baltice, la noi apărund lăutarul și muzica lăutărească, precum și doina (care păstrează, uneori, pe refrene, câte un „na, daina, daina, daina”).

*

Muzica feudală ca atare, răspândită și cultivată doar în occident, unde se foloseau fluiere, flaute și alăute, înseamnă o creație cultă a succesiunii vremurilor. Se compunea în catedrale, notându-se pe „tabularia” (cu referințele clapelor de orgă – Dimitrie Cantemir avea să folosească, pentru notele muzicale turcești, griful instrumentelor cu coarde, precum rockerii de astăzi), iar muzica respectivă se cânta și la curțile regale, și la cele nobiliare, fără să însemne, precum la noi, un „dat inițial”, cum zicea René Guenon, ci o noutate creativă, o făptuire stilistică distinctă. De asta diferă atât de mult muzica veche a românilor de cea a occidentalilor, cunoscută drept „medievală”.

*

Din mărturiile franceze, în afară de partituri ale unor cântece vechi românești, tipărite la Paris pentru uzul domnișoarelor educate, aflăm amănunte interesante, multe știute și la noi, dar și o bogată iconografie lăutărească.

*

„Acest Barbu Lăutaru (1775-1856), care a fost, timp de o jumătate de secol, Lăutarul Moldovei, pe care Alecsandri l-a eternizat și despre care Franz List („Rapsodia maghiară” și „Rapsodia română” sunt inspirate de muzica lui Barbu Lăutaru și a lui Nicolae Picu – n. n.), spunea că „a fost înconjurat, în timpul vieții sale, de o mare adulație, mărturisită cu entuziasm chiar și de Paganini”. Deja în 1814, taraful său (un mic ansamblu de viori, nai și cobză), adunând muzicieni renumiți, precum Angheluță și Suceavă (amândoi din Suceava și menționați și de Ubicini – n. n.), avea loc și pe scena Teatrumui Mare din Iași, unde, mai târziu, Franz List, aflat în turneu, avea să întâlnească, la curtea unui boier, în 1856, această adevărată orchestră. Barbu Lăutaru rivaliza, în virtuozitate, cu Nicolae Picu, relatează mărturiile vremii” (Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112).

*

Études tsiganes, Paris, 1994: Orchestra boierului Jean Golescu

*

În 1830, boierul Jean Golescu înființase, din robii săi țigani, o orchestră de muzică clasică.

În 1845-1855, de notorietate se bucurau taraful lui Dumitrachi, precum și cel al lui Vlad și George Ochi-Albi, condus, mai târziu, de Ionică Ochialbi și eternizat de Theodor Aman.

*

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

*

În 29 decembrie 1893, la nunta viitorului rege Ferdinand, a cântat banda lui Cistache Ciolacu, aceeași trupă de lăutari fiind angajată, în 3/15 noiembrie 1894, să cânte la nunta de argint a regelui Carol I.

*

Cristache Ciolac, 20 ans (n. 1879)

*

În 1896, cei șase lăutari (viori, nai, cobză, ghitară) din banda lui Niculescu cântau la Iași (Études tsiganes, Paris, 1994, pp. 113-115).


1867: Suntem la Paris, la expozițiune!

*

Aflat în vizită la Paris, Iosif Vulcan vizita pavilionul României, pentru a scrie al VII-lea episod cu „Suveniri de călătorie”, pe care avea să-l publice, însoțit de ilustrate, în ediția revistei „Familia” din 17/29 septembrie 1867 (anul III, nr. 37, pp. 437-441).

*

*

„Iaca locul pe care doream să-l vizităm mai întâi! Iaca expozițiunea României.

Cu multă curiozitate și cu oareșicare temere intrăm în saloanele destinate pentru expozițiunea română, căci ne aduserăm aminte de acele multe secături și batjocuri, câte s-au publicat în foile din Pesta și Viena despre expozițiunea fraților noștri de peste Carpați. Știam prea bine că acele foi nici de altădată nu s-au sfiit a buciuma o mulțime de scornituri răutăcioase despre România și speram cum că, acuma, au urmat numai tacticii lor de mai înainte; totuși, ne cuprinse o îngrijorare, cu atât mai vârtos, căci și într-o foaie din București citirăm o critică aspră, care însă, mai târziu, fu dezmințită.

*

*

Într-acestea, pășirăm în despărțământul întâi. Îmi luai în mână carnetul de notițe și îmi însemnai următoarele: acest despărțământ conține felurite articole de tipografie, produse literare, cărți, reviste, foi, din care se vede ce înaintare făcu, în România, arta tipografică. Între tipărituri, observăm și un placat (afiș – n. n.) al tipografiei lui H. Goldner, tipărit în tricolor… unguresc! Pe perete au fost întinse mai multe covoare brodate, dintre care e de însemnat cel ce înfățișează o bătălie a lui Napoleon I. Mai încolo, văzurăm niște obiecte de ceară, orologii, linguri și alte scule. Mai e de amintit și aparatul de instrucțiune primară, perfecționat de Alesandrescu Urechia sau, precum era scris acolo, „Alesandresco Ureke”…

*

… intrai în al doilea despărțământ. De-aici, dintre celelalte obiecte, amintesc mai ales fotografiile frumoase, care reprezentau diferite orașe ale României, portretele domnitorilor români așijdere sunt interesante, dar mai mult mi-atraseră atențiunea niște fotografii din Galați, între care una, „O româncă, la fântână”, mă încântă de tot. Voiam să chem și pe însoțitorul meu, să-i arăt și lui românca; mă întorsei, dară, a-l cerca, însă el chiar atuncea admira una și mai frumoasă, și mai grațioasă, în original. Aceasta era o copilă brunetă, încântătoare ca visul poeților, cu talie maiestoasă; ochii ei mari și negri străluceau ca două stele, păru-i ca pana corbului ondula răpitor pe umerii-i de nea, mâinile îi erau atât de mici și atât de fragede ca două flori, și arăta cu ele spre obiectele expuse. Era de lângă București și vorbea românește atât de frumos, cuvintele răsunau de pe buzițele ei purpurii atât de melodios ca și un cântec îngeresc. Nu mă mirai, dară, că însoțitorul meu stătea ca o statuie și o admira; eu făcui asemene. Copila fermecătoare trecu, mai încolo, în despărțământul următor. Noi îi urmarăm.

*

*

Acolo, ne însemnarăm următoarele obiecte mai remarcabile: statuia lui Carol I din zahăr, pentru masă, de Fialcovschi, grandioasa hartă a României meridionale, mai încolo urmează ornamentele bisericești, veșminte preoțești, cădelnițe, lumini, cruci, și alte o mulțime mare. Într-acestea, părintele zânei noastre fuma, prin o ușă, un ciubuc mare, în despărțământul Turciei; toată familia trecu, dară, dincolo, iar noi puturăm continua neconturbați revista noastră.

Iarăși urmară fotografii, acestea însă colorate. Erau numai cinci, însă toate prea frumoase, îndeosebi „Lăutarii” și „Două țărance” atraseră atenția noastră. Mai văzurăm încă niște scaune, flori, poame de ceară și altele.

*

Intrarăm în despărțământul cel mai interesant, al costumelor. Văzurăm expuse porturi de români, pălării, pănuri multe, un număr mare de veșminte țărănești, cojoace, călțuni, opinci prea frumoase, pantofi, postavuri din fabrica lui Cogălniceanu, apoi un costum de postilion din districtul Argeșului – urmară, apoi, costume foarte pitorești din Câmpulung, Suceava, Bacău, Romanați, toate premiate, cămăși femeiești, spacele și alte veșminte foarte frumoase. Mai încolo, iarăși văzurăm un costum de postilion al domnitorului; veșminte religioase, între care costumul călugărilor din mănăstirea Neamțului atrage mai ales atenția privitorilor; iarăși aveam ocaziunea să mai vedem porturi poporale, românce din Vlașca, Turnu-Severin și din Basarabia. După aceea, ni se înfățișează mătăsăria, din care trebuie să amintim mătasea domnului Vitlimescu din Iași.

*

*

Pășirăm mai încolo și ne aflarăm între o mulțime de vase, animale umplute, luminate de stearin (din Galați), și sosirăm la colecțiunea ornitologică, ce conținea multe păsări interesante, mai văzurăm încă pești, mărgele, apoi cărbuni de pietre, unelte de fumat, tutun de mai multe soiuri, cele mai frumoase de G. Stanulescu, frații Papazoglu, Jean Marghiloman, comuna Buda.

*

De aci, încolo, urmau grânele, vinurile și alte produse de agricultură, precumși lemnele premiate cu medalia de aur. Mașinăria și pictura sunt slab reprezentate. În fine, văzurăm două busturi din sare, unul al lui Napoleon III și altul al lui Carol I, apoi trei carete și două sănii pompoase din Iași.

Și cu aceste, ieșirăm în parc, să vedem pavilionul României. Un steag mare, tricolor român, ne anunță numaidecât încotro aveam să mergem. În câteva minute, sosirăm acolo. Pavilionul reprezenta biserica de Argeș, acest edificiu prea interesant, în toate privințele.

*

*

Reîntorcându-ne acolo, întâlnirăm doi maghiari. Vorbeau despre expozițiunea Ungariei.

– Frate, zise unul, expozițiunea noastră e foarte săracă, încă și a României e mai frumoasă.

*

Iaca critica expozițiunii române! Critica din gura unuia care n-avu nici o cauză a se linguși. Și, într-adevăr, asemănând expozițiunea română cu expozițiunile celorlalte țări, egale cu România, poate emula cu orișicare. Românii au căpătat o mulțime de medalii și de amintiri onorabile. Deosebit, costumele țărănești și-au eluptat aplauze recunoscătoare din partea publicului și medalii de la juriu! / Iosif Vulcan (Familia, anul III, nr. 37, din 17/29 septembrie 1867, pp. 437-444)


Unirea de la Paris a fost exportată (II)

*

Nu prea înţelesesem eu, din lecturile de până acum, cum s-a putut petrece miracolul înaintărilor triumfale ale armatelor române spre Chişinău, unde au ajuns ca aliate ale armatelor ruseşti, spre Cernăuţi şi spre Budapesta, după ocuparea rapidă a Transilvaniei, pentru că sursele româneşti de informare „neglijează” să menţioneze că trupele germane şi austro-ungare s-au fost retras, de pe toate fronturile de luptă de odinioară, după încheierea armistiţiului european, retragerea era obligatorie. În aceste condiţii, teritoriile transilvane şi bucovinene deveniseră un fel de „the land of no one”, în care trupele noastre nu întâlneau altă rezistenţă decât cea a miliţiilor ucrainene şi, respectiv, maghiare, care tocmai se constituiau din rămăşiţe ostăşeşti abia întoarse din război, din ce în ce mai dornice de pace.

*

În presa franceză a anului 1918, România şi neaşteptatele ei şanse pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat, beneficia de o simpatie sinceră şi nedisimulată. „Revanşa României” însemna, în opinia lui Auguste Gauvain, „fructele îndelungatei sale răbdări şi dureroaselor sacrificii. În clipa de faţă, teritoriul ei trebuie să fie în întregime curăţat de trupe inamice. Mareşalul Mackensen s-a refugiat la Hermannstadt (Sibiu), în Transilvania, cu statul său major şi cu ce i-a mai rămas din divizii. Bulgarii au executat condiţiile armistiţiului din 29 septembrie. În virtutea armistiţiului din 11 noiembrie, celălalt tratat, de la Bucureşti, este abolit. Dar regele Ferdinand nu a aşteptat capitularea germană pentru a-şi valorifica drepturile. El a remaniat guvernul Marghiloman, formând un cabinet aflat, în cea mai bună parte, sub prezidenţia generalului Coandă, a decretat mobilizarea generală şi l-a somat pe mareşalul Mackensen să evacueze ţara până în 10 noiembrie, la orele 21, a declarat război Germaniei şi a lansat în rândurile românilor o proclamaţie, în care garantează reforme constituţionale, bazate pe sufragiul universal şi reforme agrare, promiţându-le ţăranilor mai multe milioane de hectare.

*

În acelaşi timp, populaţia română din Transilvania s-a ridicat împotriva dominaţiei maghiare şi Consiliul Naţional Român, constituit recent în Ungaria, a apelat la trupele regelui Ferdinand. Acestea au intrat imediat în Transilvania, unde vor să reocupe, probabil fără lupte serioase, poziţiile pe care le cuceriseră în 1916. Între România şi ceea ce a fost Austria-Ungaria, armistiţiul semnat cu generalii lui Carol I (urmaşul la tron al lui Franz Iosif – n. n.) nu sunt aplicabile. Aliaţii nu aveau împuternicirea care să-i îndreptăţească să vorbească  în numele guvernului de la Iaşi. Guvernul, condus de generalul Coandă, era deci liber să ia acele măsuri militare pe care le socoate mai convenabile. El nu s-a sfiit, de altfel, să ţină cont de sfaturile care veneau de la Versailles, pentru că este importantă rezolvarea fericită a problemelor teritoriale care se pun în faţa României, guvernul regelui Ferdinand ţinând o permanentă legătură cu Cabinetele aliate” (Journal des débats politiques et littéraires, 16 noiembrie 1918).

*

Urmărită după ştirile contemporane de presă, perioada premergătoare unirii conturează o imagine în bună parte obiectivă. Astfel, cu trimitere la Bucovina, se pot întâlni, în presa franceză din noiembrie 1918, următoarele comunicate:

*

„Berna, 17 octombrie 1918: În 16, seara, domnul Hussarek, preţedintele Consiliului, a reunit pe şefii partidelor din Camera deputaţilor. El le-a adus la cunoştinţă că publicare manifestului este iminentă. Acest document va anunţa transformarea Statului unitar austriac într-un stat federativ. Se ia în considerare, pentru moment, crearea a patru state: un stat german austriac, un stat ceh, un stat ilir şi un stat ucrainean. Soarta românilor din Bucovina nu va putea fi reglată în totalitate” (La Lanterne, 18 octombrie 1918).

*

În 31 octombrie 1918, conform „Gazetei de Frankfurt”, care lansează informaţia, „românii din Austria au format, astăzi, Constituanta lor. Ei cer Unirea Bucovinei, Transilvaniei şi a românilor din Ungaria într-un stat independent. Ei cer, de asemenea, să fie reprezentaţi în conferinţa de pace” (L’Echo d’Alger, 1 noiembrie 1918).

*

12 noiembrie 1918: „Evacuarea Transilvaniei este obligatorie. După „Neues Wiener Tageblatt”, România a adresat Ungariei, cum a făcut-o şi cu Germania, un ultimatum, prin care cere evacuarea imediată a Transilvaniei” (Le Radical, 14 noiembrie 1918).

*

13 noiembrie 1918, Iaşi: „Ştirile despre armistiţiul încheiat cu Germania au sosit luni seara la Iaşi, în acelaşi timp cu mesajul regelui Angliei către regele României, prin care era salutat poporul român, reamintindu-i-se de drepturile sale.

Acest mesaj a făcut o profundă impresie. Oraşul a fost imediat pavoazat. Cortegii se formară şi se întâlniră în faţa legaţiilor ţărilor aliate, aclamând victoria Antantei.

La Bucureşti, populaţia a organizat o mare manifestaţie în faţa statuii lui Mihai Bravul, vechi principe al Transilvaniei, care a realizat unirea tuturor ţărilor române. Ofiţerii români în uniformă au făcut obiectul demonstraţiilor de entuziasm” (Le Radical, 14 noiembrie 1918).

*

În 14 noiembrie, conform unei ştiri care venea de la Zurich, „Viena a anunţat, ieri (deci în 13 noiembrie – n. n.), intrarea armatelor române în Transilvania” (Le Journal, 15 noiembrie 1918), ungurii fiind ocupaţi cu pregătirile pentru vineri, 15 noiembrie, când deciseră să-şi proclame republica şi, implicit, o rupere definitivă de Austria.

*

„Berna, 24 noiembrie 1918. Se comunică din Viena că, aşa cum informează Consiliul Naţional Provizoriu Român din Viena, întreaga Bucovină a fost ocupată de armatele vechiului regat român. Calmul absolut domneşte în ţară” (Le Temps, La Lanterne, 25 noiembrie 1918). În „L’Echo d’Alger”, aceeaşi ştire adaugă un amănunt important despre Armata română, care, în 24 noiembrie 1918, se afla „în marş spre Kolomea”.

*

În baza unui comunicat bucureştean, din 12 decembrie 1918, presa europeană, inclusiv cea franceză, anunţa că „românii din Ungaria s-au unit cu patria mamă”: „O mare adunare a românilor din Transilvania şi din ţinuturile ungare s-a ţinut, în 1 decembrie, la Alba Iulia. Un Consiliu Naţional, de două sute de membri, a fost constituit. Printre ei se găsesc douăzeci de socialişti şi zece delegaţi ai armatei.

Comitetul executiv, prezidat de Iuliu Maniu, reuneşte transilvani cu mare notorietate, precum Vasile Lucaciu şi Octavian Goga. Membrii acestui comitet sunt investiţi conform Constituţiei regatului României. Delegaţi din Bucovina, Basarabia şi din regatul României au asistat la adunare.

*

Programul, adoptat în unanimitate, prevede: 1. Unirea tuturor românilor din Transilvania, Ungaria şi Banatul Timişoarei cu România. Teritoriile româneşti din Ungaria vor avea un regim autonom, până la adoptarea unei Constituţii, care să prevadă alegeri prin vot universal; 2. Naţionalitatea română unită recunoaşte deplina libertate a naţionalităţilor, egalitatea de drepturi a diferitelor confesiuni religioase, principii democratice, libertatea gândirii, a opiniilor, a reuniunilor şi asocierilor. Programul presupune o reformă agrară radicală, bazată pe diminuarea marii proprietăţi.

Adunarea i-a salutat pe fraţii din Bucovina, uniţi cu patria română, şi a mulţumit puterilor Antantei, care au eliberat civilizaţia de jugul barbar” (Le Journal, 13 decembrie 1918).


Pagina 3 din 8512345...102030...Ultima »