ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 3

Bucovina din desenele lui Karl A. Romstorfer

Karl Adolf Romstorfer

Pentru că în 1904 urmau să se comemoreze patru veacuri de la plecarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt al Moldovei, un arhitect vienez, pe nume Karol Adolf Romstorfer, a sosit în Bucovina, cu vreo 15 ani înainte de evenimentul de căpătâi al românilor şi, după ce a cercetat cu migală ruinele voievodale ale nordului moldav, făcând schiţe şi calculând costurile scoaterii de sub pământ a Cetăţii Sucevei, refacerii bisericilor Mirăuţi, Putna, Solca şi repararea celorlalte, a început să cerşească bani de pe la autorităţile vieneze şi bucovinene, cu gândul de a reda Bucovinei lăcaşurile domneşti de odinioară. Îşi găsise, în Suceava, un aliat entuziast, în persoana ctitorului modernităţii Sucevei, primarul Franz Ritter Des Loges, şi purcese nemţeşte la treabă, pentru că, prin 1892, încă nu se născuse strategia culturală de tip „Barb, ruf die Bauern in der Stadt an und lass sie spielen!” („Barbă, cheamă ţăranii în oraş şi pune-i să joace!”).

*

Studiile şi desenele lui Karl A. Romstorfer au fost publicate în Mittheilungen der Kaiserl. königl. Central-commission zur erforschung und erhaltung der baudenkmaledin Viena, începând cu anul 1892, când prezenta primele planuri tipice de biserici voievodale, dar şi în Jahrbuch des Bukowiner Landes-museums, publicaţie cernăuţeană, pe care o edita, începând cu anul 1893, împreună cu E. Maximowicz, A. Mikulicz şi J. Polek.

*

Studiile menite să atragă o simpatie eficientă şi efectivă faţă de patrimoniul medieval moldovenesc din Bucovina apăreau sub titlul „Die Kirchenbauten in der Bukowina” şi erau semnate „Romstorfer, Karl A., Conservator”. Atât. Simplu. Eficient, pentru că, în mai puţin de un deceniu, bravul arhitect vienez, căruia românimea patriotardă îi tot întoarce spatele, ne-a oferit tot ceea ce mai avem şi cu care ne fălim româneşte, fără habar de merite şi de recunoştinţă. Sper să puteţi intui ce volum uriaş de muncă şi cât sacrificiu pentru memoria românească stau în spatele următoarelor desene:

 

Franz Ritter Des Loges

*


Desenele lui Romstorfer despre Bucovina

O puzderie de desene, cu biserici din Bucovina desenate din unghiuri diferite, înainte şi după ce au fost restaurate de arhitectul vienez Karl Adolf Romstorfer, zac prin publicaţiile germane de specialitate, însoţite de studii aprofundate, care argumentează recuperările de memorie, săvârşite aşa cum au fost săvârşite. Ieri, am copiat doar câteva desene, dar îmi dau seama că va trebui să revin şi să preiau inclusiv planurile bisericilor noastre vechi, inclusiv detaliile. Cu regretul că nu pot traduce studiile care însoţesc imaginile, dar poate că, dacă voi atenţiona asupra lor, se va găsi cineva care să o facă. Deci, o să încep noul an cu o… vânare de Romstorfer, de data asta stăruitoare.

*


Din anii „cumplitului rapt austriac” (I)

Iosif al II-lea, autorul „cumplitului rapt austriac”

Să presupunem că trăiaţi şi pe atunci. Întrupaţi în cine ştie care străbun (dacă l-aţi uitat generaţie după generaţie, nu-i vina mea!) şi că, ştiutor de carte fiind (adică Io-Anu, transformat de Voievozi din „Io”, adică „ştiutor”, în „Ioan”, adică „ştiutor de cer”, că literele nu le prea ştiau, cu excepţiile de rogoare), tocmai v-aţi abonat la „Gazette de France”, ca să prindeţi de veste cum mai merg lucrurile prin lumea largă. Ca urmaş al celor mai viteji şi înţelepţi dintre traci, desigur că vă interesează, în primul rând, ce se mai întâmplă prin Geţia moldovenească şi muntenească, bine înţepenită în imperiul turcesc, dar proaspăt şi mereu împrospătată de ocupaţii turceşti. Nici Dacia transilvană nu vă este indiferentă, mai ales că, împreună cu Ungaria, tocmai au parte de „cumplitul rapt austriac”, manifestat prin construcţii de căi de comunicaţie, pentru înflorirea negoţului, inclusiv una navigabilă, care să unească lacul Balaton cu Dunărea, prin regularizarea râurilor şi asanarea mlaştinilor, pentru a se preveni dezastrele naturale, precum cel din 29 aprilie 1773, care a spulberat Banatul. Polonii nu ne mai deranjează, pentru că din ţara lor, în disputa confederaţiilor patriotarde, înşfacă şi austriecii, şi prusienii, şi ruşii. O fac, în schimb, tătarii, când îi trimit turcii, şi cazacii, când îi trimit ruşii, cele două mari puteri imperiale fiind, uneori, împiedicate să vină cu oşti şi să ne prade, şi să ne schingiuiască cu mâinile propriilor lor ostaşi. Oricum, nici o rană nu o să vă doară astăzi, pentru că vorbim şi simţim doar ipotetic. Uneori şi numai unii mai şi gândim, dar tot numai ipotetic.

*

Minunat umblau jarişti de foc, din zare în zare, pe mândrele noastre plaiuri daco-romano-pontice, iar ierburile se prăbuşeau sub copitele cailor războinici ai Răsăritului şi ai Miezului-Zilei ca nişte prunci, uitaţi de părinţii puşi pe goană de spaimă în calea urgiilor. Fraţi cu dracul, până trecem puntea, plini de înţelepciune în privinţa sănătăţii fugii ruşinoase, noi, cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre traci, goneam sălbăticiunile de prin vizuinile întunecaţilor codri strămoşeşti, numiţi în documentele vremii turceşti, iar prin dese rotaţii la guvernare, ruseşti, ca să ne mai tragem sufletul. Că sabia din teacă nu o mai trăgea nimeni, de veacuri.

*

Pe neaşteptate, într-un nord de ţară românească a Moldovei, încep minunăţiile. Jariştile dispar de pe zare, ruşii pleacă în tăcere, iar turcii se opresc depărtişor, iar cumpliţii autori ai inimaginabilului rapt vin şi încep să facă drumuri, oraşe, ordine şi pace. Încet, încet, ieşim din hăţişuri şi, pentru că aşa ne vine, încercăm să ne aflăm rostul în noua lume a meleagurilor noastre strămoşeşti. Dincolo, pe pământurile getice scăpate de cumplitul rapt, turcii, ruşii, tătarii, cazacii şi cine se mai nimerea să fie ne îndemnau în hora echinocţială a rodirii, bătuta, când erau prea grăbiţi ca să ne ucidă pe îndelete. Noroc de noi că nu a durat mult zavistia ruso-turcă prin sângele nostru: cel mult un secol, până în 1856. Un fleac de suferinţă, ce mai!

*

Ooo, dar de ce să vă tot duc eu cu vorba, când puteţi primi, renăscând fiecare în strămoşul lui, ştirile vremii lui, al celui uitat, dar care cu siguranţă că a existat, ca să aveţi din cine vă trage, aşa cum şi noi existăm, în vremuri şi mai grele, ca să aibă din cine se trage alţii:

Iosif al II-lea, trăgând brazda reformei agrare din 1785

1763, mai 3, Constantinopole: „Sărbătorile Bayramului sfârşindu-se, a avut loc un Divan la Serai, în 19 al lunii trecute (19 aprilie 1763 – n. n.). În faţa Divanului, Constantin Racoviţă, Voievodul Valahiei, a fost prezentat Marelui Sultan şi a primit însemnele domniei, care sunt mantia şi cuşma numită „couka”, un fel de casă împodobită cu pene mari. A doua zi, a primit ambele tuiuri şi a plecat, ieri, în principatul său, după ce a trecut pe la Marele Vizir, pe la miniştrii Porţii, pe la muftii şi pe la Aga ienicerilor” (Gazette de France, No. 46, du Vendredi 10 Juin 1763).

*

1767, martie 27, Constantinopol: Gligoraşko Ghika, Voievodul Moldovei, înainte de a se împlini trei ani de guvernământ, a fost înlocuit de Marele Sultan în acest Principat Grigore Callimachi, care mai fusese pus Domn, fiind rechemat în 1764(Gazette de France, No. 25, du Vendredi 16 Février 1767).

1770, ianuarie 2, Varşovia: „Confederaţii se reunesc din nou. Cei de la Dobrzim şi de la Jakroczim au înfrânt, în 18 ale lunii trecute, un mare detaşament rus, care mergea să se alăture colonelului Galliczin, ca să îl sprijine la împresurare. Ei s-au stabilit, atunci, la Bramberg, de unde joncţiunea cu confederaţii Prusiei poloneze avea să se facă în 27 decembrie. Îndrăzneala confederaţilor începe să-l incite şi mai mult pe generalul Weyrnarn, prin numărul şi succesele lor, care sporesc cu fiecare zi. Nu vedem cum le-ar putea face faţă fără ajutorul armatei lui Romanzow , iar acesta nu pare pregătit să trimită nici cel mai mic detaşament. Regimentele care au intrat în cartiruirile de iarnă, în Podlachie şi în provinciile situate pe malul stâng al Nistrului şi, deci, se poate spera că mai multe dintre ele vor putea avansa în Polonia, au părăsit, pe neaşteptate, acest mal, pentru a se opune turcilor, care au ridicat un mare corp de trupe, dincolo de Dunăre, şi care ameninţă diviziile generalului Stoffel, care au rămas în Moldova. Ştim, din mai multe scrisori de la Kaminiek, confirmate de sursele ruseşti, care s-au exprimat prin corpurile de armată răspândite prin Valahia şi prin Moldova, că le ameninţă o maladie epidemică, care a făcut mari ravagii şi în rândurile locuitorilor care trăiau în aceste provincii, atunci când turcii le-au evacuat. Acest flagel teribil, care a mai spulberat două armate ruseşti, care au pătruns în Moldova, se face simţit şi în Podolia şi se alătură flagelului războiului pentru a dezola acest nefericit Regat (Gazette de France, No. II, du Lundi 5 Février 1770 ).

*

1770, februarie 6, Petersbutg: „A sosit aici, cu un curier, o telegramă a armatei comandate de generalul Conte de Romanzow, cu noutatea că, în 14 şi în 15 ale lunii trecute (ianuarie 1770 – n. n.), generalul-maior Pororoczani, care se află în Valahia, a avut două bătălii cu turcii, din care ruşii au ieşit în avantaj. Se dau asigurări că Ţarina pregăteşte, aici, o rezidenţă pentru Hospodarul Valahiei, cel care a fost făcut prizonier de trupele ruse; intenţia Majestăţii Sale Ţarina este ca el să fie tratat cu tot respectul cuvenit demnităţii sale” (Gazette de France, No. 20, du Vendredi 9 Mars 1770 ).

*

1770, noiembrie 27: „Conform ultimelor noutăţi care ne-au sosit de la marea armată rusă, generalul Romanzow se află la Falsy, în Valahia; încă nu se ştie unde îşi va instala cartierul general, dar cum el are mari locaţii în Moldova, acolo se prezumă că îşi va încartirui armata” (Gazette de France, No. 40, du Ludi 17 Mai 1770).

*

1773, mai 1, Viena: „În 29 al lunii trecute (29 aprilie 1773 – n. n.), un uragan furios a făcut ravagii în Banatul Timişoarei. Vântul era atât de impresionant încât arunca cirezile de vite şi turmele de oi în mlaştinile învecinate ale Mureşului, mare râu al Ungariei, care izvorăşte din Munţii Carpaţi, în Transilvania, şi se varsă în Tisa, aproape de Segedin. Ninsoarea a căzut, de asemenea, din abundenţă pe câmpii, iar fermele de animale şi hergheliile au fost înzăpezite în întregime. Ploaia care a urmat a completat dezastrul; ea a făcut ca râurile să se reverse, topind zăpada şi, în acest moment, câmpia seamănă cu o întinsă mare, pe care se văd plutind rămăşiţe din casele distruse, furaje şi mii de animale.  Nu s-a mai pomenit în această ţară un uragan la fel de îngrozitor. Numărul cailor şi al celorlalte animale care au pierit este imens. Se evaluează pierderile la mai mult de un milion de florini” (Gazette de France, No. 48, du Vendredi 17 Juin 1773).


„Românii austrieci”, capturaţi la Przemiśl

*

Patru români din Banat şi din Ardeal, care purtau uniforme ofiţereşti austriece, pentru că aveau de apărat un standard de viaţă şi de civilizaţie cu care neamul lor se obişnuise, privesc îngrijoraţi, de după parapetul unei redute de la Przemiśl, spre liniile încrâncenate ale năvalei ruseşti. Au rămas acolo, încremeniţi în timp, datorită unei fotografii, încă păstrată în arhivele Bibliotecii Naţionale a Franţei „Gallica”, dar fără nume şi cumva împăienjeniţi de un stigmat, cel al alianţei militare înfrânte, au rămas fără nume şi fără de identitate individuală şi naţională. În fruntea lor, iscodind prin lunetă, se află „vice-colonelul Petru Babeu”, urmat îndeaproape de „severul căpitan de honvezi din Lugoj, Silviu Bordan… căpitanul Petru Jucu, unul din cei mai populari şi mai iubiţi ofiţeri ai garnizoanei… directorul de bancă Emil Comşa, a cărui tânără soţie dase, acasă, naştere primului copil”. Fotografia este făcută în 1914, dar la sfârşitul iernii, în 22 februarie 1915 (dacă nu mă înşel), fortăreaţa, copleşită de invazia rusească, s-a predat, iar alte forografii, făcute de reporterul de la gazeta „Le Miroir”, îi înfăţişează pe ofiţerii „români austriceci”, în vreme ce sunt duşi la gară, cu trăsura, onoare de care nu au parte şi sanitarii, adică farmaciştii Muntean şi Erdely, apoi Dr. Popovici, A. F. Lugojan, Ioanovici, Ionescu, Marian, Meza Ciosa; cu profesorii bucovineni Alesandru Maroşan, Tudor Bujor şi Ion Brăteanu nu ştiu ce s-a întâmplat, aşa cum nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu cei zece mii de ostaşi căzuţi în captivitate rusească. Unii dintre ei aveau să formeze, în Rusia, în 1917, ca să scape de Siberia, trupele de voluntari transilvăneni şi bucovineni, care vor lupta în Armata Română, după ce vor depune jurământul de credinţă în faţa Regelui Ferdinand.

*

Chestiunile de felul acesta se pot lesne afla, dacă am şi dori cu adevărat să le aflăm, dacă nu am confunda Istoria cu identitatea penibilă a unor vremelnici despuitori de ţară şi de neam. Cauţi peste tot, dacă ţi-o cere sufletul, apoi îţi foloseşti mintea pentru a pune în relaţie informaţiile. Ce-i drept, fotografiile zac prin Franţa, iar informaţiile, sub pâcla grea a indolentului patriotism al clipei din tradiţionalul festivism continuu al românilor. Şi, astfel, afli, dacă ai zvâcnetul identitar în fiinţă, că, în sângeroasa înşiruire de bătălii de la Przemiśl, „acolo au fost honvezii (miliţienii) noştri bin Banat, întreaga divizie de la Vârşeţ, batalioanele de la Lugoj, Orşova şi Oraviţa, de la Arad, din Sătmar, miliţienii austrieci din Bucovina, tot români, şi artilerie din Banat, pe lângă artileria din Viena şi Galiţia… Între cei împresuraţi se aflau vice-colonelul Petru Babeu, severul căpitan de honvezi din Lugoj, Silviu Bordan… căpitanul Petru Jucu, unul din cei mai populari şi mai iubiţi ofiţeri ai garnizoanei… directorul de bancă Emil Comşa, a cărui tânără soţie dase, acasă, naştere primului copil… Dr. Cori Papp şi Dr. Bojincă din Ticvani, apoi preotul militar Rista, profesorii Ales. Maroşan, Tudor Bujor şi I. Brăteanu din Bucovina, farmaciştii Muntean şi Erdely, apoi Dr. Popovici, A. F. Lugojan, Ioanovici, Ionescu, Marian, Meza Ciosa… N-avem sat în Banat care să nu-şi fi avut fii în Przemysl” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXVIII, Nr. 59, duminică 15/28 martie 1915).


Ștefan cel Mare a dispărut din Przemysl

*

„Drag prieten Ion! Am avut o călătorie istorică; nu pot descrie, ca să mă înțelegeți, dar s-a întânplat cum am zis eu. Din timpul din care aveti informația (1919) despre portret au trecut mulți ani, iar catedrala a ars, au căzut bombe în celălalt război, apoi au fost comunistii și mulți alți tâlhari. Domnul preot are sub 80 ani și nu are această informație, nici nu a auzit de un astfel de portret. Sunt mai multe posibiltăți de disparriție: poate fie la arhiva națională, la muzeul central sau oriunde prin Polonia / Vasile Hostiuc”.

*

Portretul lui Ștefan cel Mare, făcut în 1494, nu se mai găsește în Przemysl. Dacă, în 1919, când a fost descoperit, s-ar fi făcut demersurile necesare, probabil că nu s-ar fi pierdut. Sau măcar ar fi fost fotografiat. Eu și Vasile Hostiuc, din Mahala-Cernăuți, știm despre acel portret de doar două săptămâni și am încercat să îndeplinim datoria pe care 98 de ani de istorie au lăsat-o de izbeliște. Dar nu disperăm, vom căuta singurul portret al lui Ștefan cel Mare, făcut în timpul vieții lui, prin întreaga Polonie; pentru că am convingerea că tabloul mai există pe undeva: poate în muzeele de istorie sau de artă ale Poloniei, poate, ca reproducere, în vreo carte veche, pe care nu a răsfoit-o nici un român.

*

Încă nu știu cine este al doilea personaj din fotografiile trimise de Vasile Hostiuc din Mahala (preotul catolic sau vreun alt bucovinean?), dar vă prezint câteva instantanee ale pășirii pe urmele voievodului a cărui sfințenie numai noi, oamenii de fiecare zi și, mai ales, cel din Basarabia și din nordul Bucovinei, o trăim cu adevărat.

*

*


Pagina 3 din 8712345...102030...Ultima »