ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 22

Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (II)

 

II). Referinţele pădurilor. Apreciate ca atare,  şi cu privire la reformele mari agrare, ale perio­dului 1848-1898.

 

Considerată după modurile utilizării silvice, Bucovina se poate împărţi, în partea ei principală, după sol şi climă, în următoarele 3 zone[1]:

 

1). Zona şesului şi colinelor, re­spectiv podgoriilor. După formaţiunea ei geologică, constă zona aceasta din argilă de munte, care este foarte supusă surpăturilor, apoi din aluviu şi diluviu. Solul e în cea mai mare parte argilos, în aluviu şi prundos.

 

Zona aceasta cuprinde teritoriul cursurilor de jos ale Nistrului, Prutului şi Siretului, apoi ale Sucevei şi Moldovei şi se află la o înălţime de 100-150 m deasupra nivelului mării.

 

Clima acestui teritoriu are caracter continental şi se distinge prin subita schimbare a temperaturii; vara prin ar­şiţe mari, iarna însă prin mare frig.

 

Pe când în locurile scutite şi pe coastele meridionale creşte via şi nucul, are a se lupta, în locuri expuse, chiar ste­jarul pentru existenţa sa. În zona aceasta, pădurile cuprind abia 15 % din suprafaţă.

 

2). Zona muntoasă de jos. Zona aceasta cuprinde cam acele întinderi care încep la cursul mijlociu al râurilor amin­tite, mărginindu-se, spre nord şi răsărit, cu teritoriul primei zone, descris mai sus, spre apus, însă, cu teritoriul izvoarelor râurilor amintite şi urcându-se la o înălţime de aproximativ 450-1.000 m deasupra mării.

 

În acest teritoriu piatra fundamentală e formată din itacolumit carpatin.

 

Solul constă, în cea mai mare parte, din lut năsipos, acoperit abundent cu un strat humos.

 

Terenul agricol dă aice deja mai tare înapoi, spre a-i face loc pădurii.

 

Clima e mai puţin extremă, aerul mai umed, temperatura medie însă mai joasă, decât în prima zonă.

 

3). Zona muntoasă de sus cu­prinde perimetrul izvoarelor Ceremuşului, apoi ale Sucevei şi Moldovei, precum şi ale Bistriţei, şi e situată aproximativ între 800-1.500 m şi mai bine deasupra mării.

 

Clima e cea aspră alpină, aerul con­ţine o considerabilă cantitate de umezeală.

 

Piatra fundamentală e formată din itacolumit carpatin, din var şi ardezie.

 

Solul este lut năsipos. Acest teritoriu, întrucât nu-i întrerupt de poiene, e aco­perit cu masive păduroase bine încheiate şi nu credem că pămeântul de aice, folosit pentru agricultură cu păscătoarele de munte la un loc, să întreacă 25 % ale suprafeţei.

 

Zonele aceste se alătură, în ţară, una de alta, de la nord-est, spre sud-vest, prin urmare cresc şi elevaţiunile teritoriului, de la şesul podolic, spre regiunea Carpaţilor, aşa-zicând treptat, ridicându-se în acelaşi mod şi văile râurilor principale, amintite mai sus.

 

Aşa vedem că valea cea mai nordică, ceea a Nistrului, are, în Bucovina, o alti­tudine de 90-120 m, cea a Bistriţei, ca cea mai meridională, o înălţime de 750-950 m deasupra mării. Între acestea se înşiră, ridicându-se succesiv, valea Prutului, Siretului, Sucevei şi a Moldovei.

 

Cea mai înaltă ridicare deasupra mării e Giumalăul, cu o înălţime de 1858 m. Dintre celelalte piscuri de munte, mai însemnate numim aice încă Rarăul (1653 m), cu configuraţiunile sale bizare, de formaţiune calcară, care se văd deja din depărtare mare.

 

Ca curente atmosferice se pot privi, în Bucovina, în general cele apu­sene, care se dezlănţuiesc din încheie­turile văilor, pe lângă viforele orcanice, care, de obicei, nu cunosc atare legi. În­registrăm viforul ciclonic, venit de la răsărit, cărui i-au căzut, în anul 1885, jertfă mai multe mii de hectare de pădure, în districtele politice Rădăuţi, Storojineţ şi Vijniţa.

 

Ca o urmare a intensivelor ploi, pro­vin adesea inundaţiuni, de regulă în luna lui iunie, care nu rareori fac dezastre con­siderabile instalaţiunilor de transport şi altor comunicaţiuni din pădure, şi celor din afară de ea, precum şi stabilimentelor in­dustriale, cauzând uzurpări de pământ etc., aşa de exemplu în anii 1876, 1886, 1888, 1893 şi 1897.

 

Torenţi de acel caracter eminamen­te periculos, precum provin în ţările al­pine, cu pante atât de excesive, ivindu-se încă deasupra limitei vegetaţiunii silvice, în regiunea locurilor de păşune sau a stâncilor goale, teritorii de o întindere vastă, astfel de torenţi nu se află în ţară. Multe din cale-afara sunt însă materialele pe care le duc râurile cu sine. Pe de altă parte e însă solul din podgorii, care constă mai cu seamă din argilă, fără îndoială foarte sensibil contra inundaţiilor, deoarece îi lipseşte, aşa-zicând, scheletul cimentator de piatră. Iar unde mai alea atacă mâna omului, precum se şi întâmplă, câteodată în mod brutal, existenţa masivului păduros, acolo este rezultatul provocarea torenţilor şi pe terenurile Bucovinei, care, în cea mai mare parte, pare a fi cu totul nepericuloasă. Formările acestea de torenţi ne impune, până încă nu este prea târziu, o deose­bită precauţiune.

 

Din când în când fac stricăciune culturii silvice şi gerurile, bruma etc. În anul 1890, a devastat o grindină cumplită 220 ha masiv bătrân, mai ales în părţile superioare ale trunchiului şi în corona­ment, astfel încât trebuia tăiat.

 

Acestor evenimente dezastruoase, ce stau în strânsă legătură cu apariţiunile climatice, nu li se poate atribui, din punct de vedere silvic, o însemnătate mai mare.

 

S-ar putea, deci, spune, cu tot dreptul, că referinţele terenului de sub pă­dure, solul şi clima, sunt în Bucovina, cu deosebire în regiunile cele mai înalte ale munţilor, astfel încât oferă vegetaţiunii silvice, ba chiar celor mai preten­ţioase esenţe indigene, minunate condiţiuni de dezvoltare.

 

După numele ce-l poartă ţara, s-ar crede că pădurile ei ar constă mai ales din fagi şi că esenţa aceasta ar fi, prin urmare, preponderentă. În realitate, însă, fagul şi carpenul preponderează, mai mult sau mai puţin, nu­mi în pădurile din părţile septentrionale ale ţării şi la poalele Carpaţilor.

 

În partea apuseană şi meridională, care cuprinde negreşit cele mai vaste te­ritorii păduroase, preponderează însă mo­lidul, esenţa cea mai răspândită, şi bradul, ce vine imediat după aceasta. Toate celelalte esenţe sunt reprezen­tate numai în cantităţi minimale.

 

Stejarul (quercus pedunculata şi quercus robur) a fost, în decursul timpului, foarte tare tăiat.

Afară de acesta, provin din specia fo­ioaselor cantităţi secundare de paltini, ulmi, frasini, tei, plopi, răchite şi arini.

Din răşinoase, mai cresc, pe terenuri naturale: pinul alb, pinus pumilio şi tisa[2]; în mod artificial s-a cultivat, pe ici-colea, şi laricele.

În general, aparţin actualmente 76 % răşinoaselor şi 24% foioaselor.

 

 

Constituţia pădurii, pe care o formează sus amintitele esenţe, parte cu­rate, parte în amestec cu alte specii, se poate diviza, cu privire la cele 3 zone sus menţionate, în următoarele categorii prin­cipale[3]:

 

1). Pădurile câmpului şi coline­lor, respectiv ale podgoriilor. Aice este fagul esenţa predominantă; lângă el creşte, nu rare ori, carpenul, mai rar pre­ţiosul stejar, al cărui loc de odinioară îl ocupă acum, în mare parte, agricultura; sporadic provine şi bradul.

 

Pădurile acestei regiuni au fost, de cu timpuriu, îngrijite mai raţional, şi aceasta din cauza ocaziunii favorabile pentru desfacerea lemnului; ele stau, azi, în privinţa economică şi a îngrijirii pe o treaptă relativ înaltă şi prezintă, în cele mai multe cazuri, forme mai regulate în etate şi sunt mai bine încheiate.

 

2). Pădurile munţilor de jos. Constituţia masivelor acestei zone e, în cea mai mare parte, neregulată, caracterizată prin o încheiere întreruptă, amestec neregulat şi mari diferenţe de etate între arborii predominanţi. Pentru acest teritoriu este caracteristic că stejarul lipseşte cu totul şi molidul provine numai foarte sporadic. Bradul şi fagul, dintre care cel dintâi predomină, posedă, după cum se ştie, în grad suprem capabilitatea de a se regenera sub acoperiş pe cale natu­rală. Rezultatul acestei capabilităţi, pre­cum şi al însuşirii acestor esenţe de a se menţine timp îndelungat viguroase, chiar sub un acoperiş consistent, este că, în aceste păduri, provin toate etăţile, con­centrate pe suprafeţe mici, de la arborele deperitor – secular, până la plăntuţa de un an.

 

Pădurile acestei zone sunt păduri seculare, ne-exploatate sau puse în ex­ploatare[4]. Trupini colosale, rupte de vânt, care, în căderea lor, au nimicit o mulţime de arbori tineri, zac, în mare parte deja putrede, fără regulă. „Ciopârţirea” sau „arderea trupinei”, făcute cu scopul de a afla lemnul bun de lucru sau cel apt pentru fabricarea potasei, sunt argumente care denotă dezastrele făcute arborilor în picioare. Ca şi trupinele culcate, ce prezintă toate fazele descompunerii, conţin şi ar­borii în picioare trupini sănătoase, deperitoare şi cu totul putrede.

 

3). Pădurile munţilor de sus. Aice provine bradul, amestecat, în părţile mai joase, cu molid, dispare însă succesiv cu ridicarea înălţimilor, spre a ceda te­renul, în pădurile cele mai înalt situate, molidului, care este singura esenţă pre­dominantă în aceste poziţiuni. În masive mici, uniforme, şi ici-colea presărat, la înălţimi destul de considerabile, se află şi fagul. Picioarele munţilor sunt adeseori acoperite cu păscători alpine, pe care pă­storii caută a le lărgi, ciungind şi dând foc arborilor mărginaşi.

Zona aceasta ne prezintă numai acolo caracteristicul tablou al pădurii seculare, unde predomină încă bradul.

 

Masivele care sunt compuse numai din o singură esenţă sau în cea mai mare parte din molid sunt mai regulate, în privinţa etăţii şi a încheierii. Diferenţele etăţilor, în astfel de masive, sunt, ce-i drept, mari, corespunzător periodului de regenerare, care e de regulă foarte lung; aice însă lipseşte tipica existenţă a mai multor etăţi, concentrate pe una şi aceiaşi suprafaţă; de obicei se află o singură etate, în cele mai multe cazuri cea a ar­borilor bătrâni. Şi încheierea nu-i astfel de întreruptă. Constituţia aceasta a masi­vului îşi află cauza în însuşi etatea esenţei predominante, a molidului, a cărui ră­dăcină se extinde numai pe suprafaţă, şi care (molidul), din causa încheierii sale dese, condiţionată prin regenerarea naturală, nu rezistă viforelor, insectelor şi in­cendiilor. Aceasta drept comparaţiune cu masivele pădurii seculare, care sunt în partea preponderent compusă din brad, înzestrat cu rădăcini profunde, cu încheieri mai întrerupte şi supuse unei regenerări perpetue, care scapă ochiului. Molidul se regenerează în pădurea secu­lară, corespunzător pieirii lui, de regulă în masive uniforme, mai mari şi mai mici, pe când bradul şi fagul provin acolo mai mult presăraţi.

 

Favorabilelor condiţiuni ale terenului de sub pădure corespund şi referinţele creşterii. Astfel provin foarte adese molizii şi brazii în picioare de o lungime de 40-50 m şi de un diametru de 60-70 cm, măsuraţi la 1,3 m de la sol – etatea lor variază între 130 şi 350 ani. Din ei s-au obţinut cel mai tare lemn de construcţiune navală (catargul principal). Ca caracteristică a regiunii molidului este de remarcat însuşirea acestuia de a se lăsă uşor despicat, de asemenea fina şi regulata aşezare a inelelor anuale, o calitate constitutivă a lemnului de rezonanţă.

 

Între buruienele de pădure, ce apar ca plante staţionare şi denotă un sol gras, se află, înainte de toate, zmeura şi murele, care se înmulţesc repede, mai ales in  parchete, pe lângă felurite ierburi de pădure, precum urzici etc., mai rar afini şi coacăze, atât de caracteristice pentru staţiunea lor, şi erica. De-a lungul unor şesuri fluviale creşte, precum se zice, încă din timpul războaielor cu turcii, tamarisca.

 

Despre animalele de vânătoare vom vorbi în partea ultimă a acestei scrieri. Trebuie însă se relevăm aci stricăciunile însemnate, pe care le fac cerbii în masivele păduroase. Stricăciunile aceste provin mai cu seamă în toate teritoriile silvice aco­perite cu brad.

 

Dintre insectele vătămătoare mai cu seamă bradului şi molidului, ne atrag atenţiunea acele din familia Tomicus; dezastrele făcute de aceşti xilofagi, în anii 1836 şi 1837, şi apoi la în­ceputul anilor ’50 au fost de o însemnă­tate mare. Tot un astfel de pericol au produs, la începutul anilor ’50, pădurilor Cnethocampa processionea, precum şi Xylura monacha; în părţile de lângă Cernauca au fost vătă­mate masive întregi păduroase.

 

 

Drept la începutul periodului semi-secular, al cărui curent de dezvoltare, re­lativ la agricultură, a format subiectul de tratare al diferitelor părţi ale acestui op, coincide emiterea normelor legislative privitoare la dezdăunarea pământului, şi anume emiterea patentului din 7 Septemvrie 1848, prin care se desrădica referinţele de sudiţi şi iobăgia, şi regulamentul din 14 martie 1849, de punerea în aplicare a acestuia.

 

Stând în strânsă legătură cu operele mari reformatoare, create de auguştii antecesori ai împăratului nostru de acuma, şi anume cu patentele relative la aboliţiunea boierescului şi desfiinţarea iobăgiei, precum şi cu reformele impozitului funciar ale secolului trecut, aceste norme au fost aduse la deplina lor valoare şi dezvoltare abia prin sus-menţionatele legi, privitoare la dezdăunarea pământului.

 

Cu toate că agricultura s-a bucurat, în măsură cu mult mai mare, de binefacerile care au rezultat din dezdăunarea pământului, creată prin legile din anul 1848 şi 1849, totuşi nu se poate nega că acele binefaceri nu s-au revărsat, în modurile cele mai di­verse, şi asupra silviculturii.

 

Operaţiunile pentru dezdăunarea pământului au aruncat, între altele, şi asupra chestiunii servitutului o nouă lu­mină, chestiune care influenţează foarte mult silvicultura; şi dădură astfel prima impulsiune la ordinele, emise în 5 Iulie 1853, relative la desfiinţarea şi regularea servituţilor silvice.

 

Din suprafeţele păduroase, cedate întâi cu ocaziunea răscumpărărilor funciare, iar după aceasta din incidentul desfiinţării servituţilor, s-au format, pe lângă proprietatea silvică a statului, fondului, şi proprietăţii mari particulare încă, şi pro­prietatea silvică comunală, şi proprietatea mică particulară, care, până atunci, nu era deloc sau numai puţin reprezentată.

 

Mai ales răscumpărarea funciară avu şi alte urmări bune. Din referinţele atât de fundamental schimbate se dezvoltară succesiv proximele legi agrare, relative la regularea şi diviziunea drepturi­lor comune de posesiune şi de uzaj, rotunjirea şi comasarea locurilor şi multe altele. Şi nu mai puţin însemnată a fost influenţa asupra legislaţiunii specific silvice, creându-se deja, în primul timp al Domniei Majestăţii Sale, în 3 Decemvrie 1852, legea silvică.

 

Ordinul ministerial din 3 Iulie 1873, emis spre aplicarea mai exactă şi eficace a legii silvice, precum şi ordinul ministerial din 27 Iulie 1883, relativă la organizarea supraveghe­rii pădurilor de cătră stat, mai departe legea imperială din 7 Iunie 1883, care tratează despre purificarea tere­nului silvic de enclave străine şi despre rotunjirea proprietăţii sil­vice, precum şi cea din  30 Iunie, relativă la lucrările de corecţiune a torenţilor (abaterea apelor de munte, spre a le face nevătămătoare), denotă o completare progresivă a activităţii des­făşurată în chestia silvicii.

Toate aceste momente importante din constituţia agrară şi legislaţiunea specific silvică au fost cu de-amănuntul tra­tate în capitolele precedente ale acestei scrieri, amintindu-se deci aci numai în treacăt.

 

Este însă evident că consecinţele lor binefăcătoare, parte şi foarte extinse, au adus, precum întregii monarhii, aşa şi provinciei noastre, în măsură mai mare sau mai restrânsă, foloase durabile.

 

Ultima fază din legislaţiunea silvică, referitoare îndeosebi la Bucovina, o reprezenta legea ţării din 2 Iulie 1897, relativă la gestiunea pădurilor comunale şi sindicatelor silvice. Cu toate că efectele ei le va arăta de-abia viitorul, ne putem aştepta deja, de pe acuma, la o reacţiune favorabilă asupra stării cul­turale a pădurilor, care, în mare parte, au lipsă de o îngrijire neîntreruptă.

 

 

[1] Manual de cursul de instrucţiune pentru pădurarii Bucovinei (şcoala de brigadieri silvici), de J. Krutter.

[2] Tisa (taxus baccata) era, înainte, mai răspândită, chiar şi în exemplare cu trunchi relativ mai gros, de un diametru cam de 45 cm. Deja, în anul 1787, raportează consilierul guvernial Ainser, cu ocazia unei călătorii, despre utilizarea tisei pentru tâmplărie; fiind lemnul greu, se fasona în pădure, cu securea, în butuci şi scânduri. Mai mult decât securea par a fi contribuit la stârpirea acestui arbore proprietarii de vite de pe păscătoarele din pădure, din cauza influenţei ei stricăcioase vitelor.

[3] După manualul amintit mai înainte.

[4] Vigneta, la finea acestei scrieri, ne arată o parte de pădure seculară din ocolul silvic Stulpicani.


Silvicultura şi industria silvică, de E. Guzman (I)

Plute pe Bistriţa – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

tratată în limba română de J. cav. de Cuparenco.

 

Ca izvoare au fost întrebuinţate, afară de materialul mai vechi şi cel nou, existent în arhiva direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Cernăuţi, încă următoarele opuri şi tratate:

 

Raportul asupra activităţii ministe­rului de agricultură, în periodul de la 1 Januar 1869 până la 30. Junie 1874 (Viena, 1874). De asemenea, de la 1 Julie 1874 până la 30 Junie 1875 (Viena, 1875); de la 1 Junie 1875 până la 31 Decemvrie 1876 (Viena, 1877); de la 1 Januar 1877 până la 31 Decemvrie 1880 (Viena, 1881); de la 1 Januar l881 până la 31 Decemvrie 1886 (Viena, 1888); de la 1 Januar 1887 până la 31 Decemvrie 1893 (Viena, 1895).

 

Raportul asupra excursiunii făcute de societatea silvică austriacă în Bucovina, şi adunării a 42 ambulante ţinute de aceeaşi societate la Cernăuţi. Redigeat de Adolf cav. de Guttenberg –Viena, 1897.

 

Ficker, Dr. A., Una sută ani (1775-1875) – Viena, 1875.

 

Raportul principal al camerei de comerţ şi industrie pentru ducatul Buco­vina, pe lângă un tablou topografic statistic al districtului acestei camere, cu finea anului 1861 – Cernăuţi, 1862.

 

Anuarul administraţiei bunurilor sta­tului şi fondului. Redigeat de Ludovic Dimitz,   Tom. II, Viena. 1897.

 

Kunz Ignatz, Silvicultura şi vânatul din pădurile statului şi fondului din Galiţia, 2 Tomuri, Lemberg, 1845.

 

Manualul de instrucţiune pentru cur­sul de pădurari din regiunea direcţiunii bunurilor fondului religionar gr.-or. din Bucovina la Cernăuţi – Cernăuţi, 1894.

 

Comunicări statistice, Anul III, Viena, 1864.

 

Silvicultura Austriei 1848-1888, scriere comemorativă, dedicată de socie­tatea silvică austriacă din Viena în me­moria festivităţii jubilare de 40 ani de domnie a Majestăţii Sale imperial-regale apostolice, Împăratului Francisc Iosif I. Redigeată de Ludovic Dimitz – Viena, 1890.

 

Schindler Carol, Pădurile bunurilor statului şi fondului, administrate de ministeriul de agricultură – Viena, 1885 şi 1889.

 

Anuarul statistic al ministeriului de agricultură pentru anul 1895, Broşura III – Viena, 1896.

Administraţia şi economia în pădurile fondului religionar gr.-or. din Bucovina, scrisă de un specialist (Ludovic Dimitz), pe baza unei schiţe generale culturale a ţării, cu ajutorul de data oficiale – Viena, 1897.

 

Wickenhauser, Francisc Adolf, Bochotin sau istoria oraşului Cernăuţi şi a împrejurimii sale – Viena, 1874; Co­loniile germane în Bucovina – Cernăuţi, 1887; Istoria episcopiei Rădăuţi şi a mănăstirii Schit – Cernăuţi, 1890 şi 1891; Primele plutării pe Bistriţa aurie în Bucovina, în Raportul asupra adunării 5 generale a secţiunii silvice a societăţii de cultura ţării din ducatul Bucovina – Cernăuţi, 1886.

 

Wiglitzky, Dr. Hubert, Meseria, in­dustria, comerţul şi comunicaţia în Bu­covina, în Monarchia austro-ungară în scriere şi vederi (întrebuinţată în manu­script).

 

Dl consilier silvic superior, August Böhn, administratorul silvic şi domenial Francisc Czech, inspectorul silvic al ţării Vincenz Eckel, administratorii silvici şi domeniali Anton Dagonfsky, Vasile Halip, Leo Jirku şi măiestrii silvici August Lugert şi Josif Opletal au sprijinit autorul, prin eliberarea de diverse date, hărţi, proiecte şi fotografii.

 

Datele din capitolul VII sunt elibe­rate de industriaşul mare, dl Louis Ortlieb, precum şi de dl plenipotenţiar al societăţii pe acţiuni de câştigarea şi fasona­rea lemnului, mai înainte P. şi C. Goetz şi Comp., firma I. Greiner, I. Hecht şi Baronul Kapri, societatea pe acţiuni de industrie lemnoasă Leopold de Popper, societatea pe acţiuni de distilarea lemnului „Kassza”, A. Löwy şi I. Werth şi Comp.

 

Binevoiască numiţii domni, precum şi firmele mai sus amintite, a primi, pentru amabilul concurs, pe care l-au oferit acestei scrieri, mulţumita cea mai călduroasă.

 

Plute pe Bistriţa, la Dorna (Arini)

 

I). Introducere.

 

Numele „ţara fagilor”, care, pro­babil, la început suna, după un idiom slav, „Bochotin”, mai pe urmă „Bucovina”, se află deja în documentele secolului al XV; numirea „Bucovina”, în înţelesul „pădure de fagi”, provine (mai ales în descrierile de frontieră) şi mai înainte.

 

În primele ei conturi iese ţara aceasta din negura trecutului la lumină pe la mijlocul primului mileniu înainte de Christos, căci Herodot scrie că Agatârşii, care locuiau aici, de-a lungul Prutului, erau limitrofi cu Sciţii.

 

Numeroasele valuri ale puternicilor migraţiuni, care au trecut şi peste terito­riile aceste, s-au dezlănţuit asupra lor în răstimpuri mai mult sau mai puţin dese, repetându-se până târziu, în secolul al XVIII-lea. Puţine numai şi scurte au fost perioadele în care aceste regiuni, agitate de atâtea catastrofe istorice, s-au putut dezvolta într-un mod mai liniştit. Numai din când în când putu prinde rădăcini o cultură mai primitivă, înfiinţându-se colonii de o durată ceva mai trainică.

 

Astfel i-a rămas ţării conservată, în măsură abundentă, şi pădurea, mai ales în părţile apusene şi mijlocii, pe care statele vechi, înaintate în cultură, o exterminau de obicei prea din cale-afară.

 

Ocuparea Bucovinei, prin Austria, a fost condiţionată numai de motive de uti­litate, mai ales însă de necesitatea de a stabili o legătură între Transilvania şi Galiţia, dobândită în urma primei împăr­ţiri a Poloniei.

 

Impulsul în acest sens îl dăduse îm­păratul Iosif II, în anul 1773, cu ocaziunea unei călătorii prin Transilvania şi Banat. Urma, peste puţin timp, şi fapta. Cu ocaziunea încheierii păcii de la Cuciuc-Cainarge, între ruşi şi turci, se ceru Porţii otomane cedarea Bucovinei către Austria, ce se şi realiza prin Convenţiunea din 7 mai 1775.

 

Pe timpul acela se numea „Bucovina” mai ales districtul păduros, situat între râurile Prut şi Siret. Acest nume a trecut apoi asupra întregului teritoriu al noii proprietăţi, anexată ţărilor ereditare aus­triece.

 

În agitata istorie a acestui teritoriu, schimbarea făcută, prin casa domnitoare, constituie inaugurarea unei perioade de tranziţie, şi anume începutul unei transformări satisfăcătoare a referinţelor din ţară; se-nţelege, şi în privinţa silviculturii începu a se deschide calea spre progres, de multe ori, nu-i vorbă, abia după experienţe triste – lucru ce nu te miră, dacă consideri toate circumstanţele – iar pe multe terenuri numai foarte încet şi prin un şir de mai multe decenii, mai mult platonic, decât prin faptă.

 

Referinţele de tot destrăbălate, pe care le atlase administraţiunea austriacă, reclamau, în mai multe privinţe, o acţiune energică.

 

Cu ocaziunea regulării referinţelor clerului gr.-or., s-a creat, în urma auto­grafului împăratului Iosif II, din 29 Iunie 1781, Fondul religionar gr.-or., după ce însuşi episcopul de pe atunci din Ră­dăuţi, Dositei Cherescul, exprimase deja, la o ocaziune precedentă, dorinţa de a fi, dacă se poate, degajat de administrarea bunurilor sale, în schimbul unei dotaţiuni corespunzătoare, spre a se putea dedica cu totul obligaţiunilor sale păstoreşti. Menţionatul autograf decretă că „bunurile şi fondurile mănăstirilor bucovinene să treacă toate în administraţiunea statului: cele însă ce aparţin preoţilor străini, care nu locuiesc în ţară, dă li se ia cu totul, iar din întregul fond astfel format să se susţină tot clerul gr.-or. şi să se creeze cel puţin o şcoală, fie la Suceava sau în Cernăuţi; excedentele eventuale însă să rămână rezervate pentru alte întrebuinţări folositoare”.

 

Fondul religionar se compune deci din moşiile odinioară mănăstireşti ale Bucovinei. Afară de aceste i s-au mai anexat moşiile mensale episcopeşti de odinioară, care au fost cedate deja mai înainte Curţii. La acestea se mai adăogaseră moşiile din Bucovina ale mănăstirii galiţiene Schit, desfiinţată în urma prea înaltei deciziuni din 11 Iunie 1785, şi, în fine, acele venituri din moşiile dependente, pe care le aveau mănăstirile din Bucovina în Moldova.

 

„Ordonanţa cu privire la regu­larea instituţiunilor monastireşti şi şcolare din Bucovina”, aşa numi­tul regulativ ecleziastic, emis de acelaşi monarh, la 29 Aprilie 1786, zice, relativ la fondul religionar: „Suveranul e patronul fondului religionar; admini­strarea, conservarea şi întrebuinţarea lui pentru cler şi instituţiunile şcolare, care este singura lui menire, sunt dependente numai de dispoziţiunile sale”.

 

Fie-ne permis a menţiona, spre completare, încă şi deciziunea din 10 Decemvrie 1869, ca cea mai recentă cu privire la chestiunea aceasta, emisă deja sub domnia Majestăţii Sale Francisc Josif I, care sună: „Este voinţa Mea ca patronagiul rezervat suveranului ţării, de strămoşul Meu, răposatul împărat Iosif II, asupra fondului religionar gr.-or. al Bucovinei, menit de Dânsul pentru trebuinţele şcolare şi cultul gr.-or., precum şi principiul ca, pe lângă observarea exactă de a îndeplini scopurile destinaţiunii acestui fond, admi­nistrarea, conservarea şi întrebuinţarea lui au a depinde numai de dispoziţiunile suveranului ţării, vor fi în vigoare şi de acum înainte”.

 

Averea fondului religionar se poate taxa, în momentul de faţă, cu rotund 10 milioane avere mobilă şi aproximativ 20 milioane imobilă, afară de o mulţime foarte considerabilă de edificii, care nu-s cuprinse în aceste din urmă.

 

Pe timpul ocupării, erau, în partea meridională a Bucovinei, şi anume în di­strictul Câmpulung, suprafeţe destul de însemnate proprietatea suveranului ţării. Afară de aceasta s-a cumpărat, în acea perioadă, de către guvernul statului, domeniul Zucica. Din aceste, precum şi din supra­feţe mai mici, situate aproape de Franzthal, pentru care, cu ocaziunea delimitării moşiilor boiereşti, făcută la 1782, nu s-a anunţat nici un proprietar, s-a format în Bucovina proprietatea statului.

 

Cu regularea afacerilor bisericii gr.-or. şi cu înfiinţarea fondului religionar, precum şi în multe alte privinţe, îşi câşti­gase, după o luptă în contra multor obsta­cole mari, merite majorul-general, baronul de Enzenberg, care, după ocuparea Buco­vinei, a fost însărcinat cu administrarea militară.

 

Enzenberg pare a fi fost primul care s-a folosit de organe silvice, precum se şi vede aceasta din raportul lui, datat 26 Ianuar 1783, ataşând, spre finea anului 1782, doi forestieri, ca organe de supraveghere la tăierea lemnului de construcţii, îndrumată de administraţiunea ţării în urma ordinelor primite, ca măsură pentru aşezarea coloniştilor germani.

 

Peste scurt timp, se făcură, în această pri­vinţă, alţi paşi spre bine.

 

Încă în anul 1785, se introduse în Bu­covina un regulament silvic, care exista în Galiţia din anul 1782. Spre aplicarea lui, fură angajaţi încă, în acelaşi an, câte un forestier, cu sediul în Iacobeni, unde, pe atunci, se crease, de scurt timp, o exploa­tare de mine, şi Câmpulung, apoi câte un pădurar pentru Putna şi Dorna. În anul 1786, urmă denumirea unul forestier superior, cu sediul în Cuciurmare, căruia îi erau încredinţate toate pădurile fondului, afară de cele de pe domeniul Rădăuţi, arendat statului, care însă, la anul 1794, fu strămutat la Cernăuţi, angajându-se totodată, din străinătate, noi agenţi silvici.

 

Din partea oficiilor superioare ale or­ganismului administrativ, organism care se dezvoltă în timp relativ scurt din ce în ce mai mult, se trimiseră apoi organelor subordonate diferite regulamente, care tratau, într-un mod corespunzător timpului, mai detailat chestiuni silvice de natură tehnică, precum tăieri, curăţiri, paza tuturor re-împopulărilor artificiale din parchete etc.

 

Astfel e regulamentul din 11 Mai 1798, Nrul 1793, cu „punctele lui de procedeu”, adresat de cătră inspectorul silvic superior al administraţiunii regale din Galiţia de Est către forestierul supe­rior cameral din Kuti, care era însărcinat cu inspecţiunea pădurilor din Bucovina, apoi e instrucţiunea, confirmată cu decretul camerei domeniale a curţii din 18 Ianuar 1810, Nrul 2279, o instrucţiune destinată pentru forestierii superiori, cărora le era, pe acel timp, încredinţat controlul mai multor ocoale, care, ca atare, e bazată pe regulamentele speciale, emise pentru unele ocoale, sau pe cele generale.

 

Legate prin organismul administrativ, pentru timp îndelungat, cu administraţia pădurilor fondului şi statului din Galiţia, făcură şi pădurile din Bucovina progrese foarte mari, care se iviră, aşa-zicând, surprinzător de timpuriu. Aceste sunt merite adevărate, care, în ceea ce priveşte amena­jarea şi, în legătură cu aceasta, ridicarea în plan, sunt a se atribui acelei admini­straţiuni sau, mai bine zis, administrato­rului bunurilor statului, consilierului aulic de Kortum şi ajutoarelor sale.

 

Instrucţiuni speciale, emise în anii 1792 şi 1805, garantară un procedeu unitar. Având pururea în vedere, în prima linie, momentele economice, efectul binefăcător al acelor prescripţiuni de exploatare, n-ar fi întârziat a se arăta în ambele provincii, dacă trista situaţiune politică, lipsa unul personal de administrare, care, pe acel timp, era cu atât mai greu de recrutat, şi, în fine, lipsa de debuşeuri pentru produsele silvice în ţările adesea îmbelşugate cu păduri n-ar fi format tot atâtea obstacole mari.

 

Deja, în partea primă a acestei scrieri, dedicată agriculturii, s-a amintit introdu­cerea (1786) a relaţiunii de sudit. În acelaşi an, au fost încheiate, cu supuşii, aşa-numitele convenţiuni silvice, cu scop de a regula, in pădurile statului şi fondului, cel puţin întru câtva utilizarea produselor silvice, care se făcea, până atunci, într-un mod absolut neregulat. Ele au fost de mai multe ori reînnoite. Pe baza acestora, îi era permis fiecărui supus a-şi procura, din pudurile statului şi fondului, lemn de construcţii şi de lucru, precum şi uscături. Supuşii aveau să plătească, în schimb, 1 florin, până la 1 florin 15 cruceri v. vienezi, în caz, dacă dispunea de cai, şi 30 cruceri, dacă ducea lemnul cu braţele. Aceasta s-a fost fixat, mai pe urmă, în toate pădurile slutului. Şi alţi proprietari de păduri, din aşa-numitul district al Câmpulungului rusesc, din valea Moldovei şi a Moldoviţei, încheiaseră astfel de convenţiuni silvice.

 

Cu scopul de a mai scoate încă oare­şicare venit din păduri şi spre a oferi populaţiunii ocaziune de câştig, s-au creat, în anul 1808, la Carlsberg şi Furstenthal, precum şi în alte locuri, fabrici de sticlărie, pentru care pădurile aveau să dea lemnul de foc. Acest ram de industrie a izbutit să se menţină până în timpul cel mai nou; pe la anul 1890, însă, a trebuit inevitabil abandonat, de­venind, în urma împrejurărilor schimbate, cu totul pasiv, şi anume, pe de o parte, din cauza concurenţei mari cu sticla de Boemia şi cu cea din alte locuri, iar pe de altă parte, fiindcă, din cauza războiului vamal cu România, s-a pierdut un debuşeu foarte însemnat.

 

Cu începutul secolului, se inaugura fabricarea potasei. În anul 1884, existau 9 stabilimente de aceste. Acest ram de producţiune aduse, mai târziu, ve­nituri crescânde şi foarte considerabile.

 

Şi industria cu marfă din lemn despicat (draniţe) începu a prinde ră­dăcini în pădure.

 

E uşor de înţeles că, prin atari mo­duri de utilizare, au fost pădurile din Bu­covina foarte mult deteriorate, cu toate că unele intenţiuni şi impulsiuni erau bune. Modul acesta de utilizare forma însă singura posibilitate de a scoate un oareşicare venit din întinsele păduri ale proprietăţii, deoarece lipseau alte debuşeuri şi instalaţiuni pentru scoaterea lemnului.

 

Nu se poate însă, precum ne spune un raport, datat 11 Iulie 1815, al administraţiunii camerale din Câmpulung, nega că „încă din timpurile cele mai antice cherestegii turceşti lăsau să li se aducă, pe Bistriţă şi pe Siret, lemn de construcţiune la Galaţi şi Chilia”. Iar în anul 1816 şi 1820 încercă rezolutul şi dârzul măiestru-dulgher, Michail Steier, de a duce în plute lemn de construcţiune, de pe însuşi teritoriul Bistriţei aurii, spre Marea Neagră. În anul prim indicat ajunse însă, reţinut prin formali­tăţi, prea târziu la târgul de lemne în Galaţi, iar o altă încercare nu-i succese, din causa referinţelor nesigure din Mol­dova. Paşa din Brăila anume îi confiscă lui Steier plutele aduse, fără să-i ofere vreo despăgubire.

 

Abia în anul 1843 succese o altă încercare, făcută de către mandatarul-cameral Petru Strohmeyer din Vatra-Dornei[1]. Condus de Steier, întreprinse el plutăritul pe seama statului. Plutării noi întreprinse Strohmeyer în anii 1845 şi 1846. Acest funcţionar, tot atât de rezolut ca versat şi conştiincios, care, ce-i drept, n-avea a lupta cu împrejurări atât de defavorabile ca Steier, contribui în mod esenţial la crearea temeliilor pentru un negoţ cu lemn de construcţiune, pentru care a primit preţuri, pentru acel timp, relativ destul de convenabile, dând însă astfel mână de ajutor şi negoţului cu lemn de lucru din Bucovina.

 

Pe la mijlocul anilor ’40, se mărginea acest ram de comerţ la amintitele prime încercări mai mari de plutărit, care se făceau dintr-un teritoriu relativ mic al colţului sud-vestic al ţării (pe Bistriţa), precum şi la plutăritul pe Ceremuş, care se făcu posibil după regularea acestuia, executată de la 1790-1812; apoi, la vânzarea de lemn despicat, care se putea desface, ca şi lemnul de foc, în şesurile părţilor răsăritene ale ţării, unde erau mai puţine păduri.

 

Partea principală din vastele teritorii păduroase era însă mai ales acolo unde acestea pătrund mai adânc în munte, cu desăvârşire moartă şi nedeschisă.

 

S-a amintit deja, în partea primă a acestei scrieri, relativă la agricultură, că populaţiunea, care, pe timpul ocupării, număra cel mult 75.000 locuitori, crescu, până la anul 1846, la 370.000 suflete şi deveni, prin urmare, aproape de cinci ori mai mare.

 

Do asemenea, a fost menţionată acolo înfiinţarea hărţii cadastrale şi re­gularea impozitului funciar, exoperate pană la acea epocă.

 

Ceremuş, Plute pe Ceremuş – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

 

Iată icoana împrejurărilor, la înce­putul acelui period, a cărui descriere mai detailată, relativă la referinţele silviculturii, se va face pe paginile următoare. Deoarece însă numai rar când străbate, în afară, vreo ştire despre ţara noastră, si­tuată în extremul orient al monarhiei, credem, că va fi în interesul completării tabloului, dacă vom descrie momentele mai însemnate, privitoare la silvicultură.

 

 

[1] Părerea cancelarului de consulat Adam Sievert asupra comerţului cu produse silvice din Bucovina, redigeată Viena, 1 Februarie 1844. În concordanţă cu Primul plutărit pe Bistriţa aurie, de Wickenhauser.


1910: Înființarea „Muzeului țărănesc” din Câmpulung

 

Muzeu ţărănesc. Dl Ioan Ştefureac, profesor la Câmpulung (Bucovina), a luat iniţiativa de a înfiinţa, în acelaşi oraş, un muzeu ţărănesc. În acest scop, profesorul din Câmpulung s-a adresat preoţilor şi în­văţătorilor din Bucovina, cerându-le să co­lecteze, de la săteni, lucruri vechi, ca: lăzi bătrâneşti, mese, scaune, cuiere, colţare, podişoare, cruci scobite în lemn, icoane vechi, obiecte pentru casă mai mici: ploşti, sălăriţe, cupe, bâte ciobăneşti, beţe pentru vătăjei, fluiere, furci de tors, care unele sunt executate şi în cositor; obiecte pentru vânătoare, ca: filiuri, arme, cornuri pentru praf de puşcă, bice de călărit; fe­lurite vase, ca: scafe, străchini, ulcioare, căni; precum, nu mai puţin, şi lucrări de mână femeiască: năfrămi, ştergare, că­meşi, brâie, bârneţe, trăistuţe, lăicere, co­voare şi multe alte lucruri, pe care străbunii noştri au ştiut să le împodobească cu felurite ornamente de rară frumuseţe”[1].

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 153, Anul LXXIII, Brașov, joi 15/28 iulie 1910, p. 3


1898: Tricolorul roşu-galben-albastru, răpit la Vatra Dornei

 

Întâmplarea care urmează are și o relatare iconografică, într-una dintre mărturiile adunate de Gabriel Ojog, constituind, de fapt, explicarea fotografiei de mai sus, în care Tricolorul roșu-galben-albastru (cel de astăzi, albastru-galben-roșu a fost născocit de comuniști, fără prea multă cunoaștere a istoriei reale a Tricolorului, pe care a narat-o, tot prin 1898, I. G. Sbiera), este sărbătorit de o mare mulțime de câmpulungeni.

 

Entuziasmul câmpulungenilor avea și o motivație locală: demiterea sculptorului Ioan Pâșlea, de la catedra Școlii de Arte și Meserii, pe motiv că avea un cult al Tricolorului, dăruindu-le elevilor săi brâie cu Tricolor, iar pe casă își arborase un falnic steag, pe care a refuzat să-l îndepărteze, iar când au venit pompierii, din ordinul prefectului (căpitanul districtual) din Câmpulung, să dea jos Tricolorul de pe casa sculptorului, Pâșlea a scos o pușcă, amenințându-i că îi va „pușca ca pe ciori”.

 

Demis, Pâșlea a lucrat altarul bisericii din Pojorâta, fiind reîncadrat profesor abia spre sfârșitul anului 1905, când vine prefect al orașului Contele de Bellegarde. Este de presupus că și ilustrata aceasta austriacă, prin care se omagiază „nu Steagul României, ci steagul identității de neam al românilor” – cum argumenta Bellegarde Curții Imperiale din Viena, apărând drepturile lui Ioan Pâșlea, din perioada căpităniei lui datează. De asta am tot repetat, publicând colecția iconografică a câmpulungenilor, că astfel de mărturii ne învață mai multă și mai adevărată istorie decât istoriografiile oficiale. Iată povestea acestei mărturii vizuale:

Sculptorul Ioan Pâşlea, desenat de Radu Bercea

 

„Aproape toţi tinerii noştri, care au participat la petrecerea aranjată, astă-vară, de „Junimea”, la Vatra-Dornei, au fost ieri ascultaţi, deja pentru a doua oară, în chestiunea unei pretinse contravenţiuni poliţienești. Prima dată au fost ascultaţi, la Câmpulung, la căpitănie, iar acum la magistratul Cernăuţilor, delegat de căpitănia Câmpulungului să continue anchetarea acestui caz „grav”. Este vorba că tinerimea noastră a produs, la depărtarea sa din Vatra Dornei, prin purtarea sa demonstrativă, o „solidarizare generală” la publicul din Vatra Dornei.

 

Nu voim să preocupăm ancheta ce decurge, nici nu voim să ingerăm asupra sentinţei ce se va aduce, ci vom insista nu mai asupra faptelor până acum cunoscute, căci conţin mai multe momente foarte distructive pentru sentimentele şi direcţiunea politică – dacă avem voie să abuzăm de acest cuvânt – a evreilor din Bucovina și îndeosebi din Vatra Dornei.

 

Să stabilim însă, mai întâi, faptele ce s-au petrecut la petrecerea din Vatra Dornei şi, mai ales, la depărtarea tinerilor noștri. Cititorii noştri îşi vor aduce încă aminte că, astă-vară, am avut şi la Vatra-Dornei – mulţumită deosebitei înţelepciuni a fostului căpitan districtual Wolfarth – o afacere de steag. Find aranjată petrecerea din Vatra Dornei din partea societăţii „Junimea”, s-a arborat, pe Palatul Comunal, unde a avut loc petrecerea, steagul „Junimei”, adică tricolorul roşu-galben-albastru. Două zile a fâlfâit mândru steagul pe Palatul Comunal, iar a treia zi, a dispărut. La început, se credea că, fiind o ploaie torenţială şi trecând petrecerea, a îndepărtat vreun membru al comitetului steagul, ca furtuna să nu-l deterioreze, dar mai târziu a pătruns însă în public ştirea că steagul s-a îndepărtat, în mod clandestin, prin organele servile ale lui Wolfarth, cel cu deviza „ich hasse die Romänen” (Urăsc românii – n. n.).

 

Afacerea cu steagul s-a pierdut prin arhivele birocraţilor noştri, dar ne-a mai rămas un epilog, care se anchetează în prezent. Anume, la plecarea din Vatra-Dornei, au scos tinerii steagul din Palatul Comunal (recuperându-l de la cei care l-au confiscat – n. n.) şi l-au adus, în birjă, până la Câmpulung şi, de acolo, cu trenul, la Cernăuţi. Ce alta era de făcut?

 

La vederea steagului, a izbucnit publicul adunat spontan – din incidentul plecării tineilor – în faţa Palatului Comunal în frenetice strigăte de „Trăiască!”, care strigăte au ţinut întreaga cale, prin Vatra Dornei, şi s-au reînceput în Câmpulung. Publicul a salutat, din ferestre şi de pe străzi, cu batiste şi urale entuziaste Tricolorul, care a fost atât de grav insultat de incalificabilul Wolfarth.

 

Vatra Dornei şi Câmpulungul sunt oraşe româneşti, în o ţară românească, nimic mai firesc, deci, decât ca publicul românesc să salute steagul românesc al unei societăţi româneşti, insultat de anti-românescul Wolfarth! Adevărat, dar s-au aflat patrusprezece evrei, în Vatra Dornei, care au depus, la căpitănia din Câmpulung, că purtarea tinerilor noştri şi a publicului românesc a indignat întreaga populaţiune (!) şi au comentat sistem „Gewalt” (violență) uralele entusiaste, în fel şi chip. Unul a auzit strigându-se „Trăiască România!”, altul „Jos Germania!” și câte şi mai câte”[1].

 

 

[1] Tribuna Poporului, Nr. 204, Anul II, Arad, joi 29 octombrie (10 noiembrie) 1898, pp. 994, 995


1914: Arhiducele moştenitor şi românii bucovineni

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

Suceava, 27 decembrie 1914[1]. Împăratul Francisc Iosif a trimis pe Moştenitorul tronului Său în ţara Bucovinei, ca să aducă sa­lutul împărătesc bravilor ostaşi de pe acest front. Împăratul a ţinut să cunoască, prin alesul Său trimis, care este situaţia pe acest câmp de luptă şi care este ţinuta oştirii Sale, aşe­zată la capătul aripii drepte a uria­şului front oriental. De aceea, vizita Alteţei Sale, a Arhiducelui Moştenitor Carol Francisc Iosif, a avut un caracter strict militar, ceea ce impunea ca pe câm­pul de operaţiuni ale războiului, care este întreaga Bucovină, să se evite orişice manifestare de în­tâmpinare, împreunată cu aglomerări de populaţiune.

 

Regiunile frumoase, prin care a trecut Arhiducele, după ce a intrat în ţară, înfăţişarea populaţiunii, cu totul deosebită de cea din regiunile de dincolo de Carpaţi, L-a determi­nat să schimbe, din propriul în­demn, programul călătoriei Sale, exprimându-şi dorinţa de a cunoaşte mai de aproape poporul acestei ţări şi împrejurările în care trăieşte.

 

A fost, de astă-dată, o întâm­plate fericită, pricinuită, ce e drept, prin nefericirea războiului, că înal­tul oaspe a intrat în ţară nu pe calea obişnuită, ce duce din miază­noapte, prin largile regiuni cuprinse de elementul slav, ci prin mijlocul codrilor care despart Transilvania de Bucovina şi întind o punte plină de farmec între fraţii de acelaşi sânge şi de acelaşi grai, asemenea stăpâniţi de aceleaşi idealuri.

 

Din Vatra Dornei şi până la Rădăuţi, poporul român I-a făcut Ar­hiducelui Moştenitor primire entuziastă. Manifestările grandioase au fost cu atât mai înălţătoare, cu cât erau spontane şi nepregătite. Ele au izbucnit cu putere elementară din sufletul curat al poporului, dând vrednică dovadă de sentimentele sale de neţărmurită dragoste pentru Patrie şi Împărat. Emoţiunea şi mulţămirea cu care Alteţa Sa a întâm­pinat aceste frumoase  manifestări, cuvintele de laudă pe care le-a ros­tit la adresa poporului român, ne umplu de mândrie şi ne însufleţesc cu speranţe bune pentru viitor. Sfârşitul acestui crâncen război va trebui să schimbe şi soarta noastră, a românilor bucovineni.

 

Sângele vărsat cu prisosinţă de fii neamului nostru, pe câmpiile de luptă, va trebui numaidecât să des­chidă calea pe care să putem înainta neîmpiedicaţi în dezvoltarea noastră naţională, culturală şi eco­nomică. Chemat de soartă ca să câr­muiască destinele Austriei, Arhidu­cele Carol Francisc Iosif, moştenind tronul glorios al Habsburgilor, va lua sub scutul şi paza Sa şi soarta românilor bucovineni.

*

Alteţa Sa Imperială, Arhiducele Moştenitor Carol Francisc Iosif, a sosit, venind din Transilvania, în 17 de­cembrie, dimineaţă, în Vatra Dornei, unde a fost întâmpinat de guvernatorul ţării, contele Meran, şi de comandantul militar al trupelor carpatine din Bucovina, colonelul Fischer, care îi făcură raporturile obişnuite. Vizita Arhidu­celui fiind de caracter strict militar, s-a evitat, la sosire, orişice mani­festare de întâmpinare din partea populaţiunii şi a celorlalte autorităţi civile şi autonome din ţară. Din Vatra Dornei, Arhiducele a plecat, însoţit fiind de suita Sa militară şi de colonelul Fischer, pe frontul de vest al armatei noastre, câtă e aşezată în Bucovina, formând capătul uriaşului front oriental, care se întinde de-a lungul poalelor Carpaţilor până spre Cracovia şi, de aice, în Polonia Rusească. Alteţa Sa Imperială a adus tru­pelor noastre salutul Împăratului, vizitând diferitele staţiuni militare şi poziţiunile artilerie.

 

În 18 decembrie, la 8 ore dimi­neaţa, Arhiducele a primit, la gara ca­pitală din Câmpulung, prezentarea au­torităţilor districtului, a clerului, a corpului didactic, a diferitelor societăţi, iar marea mulţime de chipeşi mun­teni, care se adunase din toate părţile, cu acest prilej, făcu Arhiducelui Moş­tenitor ovaţiuni entuziaste.

 

Din Câmpulung, Alteţa Sa Impe­rială porni, peste Hatna (Dărmăneşti – n. n.) şi Hadicfalva (Dorneşti – n. n.), la frontul din est, unde asemenea a vizitat toate staţiunile militare, înaintând, în urmă, până în tranşeele din faţa fron­tului duşman. Cu afabilitatea unui vechi şi bun camarad, Arhiducele a vorbit cu ofiţerii şi soldaţii, i-a lăudat pentru băr­băţia şi însufleţirea cu care au ştiut să se lupte, stând de luni de zile în faţa duşmanului; a întrebat, cu sincer interes, de bunăstarea, referinţele şi dorinţele fiecăruia, vorbind cu fiecare în graiul lui, şi a deşteptat, pe întreg frontul, nemărginit entuziasm, cucerind ca prin farmec inimile tuturora.

 

La reîntoarcerea de pe frontal din est, Arhiducele a vizitat oraşul Rădăuţi. Era ziua de vineri, zi de târg. Intima piaţă din centrul Rădăuţilor era plină de o mare de lume. Arhiducele, fermecat de această privelişte grandioasa, Şi-a schimbat, la moment, programul şi a pornit, cu automobilul, încet prin mijlocul mulţimii, admirând zdravenele chipuri şi pitorescul costum al mândrului popor care străjuieşte mormântul sfânt al Marelui Voivod Ştefan. Mulţimea, cum a prins de veste că frumosul chip de ofiţer este însuşi Moştenitorul tronului şi nepotul Împăratului, a izbucnit în entuziaste urări, făcând o grandioasă manifestare patriotică. Arhiducele, adânc mişcat de aceste ovaţiuni, care erau cu atât mai înălţătoare, cu cât erau spontane şi nepregătite, a mulţămit cu inimă înduioşată, şi în ochii lui se vedea strălucind o lacrimă de bucurie. Alteţa Sa a vizitat, apoi, biserica vechii episcopii a Rădăuţilor, unde sunt aşezate mormintele Voievozilor care au descălecat în Ţara Moldovei. În urmă, Arhiducele a primit în audienţă autorităţile şi diferitele corporaţiuni ale districtului şi a trecut în revistă trupele concentrate în Rădăuţi.

 

În calea spre Câmpulung, Arhi­ducele a fost întâmpinat, în staţiunile din Hatna, Ilişeşti, Cacica, Gura Humorului şi Vama, de clerul şi reprezen­tanţii acelor regiuni şi de o mulţime de popor, primind cu cuvinte de mulţămire pâinea şi sarea ce i se pre­zentau, după obiceiul strămoşesc, în semn de bună venire. În Câmpulung, era pe la 8 ore, seara, poporul l-a întâmpinat pe Arhiduce cu sunete de bucium şi cu un frumos conduct de torţe; însufleţirea mulţimii era nemăr­ginită, când Arhiducele, la vorbele de întâmpinare, rostite de primarul Hutu, a răspuns, în grai viu moldovenesc, prin cuvinte de mulţămită şi recu­noştinţă.

 

După ce Alteţa Sa a vizitat pito­rescul oraş de pe valea Moldovei, a descălecat la conacul ce i s-a fost în­tocmit cu multă îngrijire şi pricepere, în frumosul local al şcolii de lemnărit din Câmpulung. Odăile conacului erau împodobite cu frumoase ţesături şi alesături naţionale şi mobilate cu mobile în vechiul stil moldovenesc, lucrate de elevii acestei şcoli, cu toţii fii de ţărani români din Bucovina; acestea au atras atenţiunea Arhidu­celui, care le-a privit cu de-amănuntul, cu viu interes, exprimându-şi, de repetate ori, mulţămirea şi admirarea Sa pentru frumoasele motive moldoveneşti.

 

În 19 decembrie, dimineaţa, Arhi­ducele a pornit spre Vatra Dornei, unde a fost întâmpinat de toate autorităţile şi de poporul care s-a fost adunat în nu­măr mare, din largul cuprins al acestui district. Primarul din Vatra Dornei, chipeşul român Forfotă, în fruntea reprezentanţilor comunali din întreg districtul, a adresat Arhiducelui Moşteni­tor cuvinte de adâncă mulţămită pentru cinstea ce a făcut ţării şi poporului român, venind, în aceste vremi de grea cumpănă, în mijlocul lui. În numele poporului, primarul Forfotă îl încredin­ţează pe înaltul oaspe de nestrămutată credinţă către Împărat şi dinastie. Al­teţa Sa Imperială Arhiducele a răspuns următoarele:

 

„Bucuros am venit în această ţară frumoasă, urmând ordinul Maiestăţii Sale. Sunt adânc mâhnit că ţara aceasta a fost greu încercată prin evenimentele războinice. În graţia Sa nemărginită, Maiestatea Sa, în prea înaltul manifest, a hotărât calea pe care se vor tămădui rănile pricinuite de război. Aveţi deplină încredere în Dumnezeu, care va da biruinţă trupelor noastre viteze!

 

Vă mulţumesc pentru frumoasa ma­nifestare şi voi face raport Maiestăţii Sale, Prea Bunului nostru Împărat, des­pre sentimentele Domnilor Voastre de neclintită credinţă. Vă mulţămesc foarte pentru frumoasa întâmpinare”.

 

Cuvintele Arhiducelui, rostite în parte şi în grai românesc, au stârnit, la mulţimea adunată, o furtună de aplauze, izvorâte din inimile însufleţite de acest moment sărbătoresc. În urmă, Alteţa Sa, cu o afabilitate încântătoare, s-a întreţinut cu reprezentanţii co­munali, interesându-se de referinţele lor familiare, cât şi de starea econo­mică şi culturală a ţăranului român bucovinean. După aceea, Arhiducele a primit în audienţă, la Palatul de Cură al stabilimentului balnear, pe reprezentanţii tu­turor autorităţilor autonome şi admi­nistrative, care de prezent se află cu sediul în Vatra Dornei.

 

Ca cel dintâi a fost primit în audienţă Excelenţa Sa Mitropolitul Dr. Vladimir de Repta, care audienţă a durat aproape timp de jumătate de oră. Au urmat, apoi, clerul greco-ortodox, în frunte cu consistoriul arhiepiscopesc, clerul romano-catolic, reprezentanţa guvernământului ţării, în frunte cu contele Meran şi consilierii guverniali, între aceştia doi români, fraţii Dr. Erast de Tarangul şi Constantin de Tarangul, acesta din urmă prefectul poliţiei din Capitală; apoi reprezentanţii comitetului ţării, între aceştia deputatul român Aurel Ţurcan; primăria oraşului Cernăuţi, reprezentată prin primarul capitalei, deputatul Dr. Dori Popovici, şi, în urmă, celelalte deregătorii şi corporaţiuni.

 

Cu prilejul acestor audienţe, Ar­hiducele a documentat deplină orien­tare în starea de lucruri la noi, în ţară, şi a arătat un viu interes pentru tot ce priveşte Bucovina. Membrului din comitetul ţării, deputatului Aurel Ţur­can, i-a cerut amănunţite desluşiri asupra daunelor pricinuite românilor bucovi­neni pe urma invaziunii duşmane. Faţă de primarul Cernăuţilor, deputatul Dr. Dori Popovici, Arhiducele a vorbit de viile impresii ce le-a primit, în cursul călătoriei Sale, de la poporul român.

 

„Mi-au impus – a zis Alteţa Sa – chipurile frumoase şi sta­turile zdravene; l-am aflat înzestrat cu o inteligenţă rară şi mă bucur deosebit de mult că am avut prilej să cunosc mai de aproape acest popor. Am auzit adese vorbindu-se cu laudă de sentimentele patriotice ale poporului român, însă ceea ce am întâmpinat, venind însumi în ţară, întrece toate aşteptările mele. Sunt încântat de primirea ce mi s-a făcut şi voi raporta cu drag Maiestăţii Sale despre credinţa şi devotamentul acestui brav popor”.

 

„Sunt adânc mişcat – a răspund deputatul Dr. Dori Popovici – că sentimentele curate ale poporului nostru sunt întâmpinate de Alteţa Voastră cu atâta bunăvoinţă. Poporul român va fi fericit, când va afla despre răsunetul viu ce l-au produs însufleţitele lui manifestări patriotice şi rog să-mi fie îngăduit ca să aduc acestea, din ordinul Alteţei Voastre, la cunoştinţa poporului român”.

 

Alteţa Sa şi-a dat, cu deosebită afabilitate, asentimentul Său. Terminându-se audienţele, Arhi­ducele Moştenitor şi-a luat rămas bun de la mulţimea adunată, care-l însoţi, cu nesfârşite urale de „Să trăiască!”, pe când urca, cu suita Sa, în automobile, luând calea spre Bistriţa.

 

Petrecerea Alteţei Sale în Bucovina a fost ca o zi senină în vremuri de nesfârşită furtună. Ea va trece ca o frumoasă poveste în domeniul legendelor şi generaţiunile viitoare vor vorbi cu drag de mân­drul fiu de împărat, care a păşit pe aceste plaiuri şi a încălzit, cu vorbă românească, inima poporului român / V. N”.

 

Czernowitz: Besuch Kaiser Karls I. in Czernowitz; 6 aug. 1917

 

[1] Gazeta Transilvaniei, Nr. 279, Anul LXXVII, Braşov, vineri 19 decembrie (1 ianuarie) 1914, p. 1


Pagina 22 din 129« Prima...10...2021222324...304050...Ultima »