ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 20

Un Aron Pumnul al Moldovei: Vasile Fabian (II)

Foae nr 31 28 iulie 1840

*

Prea Sfinția Sa Veniamin Costachi[1], Arhiepiscopul și Mitropolitul Moldovei, îndată după primirea înaltei sale păstorii, în anul 1804, cu evlavnică și patriotică râvnă a ridicat, în Mănăstirea Socola, aproape de Iași, un Seminariu, în care acei care voiau a primi statutul preoției să învețe, în limba românească, Istoria, Aritmetica, Geografia și Teologia. Încă acest seminar, precum se vede, pentru războiul care, în scurtă vreme, a urmat între Rusia și Poarta Otomană, poate și din alte pricini, așa a scăzut de tare, încât, pe la anul 1820, numai un profesor se mai afla acolo, care învăța pe tinerime gramatica, după aceea a răposatului protopop și director Radu Tempea. Dar, cu cât scăpătase mai mult acest curat național seminar, cu atât mai mult s-a înălțat școala grecească, care se afla în poziție însăși una și singură, mistuind toate veniturile școlilor naționale, și, pentru moldavo-românul și limba lui, nimic altceva mai rămăsese, decât acea cerșită grație de a putea ține lângă școala grecească și un profesor, care, în limba românească, să învețe Matematica teoretică, cu aplicație de Geodezie și Arhitectură.

*

Această înapoiere și scădere a Seminariului Național din Socola și a limbii românești din nou a mișcat inima preotului patriot, părintele Veniamin, Mitropolitul; pentru aceea, în anul 1820, luând lângă sine sa Sinepitrop (ca Director) pe Domnul Mihail Sturdza, care, acum, cu atâta înțelepciune ocârmuiește acel Principat, în al nouălea an, au chibzuit despre reînnoirea acelui seminar, cu totul deosebit de planul cel vechi. Planul i-a fost acest următor. 1). Pe lângă gramatica românească să se învețe și gramatica latină, cu toate părțile ei, ca gramatica limbii strămoșești, fără de ale cărei cunoștințe anevoie se poate îndrepta și îmbogăți limba românească; 2). Să se învețe Retorica și Poetica limbii latine ca niște științe în care se află cele mai originale și frumoase idei; 3). Să se învețe Filosofia și Filologia, adică alăturarea limbii românești cu cea latină și derivațiile. Un plan după starea vremilor de atunci, foarte bine chibzuit.

*

Spre realizarea acestui scop, în vara anului 1820, fu trimis, despre partea Epitropiei Școlilor, domnul Gheorghe Asachi, ca, însuși îndemnător și împreună lucrător, cu scrisori, în Transilvania, către contele G. Banffy, guvernatorul țării, de atunci, ca să binevoiască a da voie a scoate de aici doi sau trei tineri, care ar fi în stare de a duce slujbele de profesori în științele de mai sus numite. Baza unei Epitropii a școlilor din Moldova, al cărei cap era un mitropolit, nestrămutata prietenie a acestor două principate vecine și adânca politică a contelui G. Banffy erau îndestulate pricini spre a nu avea nici o îndoială despre cătăparea acelei dorite slobozenii. Domnul Gheorghe Asachi, după ce a căpătat dorita slobozenie, s-a dus, de la Cluj, la Blaj, cu socoteala că în Academia de acolo va căpăta tineri destul de gătiți pentru catedrele noului seminar și nici că s-a înșelat.

*

Aici, s-a învoit cu domnul Ion Costea, ca profesor de retorică și poezie, și cu domnul Ion Manfi, ca profesor gramaticii latine. Aflat-a aici domnul Asachi pe răposatul Vasile Fabian – aici sau la Cluj, nu știu, atâta știu că, după scurtă vreme, însoțit de acești trei tineri, a venit la Brașov. „Aici am văzut, întâiași dată, pe acest tânăr, în cea mai frumoasă floare a tinereților. După cum l-am văzut, strâmtorat și mai desculț, mărturie destul de grăitoare a greutăților cu care a avut de a se lupta, însă, lângă toate acestea, voios și cu o inimă întrăzneață, ca unul care era din lăuntru învins, că Sic male nunc, non sic et olim (Răul de acum nu e atât de vechi), dacă e acum nefericit, în viitorime poate și trebuie să fie fericit”.

*

Domnul Asachi, în ființa sa, în Brașov făcu cunoștință du domnul Dr. Vasile Popp, care, pe acel timp, se afla acolo, pe care îl îmbie cu profesoria filosofiei și a filologiei, precum și cu directoratul Seminarului. Domnul Popp primi această chemare, sub oarecare condiții cinstite. Însă fiindcă domnul Asachi nu avea îndestulată plenipotența de a încheia un contract așa de însemnat și domnul Popp încă nu vroia a merge, fără de oareșicare învederată asigurare, fu silit a scrie la Epitropie pentru o deosebită plenipotență, spre întărirea acestui contract. Până a merge și a veni răspunsul, era trebuință de vreme mai lungă. Într-această vreme, acești trei tineri, despre o parte – pentru înconjurarea cheltuielilor în acest oraș scump, iară despre altă parte – ca să facă ceva experiență în această romantică periferie, s-au sus la Satul-lung, nu departe de Brașov, unde fură de către protopopul locului, Radul Verza, cu toată cinstea bine primiți și ospătați. Pe la sfârșitul lui octombrie, se aflau acești tineri încă acolo.

*

Pe la începutul lui noiembrie, domnul Asachi, întovărășit de profesorii mai sus numiți, se întoarse în Moldova, unde, ajungând la Iași, domnii profesori Popp, Costea și Manfi se duseră la stația lor, la Mănăstirea Socola, unde li s-au rânduit cost și sălașe, iară răposatul Fabian rămase în Iași, lângă domnul Asachi, ca profesor sau privat – nu știu, atâta știu că la Socola nu a fost. Silința domnilor profesori din Socola și istețimea tinerimii moldovene făgăduiau un spor frumos pentru cele viitoare. Și, în adevăr, aceste Muze naționale, măcar că locuiau la câmp și în căsuțe mici, pentru că în poliție și în palate se răsfățau cele străine, erau să gătească cel mai frumos drum spre suirea în Parnas, dacă acea nefericită revoluție, care, în 22 februarie 1821, abia trecând trei luni de la începutul cursului, ca o săgeată din ascuns ivindu-se în Moldova, nu le-ar fi alungat din dulcea lor odihnă. Cu ivirea revoluției se ciunti deodată tot cursul învățăturilor. Tinerimii scolastice i se dădu voie, ba și îndemn de a se duce la casele părintești.

Geografia lui Vasile Fabian

Geografia lui Vasile Fabian

*

Domnii profesori chibzuiau această revoluție ca un trup meteoritic putred, care, aprinzându-se în înălțimea văzduhului, face oareșcare puțintică lumină la întuneric și se isprăvește cu un tunet degrabă trecător; pentru aceea, în mijlocul acestui foc au mai zăbovit trei săptămâni, mângâiați de o dulce nădejde că, în scurt timp, vor putea iarăși începe întreruptul curs. Însă, văzând, mai pe urmă, că răul se tot întinde (atunci a fost ars, de pildă, conacul lui Balș din Plopeni, de lângă biserică, partea dinspre pod, de către eteriști – n. n.), și nici cinstita epitropie, nici k. k. Agenție (consulatul austria din Iași, condus de eruditul bucovinean Vasile Conta, autor de gramatici și dicționare românești – n. n.) nu făgăduiesc vreo asigurare învederată, fură siliți a se întoarce în patria lor, și, precum urmările au dovedit, nu fără cuvânt; pentru că, după câteva zile după plecarea lor, fugi și prințul stăpânitor și, cu dânsul, cea mai mare parte a nobleții. Singur, răposatul Fabian rămase în Iași, ca unul care nu mai avea nici o patrie, care, în așa fel de întâmplări, să-l primească cu sânul deschis, lăsându-se încotro îl vor duce valurile întâmplărilor. Aici, dar, a rămas el până la venirea armiei turcești și înfrângerea voluntarilor, și așa, prin urmare, mai tot anul 1821, dar nu după lungă vreme se văzu mai de toți răsplătit, căutându-și fiștecare asigurarea vieții și a averii în țările învecinate. Fuga nobleții, tulburarea poliției, zgomotul poporului, nerânduiala voluntarilor, sosirea armiei turcești și crunta luptă, care urmă la Sculeni, lângă Prut, dădură materie muzei lui de a alcătui niște bucăți poetice pline de geniu, sublime și delicate. Puternica Semilună, cruzimile omenirii, încruntatele unde ale Prutului[2] au aflat într-însul pe al lor cântător.

*

Trista stare a Moldovei, în epoca de atunci, nimeni nu e în stare a o descrie mai frumos și ai viu, de cum a descris-o condeiul acestui deosebit talent.

Îngăduie, domnule Redactor, ca să însemnez aici vreo câteva versuri din acela care a scris despre starea Moldovei din anul 1821, ca să fie spre pildă tinerilor noștri poeți. Eu socotesc că, adică, această tipărire nu va fi niciodată de prisos. Ascultă cum cântă acest dumnezeiesc poet:

 *

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor[3].

 *

Câtă înălțime, câtă frumusețe și măiestrie, în aceste versuri! (va urma).

*


[1] Foae pentru minte, inimă și literatură, nr. 32, 4 august 1840, pp. 253-256

[2] Acest râu, care, oarecând, curgea prin inima Moldovei și care, acum, desparte Moldova de Rusia, a fost pentru el tocmai așa precum a fost Simois, râul Troiei, pentru geniul lui Virgilius – nota autorului studiului.

[3] Adevărat că aceste idei le-a împrumutat răposatul din Ovidiu, favoritul său, și deosebit din Libr. 1-0, Trist. Elg. VIII… Alăture, acum cineva, acele versuri ale lui Ovidiu cu cele ale răposatului Fabian și prea lesne va vedea că în aceasta este numai un schelet de idei sau numai cele dintâi trăsături ale unui tablou fără fețe, fără vopseli și fără nici o umbrire, și cititorul este silit însuși a-și chibzui cele ce lipsesc.


V. Fabian: Moldova la anul 1821

Razboiul ruso turc moldoveni

*

S-a întors maşina lumii[1], s-a întors cu capu-n jos

Şi merg toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

Soarele de-acum răsare, dimineaţa, la apus

Şi apune, despre seară, către răsărit în sus.

*

Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi

Ca să bată fără milă cu izvoarele război;

S-a smintit, se vede, firea lucrurilor, ce la cale

Aflându-se din vecie, urma pravilelor sale.

*

Şi-au schimbat, se vede, încă şi limbile graiul lor,

Că tot una va să zică de mă sui sau mă pogor;

Toate pân-acuma câte se păreau cu neputinţă,

Ieşind astăzi la iveală, vor putea avea credinţă;

*

Vreme multă n-o să treacă şi-a ara plugul pe mare,

La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare:

Ce să zică-atunci pescarul, când în ape curgătoare

Îi va prinde mreja vulturi şi dihănii zburătoare,

*

Ce să zică vânătorul, când în loc de turturele

Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele?

Nătărăule ce umbli pe a cerului faţadă,

Zicu-mi de, ieri noapte, Luna, întâlnită-n promenadă,

 *

Suma veacurilor scrise, pentru tine-n acest loc,

S-a deşirat de pe crugul Soarelui cel plin de foc,

Iar de eşti vre o cometă, rătăcită dintre stele

Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele,

 *

Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească

De îngâni cu migăiele Armonia îngerească?

Dacă eşti planetă nouă şi nu ţii tovărăşie

Colindând pe lângă Soare, în sistema ce se ştie,

*

La depărtare căzută, te întoarce pe o cale

Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale,

Cutezător mai aproape vei fi ars de multă pară,

Vrei să degeri dimpotrivă, de te vei depărta iară,

 *

Iată, Aurora vine cu veşminte luminate

Alungând spaimele nopţii peste clime depărtate;

Iară steaua Afroditei, vărsând rouă şi răcoare,

Deschide cu-a sale raze porţile sfântului Soare,

 *

Vrea nu’ş’ce să mai zică şi de-abia numai-ncepură,

Când un nor, venind cu ploaie, îi spălă vocea din gură.

Cât era maşina lumii întoarsă cu capu-n jos,

Mergeau toate dimpotrivă, anapoda şi pe dos.

*

Iată că de-acum răsare soarele la răsărit

Şi apune cu zâmbire despre sară la sfinţit;

Luna, stele şi câte planete umblă pe ceri

Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi

*

Şi stihiile râd toate, bucurându-se, văzând

Că armonia cerească, întocmită de curând,

Le aşează-ntr-o unire, dându-le sfinte măsuri

Şi le pune iar la cale, după vechile scripturi,

*

Într-o nouă atmosferă, ce din veacuri cu noroc

Se deşiră de pe crugul Soarelui cel plin de foc,

Iată că răsar pe roata pământului întocmit

Ca din morţi, la înviere, noroade ce-au fost pierit.

 *

Iată, marea şi uscatul stau în hotarele lor

Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,

Apele, păzindu-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi

Ca să bată, fără milă, cu izvoarele război,

 *

Nici munţii ţin vârfuri nalte să-şi surpe stâncile-n văi

Peste munca şi sudoarea locuitorilor săi,

Toate până-acuma câte nu se puteau pe pământ

Ieşind astăzi la iveală pot să aibă crezământ.

*

A trecut, se vede, vremea când ara plugul pe mări,

La uscat corăbierii n-aveau frică de-necări,

Au trecut şi-acele zile, spaima nopţii când umbla

Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.

 *

Astăzi păstorul se culcă fără frică lângă oi

Şi cu fluierul la gură uită grija de nevoi,

Ce-au să zică-acum pescarii, când în Prutul cel curat

Nu va prinde mreaja vulturi şi dihănii de zburat;

*

Ce-au să zică vânătorii, când, în loc de turturei,

Văzând iarăşi câmp şi codru, n-or puşca zidii şi zmei,

Mira-se-va şi plugarul, când vara, la seceriş,

Vor sta spice-naurite pe mărăcini şi scăişi.

 *

Dumnezeule, de unde peste nişte ţepi aşa

Se revarsă cu-ndurare aşteptata mila ta?

Se revarsă şi ne află înecaţi în lăcrimări,

Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.

 *

Lăsând urma părintească, moldoveanul amăgit

A intrat în căi străine şi de-atunci a rătăcit.

Că îs căile-nverzite pe unde cel vechi călca

Şi-n pământul cel de astăzi nu-şi cunoaşte casa sa.

 *

A tunat la miază-noapte şi săgeata a zburat,

Spărgând cetăţi întărite peste munţi a fulgerat:

Spuneţi, munţilor, voi toate şi, văi care v-aţi deschis

Spăimântate dinaintea trăsnetului cel trimis,

*

Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi

Cu care ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.

Împărate, prea mărite, nu-ţi întoarce faţa ta

De la neamul care jură că în veci nu va uita

 *

Faptele milostiviei, ce reverşi numelui său

Cu nespusă îndurare din slava tronului tău,

Cu lacrămi udam ţărâna pământului dobândit

Ce-l vedem de-mpărăteasca pavăză astăzi umbrit.

 *

Cu lacrămi de mulţumire urma ta o sărutăm,

La icoana feţei tale din inimă noi săltăm,

Cu gurile amorţite glasurile nu-ndrăznesc

Şi ce poate biata limbă, cu tot graiul omenesc!

*

Când inima, leşinată după-atâtea nedreptăţi,

Se despică de durere la a tale bunătăţi?

Fost-au când, odinioară, un arbore odrăslit

Pus de mână strămoşească multă vreme ne-a umbrit,

 *

O sabie cercuită ce nu-i trebuia tălmaci

Dacă, când la cules rodul, ea dărâmă pe copaci,

După multă pustiire şi braţul său cel speriat,

Ajungând până aicea, au venit şi l-au tăiat,

 *

L-au tăiat şi-n putrejune doarme astăzi pentru toţi

Cel ce avea să umbrească pe copii şi strănepoţi.

Ah, a-l scoate la-nviere cu lacrimi, de se putea,

De atunci şi până-acum, de câte ori înflorea!

 *

Ce pot lacrimi şi suspinuri, când de mult s-a prorocit

Că el numai în grădină, de virtute îngrădit,

Cu munca ta, moldovene, şi sudoare-nrourat,

Va putea ajunge, iară, la floarea ce a picat.

 *

Aici, dară, trebuieşte minte numai şi bărbat

Când în mână şi unealtă, şi grădină ţi s-au dat,

Căci scumpa sămânţă încă, la adânc, în rădăcini,

Şade-ascunsă şi aşteaptă să se cureţe de spini,

 *

De dudău, de buruiene, de scaiul nepriincios,

Ca aşa, răsărind iară, să dea roadă şi folos,

Dar cu vremile de astăzi, pân-atunci şi tot aşa,

Patriotule iubite, ce mai putem aştepta

*

Când acea pasăre rară, ce-a vestit după senin

Oarecând scăparea lumii cu o frunză de măslin

La noi încă, până-acuma, într-un veac mai prefăcut

De potopul altor rele să străbată n-a putut;

 *

Şi-o corabie ce poate, fără cârmă, când pe mări

A rămas după furtună părăsită la-ntâmplări?

Cele măguri viforoase fumegând tot ploi, de ceri,

Îşi îngână cu-a lor neguri mersul nopţilor pe ceri,

 *

Când el vrea să se răzbune, i se-ntorc în sus şi-n jos

Nor pe nor tot se ridică, car’ de car’ mai sperios,

Şi-n a lor învăluire ca balauri încleştaţi

Mii de spaime şi năluci fac ochilor întristaţi

 *

Astăzi, când aiurea toate, din pământ, până la ceri,

Se slăbesc în armonia luminătoarelor sferi,

Astăzi, când lumea cea lină într-o pace ce-a încins

Cu-ale sale braţe-atâtea noroade ce s-au fost strâns,

 *

Noi sunt care cu altă lume nu ne mai vedem

Şi la orişice scăpare dumiri nu ne putem,

Nici căldură, nici răceală vreodată mai simţim,

Având firile luate, de ce mergem, amorţim.

 *

Tinde, tinde, milostive, puternică mâna ta,

În noianul fără margini să pierim nu ne lăsa!

Tinde mâna şi ne scoate la limanul arătat

Cu cea biată luntrişoară, ce de valuri s-a sfărmat,

 *

Căci din aşa haos numai virtutea braţului tău,

Sprijinită de puterea unui singur Dumnezeu,

Atunci mântui-ne poate, când cu traiul ticăit

Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nenorocit.

*

(Foae pentru minte, inimă şi literatură, nr. 13 şi 14, duminică 26 martie 1839, pp. 97, 98 şi duminică 2 aprilie 1839, pp. 105, 106).

*


[1] Mare bucurie ne-ar face cineva, când ne-ar împărtăşi mai multe amănunte din viaţa acestui bărbat vrednic. Noi nu ştim mai mult despre V. Fabian, decât că dânsul a fost născut aici, în Ardeal, nepot al vestitului Episcop Unit Ioan Bob. De aici, în junia sa, a trecut la Moldova, unde, ca Profesor, a deschis visteria ştiinţelor pentru tinerimea românească de acolo – n. Foae pentru minte, inimă şi literatură.


9 mai 1918: Condiţiile de pace cu România

1914 Ferdinand 1 ADEVARUL 30 sept 1914

*

Avem un neam superb, care a trecut cu îngăduinţă peste umilinţele din 1907, atunci când ţara lui, care aparţinea, de fapt, elitelor, era în pericol. Au murit pentru Neam şi Ţară, în doar vreo doi ani de război, pe un singur front, mai mulţi români, decât austrieci, pe cinci câmpuri de luptă, în 4 ani de calvar. Straşnic s-au mai bătut ţăranii români, cucerind admiraţia Europei, dar, din nefericire pentru ei, elitele noastre jalnice, de-a pururi jalnice, au izbutit să transforme România, prin Pacea de la Bucureşti, din 9 mai 1918 – ziua în care a murit George Coşbuc, într-un petic zdrenţuit de România, din care lipsea Dobrogea, iar poalele Carpaţilor treceau în stăpânirea Ungariei. Vai de noi ar fi fost, dacă nu ne-ar fi scos din impas contextul european al vremii, salvându-ne şi dându-le ocazia bicisnicilor noştri conducători să pozezi, chiar şi în ziua de astăzi, în glorioşi întregitori de Neam şi Ţară.

*

Un "izmănar" de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

Un „izmănar” de la Mărăşeşti: Leon Bîrzu din Plopeni

*

Contractul dezastrului din mai 1918 a devenit subiect interzis. Dacă eşti patriot, nu ai voie să-l menţionezi. Nu cumva să afle şi alţii – de parcă neamurile megieşe nu au acces la aceleaşi documente ca şi noi. De fapt, nu pe alţii, ci pe noi ne tot minţim, justificând glorios nimicnicia celor care ne-au tot spulberat şi ne tot distrug identitatea. Niciodată nu am să pun semnul egalităţii între „izmănarii de la Mărăşeşti” şi caracuda regală a vremii, pentru că sublimul nu trebuie comparat cu bicisnicia. Dar, pentru că respect nepământeşte sângele antecesorilor noştri, trebuie să vă arăt şi ceea ce vi se tot ascunde. Ca să ştiţi, ca să vă cunoaşteţi şi ca să fiţi mândri doar de ceea ce merită să fie luat drept reper al identităţii naţionale.

*

Ferdinand I  ILUSTRATIA SAPTAMANALA nr 2 1923

*

Bucureşti , 7 mai 1918. Agenţia telegrafică ungară anunţă:

*

Contractul de pace cu România

a fost subscris azi la amiază în palatul din Cotroceni.

*

Condiţiile sunt următoarele:

*

Bukarester Tgablatt cap de pagina

*

Capitolul I.

*

Art. I. Germania, Austro-Ungaria,, Bulgaria şi Turcia, de o parte, iar România, de altă parte, declară că starea de război între ele a încetat. Părţile contractante sunt hotărâte să trăiască, de acum, în pace şi prietenie una cu alta.

*

Art. II. Relaţiile diplomatice şi consulare între părţile contractante vor fi reluate, din nou, imediat după rectificarea păcii. Pentru consuli rămân în vigoare dispoziţiunile vechi şi pe mai departe.

 *

Capitolul II.

*

Art. III. Imediat după subscrierea contractului de pace se va executa, conform art. IV-VII, demobilizarea întregii armate române.

*

Art. IV. Toate comandamentele militare superioare şi oficiile militare vor rămânea astfel cum au fost luate în bugetul ultimului an de pace.

Diviziile 11-15 îşi continuă demobilizarea mai departe, precum s-a hotărât în contractul din Focşani de la 8 Martie 1918.

Din diviziile române 1-10 rămân diviziunile 2 de infanterie, de prezent în Basarabia, împreună cu batalioanele de vânători şi 2 diviziuni de cavalerie ale armatei române mobilizate, până când operaţiunile militare ale aliaţilor în curgere în Ucraina nu vor delătura orice pericol al frontierei româneşti.

Celelalte 8 divizii vor rămâne la Moldova, sub comandamentele şi ofiţerimea lor, în numărul de pace obişnuit. Ele vor consta fiecare din câte 4 regimente de infanterie, din câte 3 batalioane din 2 regimente, fiecare din 4 escadroane, din 2 regimente de artilerie, fiecare din 7 baterii, din un batalion de pioneri şi din detaşamentele de geniu necesare. Pe lângă această sumă totală a celor 8 divizii de infanterie nu pot întrece numărul de 20 mii, ai cavaleriei, 3.200, şi al artileriei totale a armatei române, abstrăgând de diviziunile ce rămân mobilizate, nu poate întrece suma de 9.000 oameni.

Diviziunile ce rămân mobilizate în Basarabia, după demobilizare vor rămâne la mărimea de pace, ca şi diviziile 8, din art. IV.

Toate celelalte părţi, formaţiuni de trupe ce nu au existat în timp de pace vor fi dizolvate. Timpul de serviciu activ va rămâne ca în timp de pace. Rezerviştii şi soldaţii regimentelor de călăraşi nu pot fi chemaţi, până la încheierea păcii generale, la manevre.

*

Art. V. Tunurile, mitralierele, puştile, vagoanele şi depozitele de muniţie, ce se eliberează prin demobilizarea şi dizolvarea formaţiunilor trupelor române, vor fi predate, spre păstrare, până la încheierea păcii generale, comandamentelor supreme ale aliaţilor de pe teritoriul ocupat, unde vor fi administrate şi păstrate de trupe române de depozit, sub supravegherea comandamentului suprem.

În ce priveşte armata română din Moldova, s-a stabilit ca muniţie pentru o puşcă 250, pentru mitralieră, 2.500, şi pentru tun, 150 gloanţe.

Armata română e îndreptăţită să schimbe articolele de care nu are trebuinţă şi să pretindă pentru muniţia întrebuinţată alta în loc, de la comandamentul suprem, din depozitele de pe teritoriul ocupat.

Diviziunile ce rămân mobilizate în Basarabia îşi menţin muniţia necesară pentru război.

*

Art. VI. Trupele române demobilizate vor rămâne, până la evacuarea teritoriului ocupat, în Moldova. Abatere de aceasta fac numai trupele necesare pentru apărarea depozitelor de arme pe teritoriul ocupat, conform Art. V. Soldaţii şi ofiţerii activi însă se pot reîntoarce pe teritoriul ocupat, numai cu permisiunea comandamentului superior al aliaţilor.

*

Art. VII. În comandamentul superior al trupelor române din Moldova intră un ofiţer superior de stat major, cu ştabul său al aliaţilor, iar în comandamentul superior al trupelor aliate de pe teritoriul ocupat intră un ofiţer român de stat major, cu ştabul său (Unirea, anul XXVIII, nr. 31, Blaj, sâmbătă 18 mai 1918,pp. 3, 4).

*

Art. VIII. Forţele române fluviale şi navale vor rămâne, până la clarificarea situaţiei din Basarabia, în stare mobilizată, până când dispune Art. IX. Atunci vor trebui demobilizate şi forţele acestea la starea lor de pace obişnuită.

Abatere de la aceasta fac numai vasele destinate pentru serviciul poliţienesc pe fluviu şi cele necesare pentru apărarea vaselor comerciale pe Marea Neagră şi pentru pescuirea minelor. Nemijlocit, după subscrierea contractului de pace, trebuie puse vasele de pe fluviu la dispoziţia organelor încredinţate cu executarea serviciului poliţienesc conform, înţelegerilor speciale. Asupra forţelor navale de pe Marea Neagră are dreptul de dispunere comisiunea tehnică navală a Mării Negre. Pentru susţinerea legăturii cu comisia aceasta va fi împărţit un ofiţer de marină român.

*

Art. IX. Toţi soldaţii aplicaţi la armată sau marină, care, în timp de pace, au făcut serviciu în porturi ori pe vase, trebuie, la demobilizare, prima dată demişi, spre a-şi începe serviciul de mai înainte.

*

Art. X. Asupra Dobrogei, cedată, conform punctului 1 al contractului de pace preliminară, se va decide în următorul mod:

*

a). România abzice de ţinutul primit în contractul de pace de la Bucureşti, în anul 1913, împreună cu o rectificare de frontieră în favorul Bulgariei. Frontiera nouă a Bulgariei, însemnată cu culoare roşie pe harta aci alăturată, va fi următoarea: Frontiera nouă a Bulgariei la Dobrogea se începe de la punctul la vest de satul Cochirleni, situat lângă Dunăre, apoi se continuă, de-a lungul pârâului de leagă lacul, situat la sud de Cochirleni, cu Dunărea. Conduce apoi peste mijlocul lacului acesta şi mijlocului văii situată la nord de Ivrimeznie, urmează drumul văii Peştera, conduce spre nord de marginea nordică a satului Saidia, care va aparţinea Bulgarie, taie înălţimea dintre satele Saidia şi Mircea Vodă, duce la nord de partea nordică a satului Mircea Vodă, ce va fi cedat Bulgariei şi continuă creştetul înălţimii ce se ridică la est de satul Mircea Vodă, taie cota 127, în direcţie estică, până la pădurea lui Traian, atingând-o la 2 kilometri şi jumătate spre nord de cota 129, urmează apoi pădurea lui Traian, până la un punct, la sud de satul Osmancea, apoi drumul de vale ce leagă satele Osmancea şi Omurcea, trece spre nord de marginea nordică a satului Omurcea, ce cade Bulgariei, apoi se continuă, în direcţie estică, până la cota 68, o taie pe aceasta şi Oiţa Tabia, la un kilometru spre nord de marginea nordică a satului Agigea, ce cade Bulgariei, taie şoseaua Constanţa-Techirghiol, trece în direcţie sud-estică, astfel că taie peste mijloc lacul situat la est de satul Agigea, până la Marea Neagră.

Harta aceasta formează o parte însemnată a contractului de pace.

O comisiune, compusă din reprezentanţii puterilor aliate, va stabili şi însemna, la faţa locului, imediat după semnarea contractului de pace, frontiera nouă în Dobrogea.

Frontiera dunăreană, între ţinutul cedat Bulgariei şi România, urmează albia apei. Stabilirea se face pe baza unei înţelegeri speciale între cele două state, ce se va face imediat după semnarea contractului de pace. Însemnarea hotarului se va face amăsurat albiei din toamna anului 1918.

*

b). România cedează Puterilor Centrale partea Dobrogii, la nord de linia nouă de frontieră, stabilită în punctul a), până la Dunăre, şi anume: între ramificarea Dunării şi Marea Neagră, o formează braţul Sf. Gheorghe. Frontiera dunăreană între teritoriul cedat Puterilor Centrale şi România o constituie albia râului.

Imediat după semnarea contractului de pace, se va stabili mai de aproape albia fluviului şi se va însemna hotarul, conform înălţimii apei din toamna anului 1918.

Puterile Centrale se vor îngriji ca România să primească un dram comercial sigur la Marea Neagră, peste linia Cernavodă-Constanţa.

*

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

*

Art. XI. România e învoită să se facă e rectificare de frontieră în favorul Austro-Ungariei, precum e însemnat cu culoare roşie pe harta alăturată. Frontiera nouă se va începe, deci, la trecerea liniei ferate, la vest de Turnu-Severin, spre sud de Dudosu. Mai departe trece la 400 metri spre vest de casele vestice ale localităţii Dudosu şi pe marginea vestică a localităţii Saratu, peste punctul y al pârâului Jidosciţa, peste punctul y al localităţii Jidosciţa, peste cota 632, D Matorat (înălţimea va aparţine Ungariei); mai departe, de-a lungul drumului de ţară ce duce, de la cota amintită, către Cireşiu, aparţinând drumul de ţară Ungariei, trece pe marginea vestică a localităţii Cireşiu, se continuă peste podul N al localităţii Jupaneşti, peste punctul E al localităţii Costeşti, peste cota de 1333 metri a înălţimii Sec (muntele va aparţine Ungariei), de aici va lua direcţiune nordică, spre frontiera veche dintre România şi Ungaria, care va rămânea susţinută până la revărsarea pârâului Craiova în Cerna.

*

Frontiera nouă o formează, de la cotitura amintită, Cerna singură, până la punctul A de la râul Cernişoara, apoi coteşte graniţa spre est şi trece peste punctul D Milano, spre sud de punctul D Negoea, în direcţia estică, peste punctul D Seniuleului, către drumul ce duce, de la pasul Vulcan, spre sud, taie, la 600 metri, spre sud de Buliga, drumul acesta şi trece peste punctul de trecere, la sud de Lainici, drumul peste râul Jiu.

Mai departe se continuă frontiera spre est, până la pârâul Sadu, apoi, de-a lungul pârâului, până la izvorul acestuia (ce se află la distanţă de un kilometru spre est de punctul U de la Stâna Prislopu), apoi, în direcţie nordică dreaptă, spre frontiera veche, de la cota 2589 a înălţimii Mândrei, urmează apoi frontiera veche, până la 400 metri spre sud-vest a punctului F a înălţimii Ciobanul.

*

De la punctul acesta conduce frontiera drept în direcţie estică, pe marginea sudică a localităţii Bucolie, spre sud de punctul Repede Ciungeta şi pârâul Latoriţa.

Graniţa merge apoi la 400 metri, spre sud de Piscul Moldovisului, care e înalt de 1632 m, în direcţie estică, până la vărsarea râuleţului, spre sud-vest de Racoviţa, 2 kilometri spre sud de localitatea Băişoara, la marginea nordică de la Titeşti, la muntele Canega, înalt de 1248 m (a cărui înălţime revine Ungariei), peste U-l descrierii Stana Cioreu, la un kilometru de la muntele înalt de 1862 m, Comarnicul, unde trenul de munte, la 3 km spre sud-vest de muntele de 2000 m Lipitoarea, apoi în direcţie estică, peste munţii înalţi de 1961, 1932, 1546-1172, 1607, 2338 Bătrâna, 2237 m, trignometrul de 2379 m. Păpuşa, 1785, 1411, 1264, 1265, 1074 (toate înălţimile revin Ungariei) taie calea Câmpulung-Braşov, la pod, care e la un kilometru spre sud de punctul 1074, duce apoi peste punctul 1265 m (podul şi înălţimile revin Ungariei) şi atinge, aproape în direcţie estică, printre Sf. Ilie şi Sigluia, la înălţimea 1880 m, iarăşi graniţa veche.

*

Graniţa veche, până la înălţimea de 1909 m, rămâne intactă. Graniţa nouă duce apoi de la înălţimea peste C a descrierii Schitu, Peştera Decebal peste U-1 a descrierii Caraiman, peste B-ul descrierii Vârfului Cerbului, la marginea nordică de la Azuga, peste al doilea A al descrierii vârfului Casacu, apoi, pe lângă vârful Casacu, înclinând 1 kilometru, spre sud-est, la sud de muntele 1757 m.

Precis spre sud de descrierea Prislop, peste muntele 1521 (acesta revine Ungariei), peste înălţimile 1128, 878, 1235, 1540 (toate înălţimile revin Ungariei), 1 kilometru spre sud, 1771 în Grobitis, 1415 (toate punctele revin Ungariei), apoi 700 m, spre sud de punctul 871, comuna Teleajenul, peste punctul 961 (piscul Tartar, pasul Havat), peste punctul 975, 1486, 1115, calea din valea Bodza, 2 kilometru la nord-vest de Gura, mai departe, peste punct 1182, 1363, 600 m, la sud de punctul 1338, apoi spre nord-est, până la 1 kilometru spre nord de punctul 789, unde se contopeşte iarăşi cu graniţa de astăzi a Ungariei şi României.

*

Graniţa veche rămâne până la punct 21, 2 kilometru la sud-vest de Popii îndepărtată, duce apoi în direcţie nord-estică, până la 1 – spre sud-vest de punctul 1530, aci se întoarce repede spre nord-est, pe după 1530, la est de punctele 1521, 1687, spre nord-est, înconjurând punctul 1490. Muntele Condratu, spre est de punctul 950, tăind linia ferată de munte, la 4 kilometri spre vest de i Lepşa, spre est dle punctul 1374. Muntele Boina Neagră, spre est, pe lângă punct 1014. Muntele Războiului, trecând la 2 kilometri spre vest de punct 508, peste calea ferată de munte, la 1 kilometri de trigonometrul 1167 muntele Măgura Caşinului (Unirea, anul XXVIII, nr. 32, Blaj, sâmbătă 25 mai 1918,pp. 6, 7).


Der Friedensvertrag mit Rumänien

Bukarester Tgablatt cap de pagina

*

În 10 mai 1918, ziarul german „Bukarester Tagblatt”[1] prezenta, pe larg, „Tratatul de pace cu România” (Der Friedensvertrag mit Rumänien), încheiat, semnat și parafat în ziua anterioară, 9 mai 1918, tratat prin care România pierdea Dobrogea, în integralitatea ei, iar în Carpați, acolo unde granița anterioară se situa pe culmile munților, aceasta se muta la poalele de dincoace ale munților noștri. În nord, pe granița cu Bucovina, România pierdea, iarăși, teritorii însemnate, dar, din fericire, tratatul acesta de pace nu a mai fost pus, vreodată, în aplicare, pentru că, spre sfârșitul anului 1918, oportunitățile europene, valorificate inteligent de Armata Română, au transformat ciuntita Românie foarte mică în România Mare. Nu datorită conducătorilor noștri de atunci, ci doar „prin voia sorții și a întâmplării în deșertul de cenușă”.

*

Noua graniță cu Bucovina

Noua graniță cu Bucovina

*

Am mai scris și am mai reprodus documente ale vremii, de-a lungul anilor, despre dezastruoasa pace de la București, din 9 mai 1918, așa că nu o insist și acum, când nu eu, ci dumneavoastră aveți obligația de a desluși ceea ce este de deslușit și de a urma îndemnul lui Xenopol, rostit la Putna, în 1871, de a nu ne mai „îngâmfa și înălța peste ceea ce suntem, căci numai prejudicii vom aduce, procedând așa, neamului nostru românesc”. Oare întâmplător, în aceeași nefericită zi de 9 mai 1918, a murit George Coșbuc?

*

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

Noua graniță a ciuntitei Românii foarte mici

*


[1] Bukarester Tagblatt, anul XXXIX, nr. 507, 10 mai 1918

 


Ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare, în pericol!

Vioara si tambalul

*

Doar două, dintre toate cântecele românilor, au o vechime atestată documentar de peste o jumătate de mileniu: cântecul oştenilor lui Ştefan cel Mare, „Haiducky”, deja dispărut, şi celebrul cântec „Cucuruz cu frunza-n sus”, care se mai cântă şi acum, cu acelaşi text multisecular, mai ales în Ardeal şi în tot felul de prelucrări ale lui, inclusiv în variante folk.

*

„Haiducky”, cântat de taraful delegaţiei lui Ştefan cel Mare la încoronarea noului rege al Poloniei, în 1502, a fost notat pe tabularia de un călugăr din Lublin, Jana z Lublina, iar când tot polonii au făcut transcrierea în notaţie modernă europeană, s-a putut constata, şi de către unii români, că „Haiducky”, splendid cântec românesc, în 6 părţi, avea să se numească, mai târziu, când se cânta în doar 3-4 părţi, „Banul Mărăcine”, iar şi mai târziu, când rămăsese în doar 2 părţi, drept bătută ardelenească şi drept tot felul de alte „ardeleneşti”, cu răspândire doar în Bucovina, în care existase cândva şi ca întreg.

*

Haiducky min 3

Puteţi asculta „Haiducki” făcând click pe fotografie şi fixând cursorul la minutul 3 şi 15 secunde

(eu am ales secunda 31, în care se fixează şi titlul)

*

După 500 de ani, cântecul ostaşilor cu soldă (asta însemnau, pe atunci, haiducii) ai lui Ştefan cel Mare avea să fie reînviat, în chiar Cetatea Sucevei, de trupa „Zicălaşii”, dar numai „pentru o foarte singură clipă”, cum obişnuia să spună Nichita Stănescu.

*

„Cucuruz cu frunza-n sus”, cântec salvat de componistul protestant german Joachim Schlutter, care l-a publicat, în 1531, în „Wittenberger Gesangbuch”, a supravieţuit în Bucovina cale de peste o jumătate de mileniu, în ciuda faptului că, în ultimul secol, devenise, prin folosinţă, un cântec exclusiv ardelenesc. Ţin să precizez încă o dată că nu există cântece bucovinene, ardeleneşti, munteneşti, bănăţene, dobrogene sau basarabene, ci doar cântece naţionale româneşti, pe care bolşevismul le-a colectivizat în „vetre folclorice”. Prin acelaşi drept de folosinţă, „Cucuruz cu frunza-n sus” poate fi considerat un cântec bucovinean, pentru că Schlutter l-a cules de la Suceava, iar în secolul al XIX-lea există suficiente mărturii ale folosirii lui pe scară largă. Eminescu, de pildă, îi mărturisea unui prieten, în primăvara anului 1883, că a învăţat „Cucuruz cu frunza-n sus”, cântecul lui preferat, în Bucovina. Nu în Ardeal, ci în Bucovina.

*

Cucuruz cu frunza n sus min 17

Puteţi asculta „Cucuruz cu frunza-n sus”, varianta din 1531,

făcând click pe fotografie şi ducând cursorul la minutul 17

*

În Bucovina, cântecul a făcut parte din repertoriul bandelor de lăutari ai celebrilor Niculai Picu, Grigore Vindereu şi, în final, Ionică Batalan, de la care a şi cules cântecul profesorul doctor Calistrat Şotropa, care l-a şi publicat, în colecţia muzicală „Muza Română” din 1890, drept cântecul cu numărul 70. Încă nu s-au fonotecat cântecele adunate de Şotropa, dar, comparând partiturile (transcripţia după tabularia lui Schlutter şi partitura după interpretarea lui Batalan), nu se pot sesiza diferenţe, ceea ce înseamnă că, datorită popularităţii melodiei şi a textului, cântecul preferat de Ştefan cel Mare şi de Eminescu s-a păstrat nealterat, cale de o jumătate de mileniu.

*

Cucuruz Opis Muza Romana

Cucuruz partitura Muza Romana

1531

*

După anul 1900 (nu am verificat în culegerile de cântece din fondul Alexandru Voevidca şi nici în cea publicată de Mattias Friedwagner), dar, cu certitudine, după Unire, „Cucuruz cu frunza-n sus” nu s-a mai cântat în Bucovina. Se mutase în Ardeal, iar încrâncenata folosinţă transilvană l-a autohtonizat acolo, în variante mai „pe călcâie”, mai apăsate. Oricum, ultimul cântec al lui Ştefan cel Mare se mai păstra şi se mai păstrează, dar în provincia românească în care, deşi a avut două cetăţi, nu a stăpânit niciodată.

*

Problema pare să înceapă abia acum, odată cu nociva ofensivă a golăniilor folclorice. Un cunoscut interpret bucovinean tocmai îmi spune că a găsit, undeva, într-un sat, o „variantă” a cântecului lui Ştefan cel Mare, cu alt titlu şi cu alt text, variantă pe care vrea s-o includă în repertoriul său. Mai rămâne ca ardelenii să-l transforme în priceasnă (în fond, Schluter îl transformase într-un imn protestant – despre imnul Israelului nu e cazul să vorbim acum) şi devenim şi noi, românii de astăzi, jefuitorii finali ai „mormântului” lui Ştefan cel Mare, prădat, la propriu, de către călugări, până în 1752,  şi pe cale de a fi vandalizat, şi la figurativ, de către folcloriştii contemporani.

*

„Cucuruz cu frunza-n sus” reprezintă un monument de spiritualitate românească, păstrat intact timp de mai bine de o jumătate de mileniu. Îi lăsăm pe falsificatori să ne deposedeze şi de această ultimă comoară identitară?

 


Pagina 20 din 87« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »