ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 20

1877, G. Baiulescu: Muzica la români

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

*

Despre muzica nostră naţională, până acum, au scris mai numai străinii; au scris unii artişti voiajori şi alţi câţiva călători erudiţi, care au trecut prin ţările locuite de români şi, în decursul scurtei lor petreceri, au avut uneori ocaziune de a auzi, esecutându-se, şi piese naţionale române. Dar scrierile lor nu pot aspira la titlul de studii speciale asupra muzicii noastre, că-ci nu cuprind decât nişte imresiuni, produse de ariile, de doinele şi de jocurile româneşti. Multe din cele ce se scriu despre muzica noastră sunt false şi ne-exacte, iar părerile diferiţilor scriitori diferă una de alta. Cu toate acestea, trebuie să constatăm că toţi afirmă, în unanimitate, că poporului român îi este înnăscut talentul muzical; toţi recunosc că instinctul muzical trebuie numărat între aptitudinile naţionale ale poporului român. Nici nu se pote presupune altfel despre un popor, căruia, cu drept cuvânt, i se zice că e poet din naştere. Între muzică şi poezie există o reciprocitate incontestabilă şi putem afirma că productele muzicale, ieşite din inima poporului, sunt de o frumseţe şi de o valoare tot atât de mare ca şi acele poezii neimitabile, care storc chiar admiraţiunea străinilor.

*

Pe lângă toate acestea, muzica noastră naţională n-a ajuns, până acum, la acel grad de dezvoltare, ca să potă fi pusă în linie cu muzica altor naţiuni culte; germenii ariilor şi dansurilor noastre poporale n-au ajuns încă la acel stadiu de evoluţiune, ca să se potă forma din ele un stil naţional; muzica profană, mai cu seamă cea instrumentală, la noi, nu s-a vulgarizat încă atât de mult, încât să o întâmpini deopotrivă în palat şi în colibă; naţiunea noastră, până acum, n-a fost norocoasă a produce un Palestrina, un Bach, un Mozart, un Beethoven ect. Toate acestea nu s-au făcut încă la noi, pentru că nu s-au putut face, pentru că poporul nostru a trăit în nişte împrejurări ca acelea, care stăvilesc orice dezvoltare, în sfera minţii şi a inimii. Secole de sclavie, şirul cel lung de suferinţe, la care a fost condamnat de soartă poporul nostru, jugul şi lanţurile străine, întunericul de sute de ani n-au permis româ­nilor să cultive artele. Artele şi ştiinţele nu pot respira decât în libertate; libertatea, însă, n-a fost partea poporului nostru; pacea şi bunăstare dau artelor acel avânt, care le duce la înflorire; dar, în trecut, poporul nostru numai după nume cunoştea pacea, numai din auzite ştia ce este, în lume, binele şi mulţămirea.

*

În ceea ce priveşte timpurile mai recente, trebuie să constatăm că, dacă muzica noastră naţională n-a realizat mai nici un progres însemnat, o parte din vină o poartă generaţiile de faţă. De când poziţiunea poporului român s-a mai îmbunătăţit, noi, pe terenul muzicii, am lucrat prea puţin şi nu ne-am nevoit, mai de loc, să reparăm strâmbătăţile din trecut. Timpurile grele au trecut şi, graţie puterii de vitalitate, ne-a succes a ne conserva cel puţin limba, caracterul si tradiţiunile naţionale. Cu începutul secolului al XIX-lea, a început a răsări, şi pentru noi, dulcele soare al libertăţii. Poziţiunea noastră mai favorabilă ne-a permis de-a apuca pe calea progresului. Eram, însă, foarte înapoiaţi, în tote direcţiunile culturii; aveam prea multe de făcut. Ne-am făcut luntre şi punte, spre a răspândi lumina şi învăţătura; ne-a succes a realiza progrese considerabile, în diferite ştiinţe şi chiar în arte. Puţinele urme de arhitectură, sculptură şi pictură, câte mai rămaseră pe pămîntul românesc, după atâtea furtuni, ca o scumpă moştenire de la străbuni, au fost şi sunt considerate ca lucruri de mare preţ. Ruinele, de pe lângă unele mănăstiri, tablourile, icoanele, săpăturile în lemn şi piatră, preţioasele odoare de metal, dăltuite şi gravate, stofele bogate, ţesăturile de tot felul etc., începură a fi căutate şi conservate ca nişte comori naţionale.

*

În timpurile mai din urmă, se înfiinţară, în Bucureşti şi în Iaşi, şcoli de bele-arte. Poezia poporală, la rândul ei, a fost apreciată după adevărata ei valore şi, cu un zel demn de toată lauda, se culeseră productele muzei ţărăneşti, care conţin atâtea reamintiri ale trecutului şi atâtea glorii naţionale. Numai muzica naţională, reprezentată prin duiosele melodii, moştenite de la străbuni, prin doinele ciobanilor, prin horele poporului, s-a lăsat în părăsire; mai nime nu şi-a bătut capul cu culegerea, cu conservarea şi cu perfecţionarea melodiilor din popor (apăruseseră, deja, culegerile de muzică naţională românească întocmite de J. Sulzer, J. A. Waschmann, F. Rouszitzki, K. Mikuli, medelnicerul I. Carp, G. Murray, K. Engels, Berdescu, Vulpian, E. Murgu etc. – n. n.) . Şi cât de scumpă este această comoră pentru noi! Cât de nereparabilă ar fi pierderea nepreţuitei comori! Şi pierderea se va întâmpla negreşit, dacă generaţiile de astăzi vor mai persista în nepăsarea şi neglijenţa lor. Poporul iubeşte peste măsură şi adoră toate ariile şi melodiile naţionale; ele sunt productele geniului său (nici vorbă, cântecele sunt produse lăutăreşti, multe hore purtând numele celor ce le-au compus: Chiciu, Traian, Iancu, Grigore, Batalan, etc. – n. n.) şi când le aude, el se simte răpit de farmec.

*

O melodia naţională deşteaptă în popor mai multe simţăminte, decât o arie străină, impresioneză cu mai multă tărie viia lui imaginaţie, produce în spiritul lui mai multe idei, îl entuziasmează în grad mai înalt, decât chiar cea mai frumoasă melodie, care nu e naţională.  „Melodiile doinei, pentru cine o înţelege – zice Vasile Alecsandri – sunt chiar plângerea duiosă a patriei noastre. Mărturisesc eu însumi, că, pentru mine, unele din melodiile româneşti, unele doine, unele hore, unele cântece de lume, cuprind o lume întreagă de armonie dulce şi duiosă, care-mi pătrunde inima de lacrimi”. Și nici că poate fi altfel. Ariile şi doinele noastre ne deplângeau vitrega soartă, atunci când poezia nu putea şi nu era în stare să o deplângă. Jalea şi melancolia este caracterul lor principal şi fiecare din ele respiră un ton elegiac. Chiar şi ariile de dans au, de regulă, o introducere jalnică şi misteriosă şi numai către sfârşit îşî capătă vioiciunea originală, ce le caracterizează (englezul Karl Engel, în istoria muzicii universale, susţinea, pe la 1860, că horele românilor, fiind alcătuite, de regulă, dintr-o singură temă muzicală, aceasta se repetă, dar din ce în ce mai vioi, mai repede şi mai avântat – n. n.). Dacă am voi să ne dăm seama despre cauzele acestui fenomen, ar trebui să studiem, cu de-amăruntul, natura întregii vieţi naţionale şi, mai ales, istoria trecutului, căci acele melodii stau în strânsă legătură cu împrejurările în care trăim şi cu multe întâmplări, al căror obiect au fost părinţii şi străbunii noştri. Şi ce-am făcut noi, până acum, pentru a conserva aceste scumpe mărgăritare, care au să servească drept bază la dezvoltarea unui adevărat stil naţional în muzică?

*

Suntem nevoiţi a constata că prea puţin am făcut. Conservatorii melodielor noastre naţionale sunt şi astăzi ţăranii din câmpie şi de la munte, păstorii, fetele în şezătoare şi, mai vârtos, lăutarii, reprezentanţii muzicii noastre lumeşti, atât instrumentală, cât şi vocală. Lor avem să le mulţămim dacă, până astăzi, nu s-au înstrăinat, cu totul, ariile noastre, dacă nu ni le-au răpit vecinii, spre a şi le apropia (o horă a călăraşilor moldoveni, care intrau în Oradea, pe la 1640, a fost preluată de unguri şi transformată în ceardaş, dar, spre norocul nostru, cronicarul maghiar a notat şi partitura horei moldoveneşti, şi pe cea a ceardaşului; şi sunt multe exemple de circulaţie multinaţională a cântecelor în răsăritul european – n. n.). Nu ştim, întrucât aceste melodii, puse sub un scut atât de nesigur, lăsate în grija lăutarilor nomazi (dar breslele de lăutari târgoveţi? – n. n.), îşi vor fi păstrat caracterul şi fizionomia lor originală; n-avem nici o garanţie că, în decursul timpului, nu s-au strecurat prin ele elemente străine („Cucuruz cu frunza-n sus” a rămas aidoma celui din tabulatura lui Joachim Schluter, din 1531; „Haiducii”, cântat în 1502, la Krakowia de lăutarii suceveni şi notat de Jan z Lublina, deşi a pierdut trei părţi, în varianta ulterioară, numită „Banul Mărăcine” şi încă una, în variantele târzii de „ardeleneşti” şi de „bătute ardeleneşti”, s-a conservat întocmai în părţile care s-au mai cântat – n. n.) . Vedem, însă, cu ochii că, de când s-au vulgarizat şi printre noi ariile străine, de atunci vechile noastre melodii au căzut în mare dispreţ, au început a fi uitate şi putem afirma cu siguranţă că, dacă vom mai continua, încă vreo câtva timp, a fi indiferenţi, trezindu-ne, mai târziu, nu vom mai avea ce culege.

*

Ne-au lipsit, până acum, componiştii indigeni şi români – factor principal pentru dezvoltarea artei muzicale la orice popor – care să esploateze comorile ce le posedăm şi să ne arate valoarea melodiilor noastre. Iată din ce cauză muzica noastră naţională este, încă şi astăzi, desconsiderată sau rău apreciată de noi înşine, iar străinilor mai deloc nu e cunoscută. Componiştii indigeni şi români ar avea misiunea de-a culege ariile noastre poporale, de a le conserva, apărându-le de orice influienţă străină (teorie păguboasă, contrazisă violent de Karl Engels, autorul primei istorii universale a muzicilor naţionale – n. n.); ei ar fi chemaţi a studia caracterul cântecelor şi dansurilor noastre; ei ar putea, apoi, după ce vor fi pătruns spiritul muzicii noastre, să adauge numărul existent al ariilor poporale, prin compoziţii proprii (de la această iniţiativă, mai ales astăzi, a început decadenţa folclorului – n. n.), care să servească drept modele pe terenul artei muzicale. Ei, în fine, ar fi în stare să creeze un stil naţional în muzica noastră. Observăm, însă, că o astfel de misiune nu vor putea s-o împlinească, decât nişte componişti talentaţi şi studiaţi, care să ştie a ne prezenta ariile culese în transcripţiuni fidele, fără a le denatura şi fără a le altera caracterul original, prin elemente străine. Dacă ne uităm la alte popoare, care posedă o muzică dezvoltată, ne încredinţăm că o misiune ca aceasta au luat-o asupraşi componiştii cei mai erudiţi şi mai geniali. Tot aşa va trebui să se întâmple şi la noi. Ar fi o daună nereparabilă, dacă melodiile, prin care poporul îşi exprimă tot ce simte în inima sa, ar cădea în nişte mâini ne-apte, care le-ar lipsi de proprietatea lor naţională şi le-ar altera caracterul original!

*

Astăzi, muzica noastră e lăsată mai cu totul în grija străinilor. Puţinele posturi, înfiinţate pentru dezvoltarea artei muzicale, sunt ocupate de componişti străini. Aceştia sunt autorii puţinelor caiete de melodii poporale, ce au ieşit de sub presă, în decursul celor două decenii din urmă, însă, durere!, aceste colecţiuni nu au pentru noi nici o valoare, ba din contra, compromit muzica noastră naţională în ochii străinilor. Ele sunt întocmite de nişte componişti de a doua mână, care, din cauza lipsei de studiu, nu exprimă, în transcripţiunile lor, adevăratul caracter al melodiilor noastre, nu represintă melodiile astfel, după cum s-au improvizat de geniul poporului. Au mai ieşit, apoi, de sub presă, unele melodii româneşti, care au pretenţiunea de a fi compoziţiuni originale, în adevăratul stil naţional; în realitate, însă, ele nu sunt decât nişte melodii cunoscute, împrumutate de la popor şi denaturate prin adausurile respectivilor compozitori. Fireşte că un atare material nu poate să aibă nici o valore pentru muzica noastră.

*

Singur, domnul Berdescu, după părerea nostră, are meritul de a fi lucrat pe nişte baze mai solide. Domnul Berdescu ne oferă, în colecţiunile sale, ariile şi horele naţionale tocmai aşa cum le-a aflat la popor. Aceasta este, deocamdată, misiunea componiştilor noştri, până când ne va succede să avem, şi în specialitatea aceasta, corifei. Din nenorocire, însă, domnul Berdescu a rămas izolat şi n-a aflat imitatori la o lucrare atât de vastă. Ariile poporale româneşti sunt foarte numeroase şi câte s-au cules, până acum, constitue numai o minimă parte din mulţimea cea nemărginită. Mai observăm, apoi, şi aceea că ariile publicate, până acum, sunt culese numai din unele ţinuturi ale României; iar ariile poporale din Transilvania, Bucovina (le culesese Karol Mikuli – n. n.), Maramureş şi din Banat nu sunt încă deloc exploatate. Forma, ritmul şi caracterul ariilor şi danturilor diferă mult, după locuri; prin urmare, trebuie să se facă asupra lor un studiu îndelungat şi conştiincios; dar, spre acest scop, se recere un număr considerabil de componişti, un număr proporţionat cu întinderea lucrării.

*

La alte naţiuni, biserica a produs un mare număr de componişti celebri, care, pe lângă muzica bisericească, au cultivat şi pe cea profană şi au contribuit mult la dezvoltarea ei. Capii bisericii îşi ţineau de o sfântă datoria de-a purta grijă de această artă; multe persoane bisericeşti se ocupau, cu predilecţiune, cu studiul muzicii şi multe dintre dânsele s-au distins şi s-au ilustrat prin compoziţii proprii. Odinioară, maeştrii cei mai renumiţi în cânt şi în compoziţii erau monahi din diferite mănăstiri ale Italiei. După ce s-a introdus, în secolul al VI-lea, cântecul coral în biserică, se înmulţiră şi şcolile de muzică; multe din ele ajunseră la renume europen şi produseră nişte componişti, care s-au făcut nemuritori prin operele lor, de caracter atât religios, cât şi profan. Nu este aci locul de-a arăta influenţa bisericii asupra muzicii profane la diferitele popoare. Ne mărginim a spune că istoria muzicii constată că, dacă italienii şi, mai cu deosebire, germanii posedă, astăzi, o muzică atât de dezvoltată, apoi aceasta au să o mulţămească, în prima linie, bisericii.

*

Şi la noi, muzica vocală face parte esenţială din serviciul divin şi, de când am adoptat creştinismul, ea s-a cultivat mereu în bisericele noastre. Cu toate acestea, biserica n-a avut, la noi, acea influienţă binefăcătoare ca aiurea, n-a putut produce componişti, care să contribue la crearea unui stil naţional. Din contră, putem afirma că, la noi, biserica a împiedicat dezvoltarea muzicii, abătându-se de la drumul ce duce spre progres şi oprindu-se pe un teren neproductiv. Este cunoscut că toate cântările, ce se cântă prin bisericile noastre, sunt împrumutate de la biserica grecească. Este, asemenea, ştiut că, pe la anul 1710, în bisericile noastre chiar şi serviciul divin se săvârşea în limba grecească şi slavonă. Arhipăstorii bisericii, de pe timpurile acelea, în îngrijirea lor „de a cânta lui Dumnezeu alcătuiri de cântări pline de toată duhovniceasca evlavie şi cu duh umilit, iar nu tacsimuri şi cântece turceşti”, a chemat dascăli învăţaţi greceşti în ţară, „pentru ca şi în bisericile noastre să se cânte ca în marile biserici din Ţarigrad şi din Sfântul Munte, pentru ca şi Românii să se iniţieze în frumosa artă a psaltichiei şi papadichiei greceşti”. Un roi de psalţi şi protopsalţi, dascăli din Ţarigrad, părinţi sfetagoreţi se revărsară peste România şi aflară primire pe la mitropolie, pe la mănăstiri şi chiar la curţile domneşti. Astfel, ajunserăm, curând, la dorita tentă, ca şi „în ţările noastre să se cânte cu multă evlavia, la slujbe şi privechiuri matimi din Ikimatariu şi din Matimatariu; şi era o cântare primită şi plăcută”.

*

Influenţa ce avu această muzică asupra muzicii naţionale se poate compara cu funesta influienţă ce au avut, în biserică, limbile grecească şi slavonă asupra celei române. Precum „blagosloveniile” şi „eleisoanele” ne-au deformat dulcele şi frumosul grai străbun, tot astfel ne-au corupt şi gorgoanele şi îngânăturile greceşti gustul muzicii. În loc de-a introduce, în biserică, sistemul muzicii occidentale, noi am adoptat sistemul grecesc, greoi şi confuz, cu mulţimea „glasurilor” şi semnelor; am adoptat o muzică străină, care, având de bază un sistem primitiv şi defectuos, nu poate ajunge la un grad mai înalt de dezvoltare. Nenorocirea mai mare a fost, apoi, că această muzică s-a răspândit printre români cu o rapiditate neaşteptată şi a început a fi studiată, cu un zel demn de lucruri mai bune. Ne putem câştiga o ideie lămurită despre rapiditatea cu care s-a vulgarizat, la noi, muzica grecească, dacă vom arunca o privire peste scrierile ce trateză despre această muzică.

*

În catalogul bibliografic român, publicat de domnul Jarcu, aflăm numai trei scrieri despre muzica europeană modernă; iar despre psaltichie se găsesc scrieri cu mult mai numeroase, în mai multe volume şi în mai multe ediţiuni. Există cărţi, care se ocupă cu teoria psaltichiei, cu baza teoretică şi practică a muzicii greceşti; există, apoi, Anastasimatar, Irmologion, Anthologion, Cherovico-chmonicar, Parisimier, Catavasier, Privighiar, Teoreticon, Docsastar ect. În România şi Moldova, ba chiar şi în unele părţi din Transilvania, mai nu vei găsi cântăreţi bisericeşti care să nu cunoască psaltichie şi papadichie. Între asemeni împrejurări, nu mai încape nici o îndoială că multe proprietăţi şi înfrumuseţări, multe gorgoane şi tonuri nazale au trecut, din psaltichia grecească, în muzica noastră naţională.

*

Din cele zise rezultă că biserica, la alte popoare, a produs componişti şi a înfiinţat şcoli de muzică, înainte de-a exista conservatoare; la noi, însă, ea n-a contribuit întru nimic la ameliorarea muzicii naţionale. În România, s-a cultivat psaltichia grecească, iar pe unde aceasta n-a putut străbate, pe acolo muzica bisericească se află într-o stare cu totul dezolată.

*

O altă instituţiune, care ne-ar fi putut da componişti, sunt conservatoarele de muzică. Astfel de institute, în timpurile mai recente, s-au înfiinţat şi la români, înţelegem în România, căci prin celelalte provincii nu se găsesc şi nu se vor găsi, curând, mijloace băneşti pentru aşa-ceva. În România, avem două conservatoare de muzică, unul în Bucureşti, altul în Iaşi. Nu ştim, însă, din ce cauze acele institute n-au putut să răspundă, până acum, aşteptărilor noastre. A cui e vina? A organizării? A profesorilor? A elevilor? La aceste întrebări nu putem răspunde; ţinem, însă, a constata că, până acum, nu cunoaştem încă nici un componist ieşit din conservatoarele române, care să fi devenit cunoscut în cercuri mai mari, prin compoziţii originale, fie în muzica vocală, fie în cea instrumentală; nu cunoştem nici măcar un singur elev, care să fi devenit cunoscut şi în afară ca virtuos pe vreun instrument. Dar dacă nici biserica n-a făcut nimic pentru muzică, dacă conservatoarele încă n-au dobândit rezultatele dorite, apoi de s-ar fi găsit măcar nişte particulari, care să se fi consacrat studiului muzical, cu propriile lor mijloace Mulţi ar fi putut s-o facă, dar n-au făcut-o.

*

După ce am recunoscut, deci, pe de o parte, lipsa de componişti, iar pe de altă parte, importanţa şi necesitatea lor pentru prosperarea artei muzicale, să începem a lucra, cu tot dinadinsul, ca să astupăm lacunele şi să înlăturăm neajunsurile. Să ne opintim, din toate puterile, şi pe terenul muzical, ca să înzestrăm şi această specialitate cu nişte reprezentanţi, de care să ne putem mândri în ochii străinilor. Să ne gândim, zi şi noapte, la modul cum am putea ajunge la acest scop.

*

În următoarele, ne vom exprima unele păreri, în privinţa măsurilor ce ar trebui luate, spre a da, pe viitor, muzicii noastre un avânt mai îmbucurător. În toate statele civilizate, guvernele îşi ţin de o sacră datorie de-a proteja ştiinţele şi artele. În toate ţările, cultivarea muzicii se consideră ca o afacere a statului. Statul poartă spezele instrucţiunii muzicale, el susţine conservatoarele, el înlesnesce perfecţionarea elevilor talentaţi, în fiecare an se distribuiesc, pretutindeni, între artiştii şi componiştii care au dat probe de capacitate şi iscusinţă, remuneraţiuni şi ajutoare, spre a-i încuraja şi spre a le uşura subzistenţa. Aşteptăm, şi din partea guvernelor din România ca, pe viitor, să arate mai multă îngrijire pentru muzică. Ar fi de dorit ca statul să mai reorganiseze sălile de muzică din Bucureşti şi Iaşi şi să mai completeze învăţământul. Ar face prea bine regimul, dacă pe elevii mai talentaţi, care au absolvit cursul la conservatoarele române, i-ar trimite în străinătate, ca să se perfecţioneze, pe deplin, în specialitatea căreia s-au devotat. Astfel de persoane s-ar putea aplica, apoi, cu puteri noi, la respectivele institute din ţară. În chipul acesta, s-ar forma, în curând, astfel de bărbaţi, care să fie capabili a ne crea o artă naţională.

*

Pentru noi, ceşti de dincoace de Carpaţi, progresul, pe terenul muzical, este mult mai dificil. Pe de-o parte, ne lipsesc, mai cu totul, mijloacele, pe de altă parte, nici gustul pentru muzică nu e destul de dezvoltat. În fine, la noi, dacă s-ar găsi tineri talentaţi, care să aibă mijloacele şi să îmbrăţişeze, cu plăcere, această specialitate, totuşi temerea că nu vor avea unde să se aplice i-ar abate de pe anevoiosul drum al artei. Acest obstacol s-ar putea înlătura, dacă biserica, în prima linie, iar apoi diferitele asociaţii, societăţi şi fundaţii ce le avem, şi-ar da tot concursul lor, spre a servi sublimei arte muzicale. Mă voi explica în puţine cuvinte.

*

Avem, în Transilvania, două mitropolii cu seminare teologice şi cu institute pedagogice; avem, în Oradea-Mare, în Arad şi Caransebeş, câte o episcopie, împreunată, iarăşi, cu seminar teologic şi cu institut pedagogic. Avem, în fine, şi în Bucovina o mitropolie, precum şi aceleaşi institute de care vorbim. Acestor instituţiuni si celor din fruntea lor le este încredinţat cultul şi ameliorarea muzicii religioase. Acestor instituţiuni le este impusă o înaltă şi grea misiune. Teologii şi pedagogii, după terminarea învăţăturilor seminariale, devin preoţi şi învăţători prin sate; ca atare, ei au chemarea nu numai de-a fi nişte conservatori ai muzicii religioase, ci şi de-a lăţi, şi în popor, gustul pentru muzică, de-a învăţa tinerimea şcolară să cânte nu numai cântări bisericeşti, ci şi profane. Se poate, deci, pretinde, cu tot dreptul, ca, în institutele de pe lângă mitropoliile şi episcopiile noastre, muzica să se cultive mai mult decât aiurea, ca să se dea mai multă importanţă studiului muzical. Într-adevăr, şi aflăm acest studiu figurând în planul de învăţământ.

*

Dacă privim, însă, lucrul mai de aproape, ne convingem că numai în Bucovina studiul muzicii se tratează astfel, cum trebuie tratat; la celelalte seminare, el sau că nu figurează, decât cu numele, în planul de învăţământ, sau, apoi, se tratează în mod foarte rudimentar. Dacă, până acum, autorităţile bisericii noastre nu şi-au prea bătut capul să îndrepteze acest defect, apoi, de aci, înainte, trebuie să o facă. Mitropoliile şi episcopiile noastre ar putea destina câte o bursă sau două pe seama tinerilor cu talente muzicale, trimiţându-i pe la conservatoare. Asemeni stipendiaţi, ar avea să ocupe, apoi, postul de muzică la seminare şi de directori ai corulilor, pe la bisericile catedrale. Ei ar lucra pentru ameliorarea muzicii religioase, contribuind, totodată, şi la dezvoltarea muzicii naţionale profane. În linia a doua, apelăm la diferitele asociaţii, societăţi şi fundaţii, înfiinţate pentru înaintarea culturii poporului, şi le rugăm să destineze şi ele măcar câte un singur stipendiu în favoarea muzicii.

*

Necesitatea de oameni speciali în musică e destul de simţită şi în afară de seminarii. Avem, bunăoară, câteva gimnazii, dar nici acelea nu sunt prevăzute toate cu profesori de muzică. Oare, din astfel de profesori, n-ar putea să iasă, cu timpul, buni componişti, dacă ei vor fi avut fericirea de a-şi face studiile pe la cele mai de frunte conservatoare?

*

În fine, ar fi de dorit ca, pretutindeni, să se introducă instrucţiunea muzicală prin şcoli şi să se formeze, în toate părţile, coruri şi societăţi filarmonice, cu scop de a răspândi, pin popor, gustul pentru muzică. Arta muzicală contribuie foarte mult la înnobilarea inimii şi stă, prin urmare, în raporturi strânse şi intime cu educaţia, atât a individilor, cât şi a naţiunilor întregi. Italienii au muzică dezvoltată, fiindcă, dintre toate naţiunile, ei sunt mai dotaţi cu facultăţi muzicale. Chiar şi la poporul de rând afli un interes pentru muzică şi o predilecţie, care te pun în uimire. Dovadă despre aceasta sunt cântecele armonioase ale gondolierilor. În cetăţile din Italia, în Florenţa, Roma, Bologna, peste tot în cetăţile mai mici, coriştii teatrelor sunt, în mare parte, lucrători, care, după ce şi-au terminat munca de peste zi, se duc de cântă pe scenă, cu voce sonoră, cu pronuncţe deschisă, cu intonaţie justă, cu simţământ şi cu accentul cuvenit.

*

Pe la mijlocul lui decembrie, când începe, în teatru, sezonul de iarnă, nu vei vedea ţăran cu stare , care să nu facă drum, de câteva mile, până la oraşul din vecinătate, spre a auzi vreo operă nouă. Între astfel de împrejurări, nu e nicidecum de mirat dacă, la italien, muzica a ajuns la un grad de dezvoltare atât de înalt.

*

Poporul german nu e dotat cu facultăţi muzicale, ca cel italian. Asupra germanului n-a înfluienţat cerul de miazăzi, căruia i se atribuie superioritatea italianului; germanul, din contra, a trăit într-o climă cu mult mai aspră decât alte popoare. Cu toate acestea, muzica germană a ajuns la un grad de dezvoltare atât de înalt, încât a întrecut pe cea italiană, ba putem zice că germanii au devenit chiar maeştri italienilor în arta muzicală, mai ales în compoziţie. Acest fenomen e uşor de explicat. Succesele italienilor trebuie privite ca un rezultat al înaltelor facultăţi cu care i-a înzestrat natura. Succesele germanilor sunt fructul educaţiei şi al studiului. Reformatorul Luther iubea cu patimă muzica. El cunoştea cu temei această artă şi, când a reorganizat instrucţiunea în şcolile germane din statele reformate, a introdus studiul muzicii vocale ca obiect de învăţământ prin toate institutele. Muzica vocală se învaţă, de 800 de ani, în şcolile luterane, prin toate oraşele şi prin toate satele. Iată pentru ce mai fiecare german din ţinuturile nordice este muzicant. Apoi, dintre atâţi muzicanţi, nu era nicidecum prea cu anevoie să iasă nişte componişti ca Bach, Beethoven etc. Să imităm şi noi pe germani; să introducem, prin şcoli, muzica şi să înfiinţăm, pretutindeni, societăţ filarmonice. Făcând aşa, vom observa, în scurt timp, că se produce şi la noi o mişcare generală în favoarea muzicii. Poporul român, din a cărui inimă au ieşit dulcile melodii ale doinelor şi horelor, e foarte dotat pentru muzică; dacă, pe lângă dispoziţiile fireşti, vom mai adăuga şi instrucţiunea, apoi putem fi siguri că vom obţine mari rezultate. În curând, vom avea mulţumirea de a ne pune, şi pe terenul muzical, alături cu alte naţiuni culte (Baiulescu, G., Musica la Români, în Albina Carpaţilor, anul I, nr. 7, 29 septembrie 1877, pp.79-82; nr. 8, 5 octombrie 1877, pp. 93, 94).


1882: Nunta românilor, între Prut şi Nistru

Port în regiunea Prutului (Boian) – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Port în regiunea Prutului (Boian) – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Să mă ierte cititorii de zi cu zi ai acestui site că încep să aglomerez materiale, stăruind pe o temă sau trecând de la una la alta, dar am, totuşi, o vârstă şi trebuie să mă cam grăbesc, dacă vreau să las după mine şi o carte despre Bucovina, în presa vremurilor, deci un fel de colecţie de mărturii, care, atunci când va fi o carte în mai multe volume, va avea nevoie şi de comentarii, ca să se uşureze efortul beneficiarilor unei astfel de colecţii de mărturii.

*

Deocamdată, reiau lucrarea, din 1882, a cantorului din Mahala, originar din Suceava, George Tămăiagă, Moravuri şi datine poporale, culese între românii dintre Prut şi Nistru, publicată în „Aurora Română”, anul II, nr. 3, Cernăuţi, 1882, în care, dincolo de mărturii, se face şi o comparaţie discretă cu nunta din celelelte părţi ale Bucovinei. Voi ilustra, şi acum, cu cântece ale vremii, din colecţia lui Alexandru Voevidca, fonotecate audio de zicălaşii Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petrică Oloieru (ţambal), dar pentru că nu mai ştiu ce melodii am folosit pentru relatarea din 1866, voi apela doar la hore, dedicate unor localităţi bucovinene sau care poartă numele unor celebri lăutari ai vremii, precum şi la cânteva cântece închinate naţionalităţilor bucovinene conlocuitoare.

*

În relatarea lui George Tămăiagă veţi descifra lesne reminescenţele tradiţiei primordiale a „logodnei cosmice”, pe care le înveşniceşte, prin necontenite reluări, nunta românească, dar şi nişte oraţii cântate (lunare), care sunt la origine colinde, semnificativă, întru totul, fiind oraţia Legăna-s-ar, / Clătina-s-ar, / Legăna-s-ar brazii-n munţi, / Să se roage vântului, / Vântului, / Pământului, / Se le cruţe vârfurile, / Vârfurile, / Ramurile, / Şi să-i bată la trupină / Şi mai jos, la rădăcină, / Să mi-i scotă din pământ, / Din pământ, / Din negrul lut” şi aşa mai departe.

*

Dacă Simeon Florea Marian avea, adesea, tendinţa de a falsifica informaţia, „trăgând-o” desuet spre creştinism, George Tămăiagă reproduce cu fidelitate elementele nunţii, inclusiv devierile ortodoxe, încetăţenite, în ultimii ani (după 1866), graţie intoleranţei slujitorilor altarelor. Dar ambele relatări, cu plusuri şi cu minusuri, sunt foarte importante, mai ales din perspectiva posibilităţii de a transforma nunta tradiţională a românilor bucovineni într-un produs turistic de primă mână. Ceea ce nu cred , totuşi, că se va întâmpla vreodată. Pentru că ignoranţa e incomparabil mai puţin păguboasă decât prostia. Aşadar, iată cum se făceau nunţile românilor bucovineni în anul 1882:

*

Port în regiunea Nistrului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Port în regiunea Nistrului – desen de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Miresele (din zona Cernăuţilor – n. n.) vin la cununie îmbrăcate în ilice. Poartă pe cap o cunună făcută din barbanoc, înfrumuseţată cu feliurite flori de târg artificioase sau şi cu alte flori naturale, ba unele şi cu mirtă. Această cunună o aşează pe gâţa (cocul) făcută din păr propriu şi împodobită cu păuni şi cu gherdane şi-i slobozită cam pe ochi, spre simbol de întristăciune că iese din mijlocul tinerilor.

*

p12

*

La gât, salbă, chiar împrumutată. Pe sub ilic, zobon (anteriu) şi încinsă peste zobon cu brâu colorat, ales de dânsele şi unele şi de târg. În mâini ţine o năframă, pre care i-o întinde mirelui la „Isaia dănţuieşte” spre a nu da mâna goală unul cu altul. Această năframă a purtat-o şi înainte de cununie, acasă, şi în tot decursul nunţii, şi cu care a primit paharul ori de la cine a închinat cu ea, spre închipuire că să-i meargă toate în plin. În picioare, poartă mireasa botine în pantofle”[1].

*

p21

*

„Sâmbătă spre seară, după ce s-au pornit vătăjeii prin sat la chemat la nuntă, se adună vornicesele (druştele) miresei şi alte fete şi încep a o înfrumuseţa pe mireasă, făcându-i, mai întâi, cunună de feliurite flori, care cunună are s-o aibă, Duminecă, la cununie. În timpul acesta, vătăjeii, gătind de poftit, vin înapoi la mireasă şi, când apune soarele, vin şi peţitorii (starostele) mirelui într-acolo, însoţiţi de mire şi de tatăl mirelui, de schimbă inelele şi darurile, şi anume:

*

p66

*

Mireasa închină întâi tatălui mirelui o năframă subţire de pânză de casă, cusută toată cu flori de mătase de feliurite culori.

*

p113

*

Socrul îi dă dar înapoi, pe talger, după putere, 1, 2, 3 – 5 ruble de pe timpul Mariei Teresiei, alţii şi galbeni şi cei mai săraci – sorcoveţi.

*

p148

*

După ce mulţumeşte mireasa şi închină cu paharul la socru, dă apoi o năframă mirelui, care pune încă pe-atâtea, ba şi mai multe ruble, dacă e avut.

*

p161

*

După mire, închină apoi starostele, care-i pun încă câte ceva, apoi se pun bucatele şi, mai ales, o găină întreagă friptă, pe care o împarte unul dintre staroşti între toţi câţi se află în casă, până şi la bucătăriţe, unde fac mult râs că găina a fost mai bătrână decât ele şi că trebuia să înceapă a o fierbe măcar cu vreo câteva zile înainte de începerea nunţii.

*

p167

*

După ce s-au ospătat, se scoală şi încep şi cei din partea mirelui a cinsti la părinţii miresei din rachiul adus de dânşii, unde se silesc foarte, spre a nu întârzia.

*

p206

*

Bând, apoi, câte două, trei rânduri de pahare, se scoală, apoi, mirele, tatăl mirelui şi cu toţi cei viniţi cu dânşii şi, mulţumind părinţilor miresei, îşi iau rămas bun dela mireasă şi dela toţi căsănii şi se duc, însoţiţi de musicanţii mirelui. Ajungând la mire, acasă, se trimit, apoi, schimburile dintr-amândouă părţile. Schimburile constau, ca şi pe la noi (la Suceava), din cămeşa mirelui, cămeşă de soacră, botinele miresei, şeluţul miresei ş.a.m.d.

*

p207

*

În acest timp, pe când se trimit schimburile din amândouă părţile, se joacă de către vătăjei şi druşte şi alte neamuri mai aproape ale mirelui şi ale miresei, la mireasă.

*

p208

*

Gătindu-se la mireasă cununa cea de mireasă, se aşează şi mireasa de către părinţi şi de către druşte la masă. Părinţii miresei încep a plânge, unde mireasa, de-abia mai putând de plâns (când e mirele de tot urât), ia paharul şi închină la părinţi şi anume: întâi, la tată, tatăl, luând paharul cu mâna învelită într-o basma, închină iarăşi la mireasă şi, prin plâns şi lacrimi, îi urează pâine şi sare, viaţă şi traiul cel mai bun cu viitorul ei soţ. Mireasa închină, apoi, la mumă-sa, aceasta îi urează iarăşi şi aşa închină mireasa, pe rând, la toţi, la fraţi, surori, unchi, mătuşe şi alte neamuri cari se află în casă.

*

p232

*

După ce a închinat la toţi câţi se află în casă – afară de nuntaşi (tineretul) – pofteşte, apoi, vătăjelul miresei pre părinţii ei să-i pună cununa făcută pe cap şi s-o binecuvânteze. Părinţii, luând cununa din mâna druştelor, o ţin cu mâna deasupra capului miresei, atât tata, cât şi mama, şi, binecuvântând-o şi urându-i iarăşi, i-o aşează pe cap, plângând în hohote din amândouă părţile.

*

p235

*

Tinerii nuntaşi ce stau la masă împrejurul miresei intonează, în acest timp, „Cântecul miresei”, pe când mireasa, părinţii şi druştele de-abia mai pot vorbi de plâns. Melodia cântecului este foarte frumoasă şi atât de pătrunzătoare încât şi inima cea mai cerbicioasă n-ar fi în stare de a se reţine din plâns”[2].

*

p270

*

Oraţiile de nuntă, din care doar două-trei contrafăcute (conteporaneizare, descriere a ritualului bisericesc), păstrează teme vechi, inclusiv o temă de colind maial (descântecul brazilor, care se vor transforma în cupe de închinat), iar cantorul George Tămăiagă le desfăşoară pe scenariul desfăşurării nunţii, cu o dezarmantă fidelitate:

*

p271

*

„Acesta-l cântă miresei, când ei pun cununa, Sâmbătă, sera, şi Duminică, dimineaţa: „Pe din jos de Ostriţa / Paşte boii bădiţa / Boii pasc, iar iarba creşte, / Mirele întinereşte, / El cu mâna flori adună / Mărioarei de cunună, / De cunună de-asmonie / S-o pornescă-n cununie, / Cunună de mirtă creaţă / Se i-o slobozim pe faţă, / Cunună de bărbănoc / În două cu busuioc / Să i-o punem de noroc, / Elenuţă îţi cântăm, / Mândră cunună-ţi gătăm / Şi pe cap că ţi-o punem, / Pe gene / Şi pe sprâncene, / Pe codiţa ochiului / Să fii dragă mirelui, / Mirelui şi socrului, / Soacrei şi cumnatelor, / Tuturor neamurilor / Cum ai fost părinţilor, / Cărora cu plecăciune / Li ceri astăzi iertăciune / Şi la acestă cunună / Îţi iei la ei ziua bună”.

*

p275

*

Acesta-l cântă miresei, Duminică, dimineaţa, când îi pun cununa, înainte de a o porni la cununie: „Floricică de pe munţi, / Pe din jos de Rădăuţi, / Trec voinicei cu cai mulţi; / Toţi au trecut / Şi-au tăcut, / Numai calul mirelui / A trecut / Şi n-a tăcut, / El din frâu mi-a zurăit / Şi din grai el mi-a grăit: / Mândră, scumpă floricea! / Mireasă, stăpâna mea! / Ia ia-ţi roibul de zălog / Şi ţi-l paşte pe-un prilog, / Au prin secări / Până-n scări, / Sau prin oarză / Până-n scoarţă, / Ori prin grâie / Până-n brâie, / Ţi-l portă şi ţi-l hrăneşte, / Pentru mire ţi-l găteşte / Tot cu scoarţă narangie, / Să pornească-n cununie, / Se te ieie de soţie, / Precum ţi-a plăcut şi ţie, / Să fiţi doi soţiori iubiţi / Şi pe vecie uniţi!”.

*

p282

*

Acesta-l cântă când duc mireasa la cununie (spre biserică) şi de la cununie, înapoi, spre casa părinţilor ei: „Floricică dintre munţi, / Copilă din doi părinţi, / De ce rău mi-te măriţi, / Au n-ai milă la părinţi? / Nu ştii tu, mândruţă lele, / Că miluţa de la nene / E ca fagurul de miere? / Şi mila de la măicuţă / E ca mursa din stecluţă, / Şi miluţa de la fraţi / E ca umbra de sub brazi, / Şi miluţa de surori / E ca mirosul de flori; / Iar mila de la bărbat / Ca umbra de păr uscat: / Când te pui să te umbreşti, / Mai tare te dogoreşti! / Şi mila cea de la soacră / E ca poama cea mai acră, / Ce se coace şi se coace / Şi dulce nu se mai face! / Şi mila de la cumnate / E ca pelinu-n bucate, / Iar mila de la streini / E numai ciulini şi spini, / Care floare-n ea porneşte, / Când gândeşti că înfloreşte, / Ea atunci se vestejeşte, / Şi când aştepţi se rodească, / Spinii cresc s-o năduşească!”.

*

p20

*

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor lui, până la biserică: „Frunzuliţă, frunză creaţă, / Duminică, dimineaţă, / Mândră zi s-a mai ivit, / Mândru soare-a răsărit, / Nu ştim soare-a răsărit, / Au mirele a-nflorit, / Că frumos mai e gătit / Cu cuşmuţă brumărie, / Cu cunună argintie. / L-am gătit la mănăstire / Şi i-am dat numele mire! / L-am gătit la cununie, / Ca să-şi capete soţie! / Şi soţie, şi nevastă, / De noi să se despărţescă! / Şi nevastă, şi femeie, / Ziua bună să şi-o ieie / De la strat cu busuioc, / De la ficiorii din joc, / De la strat cu tămâiţe, / De la mândrele fetiţe”.

*

p145

*

Acesta-l cântă mirelui, de la casa părinţilor, spre biserică, şi de la biserică – după cununie – înapoi, spre casă: „Floricică de pe munţi, / Sus, pe deal la Rădăuţi, / Lângă-o fântână adâncă, / Mai mulţi cai beau şi mănâncă, / Toţi mănâncă, toţi nechează / Şi la culcat se aşează, / Numai calul mirelui, / Cel ca pana corbului, / Nici nu bea, nici nu mănâncă, / Pe picioare se usucă. / Nu ştim: fânu-i rogozos / Ori mirele nu-i voios; / Nu ştim: apa-i ruginoasă / Ori mireasa nu-i frumoasă. / Fânu-i bun, nu-i rogozos, / Şi mirele-i prea voios, / Ca un trandafir frumos! / Apa-i dulce şi gustoasă / Şi mireasa-i prea frumoasă! / Apa-i lină, curgătoare / Şi mireasa-i mândră floare, / Pare că-i ruptă din soare! / Amândoi se potrivesc, / Ca doi porumbi se lovesc! / Amândoi îs ca doi sori / Pe cer senin, fără nori!”.

*

p101

*

Acesta-l cântă mirelui, când îl aşează la masă, după sosirea de la cununie, la casa părinţilor lui: „Legăna-s-ar, / Clătina-s-ar, / Legăna-s-ar brazii-n munţi, / Să se roage vântului, / Vântului, / Pământului, / Se le cruţe vârfurile, / Vârfurile, / Ramurile, / Şi să-i bată la trupină / Şi mai jos, la rădăcină, / Să mi-i scotă din pământ, / Din pământ, / Din negrul lut, / La pământ să mi-i oboare, / Să mi-i treacă prin ovăz / Şi să-i scoată-n jos, la şes, / Să mi-i facă trei pătrare, / Să-i despice-n mici bucăţi, / Să-i împartă în trei părţi / Şi să-i ducă la trei târguri, / La trei târguri, la trei meşteri, / Ca să-i facă săhănele, / Săhănele, / Păhărele / De cinstit, de ospătat, / Mirelui de închinat, / De-nchinat nănaşilor, / Naşilor, nuntaşilor, / Tuturor slujbaşilor / Şi nouă, vătajilor!”.

*

p102

*

Acesta-l cântă miresei, mergând la cununia spre biserică, iar o bucată, după cununie, întorcându-se înapoi: „Frunzuliţă de sub gheaţă, / Duminică, dimineaţă, / Mândru soare-a răsărit, / Mândră lună s-a ivit, / Nu ştiu, luna s-a ivit / Ori soarele-a răsărit / Sau mireasa s-a gătit / Şi frumos s-a-mpodobit / Cu cunună de argint, / La biserică s-a pornit, / La biserică c-a ajuns / Şi căpetând un răspuns / În biserică c-a intrat / Şi la cununie a stat”.

*

p177

*

Astălaltă bucată o cântă atât mirelui, cât şi miresei, întorcându-se de la cununie: „Busuioc verde-n psaltire, / Noi am fost la mănăstire, / Ce-am văzut ni-a părut bine: / Două cununiţe-n masă / Şi-a treia-n cap la mireasă, / Un sfeşnic cu lumânare / Şi-un lăiceriu sub piciore, / Două lumânări la spate / Şi pe masă-o sântă carte! / Pe carte, două inele / Şi-o cruciţă printre ele; / Pe cruce, două cununi / Şi-o carte de rugăciuni, / Din carte popa cânta / Şi din gură întreba / De-şi sunt dragi soţii ori ba, / Apoi inelul luând, / Cruce mirelui făcând, / Inelele le schimbară / Şi cununile luară / Şi pe cap le aşezară / La mire şi la mireasă / Ce şedeau lâng-acea masă! / Păhar cu pâine şi miere / Le-a dat la toţi în vedere, / Ca să aibă trai dulcuţ / Ca mierea din păhăruţ, / Masa c-au încunjurat / Şi „Isaia” li-a cântat / Şi pe veci mi i-a jurat”.

*

p178

*

Acesta-l cântă miresei, când vine mirele după ea şi, luându-o vorniceii (vătăjeii), de-afară, de la joc, dintre tinere, o bagă după masă, în casa părinţilor ei, şi, înhobotând-o, îi cântă tinerii cu toţii, feciorii şi fetele, ba şi unii însuraţi, care au voce frumoasă: „Mărioră, fătul meu, / Nu-ţi mai pare ţie rău / După portişorul tău: / Portişor de copiliţă / Călcând creşte tămâiţă, / Portişor de fată mare / Unde calci iarba înfloare! / Dar dacă se logodeşte / Unde calci se tupileşte! / Iară dacă se cunună / Unde calcă cade brumă! / Iară după măritat / Când calci iarba s-a uscat! / Când copilu-ţi ţiueşte / Iarba totă putrezeşte, / Unde calci, iarba nu creşte / Şi pământul nu rodeşte!”.

*

p179

*

Acesta-l cântă când ia mirele mireasa de la părinţii ei: „Busuioc verde crengos, / Rămâi, taică, sănătos, / Dacă n-ai fost bucuros / De fiicuţa-ţi ast’ frumoasă / Ce se preumbla prin casă / Să-ţi diregă vin la masă! / Ce-ţi diregea cu dreapta / Şi-nchina la dumneata! / Şi-ti diregea cu stânga / Şi-ţi bucura inima! / Busuioc verde pe masă, / Rămâi, maică, sănătoasă, / Dacă n-ai fost bucuroasă / De fiicuţa-ţi ast’ voioasă / Să ţi-o vezi grijind prin casă, / Aşezând bucate-n masă / Ca o gazdă prea aleasă!”.

*

p180

*

Acesta-l cântă, o bucată pe drum, ducând mireasa la socri, iar o bucată îl cântă în casa socrilor ei: „Foia verde de sulfină, / Plângi, fiică, şi suspină / Că mergi în casă streină / Und’ te-or mustra fără milă / Şi te-or certa fără vină! / Mergi la grinzi neînzestrate / Şi la blide nespălate, / La casă neîmbrăcată, / Ba-ncă şi nemăturată, / Şi-i mânca-n trei zile-o dată, / Neputând de supărată!”.

*

p181

*

Acesta-l cântă după sosirea în casă: „Mărioră, fătul meu, / Desrădică-ţi horbutu / Şi-i vedea pre socru-tu / Că seamănă cu tată-tu! / El, de frumos, e frumos, / Numai nu-i aşa milos / Ca al tău tată duios! / Mărioară, draga mea, / Desrădică-ţi basmaua / Şi-i vede pe soacră-ta / Că seamănă cu maică-ta! / Ea parcă-i şi mai frumoasă, / Numai nu-i aşa miloasă / Ca măicuţa ta de-acasă! / Mărioră, mândra mea, / Desrădică-ţi florile / Şi vezi cumnăţelele / Că-s ca sorioarele, / Ba parcă-s şi mai frumoase, / Numai nu-s aşa miloase, / Nici la scârbă mângâioase / Ca surorile-ţi de-acasă! / Mărioră, scumpa mea, / Ia-n rădică-ţi păunii / Şi ţi-i vede cumnaţii / Că seamănă cu fraţii, / Ba chiar parcă-s mai frumoşi, / Numai nu-s aşa miloşi, / Nici la scârbe mângâioşi / Ca ai tăi fraţi preţioşi, / Că streinii-s tot streini, / Vorba lor e ghimp de spini! / Fii drăguţă, dar cuminte / Şi ascult-a lor cuvinte, / Că te-or iubi ca pre-a lor / Şi te-or cuprinde cu dor! / Fii mândruţă, fii frumoasă, / Bărbatului credincioasă / Şi-n lucruri sârguincioasă / Că-i fi a lor cea aleasă!”[3].

*
p182
*


[1] Tămăiagă, George, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3/1882, p. 43

[2] Tămăiagă, George, Moravuri şi datine poporale…, în „Aurora Română” nr.3, 1882, p. 44

[3] Tămăiagă, George, Moravuri şi datine poporale…, pp. 53-56


Dar pe Eminescu l-aţi recunoscut?

1871 Detaliu Eminescu

*

După mărturisirea lui Carol Pop de Szatmari, toate personajele din desenul său cu ceremoniile depunerii darurilor pe presupusul mormânt al lui Ştefan cel Mare, de la Putna, mormânt prădat de călugări din ordinul mitropolitului Iacob Putneanul – proaspăt sfânt al Bisericii Ortodoxe române, sunt reale. Deci, în mod firesc, dacă priveşti litografia, încerci să-l identifici pe Eminescu, în ciuda impreciziilor schiţării de personaje. Dar, ştiind ce s-a întâmplat, atunci, la Putna, mai ales din relatarea lui Slavici, şi comparând cu o fotografie a lui Eminescu din anul 1873 (deci, peste un an şi jumătate), cred că Eminescu este personajul cu mâinile în buzunare, din stânga ansamblului cu personaje. Comparaţi cu fotografia din 1873 şi decideţi singuri dacă bănuiala mea e întemeiată sau nu:

*

Mihai Eminescu, în 1873

Mihai Eminescu, în 1873

*

Oricum ar fi, în mulţimea care se credea veşnică, în august 1871, se aflau şi Eminescu, şi Slavici (nu ştiu cum arăta pe vremea studenţiei), iar dacă Szatmari a redat toate personajele importante de atunci, nu se putea ca principalii organizatori ai evenimentului, Slavici şi Eminescu, să lipsească din litografia pe care o mai reproduc, încă o dată, în întregul ei:

*

1871 PUTNA INTREG sepia m


1866: O nuntă la Ilişeşti, în Bucovina (III)

Porturi naţionale din Bucovina – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Porturi naţionale din Bucovina – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Finalul relatării lui Simeon Florea Marian despre nunta bucovineană a anului 1866 aminteşte, în bună parte, de relatarea succintă a lui Dimitrie Cantemir, din „Descrierea Moldovei”. Fondul mitic ancestral al individualizării „logodnei cosmice” încă se păstrează, falsuri înregistrându-se doar la „iertăciune”, care nu-i decât o poliloghie stufoasă şi grosolană, improprie ritualului, născocită de cine ştie ce ierarh al vremii, ca şi textele care înlocuiau străvechile colinde ale umanităţii. Nu doar româneşti, ci ale umanităţii.

*

Redând finalul relatării nunţii bucovinene a anului 1866, voi folosi, ca şi în precedentele episoade, melodii ale vremii, fonotecate audio de „zicălaşii” Răzvan Mitoceanu (vioară) şi Petru Oloieru (ţambal), recomandându-vă iubitorilor de datină să vizionaţi concertul ritualic „Chindiile”, filmat şi pus pe net, dar care poate fi lesne accesat făcând click pe fotografia CHINDIILE, din dreapta paginii acestui site.

Nunta Ilisesti 15 continuare*

Vătăjeii: De trei ori pe după masă, / Să scoatem floarea din casă, / Să rămână binele, / Să roiască-albinele. / Pe la noi acu’ roiesc / Vara, când mândri cosesc, / Când cosesc mândruţei flori, / Să fie de sărbători, / Pe la fete si feciori. / Tu, mireasă veseloasă, / Bota ta-i pe grindă-n casă, / Cioplită în patru dungi, / Cât spatele tale de lungi. / Ea şede gata pârlită / De spatele tău gătită.

 *

p49

*

Jucând ei de trei ori, pe după masă, iese vătăjelul de înainte pe uşă, jucând, şi ceilalţi în rând, după dânsul. Mirele şi mireasa păşesc, fără de a juca, fiindcă nu le e datina să joace nicidecum. Mai înainte de a ieşi mireasa pe uşă, se pune un băiat sau doi să ţină un beţişor, nelăsând-o să iasă. Pentru aceasta, precum şi pentru zestre, trebuie mirele să plătească băieţilor câţiva bănişori şi, apoi, îi e iertat a ieşi cu dansul.

*

p50

*

După ce ies, cu toţii afară, joacă iarăşi o horă şi, după ce se gată jocul, aduce unul dintre nuntaşi un scaun, un lăicer pe scaun, o scoarţă jos şi o pernă, aşternându-le jos, şi, punându-se mireasa, în genunchi, înaintea părinţilor, în următorul chip i se iau iertăciunile:

*

p39

*

Iertăciunea: Staţi, gloate şi noroade, staţi / Şi la mine vă uitaţi, / Precum eu acum voi sta / Şi din gură-oi cuvânta, / Cum de mândru m-oi smeri, / Cum cu rost eu voi fi: / Cu capul plecat, / Cu şlicul[1] luat: / Dumnezeu a poruncit, / Toate ce le-a isprăvit: / În sfârşit, făcu şi omul / După chipul ca şi Domnul. / Pe strămoşul, pe Adam, / De la care suntem neam, / Om întâi pe lume. / Şi iar zise: nu-o bine / Ca să fie / Omul fără de soţie. / Şi iar puse Dumnezeu / Lui Adam un somnuţ greu, / Precum el mărturiseşte: / „Culcatu-m-am, adormit, / Că Domnul m-a sprijinit”. / Luat-a iar din stânga / Ciolănuţul cel de coastă, / Şi zidi strămoaşa noastră, / Pe buna, / Pe Eva. / Din somn Adam s-a sculat, / A oftat, s-a bucurat: / Mulţămescu-ţi, Doamne, ţie, / Cum că mi-ai dat şi soţie”. / Pentru-aceea lasă / Fiul a sa casă / Şi-ncă va lăsa / Şi pe maică-sa, / Şi pe tatăl său, / Şi pe frate-său, / Pe surioara sa / Şi s-a lipi de muierea sa, / Şi-amândoi vor fi un trup, / Căci Domnul aşa a vrut, / Dar Adam a şi greşit / Si din rai s-a izgonit, / Numai pentru ne-ascultare, / Îi dete pedeapsă mare; / Izgonit, din rai, afară, / Să fie viaţa amară, / Puseră soarele vecinic / Să ne fie nouă sfeşnic, / Şi pusese şi pe lună / Să ne fie nouă nună, / Şi le dete iarăşi rază, / Ca-n toată lumea să vază / Şi le zise Dumnezeu: / „Să trăiţi / Şi ca iarba vă înmulţiţi, / Pământul să-l stăpâniţi!”. / Deci curseră / Şi rămaseră / Neam / Din neam, / Viţă / Din sămânţă, / Până ce-a venit / Vremea şi-a sosit / Vremea cestor feţi, / Ai voştri fii drepţi, / Cu genunchii la pământ, / Ca mlădiţă cu rod mult, / Şi se roagă cu glas mare / Să le daţi binecuvântare: / Dumneavoastră, cinstiţi / Părinţi! / Să vă înduraţi, / Să-i binecuvântaţi, / Căci binecuvântarea părinţilor / Întăreşte casa fiilor, / Precum Domnul s-a îndurat / Şi a binecuvântat / Pe Avram cu Sara, / Pe Iacov cu Kahila. / Deci, prin cuvânt. / Vom începe al doilea rând, / Ca dumneavoastră, cinstiţi / Părinţi, / Care de la Domnul sunteţi rânduiţi / Ca şi pomii cei rodiţi, / Ce-şi fac roada lor / Din răcoarea pomilor, / Să vă înduraţi / Ca să-i şi iertaţi; / Căci vor să meargă la a lor casă, / Ce de Dumnezeu le este aleasă, / Şi părinţii să trăiască, / Curtea lor s-o stăpânească. / Domnul vă trăiască / Şi vă stăpânească, / Şi vă-nvrednicească / Ca să ajungeţi / Să vă umpleţi / De bucurie, / De veselie, / Cum s-a înzestrat / Şi s-a bucurat / Aron, prorocul, / Când i-a înverzit toiagul, / Ţinându-l în mână, / Ne-având rădăcină, / De doisprezece ani uscat, / A-nverzit făr’ de-un udat. / Şi câţi mă priviţi / Toţi vă veseliţi, / Şi câţi m-ascultaţi / Toţi vă bucuraţi, / Precum s-a bucurat / Fericitul Noe, / Ieşind din corabie, / Înnoind pământul, / Finind cuvântul; / A sădit vie, / S-a împlut de bucurie, / A băut vin, / Veselindu-se deplin, / Amin, amin! / Cine n-a zice: Amin, amin! / Să se-mpiedice de-o cioată de arin / Şi să deie cu capul de-un spin, / C-apoi ştiu c-a zice: Amin, amin! / Mie, ce-am urat deplin, / Aste, zău, mi se cuvin: Un păhăruş sau trei de vin, / O năframă, şi de in, / Guriţa să-mi şterg de vin, / Şi de-ar fi şi de holerca, / N-aş mai zice, zău, nimica, / Ci m-aş şterge tot pe mâneca; / Şi-o copilă ochişea, / Care-a fi de seama mea, / De a vrea, a vrea, / De nu, dracul s-o ia!…

*

p128

*

Iar când începe urătorul următoarele versuri, numai neamurile miresei încep a plânge, hohotind:

*

p129

*

Cântecul miresei: Plânge, fiică, şi suspină / Că mergi pe mână străină / Şi te-or bate fără milă, / Te-or mustra fără de vină, / Căci ţi-ai căpătat o soacră / Tot ca şi poama cea acră, / Căci mila de la bărbat / Ca umbra unui păr uscat, / Când gândeşti că te umbreşti, / Mai tare te dogoreşti.

*

p197

*

După finea iertăciunilor, o apucă mirele de subsuoară şi, arzându-i vreo trei cu biciul, (scorbaciul), o aruncă în căruţa în care e pusă şi zestrea, apoi, chiuind şi strigând, pleacă, cu toţii, la mire. Vătăjeii şi druştele miresei nu-s mai mult de trebuinţă, ci numai ai mirelui.

*

p283

*

După ce ajung nuntaşii, cu zestrea, la mire, ies socrii cei mari şi-i întâmpină cu şipul în mână, zicând soacra: U-iu-iu, ce bine-mi pare / C-aţi adus voinică floare, / Floricică de la mai, / Să ne fie de bun trai.

 *

p200

*

Apoi, nuna, din căruţă, dimpreună cu altele, smerindu-se încă, chiuie, anume: U-iu, iu, soacră mare, / Soacră mare, ieşi afară, / Că-ţi aduc secerătoare, / Şi-ţi aduc pieptănătoare / Să te pieptene pe cap / Cu un pieptene de fag; / şi altele.

*

p256

*

După aceea, petrec şi se veselesc până chiar târziu.

*

p103

*

La împrăştiere, îi poftesc pe nuntaşi socrii cei mari, zicând: De vi-i drag de noi şi de fiii noştri, poftim şi pe mâine, la masa cea mare.

*

p158

IX.

La masa cea mare iarăşi se poftesc sătenii, însă numai prin vătăjeii mirelui, căci mireasa n-are mai mult vătăjei.

*

p188

*

La masa cea mare, iarăşi se veselesc, bând şi mâncând, însă, după datină, numai bătrânii, arareori vreun fecior. Aice li se împărtăşeşte paharul cel dulce, adică: nunul cel mare, dimpreună cu un alt om, ia un talger cu paharul şi altul pentru banii ce li s-or da; după aceea, dând ei paharul, mai întâi, neamurilor, trebuie să pună fiştecare 1, 2, 3, până 10 florini pe talgerul cel gol; în urmă, pune şi nunul 5 sau 10, adică după putere.

*

p132

X.

A treia zi, de curând, urmează şi „uncropul”. Până acum, au servit nuntii vătăjeii, însă acuma nu au nici la mire mai mult vătăjei, ci numai vătăjiţe şi acestea poftesc, acum, sătenii la nuntă. De vătăjiţe se aleg două neveste tinere şi sprintene, gătite cu beţişoare şi ploscă tocmai ca şi vătăjeii.

*

p135

*

La „uncrop”, se găteşte mireasa ca nevastă, anu­me: i se pune, mai întâi, după cum este gătită, cu capul gol ca fată mare, o oglindă şi, întrebând-o ori de-i place, iar ea zice: „Îmi place!”. După aceasta se ia floricică după floricică, lăsând-o toată scărmănată, apoi iar îi arată oglinda. În urmă, o „gătesc”, adică îi pun fes nou, cumpărat de mire, în cap, peste fes un şăluţ, peste şăluţ, un ştergar mândru alb (minişterg – n. n.), bumbăcit frumos! Apoi, iarăşi o duc şi o pun alăturea cu mirele, după masă.

*

p139

*

Aice, la „uncrop”, precum şi mai înainte, se veselesc, petrec, pe urmă se ia, de la nuntaşi, aşa-numitul „bir al miresei”, şi aceşti bani îi împarte mireasa cu bucătăreasa.

*

p71

*

În finea nunţii, mai urmează întorcăturile şi alte ceremonii.

*

p85

*

Ilişeşti, 15 septembrie 1866.

*

p6

*

Simeon Marian.

*

Nunta Ilisesti 20 cu semnatura

(Familia, an II, numerele 13, 14 şi 15,

din 13, 20 şi 27 noiembrie vechi 1866, pp. 452-454, 464-466 şi 476-479)

*


[1] Şlicul: fost, în timpii antici, o căciulă de miel mare foarte – notă Simion Florea Marian.


1871: Litografia solemnităților de la Putna

1871 PUTNA INTREG sepia m

*

S-a pus în lucrare litografică: „Tabloul cu solemnitatea depunerii darurilor, oferite de Români și Românce, pe mormântul lui Ștefan cel Mare, la mănăstirea Putna”, desenat de domnul pictor și fotograf Carol Szatmari, ce într-adins a fost dus acolo.

*

Pe tablou se arată splendidul cortegiu, cum doamnele române duc frumoasa urnă consacrativă, elegantele epitafe oferite de doamna Haralambie și de doamnele din Iași, cum și acela al institutului de bele-arte.

*

Asemenea, s-a desenat tot personalul asistent, mărețul arc de triumf, ridicat la poarta mănăstirii Putna, fondată în anul 1465. Domnii doritori, ce voiesc a poseda acest memorabil tablou național, sunt cu onoare rugați a adresa cererile dumnealor la subsemnatul, dimpreună cu prețul de 5 franci pe un exemplar, și le vor primi prin poștă, bine îngrijite.

*

Domnii redactori ai jurnalelor ce vor binevoi a publica acest anunț important vor primi câte un tablou bine îngrijit. / Maior D. Papasoglu (Familia, anul VII, nr. 38, 19 septembrie / 1 octombrie 1871, p. 454; foto, în pp. 448 și 449).


Pagina 20 din 85« Prima...10...1819202122...304050...Ultima »