Arhivele Bucovinene Ale Sufletului | Dragusanul.ro - Part 2

Fălticeneanul Alex Vasiliu, în memoria Sorbonei

Alex Vasiliu foto 1

Alex Vasiliu autograf

*

Există, la Paris, în cadrul celebrului „Institut de Phonétique-Musée de la Parole et du Geste”, colecţia de cântece şi colinde româneşti a lui Hugo Pernot, profesor la Sorbona, făcută, cu fonograful, cu ajutorul compozitorului român Sabin Drăgoi sau al lui Michel Vulpesco, realizată în anii 1925-1929, cu Gheorghe Madan (Basarabia), Ioan Rinea, Felicia Feşnic (Transilvania) etc., dar şi Alex. Vasiliu, de 52 de ani, în 1928, învăţător în Tătăruşi, judeţul Fălticeni.

*

Alex Vasiliu cv

*

Alexandru Vasiliu s-a născut în 15 ianuarie nou 1876, fiind învăţător din 1 octombrie 1895. În 1909, Academia română i-a publicat o carte de cântece populare, iar în 1928, o alta de povestiri şi legende. Două fotografii cu Alexandru Vasiliu în port popular, făcute de M. Blumenfeld din Fălticeni, i-au fost trimise profesorului Pernot, „în amintirea zilei de 23 octombrie 1928”, în 28 ianuarie 1929.

*

Alex Vasiliu fisa

*

Nu am verificat, dar nu ar surprinde pe nimeni dacă s-ar constata că învăţătorul fălticenean Alexandru Vasiliu este, de fapt, tatăl actorului Grigore Vasiliu-Birlic şi al artistului plastic fălticenean cu acelaşi nume. Problema este că sute de cântece româneşti din perioada interbelică încă mai zac neştiute de către folclorişti, la Paris, în fonogramele lesne de ascultat şi de transcris pe note al insolitului „Institut de Phonétique-Musée de la Parole et du Geste” (click pe numele institutului şi intraţi direct).

*

Alex Vasiliu foto 2


Ion Grămadă: Cum ne cunosc străinii

Afis BRC 2017 CENTENAR m

*

Dacă ne comparăm cu alte popoare, în privinţa aceasta, trebuie să constatăm că noi suntem prezentaţi de către străini într-o lumină foarte nefavorabilă, deoarece informa­ţiile lor despre neamul, cultura şi arta româ­nească sunt insuficiente sau, de cele mai multe ori, tendenţioase.

*

Străinii care vin să facă studii prin ţările noastre se opresc, pe o săptămână, în Bucureşti, petrec zilnic la „Capşa”, vizitează bibliotecile franţuzeşti ale boierilor şi, apoi, se întorc în ţara lor: francezii, încredinţaţi că România e a doua patrie a limbii şi culturii franceze, iar germanii convinşi că regatul de la Dunăre e un debuşeu excelent al industriei germane şi un satelit politic al Triplei Alianţe.

*

Capitaliştii străini privesc România ca un teren bun de exploatare şi tot astfel e prezentată şi de conferenţiarii străini din oraşele mari din lume, de câte ori vine vorba de statul românesc. E ca şi când ar vorbi de cutare stat african sau din America, bun numai de exploatat, de a face pe teritoriul lui lucrări industriale ori plantaţii – cu ajutorul sclavilor negri.

*

Că are poporul acesta o cultură deosebită a lui, o artă naţională, un suflet creator, care nu seamănă cu al altor neamuri, de asta nu se interesează decât foarte puţini.

*

Dar, dacă cei mai mulţi călători şi economişti străini ne cunosc aşa de unilateral şi aşa de insuficient, informaţiile ce le dă presa şi literatura străină despre noi, sunt în adevăr revoltătoare. Suntem priviţi printr-o prismă exclusiv iudaică, ştiind că aproape toată presa mondială e condusă de evrei, care grijesc ca la tot pasul să ne înnegrească şi să ne înjosească în faţa străinilor. Foiletoanele jurnalelor străine, cu pretenţia de a fi „literare”, mişună de români criminali şi beţivi, de oameni extravaganţi ca în romanele lui Sherlock Holmes – să ne aducem aminte de drama lui Brociner, „Nunta din Văleni” –, care trăiesc într-un desfrâu revoltător. Infamiile scrise pe socoteala noastră sunt nenumărate ca şi autorii lor.

*

Pe cât de temerari sunt, însă, detractorii noştri, pe atât de optimişti şi nesuferiţi sunt vânătorii de medalii şi distincţii, care ne descriu într-o lumină romantică, ne exagerează calităţile la extrem, ne ridică în slăvi, şi toate acestea numai pentru că au avut fericirea să stea de vorbă, câteva minute, cu Majestatea Sa Regina României, care-i de tot binevoitoare cu orişice străin care-i cere o audienţă. Nesuferiţi ne sunt, însă, şi cei care ne înjură, dar şi acei care ne omoară cu laudele lor nedrepte. Adevărul acesta voim să-l vedem şi să-l auzim din partea străinilor, iar dacă nu vor să-l spună, atunci să ne cruţe cu platitudinile lor!

*

Bineveniţi vor fi, însă, toţi acei străini, care se apropie cu dragoste de noi, cu înţelegere pentru cultura şi sufletul nostru şi, de aceea, sunt drepţi în judecata lor. Un studiu temeinic, în limba germană, despre scriitorul Sadoveanu, scris de fostul profesor universitar din Cernăuţi, Mathias Friedwagner, acum la Universitatea din Frankfurt, sau altul, de acelaşi autor, despre „Cântecul românesc”, conferinţele profesorului I. Urban-Jarnik, din Praga, sau novelele scriitorilor români, traduse în nemţeşte de către regretatul filo-român Kramerius – ceh de origine –, comunicările interesante ale dlui M. Montandon, în „Mercure de France”, despre literatura românească, ale dlui Benedetto de Luca, în ziarele şi revistele italiene etc., sunt contribuţii cu mult mai serioase la răspândirea literaturii româneşti şi a cunoştinţelor despre neamul nostru, decât toate articolele ocazionale, pline de laude searbăde la adresa noastră. În urma acestor lucrări conştiincioase, nu numai noi, ci şi străinii vor profita.

*

În raport cu fraţii lor din regat, ardelenii şi bucovinenii sunt descrişi într-un mod şi mai nedrept şi înjositor, de către duşmanii lor etnici, ungurii şi rutenii, care nu se sfiiesc, cu toate acestea, să prezinte, la toate expoziţiile internaţionale de artă casnică, lucruri româneşti, dându-le drept ale lor.

*

Într-o privinţă, suntem şi noi de vină, ba încă într-un grad foarte mare: prea ne lăsăm ca străinii să scrie despre noi, fără ca să lucrăm înşine. N-avem reviste şi ziare româneşti, scrise în limbi străine, ca să ne apărăm cauza şi cultura noastră cu mai mult succes. Dispunem noi, de exemplu, de reviste ca „Revue d’Hongrie” a ungurilor, ca „Ukrainische Rundschau” a rutenilor etc.? Revistele noastre de acest fel, de exemplu „Rumänische Revue” a dlui Diaconovich şi „Revue de Roumanie” a dlui V. Arion, au dispărut, ca să facă loc unei publicaţii slabe, scrisă de Macedonsky şi Caion în limba franceză. Până nu de mult, chiar şi istoria noastră naţională era un fel de „terra incognita” pentru străini, azi, însă, după ce avem o istorie a românilor de dl Xenopol, în limba franceză, una de dl Iorga, în limba germană, şi alta, tot de domnia sa, în cea italiană, putem zice că stăm chiar foarte bine în privinţa aceasta. Un pas spre mai bine sunt, desigur, şi seminarele de limba şi literatura noastră, pe care le susţine statul românesc, la universităţile din Viena, din Lipsca, din Berlin şi, înainte de câteva luni, la Paris.

*

În timpul din urmă, e o tendinţă tot mai vădită de a repara greşelile din trecut, de a ieşi din apatia în care zăcuseră antecesorii noştri. Azi, un savant de talia lui Xenopol ţine cursuri la Sorbona, doamna Bacaloglu ţine conferinţe despre români prin oraşele Italiei, părintele Lucaciu rosteşte, la congresul raselor din Londra, o importantă conferinţă despre neamul şi trecutul nostru, domnişoarei Văcărescu, membră a Institutului Franţei, i se joacă, la opera din Paris, o operă românească, „Cobzarul”, iar în Viena, la toate balurile elitei, costumul şi jocul românesc e căutat, dându-i-se întâietate faţă de ale străinilor.

*

De aceea, n-am putut decât să ne bucurăm, când am cetit, în jurnalele străine, că zilele acestea, la Viena, cu ocazia unui concurs de cântece poporale ale tuturor popoarelor din monarhia noastră – un fel de „Musikwoche” – va fi reprezentat, cu demnitate, şi cântecul românesc, printr-o compoziţie a dlui Gheorghe Dima, „Mândruliţă de demult”. Sperăm că, alături de stridentele sunete ale ceardaşului unguresc şi alături de jalnicele cântece ale slavilor, cântecul românesc, cu toate particularităţile sale distinse, va fi un testimoniu ales şi nobil al artei noastre româneşti, o bucată ruptă din sufletul nostru (Românul, Anul II, nr. 126 din 9/22 iunie 1912).


Ion Grămadă: Din amintirile unui redactor

Ion Gramada

*

Şi eu am fost redactor! Da, din păcate, şi încă de trei ori: odată, la „Hacul”, foaia umoristică a „Junimei”, care apare, totdeauna, toamna, după culesul păpuşoiului, şi a doua oară la „Deşteptarea”, revistă pentru popor, serioasă, enciclopedică.

*

Hacul” e organul tinerilor studenţi din „Junimea”, cari vin pentru prima dată la Universitate şi cari, în Bucovina, se cheamă „vulpoi”, după moda nemţeacă, în Ardeal „balici”, iar în România le zice „boboci”, o poreclă foarte potrivită, atât din pricina nivelului intelectual al acestor noi fii ai muzelor, cât şi din pricina cunoscutei vorbe româneşti că „toamna se numără bobocii!”.

*

Se zvonea printre studenţi că a fi redactor la „Hacul” e mare lucru, căci treci de mai cuminte printre ceilalţi „boboci”; de a fost cazul ăsta şi cu mine, nu ştiu, căci, pe vremea mea, nu prea apăreau glume cu spirit în „Hacul”.

*

Când îl citea lumea pe acesta, nu râdea de glumele dintr’însul, ci mă compătimea pe mine, iar de lua în mână „Deşteptarea”, credeau că glumesc şi nu-mi luau în serios tânguirile mele pentru mântuirea poporului. „Ne-nţeles rămâne gândul…”, zice poetul. Cu toate aceste, domnul prim-redactor muncea şi scria ce-i trăsnea prin minte, cu toată seriozitatea unui om ce crede că are de împlinit o misiune sfântă. Bietul!…

*

„Hacul” nu prea avea mulţi cetitori; cele mai harnice erau domnişoarele din Internatul de fetiţe şi, după cât se povestea, redactorii „Hacului” au avut totdeauna oarecare trecere la unele dintr’însele. Fuimus Troes!… Pe vremea şefiei mele la acea revistă, aveam şi un reporter feminin, un drac de copilă durdulie, ce ne trăda toate poznele colegelor ei din şcoală. Odată, se spărsese un geam la o fereastră din Internatul de fetiţe şi „bobocii” mergeau, în fiecare seară, pe uliţa armenească, se buricau în vârful degetelor şi se uitau sfioşi pe fereasta internatului… Vestea ni se comunică, o publicăm în „Hacul” şi…, a doua zi, geamul a fost pus la loc.

*

„Bobocii” nu colaborau mai deloc la „Hacul”, nici la Universitate nu cercetau regulat cursurile, ci stăteau toată ziua pe stradă, cu gura căscată, uitându-se după domnişoarele cele cu „căţel şi pacheţel”. Toată greutatea cădea pe bietul prim-redactor. La „Hacul” purtam pseudonimul Nicu Nalbă, la „Deşteptarea”, însă, mă chiemam… comitetul redacţional! Eram şi medic, şi advocat, preot, agricultor etc. şi fiecare articol îl iscăleam altfel: aveam vreo 19 nume, ca şi Avestiţa, aripa Satanei, pe care a muncit-o şi canonit-o Sfântul Sisoe, bătând-o cu sabia lui de foc.

*

Nu mă pot plânge că n-am avut noroc cu revistele mele, nu, căci ar fi păcat de Dumnezeu. Din cea dintâiu, „Hacul”, au apărut sub conducerea mea… trei numere, iar a doua, „Deşteptarea”, şi-a început existenţa c-un capital modest, de 500 coroane, şi şi-a încheiat anul şi viaţa într-un mod strălucit, cu 1.000 coroane… datorie, ca să nu se mai „deştepte”, poate, niciodată!

*

Greu ne-a fost, apoi, să găsim un titlu potrivit pentru articolul de fond al celui dintâiu număr din „Deşteptarea”, care titlu să nu fie nici prea modest, nici prea bătător la ochi. Unii îmi propuneau să scriu „Strigăt de alarmă”, alţii „Strigăt de deşteptare”, „Moartea bate la uşă” etc. Când s-a botezat „Junimea literară”, a fost un caz analog. Poeţii – speţă foarte sentimentală – cereau ca revista se se cheme „Zefirul”, „Susurul frunzelor”, „Adieri literare” etc., pe când alţii, mai energici, ţineau morţiş la vigurosul titlu „Răcnetul Carpaţilor”. La urmă, ambele părţi s-au împăcat, numind revista „Junimea literară”. Aşa mi-a povestit faptul un martur ocular.

*

Am trecut eu şi peste piedeca asta. A doua grijă mare era să public, în fiecare număr, articole ce vor cuprinde toate punctele din programul „Deşteptării”: literatură pe înţelesul poporului, igienă, istorie naţională, gospodărie, despre ale judecătoriei şi altele. Şi aşa am publicat, rând pe rând, articole foarte variate, bunăoară: „Capra lui Hadarag”, „Ştefan Vodă”, „Despre coraslă” şi alte multe bunătăţi. Ţin minte că, odată, dădusem manuscrisele la tipar şi venisem la gazetă ca să dorm, căci eram foarte obosit. Când sforăiam mai bine, numai ce aud că cineva bate la uşă: era servitorul tipografiei, care venise să-mi ceară numaidecât un manuscris de vreo câteva şire pentru pagina ultimă. Ce să-i dau eu, păcatele mele? Caut prin nişte reviste vechi şi aflu nişte sfaturi practice pentru gospodari, între cari şi unul pentru gospodine, se să deie găinelor ca să se ouă des în timpul iernii. Scriu repede notiţele şi le predau servitorului, zicându-i că culegătorii pot să şi le aranjeze ei după plac.

*

Dar am păţit-o rău, căci uitasem de „Voinţa Poporului”! Un oarecare domn, T.B. sau poate chiar P.B., specialist în ale găinelor, a început să mă critice şi să mă ieie peste picior. Şi bine mi-a făcut! Auzi, Domnia-Ta? Să îndrăznesc eu, laic, a scrie despre găini, fără să-l întreb de sfat pe Domnia-Sa, găinar eget-beget?

*

De altfel, „Voinţa Poporului” ne purta Sâmbetele încă de la apariţia primului număr din „Deşteptarea”. Vecinic mă „combăteau”, zicând că-s un „cap sec” (puşchea pe limba lor!), un înfumurat etc. Prietenii mei credeau că altceva era pricina: se temeau, poate, cei de la „Voinţa” să nu candidez şi să mă fac, apoi, deputat!!! Încă aceasta îmi mai trebuia, căci redactor fusesem acum.

*

Pe lângă secăturile „Voinţei Poporului”, mai aveam şi un alt ghinion: nici o revistă din Regat nu voia să facă schimb cu noi, afară de „Convorbiri critice” ale bietului Mihalache Dragomirescu, care ne ridica în nouri, aşa ne lăuda. Noi ce puteam zice, decât: „Bodaproste!…

*

Tirajul „Deşteptării”, însă, scăzuse, cu toate aceste, în mod simţitor, de la 3.000 la 1.000 de exemplare, ba, mai târziu, chiar la 500, într’aceeaşi proporţie ca şi iluziile şi speranţele noastre! Din pricina asta am fost hotărât ca fiecare Junimean să agiteze, pe la ţeară, pentru „Deşteptarea”. Eu apăram cel mai mult ideea aceasta, dar, când m-am dus în satul meu să strâng abonamente de la ţerani, mi-am pus mânile-n cap. Intru la un vecin, căruia îi trimisesem „Deşteptarea” pe aşteptare.

*

- Vecine cutare, ai primit gazeta cea nouă?

- Primit, cum nu?!

- Dară ai şi cetit-o?

- Dă… n-am prea avut vreme cu lucrul ista; tu fumeie, unde ai pus gazeta ceea?

- Ia, aici; am acoperit cu dânsa o oală cu smântână.

*

Aşa şi era. Ridic gazeta, care era netăiată, şi mă uit la dânsa cu jale şi plin de amărăciune: articolul meu de fond era plin de smântână! Halal de dânsul! Şi tocmai în postul cel mare! Şi cât mă năcăjisem când l-am scris!

*

Un gospodar ni trimise o scrisoare în care ne judeca şi suduia, că în ce fel i-am trimis noi gazeta, pe când el nu era acasă, ci numai muierea?! Că ce ştie un cap de fumeie la ce-i bună o gazetă? Şi câte altele! Ei, vedeţi, la asta nu ne-am fost gândit!

*

Altul, de meserie agitator (era, pe atunci, în toiul alegerilor), cerea gazeta gratuit; un al treilea ne poftea să i-o tipărim pe-o parte nemţeşte, iar cealaltă pagină româneşte, pentru ca să înveţe limbă! Epistola aceasta purta următoarea adresă: Redacţia societatea academică Kerniwitz. Ne-am mirat mult cum de ne-a găsit scrisoarea asta, care era de la un american, adică de la unul ce a fost în America! Americanii ăştia fac totdeauna revoluţie în satul lor, când se întorc acasă. Cunosc pe unul – şi acesta-i cel cu scrisoarea – care s-a întors din America cu 6.000 coroane, cu papuci de lac şi cu legătoare de mustăţi! Da, fac revoluţie în obiceiuri! Să vă dau o pildă!

*

Din bătrâni se ştie că gospodarii se strâng, Sâmbătă seara, la unul dintr’înşii, care are briciu, şi se bărbieresc. Sunt câte vreo 30 la un loc, toţi plini de soponele pe barbă, aşteptând să le vie rândul. Bărbier e cel care are briciul (mai demult se întrebuinţa o custură de coasă), totdeauna, însă, unul care a fost în armată. De când se aude cu America ceea, însă, şi-au pierdut cătanele cinstea, căci, acuma, numai Americanii tund şi bărbieresc de… pomană.

*

Stau, câteodată, şi mă gândesc: zică cine ce va vrea, dar postul de redactor îţi procură, câteodată, şi momente plăcute.

*

Într-un rând, primim de la un poet (??) o poezie eroico-naţională, scrisă pe patru feţe de coală, per extensum. În poezie era, mi se pare, vorba de Leşi, de Tătari, de Turci ceapcâni şi de toate liftele ce au supt sângele Românilor în decursul veacurilor. Se înţelege că n-am publicat poezia, de care am râs cu poftă, ci i-am trimis-o înapoi autorului, care, de atunci, ne urăşte de moarte. După apariţia Nr.1 din „Junimea literară”, a primit redacţia acesteia de la un alt port (!) un manuscris ce cuprindea toată… gramatica limbei române pentru şcoalele poporale! Păcat că, fiind Domnia-Sa poet, n-a turnat-o întreagă în versuri, căci aşa mai avea haz.

*

Am băgat de seamă că aproape toate ziarele româneşti ce au apărut, cândva, în Bucovina au fost vecinic cu frica în spate din pricina cenzurii guvernului. Noi, din contra, ne rugam, în fiecare zi, lui Dumnezeu să ne confişte guvernul măcar câteva pagini, dacă nu chiar pe jumătate, ştiind prea bine că aceasta-i cea mai bună reclamă pentru o gazetă. Dar zădarnice ne-au fost toate aşteptările, căci nime nu ne băga în seamă!

*

O notiţă, însă, din gazeta noastră, totuşi, a atras atenţia multor ziare şi reviste din Ardeal şi România. Şi anume următoarea: eu auzisem, „din sorginte sigură” (cum zic redactorii), că domnişoarele românce din Cernăuţi au înfiinţat o societate, „Steluţa”, în care aveau să cultive limba românească. S-au fost obligat ca toate să vorbească, oricând între ele şi oriunde, numai româneşte.

*

Ştirea aceasta a produs mare bucurie în tineretul nostru mustăcios, care vedea cu groază cum se germanizează, pe zi ce merge, sexul nostru cel frumos, dar atât de slab. Tocmai pe atunci, se făceau, zilnic, pe scena teatrului din Cernăuţi, repetiţii pentru premiera lui Şt.O. Iosif, „Zorile”. Cum aveam şi eu un rol mititel, mă duc, într-o după-amiazi, la teatru, după apariţia numărului „Deşteptării” cu respectiva notiţă.

*

Pe scenă, pe după culise, săltau, se sbenguiau şi chicoteau frumoasele membre ale „Steluţei”. Când m-au zărit (O, moment fericit şi neuitat!)… au început să mă privească cu ochi dulci, dar şi cu mult interes, ca pe o dihanie nouă, necunoscută încă în istoria naturală a lui Pokorny, tradusă de dl Dr. Daşchevici. Eu, însă, eu rânjeam numai de plăcere şi niţică îngâmfare. Dar… deziluzie amară! Presidenta şopteşte la urechea unei colege de lângă dânsa, dar aşa că, din nenorocire, am auzit şi eu: „Weisst du, der ist der Redakteur der neuen Zeitschrift!!” (Ştii tu, ăsta este redactorul noului ziar! – n.r.). Tablou! „Va să zică, te-ai fript, măi neică!”, mi-am zis eu, atunci, muşcându-mi buzele de ciudă şi de indignare.

*

De-acum trebuiam să fim mai băgători de seamă cu ştirile, care, deşi nu erau multe, dar cel puţin erau alese cu îngrijire. Cu toate acestea, nu puteam mulţămi gusturile rafinate ale publicului nostru, căruia nu-i ardea atâta de articole folositoare şi actuale, cât mai ales de întâmplări: ucideri, sinucideri, atentate nereuşite, călătoriile împăraţilor şi regilor, războaie, decoraţii, cununii, logodne, crize ministeriale, divorţuri şi naşteri de prinţi şi prinţese. După dorinţele publicului poţi judeca foarte bine şi cultura ce o are el.

*

Ţăranii noştri, mai ales, cereau necontenit „să dăm la gazetă” ori de nu s-aude că s-a stârnit undeva vreo bătaie. Şi-apoi să mai zică cineva că poporul nostru nu-i războinic!

*

Răsboaie nu prea se auzeau să fie pe atunci în lume, doar cel dintre Marocani şi Franţuji, gospodarii, însă, nu prea auziseră multe despre aceştia sau chiar mai deloc. Ştiau, însă, una şi bună: că, dacă nu se bate Ungurul cu Neamţul, Moscalul cu Lipanul, şi Căciularul (Românul) cu Turcul, apoi n-are voie să se bată nime în lume, căci aceştia stăpânesc pe întreg rotogolul pământului. Bătaia (războiul) a „claca” lui Dumnezeu sfântul şi cine moare pe câmpul de bătaie, acela merge în raiu: asta-i credinţa poporului nostru! Când se stârneşte, undeva, o bătaie, apoi trece prin toată lumea aşa ca un vânt rău ce cuprinde oamenii, încât ei toţi trebuie să se bată întreolaltă, până şi femeile, care se înarmează cu fuse şi cu cociorve (Aşa-mi povestea bunica). De altfel, ţăranul nostru, bietul, multe lucruri le pricepe pe dos. Iată o pildă: Când au mers la Expoziţia naţională din 1906, la Bucureşti, li s-a explicat, şi pe drum, şi acolo, ce-i aceea „expoziţie” şi de ce s-a făcut aşaceva. Ei, însă, au priceput cu totul altceva şi ziceau că au fost la Bucureşti la un praznic (!!) mare, poate pentru că le-au dat, acolo, să mânânce pe degeabă, iar la întoarcere au primit, pe lângă cărţi şi icoane, şi nişte colaci mari. Mulţi ziceau, mulţumiţi fiind de primirea ce li s-a făcut: „Aferim ce ţară bogată e România! Mă rog: ţară cu bielşug, nu ca Galiţia cu belciug!”. Cum am spus, unii povesteau c-au fost la praznic, alţii, iar, că la un bal!

*

Colaboratori nu prea aveam mulţi, iar dintre prietenii mei numai puţini ştiau să poarte condeiul cum se cade. Într-o zi, vine unul dintr’înşii, Pintea, la redacţie şi-mi spune că are să-mi scrie o notiţă interesantă pentru revistă. În odăiţa redacţiei mai erau vreo doi, care-mi ajutau la corecturi. Se pune Pintea la masă, ia o coală mare de hârtie, un creion şi începe a-şi freca, cu degetele de la mâna stângă, nasul, ca să-i vie idei pentru notiţa lui. Înlăuntru era strâmt şi cald, pe bietul colaborator îl muşcau muştele, iar el încă nu scrisese măcar un şir. Îl văd că se scoală şi deschide fereasta, apoi iar se aşează la masă; din când în când, trage cu ochiul afară, unde se zăresc două fete pe gangul din faţa fereştii noastre; se mai uită la hârtie… De bună seamă că-l stinghereau fetele cele obraznice, căci numai ce-l văd că iar se scoală şi le spune, în hohotele noastre: „Domnişoarelor, vă rog fiţi aşa de bune şi părăsiţi gangul, că nu pot scrie redactorii!”. Fetele au dispărut, iar după vreo jumătate de ceas Pintea şi-a scris notiţa lui de vreo cinci şire şi a iscălit-o cu iniţialele numelui lui. A doua zi, când a apărut numărul, primul lucru ce l-a avut Pintea a fost că şi-a cetit notiţa de vreo trei ori, pe şoptite, apoi, o dată, cu glas tare ca să se încredinţeze mai bine de existenţa acelei vestite notiţe…

*

De la o vreme, „Deşteptarea” începea să tragă de moarte: abonamente puţine, de nicăiri un sprijin binevoitor, „Voinţa Poporului” ne persecuta, la Tipografie aveam datorii neplătite… Câteodată şi administratorul, şi eu stăteam la pândă, până ce mergea acasă directorul tipografiei, dl Bucevschi, ca, apoi, pe furiş, să ieşim şi noi din odăiţa redacţiei. Numerele apăreau rar de tot, încât părintele Athanasie Gherman ne spuse în glumă că ar fi bine să intitulăm revista „Aşteptarea”.

*

Prin Noemvrie 1908, „Deşteptarea”, care suferea, mai ales, de boala tuturor revistelor şi ziarelor româneşti, lipsa de parale, a adormit ca să nu se mai deştepte.

Dumnezeu s-o ierte!

*

Mai pe urmă, se zvonea că societatea „Luceafărul Bucovinei”, înfiinţată de părintele Zaharovschi, va scoate o revistă similară. După îndelungate şi zădarnice aşteptări, văzând că „Luceafărul” nu mai apare, i-am dedicat următoarele versuri parodiate:

*

„La steaua ce va răsări

E-o cale-atât de lungă,

Că mii de ani i-ar trebui

Luminii să ne-ajungă…”.

*

(Ion Grămadă, Patria, nr. 76 din 29 septembrie nou 1910, pp. 1, 2; nr. 77 din 2 octombrie nou 1910, pp. 1, 2).


mulţămirea că-ţi faci toată datoria, suprema datorie

Cartea sângelui de Ion Gramada

*

Aş fi putut face mai multe pentru memoria lui, dar nu am ştiut ce anume ar trebui să fac. I-am adunat scrierile literare, într-o carte cu titlul de el premeditat; doar cu scrierile gazetăreşti şi umoristice, în bună parte culese, nu am izbutit să mă descurc în a le încredinţa rafturilor bibliotecilor. I-am făcut şi un bust, aşezat la drumul mare, în Stroieşti, rugându-l pe sculptorul Cezar Popescu să combine două fotografii, una de pe vremea studenţiei, la Viena, cealaltă, din vremea războiului Întregirii Neamului, când tifosul, de care suferise, îl lăsase numai piele şi os.

*

Mă impresionase, până la ţipăt şi lacrimă, cu scrisoarea din dimineaţa zilei de 27 august 1917, când îşi prevestea moartea. O făcuse şi cu mulţi ani înainte, într-una dintre povestirile sale, în care eroul murea, lovit de gloanţe, întâi în piept, apoi în braţul drept, cu care îndemna trupele la asaltul victorios. Iar eu am făcut atât de puţine pentru memoria lui. Nu o să mă scuz niciodată cu argumentul că alţii nu au făcut nimic. Scria Ion Grămadă, în ultimele lui clipe de dragoste:

*

Bustul lui Ion Gramada

*

„Adesea îmi fac bilanţul vieţii mele şi mă întreb ce bine am făcut eu pe pământ. Şi, totdeauna, regret că n-am putut lucra mai mult spre a aduce mai multă fericire altora. Căci atât rămâne după fiecare pe lumea asta: Binele ce l-a făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă, pe care le spulberă vântul.

*

Constatarea aceasta nu rezultă din gândurile negre ce poate m-ar preocupa. Nu. Mă gândesc foarte puţin la moarte şi nu mă tem deloc de ea. Sunt pregătit s-o înfrunt. Nu mă sperie nici mulţimea păcatelor ce le-am comis, căci aşa de sfântă şi de dreaptă înaintea lui Dumnezeu este cauza pentru care atâta tineret s-a îmbrăcat cu cămaşa morţii, încât pe toţi ne aşteaptă viaţa de veci. De asta sunt sigur. Războiul nostru este sfânt.

*

Cum v-am spus, regret numai că nu mi-am legat numele de o faptă nepieritoare, care să aducă folos altora. Dar sper că, în lupta ce mă aşteaptă în curând, îmi va ajuta Dumnezeu să îndeplinesc o faptă care să mă treacă la nemurire (Dumnezeu ştie, însă, dacă nu păcătuiesc şi acum cu orgoliul meu).

*

Mă mir numai că sunt atâţia oameni rămaşi la vetre, care nu înţeleg câtă frumuseţe sublimă cuprinde jertfa de sine, jertfirea făcută de bună voie. Sunt momente când simţi parcă însăşi suflarea lui Dumnezeu cum îţi atinge fruntea ca o adiere binefăcătoare. Şi, atunci, uiţi tot ce ai iubit în viaţă, tot ce-i călător ca nisipul pustiului şi nu regreţi deloc lumea ce ai lăsat-o în urmă. Înainte, tot mai departe, spre un miraj de strălucire necunoscută, laşilor!… Dacă-l ajungi, te aşteaptă răsplata de veci.

*

Necunoscutul acesta spre care mergi, mulţămirea că-ţi faci toată datoria, suprema datorie, intensitatea cu care trăieşti viaţa ce ţi-a dăruit-o Dumnezeu constituie un farmec de care vibrează toată fiinţa ta…

*

Doamne, ajută-mi să fiu tare, să fiu vrednic şi neînfricat, spre a putea răzbuna lacrimile ce le-au vărsat ai mei vreme de o sută cincizeci de ani de robie!” (Calendarul Glasul Bucovinei, 1920; scrisoarea adresată unei doamne, în 27 august 1917, scrisă cu doar câteva ceasuri înainte de moartea Eroului şi neexpediată vreodată).


Steagul lui Ștefan cel Mare, la Paris

L'étendard d'Etienne le Grand avant la cérémonie à la Sorbonne, 28 juillet 1917

L’étendard d’Etienne le Grand avant la cérémonie à la Sorbonne, 28 juillet 1917

*

Am mai spus-o și o repet: în uriașul depozit de memorie europeană, pe care îl reprezintă Biblioteca Națională a Franței „Gallica” zac, ignorate și neștiute, o puzderie de informații despre trecutul nostru, al românilor. Există, tot acolo, și mărturii iconografice și ar cam fi de datoria noastră să ni le asumăm, dacă ne-am cam obișnuit să citim numai… poze!


Pagina 2 din 7712345...102030...Ultima »