ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 2

Bucovina, în imagini din 1926

Gheorghiu: Ciobani ascultând buciumul

 

Căpitanul Aurel I. Gheorghiu a călătorit prin Bucovina, în 1926, publicând şi o carte de călătorie, în care s-a folosit de fotografiile unor profesionişti din Rădăuţi. Dar iată că, în 1929[1], publică un set de fotografii făcute de el, în zona Straja-Putila-Moldova Suliţa, după cum o sugerează şi portul muntenilor bucovineni, dar şi itinerarul pe care mi-l amintesc din lecturarea cărţii lui.

 

Gheorghiu: Bucovineancă

 

Gheorghiu: De vorbă, la pârâu

Gheorghiu Port bucovinean

Gheorghiu: Ţărani bucovineni sau La sfat în pragul casei

Gheorghiu: Pe gânduri

Gheorghiu: După adunat

Gheorghiu: Munteni bucovineni

 

[1] Ilustraţiunea română, Anul I, nr. 16, 10 octombrie 1929, pp. 10, 11


1914: Un ucrainean condamnat pentru spionaj

1917, Bojan: Untersuchung Spionageverdächtiger

 

În 18 iunie 1914, s-a judecat, la tribunalul din Cernăuţi, procesul de spionaj al detectivului Poliţiei din Cernăuţi, Vladimir Seniuk. Încă în martie al anului curent, fu prins detectivul Seniuk, din Noua-Suliţă, că stă în slujba Moscalului, făcând, pe lângă slujba sa de detectiv austriac, şi pe spionul Rusiei, pe plăţi bună, bineînţeles. Cât timp a făcut acest Seniuk pe spionul rusesc şi ce documente o fi dat moscalilor de la noi, de aici, din Bucovina, aceasta nu se ştie şi nici tribunalul n-a putut să afle lucrul acesta, dar atâta s-a dovedit, că Seniuk, de fapt, a fost spion moscălesc, că a stat în relaţiuni de corespondenţă cu oameni din Noua-Suliţă rusească, că făcea adese preumblări peste graniţă, supt pretext că caută pe hoţii fugiţi din Austria, preumblări de care ştiau autorităţile poli­ţieneşti ale noastre, pe lângă altele, făcute în taină, cu ajutorul unui certificat eliberat de autorităţile moscăleşti. Corespondenţa din Rusia o primea Seniuk prin mijlocirea unei tinere evreice, Fani Ioinovici. Atât Seniuk, cât şi mijlocitoarea Ioinovici, fură aflaţi vinovaţi de-a fi făcut slujbă de spionaj în Bucovina, în favorul Rusiei. Drept aceea, tribunalul i-a condamnat pe amândoi vinovaţii la închisoare grea. Seniuk are să-şi ispăşească vina în criminal, prin decurs de 2 ani, şi evreica Ioinovici are să stea 6 luni închisă.

 

Cazul spionului Seniuk, ca atare, merită o atenţie, întrucât priveşte siguranţa statului, dară, pe de altă parte, el trebuie considerat şi de aceea pentru că spionul în chestie, ca om plătit de stat, îi face slujbă pe bani şi altui stat, şi anume aceluia unde strălucesc nu numai rublele, dar unde îl trăgea şi simpatia. Căci acesta nu e cel dintâi caz unde un ucrainean înclină spre tara moscalului, nu numai cu gândul, ci şi cu fapta. Agentul Seniuk însă n-a fost numai un organ al statului, dar şi persoană de încredere a şefului politic ucrainean, care se girează ca apărător al Austriei faţă de imperiul Rusiei. Acest om, care îi făcea slujbă de agent electoral lui Coco Wassilko, nu se poate, dar, să nu fíe un ucrainean veritabil. Ucrainenii, ca totdeauna, vor căuta, şi de astă-dată, să se lepede de Seniuk, pre­cum s-au lepădat şi de alţii, în momentul când aceştia nu mai au fost în stare să aducă slujbă cauzei lor sau au fost prinşi cu ruble, care, de altfel, le priesc la toţi, cât timp nu află nimeni de ele.

 

Dar după Seniuk vine şi un alt spion ucrainean, de care degeaba ar încerca rutenii să arate că nu e al lor. E vorba de studentul gimnazial Zapotocki, care chiar a crescut în internatul ucrainean (Bursa Fedkowicza), care e crescut cu mijloacele ucrainene şi în spiritul ucrainean, de care am vorbit în numărul trecut.

 

Ne vine să ne întrebăm, acuma, ce deosebire s-ar putea face între moscofilii Gerowski -Zurkanowicz etc., ale căror societăţi şi insti­tute de cultură fură desfiinţate de autorităţile austriece, din pricina icoanelor moscăleşti atârnate de păreţi, şi între ucrainenii care se feresc să atârne chipurile moscăleşti de păreţi, dar cu atât mai bine ştiu să-i sălăşluiască în inimile lor. Unii declară pe faţă că sunt aderenţi ai moscalului, cei din urmă strigă în gura mare că sunt buni patrioţi austrieci, însă, cântând „Sce ne umerla ucraina” şi „Ne pora”, lucră în taină pentru moscal (vezi Seniuk-Zapotocki). De altfel, şi unii şi alţii, bat drumul netezit de rublele ruseşti. Moscofilii pierd terenul de supt picioare, graţie muncii „patriotice” a lui Coco Wassilko, bine remunerată din fondurile de dispoziţie ale guvernului, iar numărul şi puterea celor de felul ăstor mai noi spioni descoperiţi încă nu este cunoscut. Că ei nu vor fi singurii aderenţi ai ţarismului rusesc putem vedea de acolo că fuga fra­ţilor Gerowski a fost înlesnită de alţi ucraineni, îmbrăcaţi în uniformă împărătească (Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Anul III, Nr. 15 şi 16, Cernăuţi, 20 iulie 1914, pp. 236).


Caragiale, despre Eminescu: În Nirvana

Sunt peste 20 de ani de atunci. Locuiam într-o casă unde trăsese în gazdă un actor, vara director de teatru în provincie. Stagiunea migrării actorilor se sfârşise: era toamnă, şi aceste pasări călătoare se întor­ceau pe la cuiburile lor. Văzându-mă că citeam întruna, actorul îmi zise cu un fel de mândrie:

 

– Îţi place să te ocupi cu literatura… Am şi eu un băiat în trupă, care citeşte mult; este foarte învăţat, ştie nem­ţeşte şi are mare talent: face poezii; ne-a făcut câ­teva cuplete minunate. Eu cred că ţi-ar face plăcere să-l cunoşti.

 

Şi-mi povesti cum găsise, într-un hotel din Giurgiu, pe acel băiat, care slujea în curte şi la grajd, culcat în fân şi citind în gura mare pe Schiller. În ieslele grajdului, la o parte, era un geamantan, biblioteca băiatului, plin cu cărţi nemţeşti.

 

Băiatul era foarte blând, de treabă, nu avea nici un viţiu. Era străin, de departe, zicea el, dar nu voia să spună de unde. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine ştie ce împrejurare.

 

Actorul îi propuse să-l ia sufler, cu şapte galbeni pe lună, şi băiatul primi cu bucurie, îşi luase biblioteca şi acum se afla în Bucu­reşti. Seara, trebuia să vie la directorul lui, astfel puteam să-1 văd. Eram foarte curios să-l cunosc. Nu ştiu pentru ce îmi închipuiam pe tânărul aven­turar ca pe o fiinţă extraordinară, un erou, un viitor om mare. În închipuirea mea, văzându-l în revoltă faţă cu practica vieţii comune, găseam că dispreţul lui pentru disciplina socială e o dovadă cum că omul acesta trebuie să fie scos dintr-un tipar de lux, nu din acela din care se estrag exemplarele stereotipe cu miile de duzine. Deşi, în genere, teoria de la care plecam eu, ca să gândesc astfel, că adică un om mare trebuie în toate să fie ca neoamenii, era pripită, poate chiar deloc întemeiată, în speţă însă s-a adeverit cu prisos.

 

Tânărul sosi. Era o frumseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari, la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înlăuntru; un zâmbet blând şi adânc me­lancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil pre­destinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri vii torturătoare.

– Mă recomand, Mihail Eminescu.

 

Aşa l-am cunoscut eu. Câtă filozofie n-am de­pănat împreună, toată noap­tea aceea, cu nepregetul vârstei de şaptesprezece ani! Ce entuziasm! ce veselie! Hotărât, închipuirea nu mă înşelase… Era un copil minunat.

 

Într-o noapte, mă pusese în curentul litera­turii germane, de care era încântat.

 

– Dacă îţi place aşa de mult poezia, trebuie să şi scrii, i-am zis… Am aflat eu că dumneata ai şi scris.

– Da, am scris.

— Atunci, şi mie îmi place poezia, deşi nu pot scrie, fii bun şi arată-mi şi mie o poezie de dumneata.

 

Eminescu s-a executat numaidecât. Era o bucată dedicată unei actriţe, de care el era foarte înamorat… De-abia mai ţin minte. Ştiu atâta că era vorba de strălucirea şi bogăţiile unui rege asirian, nenorocit de o pasiune contrariată… cam aşa ceva. Poezia aceasta îmi pare că s-a şi publicat, prin 68 sau 69, în „Familia” din Pesta.

 

A doua zi, seara, ne-am întâlnit iarăşi. Dar peste zi, o nemulţumire intimă intervenise. Actriţa fusese foarte puţin mişcată de mâh­nirea regelui asirian. Eminescu era, de astădată, tăcut şi posomorât, vorbea foarte puţin şi contradicţia îl irita. În zadar l-am rugat să-mi mai arate vreo poezie sau să mi-o citească tot pe aceea, pe care o cunoşteam. A plecat să se culce devreme şi, dimineaţă, la amiazi, când m-am dus la el, l-am găsit tot dormind.

 

L-am sculat. Se dusese acuma supărarea, ba era chiar mai vesel ca alaltăieri. Am petrecut toată ziua râzând, mi-a vorbit despre India antică, despre Daci, despre Ştefan cel Mare, şi mi-a cântat doina. Îi trecuse ciuda regelui asirian şi acum se bucura în linişte de avuţiile şi strălu­cirea lui.

 

Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru; mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci, apoi, lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bă­trân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciu­dată amestecătură, fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

 

Primăvara următoare, a plecat, cu o trupă ambulantă de teatru, prin Moldova. Am aşteptat, toamna, pe Eminescu în zadar – trupa s-a întors fără dânsul. Părintele lui, de fel din Botoşani, l-a regăsit pe excentricul fugar şi, mai cu binele, mai cu de-a sila, l-a trimis la Viena. Am văzut, mai târziu, „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este…”. Emi­nescu îşi ţinea făgăduiala: copilul creştea om mare.

 

Mai în urmă, l-am întâlnit, tot aici, pe Emi­nescu, cu un frate al lui, ofiţer. Plecau amândoi în străinătate, el la Viena, celălalt la Berlin. Militarul era frate mai mare: tot aşa de frumos, de blând şi de ciudat – o izbitoare asemănare în toate. Acela a mers la Berlin; în câteva luni a speriat Academia militară, cu talentele-i, şi a dat un examen care l-a făcut pe mareşalul Moltke să se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotărât să-l ia pe lângă dânsul. Ca să-şi încoroneze succesul, militarul s-a dus acasă şi, fără să lase măcar o vorbă, s-a împuşcat.

 

Peste mai multă vreme, când am vorbit cu Eminescu de trista împrejurare a milita­rului, el mi-a răspuns râzând: „Mai bine! ăla era mai cuminte ca noi”.

 

Peste câţiva ani, a venit în Bucureşti tata lui Eminescu. Era un bătrân foarte drăguţ, glumeţ şi original. Făcuse o bună afacere şi venise să-i cumpere fiului haine şi ceasornic şi să-i dea „din viaţă” o sută de galbini, partea lui de moştenire din averea pă­rintească. L-am întrebat, atunci, pe Eminescu dacă muma lui mai trăieşte. Mama murise, dar, după aerul posomorât cu care mi-a răspuns, am înţeles că de moartea ei se legau nişte amintiri mai crude decât ca de o moarte normală, nu numai dureroase, dar şi neplă­cute. Am aflat, apoi, că o soră a lui, care-l iubea foarte, trăia retrasă într-o mănăstire: biata fată era paralizată, din copilărie. Şi au fost oameni, nu de rând, oameni de seamă, cărora le-a plăcut să facă sau să lase a se crede că nenorocirea lui Eminescu a fost cauzată de viţiu.

 

Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum viţios. În lumea asta, mulţimea celor de rând crede că plăcerile materiale ale vieţii sunt privilegiul lor excluziv şi că oamenii rari nu au voie să aibă şi ei defecte.

 

Avea un temperament de o excesivă ne-egalitate, şi, când o pasiune îl apuca, era o tortură nepomenită. Am fost, de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea… Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă, destul de clar, felul cum acest om superior trebuia să sfârşească.

 

Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi, peste două, trei zile, se arăta iar liniştit ca „Lu­ceafărul” lui „nemuritor şi rece”. Acum începea, cu verva lui strălucită, să-mi predice budismul şi să-mi cânte Nirvana, ţinta supremă a lui Buda-Çakiamuni. O aşa încordare, un aşa acces a avut în ultimele momente bune: acela a fost semnalul sfârşitului. După cutremur, el nu s-a mai în­chis în odaie, să se culce şi să mai facă ce făcea mai înainte Luceafărul. A pornit înainte, tot înainte, până ce a căzut sub loviturile vrăjmaşului pe care-l purta în sânu-i, încă din sânul maicii sale. Copil al unei rase nobile şi bătrâne, în el se petrece lupta decisivă între flacăra celei mai înalte vieţi şi germenul distrugerii finale a rasei – geniul cu nebunia. Lupta a fost groaznică. încercarea, drumul, cătră Nirvana a fost tot aşa de dureroasă cât si de strălucită.

 

În capul cel mai bolnav, cea mai lumi­noasă inteligenţă, cel mai mâhnit suflet în trupul cel mai trudit! Şi dacă am plâns, când l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admi­ratorii şi invidioşii, sub „teiul sfânt”, n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieţii, de câte suferise această iritabilă na­tură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi.

 

Acest Eminescu a suferit de multe, a su­ferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată: era un om dintr-o bucată şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate.

 

Să doarmă în pace necăjitul suflet. Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana – aşa de frumos cântată, atât de mult dorită – pentru dânsul prea târziu, prea de vreme pentru noi.

 

1889, Iunie 18.

I. L. Caragiale

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

(Luceafărul, Anul VIII, Nr. 13, Sibiu, 1 iulie 1909, pp. 288-290).


1936: Demnitate suprimată în închisoarea din Suceava

 

„La Suceava, deţinuţii politici (comunişti – n. I. D.) sunt izolaţi în celule, fără foc şi fără sobe, fără nici un ajutor medical şi fără medicamente. Din pricina regimului la care sunt supuşi la Suceava, următorii deţinuţi politici au murit, în cursul ultimului an: Dermaugi, Baradj, Sarindar şi Minker; în urma relelor tratamente, în 21 martie 1936 a murit Kisch Ludwig. Deţinuţii care reclamă la director sau la primul procuror sunt bătuţi sălbatic a doua zi, cum este cazul lui Rudenco Feodor, Korolenko şi alţii, precum Artensia Găină, Protopopescu Marin, Luca Rosa, Leibovici Zisu, Rosemberg S., Veinstock, Torban I., Sârbu, Picher, Stoica G., Adler etc.” (La digne supplie des prisonniers politiques en Roumanie, in La Défense, 10 année, No. 377, Vendredi 20 novembre 1936, p. 7)


Iacob Negruzzi: Munţii Bucovinei

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Trecând frontiera, am vizitat, mai întâi Suceava, odinioară oraş însemnat şi capitala Moldovei, astăzi în cea mai deplină decadenţă. Suceava se deosebeşte, astăzi, numai prin ruinele cetăţii din marginea oraşului şi prin biserica St. Ioan. În această biserică se află, într-un sicriu bogat, moaştele Sfântului Ioan de la Suceava. Pe capul cadavrului este aşezată o mitră episcopală, împodobită cu multe pietre preţioase. Această mitră, precum şi alte obiecte de preţ, sunt dăruite de către Mitropolia Moldaviei şi Sucevei. Ruinele cetăţii sunt, în adevăr, măreţe: un şanţ gigantic, ce se poate încă bine recunoaşte, le încunjură. Apoi se văd, pe ici, pe colo, rămăşitele unor ziduri uriaşe, pe urmă un alt şanţ mai mic, care încunjură imediat zidurile interioare ale cetăţii.

 

Mai multe ore, am rătăcit prin aceste ruine, îndreptând gândurile noastre spre timpul trecut. De cate ori oştiri străine se vor fi oprit înaintea acestor ziduri şi de câte ori trupe române, ieşind cu furie din cetate, sub comanda unui brav general, vor fi alungat, din ţara lor, pe străinii care cutezau a o călca! Astăzi, autoritatea municipală a Sucevei pune să care pietrele ruinelor şi să paveze cu ele străzile oraşului! Românii din Bucovina, martori la acest sacrilegiu, ce se comite asupra gloriosului lor trecut, sunt siliţi a tace, căci, suspecţi în faţa guvernului străin ce-i apasă, ei trebuie să înăbuşe, precum durerea lor, aşa şi aspiraţiunile spre un viitor mai bun.

 

Nimica nu e mai frumos şi mai pitoresc decât şoseaua care, pornind de la frontiera Cornu Luncii, merge, pe malurile Moldovei, întâi pe la poalele munţilor, până la oraşul Gura Homorei, apoi, prin mijlocul lor, parcurgând Bucovina, de la Est, la Vest, până ce se pierde în Carpaţii Transilvaniei. Şoseaua, de la Gura Homorei, în sus, este o capodoperă: mergând pe valea Moldovei, care curge cu un caracter impetuos şi sălbatic, ea este silită să-şi facă drum prin munţii cei mai groşi şi să treacă, până la Câmpulung, de multe ori Moldova, încoace şi încolo. Călătorul nu se poate sătura, privind munţii între care se află. Varietatea stâncilor ce schimbă de formă în fiecare minut, Moldova care se grăbeşte cu violenţă şi vuiet a intra în adevărata sa patrie, în România liberă, vălişoarele ce se ivesc şi re-dispar cu iuţeală, orăşelele frumoase, toate acestea, împreună cu un aer subţire şi curat, încântă simţurile şi înalţă cugetul.

 

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

Oraşul Vama, cu Stâlpul lui Vodă, are una din poziţiunile cele mai încântătoare. Aşezată într-o verde şi adâncită vălişoară, Moldova şi multe alte izvoare, ce se aruncă în ea, o răcoresc şi munţii umbresc din toate părţile. Îndărătul acestor munţi, ce încunjură Vama nemijlocit, se ridică alţii, de o coloare mai deschisă, în dosul acestora, iar alţii, şi aşa mai multe rânduri, până ce cei de pe urmă se amestecă cu firmamentul.

 

Stâlpul lui Vodă este o columnă pătrată de piatră, cu vârful ascuţit. Ea este tăiată dintr-o singură bucată şi seamănă, în forma sa, cu obeliscurile egiptene. De la vârf, până la temelie, columna e plină de inscripţiuni, al căror înţeles numai un expert l-ar putea pătrunde. După apariţia sa, trebuie să fie o piatră comemorativă unei fapte de bravură. Fiindcă columna e aşezata în mijlocul unui câmp liber, un român, Ioan Moldovanul, a încunjurat-o, nu de mult, cu un zid, pentru ca să nu fie expusă la o grabnică distrugere. Pe zidul de piatră se citeşte inscripţiunea: „Acest zid a fost făcut de Ioan Moldovanul în anul 1852”.

 

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Un aspect nu mai puţin frumos decât al Vamei înfăţişează şi orăşelele Cârli-Baba, Pojorâta şi Prisaca. Oprindu-ne peste tot locul, am fost siliţi să mânem la oraşul Câmpul-Lung, unul din cele mai mari din acea parte a Bucovinei. A doua zi, timpul deveni furtunos şi munţii luaseră un aspect de tot sălbatic. Tunetul bubuie nemijlocit asupra creştetului, nourii se ridică de la rădăcina munţilor şi zboară încet şi măsurat spre ascuţitele culmi. Culmile se uită, întâi, cu dispreţ la aburii ce se înalţă cu îndrăzneală spre ei, până ce dispar învăluiţi de nori. Iar norii, ridicându-se şi mai sus, pardosesc munţii care păstrează o răcoroasă veselitoare umezeală.

 

Munţii Bucovinei sunt partea cea mai avută a Carpaţilor Români. Ei cuprind, în sânul lor, toate metalele, în mari cantităţi, şi acestea, exploatate prin mine, aduc împărăţiei austrice un însemnat venit. La Cârli-Baba se scoate aur şi argint, la Pojorâta, aramă din sâmburele munţilor. Minele cele mai însemnate sunt, însă, cele de la Prisaca şi de la Iacobeni, unde se exploatează nemăsurate cantităţi de fier. De când s-a aşezat în Prisaca o colonie de nemţi, numele acesta a fost schimbat în Eisenau şi pare tot aşa de curios de a găsi, în mijlocul unei ţări şi a unui popor exclusiv român o denumire de oraş nemţesc, precum ar părea deşănţat de a afla, în munţii din Germania, oraşe numite Câmpu-Lung sau Prisaca. Asemenea colonizări şi prefaceri cereau, însă, sistemul de deznaţionalizare, prin care îşi menţine Austria, atâta timp, într-unu mod artificial, prestigiul său politic.

 

Iacobeni – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

La Iacobeni, călătorul părăseşte valea Moldovei şi, intrând în valea Bistriţei, aleargă, împreună cu aceasta, la Dorna-Vatra, orăşel cunoscut prin apele sale minerale. Aceste băi sunt frecventate de locuitorii din Bucovina şi din Moldova. Oraşul e aşezat pe malurile Dornei, fluviu care, la capătul târgului, se varsă în Bistriţa. Dorna-Vatra posedă trei biserici, una mică, catolică, două mai însemnate, ortodoxe. Acestea din urmă sunt zidite şi întreţinute de românii dorneni, oameni pioşi şi activi. Poziţiunea Dornei e mult inferioară în frumuseţe celorlaltor oraşe din munţii Bucovinei. Dealurile ce încunjură oraşul sunt goale şi triste, valea Dornei e largă şi înfăţoşează puţina variaţiune, pe de altă parte băile sunt rău căutate şi scăldătorul nu află îndemânările trebuincioase. Societatea, în stagiunea băilor, se compune din poloni, germani şi români, parte veniţi din Moldova, parte din Bucovina. Exclusivitatea predominând mai mult sau mai puţin între aceste naţionalităţi, mişcare mai că nu se vede. În Dorna nu se fac preumblări şi petreceri comune, care dau altor băi atâta viaţă. În zadar se încearcă o mică o mică trupă de lăutari ţigano-ungureni să înveselească societatea Dornei, viaţa rămâne tristă şi uniformă.

 

Vatra Dornei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

După un sejur de patru sau cinci zile în Dorna, ne hotărâm a ne coborî, pe Bistriţa, în munţii Moldovei. Suindu-ne pe plute şi depărtându-ne de Carpaţii Bucovinei, ne despărţim cu durere de aceste frumoase locuri. Orice român călător în Bucovina trebuie să se simtă cuprins de aceleaşi simţiri. Preumblându-se în acei munţi încântători, în mijlocul acelor verzi români, călătorul ar uita că această parte e supusă unei dominaţiuni străine, dacă pajora nemţească, înfiptă în toate părţile, nu l-ar face să-şi aducă aminte de nedreapta dezmembrare a Moldaviei. El îşi oglindeşte, atunci, în gândire modul nedrept în care răpirea fu aşezată şi împlinită de două puteri despotice, fără a considera sfinţenia tratatelor şi dreptului popoarelor. El se simte pătruns de speranţa că, mai curând sau mai târziu, România va redobândi locurile ce i-au fost răpite şi îndreaptă, ca mulţămire, memoria sa spre Grigore Ghica[1], Domnul Moldaviei, care, prin cutezătorul său protest şi patriotica sa moarte, a înscris numele său cu litere de aur în paginile istoriei (Negruzzi, Iacob, Din Carpaţi / Fragmente, în Convorbiri literare, Anul I, No. 22, Iassi 15 ianuarie 1868, pp. 311-314).

 

Trecerea din Borşa în Bucovina, la 1807 – acuarelă de Franz Jaschke.

 

[1] Mit fals, care justifică tradiţionala noastră neputinţă – n. I. D.


Pagina 2 din 9412345...102030...Ultima »