ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI | Dragusanul.ro - Part 11

1888, A. D. Xenopol: De la Dorna, la Suceava

 

Dorna Watra: Strassenbild

 

 

„Muntele, pe lângă tot farmecul care îl înconjoară, are şi o parte foarte neplăcută: ploile cele dese, care, când se încing, parcă nu ar voi să se mai istovească. Apoi, adeseori, ele cad, pentru a zice astfel, din senin, încât nu poţi fi sigur, decât foarte arareori, pe o zi întreagă de vreme frumoasă. În timpul petrecerii mele la Dorna, avui prilejul a primi adeseori de aceste băi luate pe îmbrăcatele. De câte ori plecam de acasă cu un soare frumos, neavând nici măcar grija de a lua cu mine o umbrelă, şi mă întorceam udat până la oase, după câteva ore de preumblare prin înconjurimi. De la excursiunea făcută la Haituri, când furăm botezaţi cu ploaia cea atât de îmbelşugată, soarele nu se mai văzu răsărind deasupra Dornei.

 

O perdea nestrăbătută de nori, ceaţă şi apă, îi acoperea strălucitoarea faţă. Din ei se revărsa, de dimi­neaţă, până în seară, o ploaie bogată, care în răstimpuri numai se domolea câte puţin, pentru a începe iar, cu o nouă furie. Orizonul se închidea tot mai tare, sub ne­gurile care înveleau munţii şi, în curând, abia se mai zărea numai baza celor mai apropiaţi. Dorna şi Bistriţa creşteau mereu, umplând patul lor în toată lărgimea lui, fără a putea să se reverse, fiind restrânsă matca lor între dealurile ce le însoţesc cursul. Orăşelul se nămolise cu totul prin scursorile de apă, care se coborau din dealu­rile împrejmuitoare, pe stradele cele nepăvăluite şi pre­văzute numai cu nişte trotuare de scânduri. Locul cel atât de mândru, cu câteva zile în urmă, devenise o mo­cirlă noroioasă, cu neputinţă de străbătut. Era timpul de a fugi din el şi toţi vizitatorii plecau pe întrecutele.

 

Eram hotărât a mă întoarce, cu pluta, pe cursul Bis­triţei, până la Piatra, şi de aceea aşteptai încă câteva zile, sperând în îndurarea cerească. Dar norii se tot adunau, în loc de a se desface şi, uneori, când soarele izbutea a răzbate prin ei, pentru a furişa câte o rază de căldură pe natura înecată, atunci pădurile fumegau cu o nouă putere, trimiţând către el valuri groase şi închise de ne­guri, care, desfundându-şi coastele, lăsaţi să cadă din ele puhoaie de ploaie, decât care mai mari nu cred să fi fost nici pe vremile potopului. Se încinse o luptă cumplită între nori şi soare, între apă şi foc, şi era zadarnic a aştepta rezultatul ei, mai ales că apropierea toamnei slă­bise puterea soarelui şi făcea cam neprobabilă o izbândă pe partea lui.

 

Mâhnit în adânc şi considerând călătoria aproape ca zădărnicită, mă hotărâi să plec iarăşi pe unde venisem. Dar, pentru a varia măcar întru câtva călătoria, apucai calea prin Suceava. Până la Gura-Homorei, revăzui toata acea frumoasă natură, care mă încântase atât de mult la venire, deşi acum era lipsită de farmecul strălucitor al soarelui. Totuşi şi acuma, văzută prin perdeaua de ploaie şi acoperită în parte cu mantiile zdrenţuite ale neguri­lor şi norilor, nu înceta de a avea frumuseţile ei, căci aceasta este darul frumoasei naturi, de a rămânea atare în toate timpurile şi în toate împrejurările.

 

 

De la Gura-Homorei, intrai pe o cale ce-mi era ne­cunoscută, acea spre Suceava. Regiunea este mai plană, orizonul mai întins. Pe alocurea, câmpia se întindea cât cuprindea ochiul, acoperită adeseori cu porumb, plantă ce nu văzusem în partea muntelui. Adeseori străbăteam prin păduri care, deşi mari şi umbroase, erau departe de a avea caracterul măreţ şi impunător al celor de la munte.

 

A doua zi, seara, ajunserăm în vechea capitală a Moldovei, Suceava. Oraşul e mic, aşezat pe ultimele ra­mificări ale Carpaţilor, care se pierd în şesul Siretului. Suceava este aşternută pe mai multe dâmburi, care îşi scaldă picioarele în râul cu acelaşi nume şi, de cea parte de case, se întinde un şes nemărginit, închis de orizon. Interesul acestei localităţi stă în zidirile vechi, parte păs­trate încă, parte în ruină, ce se întâlnesc aici. Dintre bisericile vechi, cităm acea a Sfântului Dumitru, zidită de Ştefan cel Mare, care conţine între altele şi portretul întemeietorului ei, reprezentat cum s-a constatat şi la bi­serica Sfântului Nicolae din Iaşi şi aiurea, încă în timpurile din urmă, blond, cu musteaţă, barbă prea puţină, încât se vede că era spân şi smead la faţă. La această bise­rică se află un aer dăruit de Mihail sin David, neguţător bucureştean, în 3 noiembrie 1764. Altă biserică foarte veche este acuma părăsită şi întrebuinţată ca magazie (biserica Mirăuţi – n. n.), încât nici n-am putut pătrunde în ea. Acoperământul ei, spart prin mai multe locuri, lasă să pătrundă apa în ziduri şi, cu toată extraordinara soliditate a bisericilor vechi, este probabil că nu va putea sta mult timp în picioare, faţă cu neîngrijirea în care e lăsată. Şi cu toate aceste, în Germania şi Austria ştim că ruinele sunt în­treţinute, spre a înfrumuseţa locurile şi a păstra în min­tea poporului amintirea timpului trecut. Oare pentru ce sunt lăsate în părăsire monumentele şi ruinele româneşti? Pentru a stinge în poporul român amintirea neamului şi originii sale? Aceasta putea să fie mai înainte, pe timpul pe când germanizarea era maxima politicii ur­mată de guvernul austriac faţă cu naţionalităţile impe­riului. De când însă această politică a fost părăsită, de când guvernul central a găsit chiar în români un ele­ment întăritor contra preponderenţei slavismului în Bucovina, bine şi înţelept este oare de a lucra pentru stin­gerea constanţei româneşti pe calea istorică? Credem că în această privire este încuibat numai un spirit de ru­tină, moştenit din epoca anterioară în aceasta de faţă, în care el nu mai are motivul de a fi. Ne aşteptăm, deci, în curând, ca guvernul să ia măsuri pentru a se scăpa de pieire şi vechile monumente româneşti.

 

 

Ruina cea mai însemnată a Sucevei este acea a cetăţuii, aşezată pe un deal, despărţit de acel pe care se întinde oraşul prin o râpă adâncă, încât, pentru a te urca pe el, trebuie să faci un încunjur îndestul de îndepărtat. De pe acest deal se domină şesul Sucevei şi al Sire­tului, până se pierde din vedere în negurosul orizont. De câte ori nu au privit românii, de aici, spre acel şes ră­săritean, din care atâtea nenorociri au venit peste ei! Stând aici, pe o fărâmătură dezlipită, ca un bloc uriaş, din uri­aşul zid, priveam spre văzduhul neguros, parcă ve­deam izvorând necontenit din fântâna nesecată a acestui orizont fără fund, roiuri de popoare, care se repezeau ca nişte lupi flămânzi pe frumoasele ţări locuite de ro­mâni. Şi acuma chiar negurile îndepărtării luaseră, în for­mele lor fantastice, chipul unor armate, care înaintau cu pasul greoi iarăşi spre a noastră moşie. Vuietul vag şi indefinit al vântului, ce sporea necontenit, părea a aduce tot mai aproape acele vedenii ameninţătoare. O piatră însă, desfăcută din scobitura în care stăteam, mă trezi iarăşi la realitatea lucrurilor.

 

Începui a explora ruinele, însă lucrul nu era deloc uşor. Recunoscui în curând că numai un studiu amănunţit şi nişte săpături ar putea determina forma precisă a cetăţuii.

 

 

 

În cele mai multe părţi, mai ales în acele ce pri­vesc spre şes, zidurile sunt dărâmate până în fata pământului şi dărâmăturile lor pe de o parte, pe de alta iarba ce le acoperă, fac cu neputinţă recunoaşterea liniei zi­dului. Totuşi, în această parte atât de ruinată, se văd rămăşiţele paraclisului de pe mai multe figuri de sfinţi, ai căror urmă se deosebeşte încă în colori pe o surpătură ceva mai adăpostită. Partea ce vine spre deal este mult mai bine conservată. Se află aici încă în picioare o bună parte din zidurile cetăţii, construite dintr-un amestec de piatră şi cărămidă, prinse într-un ciment atât de consistent, încât par a fi devenit o singură bucată. Zidul are o înălţime de aproape 8 metri, grosime de 2, la bază, şi de unul la vârf, încunjurat de un şanţ, lat de vreo 10 metri şi mai tot atât de adânc. În partea cea mai întreagă a zidului, spre apus, se vede locul unde era poarta, care dădea în şanţ şi peste care conducea, probabil, un pod mişcător. Pe la mijlocul şanţului se află o cărare ridicată, lată numai cât ar călca un om, care slujea pentru comunicarea obicinuită. Întăriturile cetăţuii fac un efect impunător şi se arată ca nişte lucrări puternice, pentru acele timpuri, în care atacul era mult mai slab decât astăzi. Înţelegem, când le vedem, cum de o cetăţuie atât de mică, comparativ cu enormele întărituri din zilele noastre, putea să reţină luni întregi armate duşmane înaintea ei şi să scape, de atâtea ori, neluată de ele. Din ceea parte a Sucevei, din partea opusă cetăţuii, spre nord, se află o mănăstire, şi dânsa întărită, numită Zamca. Această biserică este astăzi armenească şi această împrejurare pare a lăsa neexplicate întăriturile ei. Letopiseţele noastre conţin însă cheia acestei ghicitori, anume: mănăstirea aceasta armenească pare a fi existat mai de mult timp în Suceava, poate de la prima aşezare a ar­menilor în Moldova. Pomenirea ei se întâlneşte însă, pentru prima oară, la domnia lui Constantin Cantemir Voevod (1685-1691), despre care ne spune Neculcea că, întorcându-se craiul Sobieski de prin Moldova de mij­loc, unde fusese până la Iaşi, înapoi în Polonia, spre a nu-l apuca iarna în ţară străină, a lăsat oaste în ceta­tea Neamţului şi în Suceava, în mănăstirea armenească şi în mănăstire în Agapia şi în Secul şi în Câmpu-Lung, şi în Hangu (Letopiseţele, ediţia Cogălniceanu, Iaşi, 1853, II, p. 264). Cauza pentru care Sobieski nu a lăsat oastea lui în cetăţuia Sucevei, ci în mănăstirea armenească, ne-o arată Neculai Mustea, care ne spune că, atunci când s-a întors Sobieski din Moldova, cătră Polonia, s-a dus la Neamţ şi l-a luat în tăria sa, şi de acolo s-a dus la Su­ceava, iar fiind cetatea Sucevei stricată, pus-a de a făcut şanţ la biserica armenească, punând într-însa o sumă de oaste, să-i fie de pază, şi, fiind vremea cam despre iarnă, s-a dus craiul la ţara lui (Letopiseţele, idem, III, p. 27) Acest loc explică întăriturile mănăstirii armeneşti de lângă Suceava.

 

Suceava ar merita a fi studiată mai cu de-amănuntul. Suntem convinşi că în vechea capitală a Moldovei se ascund încă multe secrete ale Istoriei ţării.

 

Dar timpul grăbea şi mă împingea, fără de voie, să mă despart de aceste interesante lucruri şi să caut ia­răşi, în viaţa reflexivă, compensarea frumuseţilor ce le gustasem în această neuitată vacanţă”[1].

 

 

[1] Xenopol, A. D., Amintiri de călătorie, Iaşi nedatat, pp. 39-44


1898: G. D. Scraba: Suceava

 

 

 

„Voi să mai vorbesc românilor

despre un colţ al Patriei lor, care la

tot pasul înfăţişează suvenire de

glorie sau de calamităţi. Bucovina

este o ţară clasică pentru istoria noastră”.

 

(George SION, Bucovina, Revista Română, An II, p. 162)

 

 

 

 

Suceava este oraşul sfânt al Moldovenilor. Din ea au luat naştere întâile lor porniri de mărire şi împuternicire ca naţiune. Din Suceava întâii şi fruntaşii lor Voievozi pornit-au, în dese rânduri, cu sabia în mână, în capul pedestrimii înglotite, „cu multe steaguri şi buciume”, să-şi apere Moşia de încălcări duşmane şi să-i întindă hotarele până-n Nistru şi Mare. Din Suceava, în vreme de restrişte, se înălţau cele mai fierbinţi rugi de biruinţă, pe când bine-credinciosul ostaş moldovean îşi jertfea viaţa, ca prinos pe altarul Patriei.

 

Cetatea Sucevei, cu o aleasă poziţie strategică, a strălucit aproape trei sute de ani, ca falnică Capitală[1], de ale cărei puternice întărituri mulţi duşmani avură să se lovească. Şi astăzi, cu toată starea în care a ajuns, Suceava e un oraş în care, o dată pe an, îşi dau întâlnire cu fraţii lor românii bucovineni, basarabeni, mol­doveni şi chiar transilvăneni.

 

Credinţa nestrămutată a românului în mult binefăcătoarea putere a Sfântului Ioan cel Nou[2], ocrotitorul Moldovei, cum şi obiceiul, păstrat din vechi vremuri, fac ca românul mărginaş să vină, cale lungă, spre a-şi mai îmbăl­săma sufletul, adeseori amărât, cu amintiri din gloria trecută, în această sfântă cetate a românismului.

 

*

 

Aşezat pe coasta trăgănată a dealului, oraşul Suceava înfăţişează ochiu­lui una din cele mai pitoreşti poziţiuni; cu casele sale mici şi văruite, pierdute printre grădini cu pomi roditori, cu bisericile sale bătrâne şi măreţe, al căror întunecat veşmânt îţi umple sufletul de respect şi linişte; cu ruinele din juru-i, care îţi renasc viaţa trecutului şi o întreagă lume, cu totul diferită, ce s-a perin­dat, odinioară, pe dinainte-le, cu bătăi de inimă mai repezi, pentru neam şi moşie.

 

Priveliştea deschisă şi scăldată în soare a Sucevei te ademeneşte, te în­fiorează, îţi deschide parcă orizonturi noi de simţire şi cugetare. Ceva numai visat, un palat fermecat din basme, o lume vizionară, în care totul s-ar mişca mânat numai de neţărmurite iluzii, nu ţi-ar produce efecte cu mult mai mari ca acest oraş ruinat, dar cu mândria zugrăvită pe frunte-i, sără­căcios şi necăjit, dar poleit de razele purpurii ale unui trecut încântător, tăcut şi liniştit, dar care îţi cântă o dulce simfonie, pe care, numai înecat în lacrimi, tu, române, trebuie să i-o asculţi.

 

*

 

De pe culmea cea mai înaltă a dealului, de la Zamka, ochiul îţi înoată, ori pe unde l-ai plimba, printre câmpii şi dealuri, acoperite cu îmbelşugate roade, pe când lângă tine, colea, sub muchea ponorită a colinei, pe şesul lung şi subţirel, liniştita apă a Sucevei îşi mână neîntrerupt undele-i albăstrii la vale, printre râzătoare sate şi târguşoare.

 

Măreaţă privelişte desfăşoară vederii această culme încântătoare, în vârful căreia Zamka[3], posomorita mănăstire armenească, îşi înalţă cele două turle îmbătrânite. Aici, în Zamka, s-au păstrat în vremuri grele odoarele sfinte ale Bisericii. De aci se vestea obştea că duşmanul se apropie şi nevoile ţării îi cer jertfă şi bărbăţie. Dar Zamka a ştiut să pună şi piept vitejesc împotriva neîmpăcaţilor pă­gâni, care s-au încercat să-i turbure liniştea…[4]

 

De aci, departe, în negura zărit, spre soare-apune, se conturează nedes­luşit fermecătorii munţi ai Câmpulungului, ce despart „vesela grădină a Moldovei” de „mândra ţară a Ardealului”, pe când între ei şi dealul Sucevei se desfăşoară privirii, din ce în ce mai ridicate, podişuri întinse şi mănoase, în care miriştile şi porumbiştile se ţin lanţ. Dincolo de apa Sucevei, ocolită de coline şi sate, vechea mănăstire a Dragomirnei îşi iţeşte turlele-i, pe când drept în faţa oraşului, în capătul cel mai alungit al dealului, acolo, unde colina se taie în loc, se zăresc ruinele vechiului castel domnesc, de unde vulturescul ochi al voievodului moldovean se rotea în cele patru părţi ale lumii, să vadă de unde pericolul îi ameninţă moşia.

 

Acest Castel se crede a fi fost zidit parte cu parte[5], că mai întâi Ale­xandru cel Bun, în lunga sa Domnie, l-ar fi întărit mai bine (fiind ctitorit de Petru Muşat – n. n.) şi că apoi Ştefan cel Mare l-a desăvârşit. Întăririle cu care a fost înconjurat, poziţiunea lui aleasă, cum şi trăinicia zidăriei, au ocrotit, în dese rânduri, în zile de mare cumpănă, familia dom­nească a Moldovei. Grosimea zidurilor[6] şi mulţimea lor arată pe un uriaş fără temere, de care putea să se lovească toată şleahta polonă, toată ordia ungară, turcă ori tătara!

 

 

De la Zamka, la vale, pe costişă, se întinde oraşul. Iată, în josul târgului, drept în faţa Castelului, biserica Mirăuţilor[7], un odor nepreţuit, cei mai vechi şi mai sfânt altar al Sucevei. O, unde sunt vremurile acelea, când, în zile de sărbătoare, se deschidea poarta Castelului, de pe malul celălalt, şi aleşii neamului, într-un roi de curteni şi alai de slujitorime, se îndreptau, pe punte, la vale, către sfântul lăcaş[8], în su­netul clopotelor de la o sută de biserici şi în faţa norodului adunat.

 

Oricând (în 1402 – n. n.), din ţinuturi depărtate, bunul Alexandru, aducând în acest lăcaş moaştele Sfântului Ioan, ca să fie de pază Statului şi Scaunului, de fericire Dom­niei şi întărire legii, „se îmbracă în hlamidă domnească, îşi pune coroana pe cap şi apoi, dimpreună cu Doamna sa Ana, cu Mitropolitul Iosif, cu arhierei şi tot clerul bisericesc, cu întreg divanul Domnesc, precum şi cu mulţi alţi boieri aleşi şi o mulţime de popor îi ieşi întru întâmpinare, cu făclii aprinse cu tămâie şi cu mi­ruri binemirositoare”[9]. Din vechime încă, sucevenii au purtat Sfântului[10] o dragoste neţărmurită.

 

Ziua de 2 Iunie a fost aleasă de el ca serbătoare naţională; căci, în această zi, la anul 1622, Sfântul scăpă Capitala de jefuirea tătarilor. Zărindu-se, din oraş, că vin păgânii pe şes, locuitorii, mic şi mare, cum era obiceiul, se îndreptau în grabă, plini de groază, înspre cetatea din deal, unde ştiau că găsesc întotdeauna un adăpost netulburat. Atunci Mitropolitul ţării, urmat de tot clerul, au intrat în biserica Mirăuţilor, să ia şi moaştele Sfântului, ca să le ducă în cetate. Dar nimeni n-a fost în stare să le ridice. Ei înţeleseră că cetatea se va putea mântui numai prin rugăciuni. „În adevăr, Sfântul Ioan Noul îi scăpă de urgia tătărească, făcând ca apa Sucevei, cu valuri spumoase, să se reverse peste câmpie şi să oprească trecerea pă­gânilor”. Dar Sfântul, nevrând să stea întotdeauna în mândra biserică a Mirăuţilor, Bogdan, feciorul lui Ştefan, a început să-i clădească frumoasa biserică „Sfântul Gheorghe”[11]. Această biserică, cu mult mai încăpătoare ca Mirăuţii, ajunse Mitropolia ţării. În partea ei din urmă, în nartică, pereţii au frumoase coloane de piatră cio­plită, care se întrunesc din toate părţile în boltă, formând nişte arcade ascuţite, măreţe”[12].

 

Tot în mijlocul oraşului se află biserica lui Petru Rareş, Sfântul Dumi­tru[13]. In faţa acestei biserici se alia odinioară Palatul Domnesc din Suceava[14]. În apropiere, se află şi mica bisericuţă rusească Voscrisenia (Învierea), zidită de pioasa Doamnă Ileana, soţia lui Petru[15]. Sfântul Nicolae, Ioan Botezătorul, Adormirea[16] sunt, de asemenea, biserici vechi româneşti.

 

Suceava şi-a luat mare avânt, chiar de la descălecare, ca apoi să stră­lucească măreţ, în cursul vremii, ca leagăn al moldovenilor. Înfloritor şi întins oraş! „Suceava avea, pe valea dealului, o suburbie foarte mare. Afară de Curtea domnească şi casele boierilor, se numărau aici patruzeci de biserici de piatră, mai multe de lemn, şi ca la 14.000 de case. „Se mai socoteşte că, pe atunci, locuiau în Suceava la o sută de mii locui­tori şi mulţi oşteni de strajă; iar împrejurul acestui mare oraş domnesc erau boiniţe, tării, şanţuri şi pălănci puternice, deosebit de cetăţuile zidite din laturile lui, ce ocroteau oraşul ca nişte scuturi nevătămate de nici o armă, dacă boierii sau oştenii, nemulţumiţi sau nemulţumitorii Domnului nu vicleneau şi nu vindeau ce­tatea duşmanilor sau dacă duşmanii nu o găbuiau cu jitniţele deşarte de pâine”.

 

*

 

Toate pagínele ilustre ale istoriei Moldovei, de la întemeierea ei, până la Ioan Vodă cel Cumplit, sunt legate de ruinele Sucevei. Dacă am căuta să răscolim cât de uşor cenuşa trecutului, am găsi că Suceava a fost martoră la întâmplări, vesele ori triste, atât de deosebite unele de altele, cum rar se întâmplă, într-un timp aşa de scurt, în viaţa popoarelor. În Suceava se opreşte, mai întâi, Dragoş, înfocatul vânător, să facă ţară nouă în mijlocul sălbăticiei. „Căci, în vremuri depărtate, pe locurile acestea nu trăia decât „un moşneguţ cocoşat de ani, care îşi îngrijea în linişte de prisacă”. „Luând seama la toate, fără de nici o grijă, el acoperă stupii, priveghează cum matca îşi scoate albiniţele, dezlipeşte strătuşoarele de chihlimbar ale cerii, drege, îndreaptă, înnoieşte”.

 

– Ei, bătrâne, vremea ţi-a slăbit vederea şi auzul! Tu n-ai zărit nimic în susul apei? Cornul de vânătoare nu ţi-a ajuns până la urechi? Priveşte, bătrâne, la feţii frumoşi, neobosiţii vânători, care de zile întregi aleargă peste dealuri şi văi, ca să ajungă aci, la tine, unde s-au oprit uimiţi ca în faţa unei guri de rai. Ce te cutremuri şi te faci că nu le înţelegi vorba, bătrâne încăpăţânat? Sunt neaoşi români, feciori de domni şi de neam mare; iar graiul lor e mai dulce ca fagurii ce cu atâta zgârcenie le dai să guste. Aci au să rămână aceşti aleşi; şi, făcând ţară nouă, au să arate lumii întregi cu câtă jertfire ştiu să-şi ocrotească bunurile lor…

 

Şi a văzut bătrânul cât de voinici şi generoşi sunt aceşti copii de viţă şi s-a mirat cum au alungat ei sumedenie de tătari, oploşiţi în părţile acestea, şi a rămas uimit de dragostea cu care ei priveau mănoasele câmpii, trâmbiţând să-şi adune norod în juru-le. Au dat ei, atunci, şi bătrânului loc îndestulător pe vale, să-i fie vecinic lui şi urmaşilor săi.

 

Nu trecu însă mult, şi iacă că veniră soli cu daruri mari, rugând pe Dragoş să ajute pe bieţii creştini împotriva leşilor, că prăpădeau ţara. Ca leii se porniră voinicii, cu toţii, şi ca într-un buc curăţiră ţara de duş­mani şi se aşezară din jos de Câmpulung. Şi, născându-se iarăşi război, din partea tătarilor şi leşilor, Dragoş sări iar la luptă, căci n-avea astâmpăr, văzând ţara în primejdii. Şi acest rău îl răsfrânge, cu ajutorul lui Dumnezeu, alungând liftele rele până departe, peste hotar.

 

Atunci se strânseră bătrânii şi căpitanii oştilor la Suceava şi aleseră pe Dragoş de cap şi Domn peste întreaga Moldovă. Au început, apoi, voinicii lui Dragoş şi urmaşii lor să mărească şi să înfrumuseţeze cu clădiri alese vechiul scaun de Domnie, şi, înconjurându-l cu tării multe împotriva duşmanilor, îi aşezară temelie nepieritoare pentru neam. Şi au înălţat sute de biserici, unele mai mândre ca altele, şi le-au înzestrat cu avuţii întinse, ca să le fie de pomenire şi de întărire credinţei şi neamului”[17].

 

În Suceava îşi pun coroana pe semeţele lor capete întâii voievozi mol­doveni. „Aci Roman Muşat, fiul lui Costea, ia în căsătorie pe Anastasia, fiica lui Laţcu[18], şi astfel, pentru întâiaşi dată, glorioasele familii domnitoare ale moldo­venilor şi muntenilor, Basarabii, Muşătenii şi Bogdăneştii, îşi fac înrudirea, al căror întâi vlăstar la Domnie fu Alexandru cel Bun. / Sub câţiva urmaşi Muşateni, Suceava are tristul prilej de a vedea în sânu-i multe şi ruşinoase turburări pentru ocuparea scaunului, din cauza unor urmaşi nevârstnici, ori neînţelegerilor dintre rude, până când domnia paşnică şi statornică a lui Alexandru pune capăt acestei rele stări. El e nevoit, din causa neînţelegerilor de mai înainte, să jure, la Suceava, în 1402, credinţă regelui Vladislav al Poloniei, ştiind, „cu o politică înţeleaptă şi sănătoasă” şi cu „o adevărată înălţare de idei şi simţăminte”, să înlăture laşa viclenie a lui Vladislav de a împărţi cu Sigismund al Ungariei tânăra lui ţară.

 

Din Suceava pleacă, în 1422, cei patru sute de voinici, sub comanda spăta­rului Coman, şi, mânaţi de dorul de a-şi vedea înălţat numele Patriei şi pe acel al bunului lor Voievod, cu vrednicie şi isteţime lovesc pe Cruciari, în depărtatele ţinuturi ale Marienburgului.

 

Sub acest Domnitor, Suceava merge, cu paşi repezi, spre mărire şi înfru­museţare, prin o temeinică întocmire a dregătoriilor ţării. Capitala vede întâia şcoală înaltă; iar moldovenii, „care nu ştiau altă lege decât sabia şi altă faptă bună decât bărbăţia”, primesc primele lor legi. Dar abia îşi sfârşeşte zilele bunul Domn, şi Suceava vede mai întâi noi frământări pentru Domnie, şi mai apoi curioase întâmplări, de a adăposti câte doi şi chiar trei Domni stăpânitori ai aceleiaşi ţări.

 

Dar iată că soarele Moldovei, pe care „somnul nu-l ţinea, odihna nu-l încâlcea”, cu sabia în mână îşi pune pe cap, în Suceava, în 1457, coroana tată­lui său, după ce, mai întâi, cu voia tuturora fu ales de Domn, la locul numit Dreptate[19].

 

„Pe voi, locuri roşite de sângele vrăjmaşilor, vă chem martori! Voi spu­neţi mărirea sufletului său! Voi ale lui biruinţe, voi a lui vrednicie arătaţi!”[20], şi Suceava vede pe acest măreţ erou „alergând, cu mâinile întinse la altarul lui Dumnezeu, îngenunchind şi zicând: „Tu ai biruit, Doamne, a ta este izbânda; eu sunt o nimica Înaintea ta!”. Căci ştia el că în zadar se osteneşte cel ce priveghează, dacă nu păzeşte Domnul cetatea. Veniţi acum, o, voi, care vă lăudaţi în puterea braţului vostru, şi vedeţi cum viteazul acesta este mai groaznic cu rugăciunea în gură decât cu sabia în mână”[21].

 

Suceava uimită, tresare de bucurie, când legătură nouă se face între:

 

 

… „Basarabi şi voi Muşatini,

Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,

Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia noastră

De la munte până la Mare şi la Dunărea albastră”[22].

 

şi

 

 

„La Suceava-i bucurie

Ca născut Doamna Marie,

A născut un băietan!

Crească mândru cât e bradul,

Că-i nepot lui Vodă-Radul,

Şi-i feciorul lui Ştefan”[23].

 

Pe curând, însă, sucevenii se văd nevoiţi să ia calea bejănăriei, când potopul turcesc se năpădeşte, de-a doua oară, în contra lui Ştefan.

 

Cu 80.000 de poloni, în 1497, Ion Albert, Craiul, se opinteşte în zadar, vreme de două luni, să dărapene cuibul moldovenesc. „Cetăţenii ei se apără bărbăteşti şi ceea ce stricau tunurile polonilor, ziua, ei astupau, noaptea, cu pământ, scân­duri şi pietre”[24].

 

Dar vremea trece şi Sucevenii se adună cu toţii, mic şi mare, să asculte, în adâncă tăcere, ultimele cuvinte ale iubitului lor Voievod, ca apoi, în şiroaie de lacrimi, să tânguiască trecerea lui din viaţă.

 

Sucevenii se înfioară de cruzimile lui Ştefăniţă Vodă cel tânăr, feciorul lui Bogdan, ca apoi, cu adâncă durere, să fie martori, în 1538, după fuga lui Petru Rareş, cum boierii ţării cad în genunchi înaintea Sultanului, pe când acesta le pune, pentru întâiaşi dată, Domn cu de-a sila, pe Ştefan Lăcustă, care e ucis, apoi, în foişorul din Cetate.

 

În timpuri rele, cruzimile lui Ştefan al V-lea, încercările de stricare a obi­ceiurilor ţării şi a legii de către Iacob Eraclide, uciderea lui de buzduganul lui Ştefan Tomşa, faptele lui Alexandru Lăpuşneanu, a cărui domnie „în sânge zămis­lită, în sânge trebuia să înoate până la capătul ei”, ridică până la cer strigăte de deznădăjduire.

 

„Şi câte alte scene grozave şi uimitoare, câte alte întâmplări de cel mai mare interes, chiar pentru indiferenţi”, nu s-au prilejit în această cetate de descălecare. Cea din urmă bucurie simte acest oraş, când viteazul Mihai îşi vede aci în­cununată de izbândă înflăcărata-i dorinţă de a închega neamul într-o singură ţară[25].

Zadarnică bucurie!

 

 

Între Suceava de azi[26] şi cea de odinioară e o atât de mare deosebire, încât ţi se ia orice speranţă de reînviere a acestui oraş[27], care, acum patru sute de ani, era temut şi respectat de cei mai aprigi şi iscusiţi generali.

 

Amărâtă şi prigonită peste seamă, Suceava, ca şi întreaga Bucovină, are tot dreptul să-şi zică jalnicu-i cântec, alături cu poetul său popular:

 

 

„Plină-s, plină de străini,

Ca şesul de mărăcini.

Plină-s, plină de duşmani

Ca Putna de bolovani!”.

 

„Un poem întreg de durere şi de regretarea independenţei pierdute!”[28] / G. D. SCRABA[29].

 

 

[1] Suceava a fost capitala Moldovei până în 1564, în a doua domnie a lui Lăpuşneanu, când, printre alte condiţiuni, turcii îi impun să dărâme toate cetăţile Moldovei, în afară de Hotin. E probabil că atunci Cetatea Sucevei a fost dărâmată de către Lăpuşneanu, nu însă în întregime. Castelul, care, după cum se poate vedea, este depărtat de oraş, a rămas neatins; căci în el Doamna lui Vasile Lupu are curajul să se adăpostească, cu toate bogăţiile, în timpul luptelor cu Ştefan Gheorghe. Domnii ţării îşi aveau, cum arată tradiţia, Palatul în Cetate (nu în Cetate, ci în Curtea Domnească din Suceava – n. n.), lângă biserica Sfântul Dumitru; iar în timp de nevoie, familia domnească se retrăgea, probabil, din Cetate (din Curtea Domnească – n. n.) în Castul (Cetatea – n. n.), care era cu mult mai bine întărit, şi care servea ca cea mai de căpetenie fortăreaţă a cetăţii. Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei” (p. 17), ne întăreşte această afirmare: „Suceava e situată lângă apa Su­ceava, de la care şi oraşul s-a numita aşa, pe un deal neted, împresurat cu muri înnoiţi şi şanţuri”. Aşadar, întreg oraşul era o cetate, iar Castelul era cu totul deosebit. E probabil că Ştefan cel Mare a fost, dintre Voievozi, acela care a terminat întăriturile Sucevei, dar în care întăriri nu a pus nici chiar el prea mult reazem, la început, căci a lăsat ţara (poporul) să apere cetatea în contra po­lonilor, iar el s-a retras, cu oastea, spre Roman. Desigur, cum afirmă şi C. Stamati, Suceava a avut foarte multe întărituri şi chiar cetăţui în juru-i, cum se poate vedea la Iaşi, Braşov, Făgăraş, etc. / În susţinerea acestei afirmaţiuni ne vine în ajutor lucrarea cea mai nouă asupra săpătu­rilor ce se urmează, în prezent, la Castelul domnesc al Sucevei, de către dl C. Romstorfer: „Die Forschungsarbeiten am alten Wojewodeaschlosse in Suczawa (1895-1897). Vorläufiger Bericht vom K. K. Conservator Carl A. Romstorfer“ (Czernowitz, 1897. În această Dare de seamă asupra să­păturilor făcute, citim, la p. 5: „După cum se vede din toate acestea, Castelul Voievozilor forma numai o parte, negreşit cea mai importantă, a întăririlor vechiului oraş moldovenesc de reşedinţă, Suceava, şi o apărare sigură pentru comerţul ce se făcea. Era un centru întărit al comerţului ce se făcea aici, prin schimbarea mărfurilor peste Neamţ şi Baia, apoi, de la Akerman, peste Bender şi Iaşi, peste Siret şi Cernăuţi, la Lemberg, peste Hotin şi Dorohoi, la Kameniţa şi peste vamă, la Bistriţa şi Sibiu etc.”.

 

[2] Sărbătorirea Sfântului Ioan Noul se face, şi astăzi, cu multă cinste. Nu numai românii, ci chiar şi străinii, mai ales rutenii, iau parte cu multă evlavie. Două zile pe an sunt consacrate în­tru cinstirea Sfântului: 2 Iunie şi, mai ales, 24 Iunie (Sânzienele). Înainte de ducerea moaştelor Sfân­tului la poloni, moldovenii ţineau ziua de 2 Iunie. Această zi s-a sărbătorit până la 1686, când cu ducerea moaştelor la Zolkiew. De la 1783, însă, de când moaştele Sfântului au fost redate Sucevei, pe lângă ziua de 2 Iunie s-a mai consacrat şi ziua de 24 Iunie. „Cu trei sau patru zile înainte de Sânziene, se văd venind, neîncetat, zi şi noapte, zeci şi sute de inşi, parte cu trenul, parte cu trăsurile şi parte pe jos, astfel că, în ajunul Sânzienilor, e plină Suceava de peregrini, adunaţi de prin toate părţile şi unghiurile” (Dl S. Fl. Marian, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava). / „În anii din urmă, se fac pelerinagii sistematice la Sfânt. Nu vine fiecare cum poate şi când poate, ci fac un fel de cortegii, conduse de preoţi, cu multe cântări şi ceremonii”.

 

[3] Zamka are, în faţă, turnul principal, prin care se intră în curtea bisericii, împrejmuită de un zid gros, dar năruit în parte. Zidul înconjoară un pătrat de pământ, în mijlocul căruia se află biserica. Un al doilea turn, opus celui dintâi, e legat cu zidul înconjurător. El servea, pe vremuri, ca observator, pe când celălalt slujea drept locuinţă. Aci se zice că „se adăpostea, în vreme de război Mitropolitul, cu odoarele bisericeşti”. În afară de ziduri, Zamka este înconjurată cu un şanţ, care ne arată că ea, cu poziţiunea strategică pe care o are, a slujit şi ca cetăţuie.

Biserica din curte se crede a fi foarte veche. Pe o piatră, din lăuntrul bisericii, se poate citi data de 1666. „Tradiţia locală spune că, după ce Suceava a fost părăsită, prin strămutarea Ca­pitalei, la Zamka rămăsese numai biserica şi un Mitropolit a vândut-o armenilor. Aceştia se servesc de ea numai o dată pe an, la hram”. „Zicerea Zamka e slavonă, de la Zàmok. Lexiconul academic ruso-slav defineşte aşa zicerea Zàmok: „Cetăţuie, înconjurată ca şanţuri şi cu muri cu turnuri” (Ep. Melchisedek: O vizită la câteva mănăstiri şi biserici antice din Bucovina). Cea mai veche biserică armenească este, însă, cea numită Hajghedà (mitoc), zidită la 1512 şi situată la vreo 3 kilometri departe de Suceava, pe vârful unul deluşor, pe care armenii îl suie în genunchi, în fiecare an, la Sfânta Măria, de hramul bisericii.

 

[4] Se crede că marele crai leşesc Sobiesky ar fi şănţuit-o, „ca să se întărească într-însa cu opt mii de oşteni, ce-i adusese spre ajutor aliaţilor săi moldoveni, când năvăliseră asupra lor vizirul numit Chiorul, cu două sute de mii de turci şi tătari” (Cav. C. Stamati, Muza Românească, p. 39). Nu departe de cetăţuie, şi tot pe culme, se mai aflau, până acum câtva timp, şi resturile unei alte întărituri, care, după cum se zice, slujea ca punct de observare înspre poloni şi înspre unguri (Cetatea Şcheia – n. n.).

 

[5] Forma Castelului a fost poligonală, după cum arată zidul înconjurător şi şanţul adâncit din juru-i, care se umplea cu apă, în timp de nevoie. Se crede că apa pentru acest şanţ, cum şi cea necesară îndestulării oraşului, se aducea pe olane tocmai de la mitocul armenesc. Dl Romstorfer, în opul citat, spune că era un rezervor „Tartaraş”, în care se lua apă din „Cacaina” (pârâu de sub dealul Castelului, dinspre oraş) şi se trăgea în oraş şi în Castel. La adâncime de 1-2 metri se găsesc încă, în oraş, olane de la acel canal.

 

[6] O poartă mare arată intrarea Castelului, în fata căreia, probabil, se arunca un pod peste şanţ. Atâta vreme cât Suceava fu capitala Moldovei, Castelul domnesc s-a bucurat de bună îngri­jire. De la strămutarea Capitalei, însă, el a fost lăsat mai mult în părăsire, până la căderea Bucovinei sub austrieci, când a fost nimicit în cea mai mare parte, căci numai la câţiva ani de la ră­pirea Bucovinei, guvernul austriac încuviinţează o colonie armenească din Gherla (Transilvania), care dorea să se strămute în Suceava, să-şi zidească locuinţele cu material luat din Castel. Hotelul „Langer” este clădit din piatra Castelului. Tocmai mai târziu, împăratul Iosif al II-lea, văzând vandalismul, se zice că ar fi oprit o desăvârşita distrugere. Resturile rămase în pământ şi dezgropate, în parte, în timpii din urmă, ne pot da oarecare cunoştinţe despre întocmirea lăuntrică a Castelului. Întreaga clădire n-a fost lipsită degust arhitectonic. O scară în spirală, din care au mai rămas vreo cinci trepte de piatră bine cioplită, zugrăveala unui părete în culori roşii şi negre, nişte ferestruie înguste, care desigur slujeau pentru strajă, ne dau oarecare idee de interiorul Castelului. Se mai poate constata că această clădire – mai ales în partea dinspre apa Sucevei – a fost împodobită cu turnuleţe. În mijloc, la o adâncime destul de mare, se află câteva tainiţe foarte spaţioase, în formă ro­tundă ori pătrată, care, între altele, ne arată temeinicia clădirii. / Până acum vreo trei ani în urmă, abia se cunoşteau ruinele acestui Castel, de când profe­sorul austriac, Dl C. Romstorfer, din Viena, a început să facă săpături. Domnia sa a publicat, anul trecut, o dare de seamă asupra lucrărilor făcute şi din care extragem următoarele date interesante asupra Castelului: El e înconjurat, la nord şi nord-est, de râul Suceava, iar la vest, de pârâul Cacaina, Are 40-50 metri lăţime şi 60 metri lungime, de formă aproape pătrată. Zidul e lat de 2,5-3 metri. Poarta e largă de 5 m şi înaltă de 15 m. Lăţimea întregului Castel, cu şanţ, cu tot, e de 80 m; iar de la nord, la sud, de 120 m. / Cu ocazia săpăturilor s-ar fi găsit multe odoare, monete româneşti, aşa numiţii şalăi, care se tăiau în ţară, probabil la Suceava, pe timpul lui Dabija Vodă şi Iliaş Vodă (Ep. Melchisedek, Cro­nica Huşilor, p. 84). Patru şalăi făceau un ban. S-au mai găsit foarte mulţi bani de argint suedezi, a căror prezenţă se explică prin însemnătatea comercială de care se bucura Suceava, etc.

 

[7] Biserica Mirăuţilor, vechea Mitropolie, e cea mai veche şi se crede să fie zidită înainte de Domnia lui Alexandru cel Bun, poate odată cu vechiul Castel (corect, de către Petru Muşat, al cărui frate, Iosif, a fost primul Mitropolit al Moldovei sau „Vlădică”, aşa cum se numea funcţia ierarhică pe atunci – n. n.), piatra din ambele zidiri având mare asemănare. „Tradiţiunea populară locală ne spune că a fost, din cauza văii ce o desparte de Cetate, legată cu aceasta din urmă prin un pod de piele de bivol, pe care mergeau Domnii şi Doamnele la Biserică” (S. Fl. Marian, loc. cit., p. 32). De un elegant stil bizantino-moldovenesc, Mirăuţii e unul din cele mai însemnate monumente istorice naţionale. Numele de Mirăuţi e posibil să vină de la verbul a mirui, pentru că în acest lăcaş se mi­ruiau Domnii, la suirea pe tron.

 

[8] Suceava fu aleasă de scaun metropolitan probabil de către Alexandru cel Bun, căci „el împărţi administraţiunea bisericească pe trei Eparhii: a Mitropoliei de Suceava, a Eparhiei de Roman şi a celei de Rădăuţi. Partea de mijloc a ţării, până în Nistru şi Dunăre, compunea Eparhia Mitropoliei” (Melchisedek: Apendice la Cronica Huşilor, p. 106).

 

[9] Dl S. Fl. Marian, loc. cit.

 

[10] Sfântul Ioan era de origine din Trapezunt, oraş în Asia Mică. El se numeşte Noul „pentru că din Sfinţii lui Dumnezeu, cu numele de Ioan, el este cel mai nou”. Se mal zice şi „de la Suceava”, pentru că în acest oraş moaştele sale stau aproape de 500 ani. Biografia Sfântului se poale citi în cărticica „Viaţa Sfântului Marele Mucenic Ioan Noul din Suceava”, iar mai detailat, la Dl S. Fl. Marian: „Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava” (pp. 5 şi următoarele). Vezi şi Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie, Martiriul Sfântului etc. (An. II, vol. III, pp.165-166). Ioan se născu, pe la începutul secolului al 14-lea, din părinţi creştini drept măritori. De tânăr el începu să călătorească pe mare şi pe uscat, făcându-se neguţător. Odată, pe când era pe co­rabia unui „Frânc”, ce mergea înspre Cetatea Albă, căpitanul se luă la ceartă cu Ioan, voind să-i arate că numai biserica Apusului ţine dreapta credinţă. Sfântul probă contrariul celor de faţă. Corăbierul, ajungând la Cetatea Albă, îl pârî pe Ioan Eparhului (prefectul oraşului), care era persan. El spuse cum că Sfântul e bogat şi ar vrea să treacă în legea păgână. Eparhul chemă pe Ioan şi, văzând că de voie nu trece la păgânism, îl supuse la torturi groaznice, bătându-l cu vergi şi apoi legându-i picioarele de coada unul cal neînvăţat, îl purtă prin tot oraşul. În mahalaua evreiască, fu bătut cu pietre şi apoi i se tăie capul, de un ovreu. Corpul Sfântului rămase în stradă până în noapte, când un ovreu, văzând trei bărbaţi îmbrăcaţi în vestminte albe, care tămâiau în jurul mortului şi crezând că sunt preoţi creştini, luă arcul şi voi să-i să­geteze. Mâinile ovreiului rămase însă lipite de arc şi el stătu nemişcat până a doua zi, când spuse în­tregului norod cele întâmplate. Creştinii înmormântară pe Sfânt cu multă cinste; însă, pentru că, într-o noapte, frâncul vroi să-l fure pe Sfânt, acesta se arătă în vis preotului bisericii, care, îm­preună cu poporul, dezgropară moaştele şi le aşezară în altarul bisericii ortodoxe din Cetatea Albă, unde stătură 70 de ani.

Alexandru cel Bun aduse moaştele Sfintului în Suceava, la 1402, şi le aşeză în biserica de la Mirăuţi, unde au stat până la 1589, în timpul domniei lui Petru Vodă Şchiopul, care le mută în biserica Sfântului Gheorghe. / Tot Alexandru cel Bun făcu Sfântului sicriu din lemn de chiparos, în care aşeză apoi racla cu moaştele. Atât racla, cât şi sicriul învechindu-se, cu timpul, fură mai pe urmă înlocuite cu altele noi. În ferecătura sicriului însă, care e de argint curat şi care a fost dintr-un început aurită, există şi azi. Pe faţa acestei ferecături se află 12 icoane, cu mai multe chipuri în relief, care sunt înşirate în două rânduri şi despărţite unele de altele prin fire de argint, lucrate în filigran. / Aceste icoane, după cum se poate vedea din inscripţiunile în limba slavonă, care se află deasu­pra fiecărei dintr-însele, reprezintă torturile Sfântului Ioan, şi anume: de cum a fost acesta dus îna­intea Eparhului şi până la încercarea frâncului şi a celorlalţi apuseni, care erau cu dânsul, ca să-l dezgroape şi să-l fure” (Dl S. Fl. Marian, loc citat, p. 33).

 

[11] După tradiţie, „la vreo câteva zeci de ani de petrecere într-însa, nemaiplăcându-i, ca mai înainte, a fugit dintr-însa, cu racla în care se afla, cu tot, şi s-a ascuns în nişte boji din apro­pierea unei bisericuţe de lemn, care era clădită pe locul unde se află acum biserica cu hramul Sfân­tului m. m. Gheorghe, care biserică s-a făcut mai târziu Mitropolie, în locul celei de la Mirăuţi. Fuga aceasta s-a repetat până pe timpul lui Bogdan Vodă, fiul lui Ştefan cel Mare. Bogdan-Vodă, auzind despre fuga Sfântului Ioan, prinse a zidi biserica aceasta, dar cruda şi neîndurata moarte îi curmă firul vieţii mai înainte de a-şi vedea dorinţa împlinită. Biserica rămase începută şi zidită de dânsul numai până sub ferestre. Iar de sfârşit a sfârşit-o abia fiul său, Ştefăniţă Vodă, în 1522” (Dl S. Fl. Marian, loc. citat, pp. 41-42). / La 1686, când cu retragerea lui Sobiesky din tară, „a luat Craiul – cum ne spune Ioan Neculce – şi pe Dositei, Mitropolitul din Iaşi, cu toate veşmintele şi odoarele Sfintei Mitropolii, şi au luat şi moaştele Sfântului Ioan Novi, ce au fost la Suceava…, şi le-a dus acele sfinte moaşte, îm­preună cu Dositei, Mitropolitul, în ţara leşească, la un târg al Craiului Sobiesky, anume Jolkia (Zolkiew, lângă Lemberg, Galiţia). Moaştele Sfântului au fost aduse îndărăt la Suceava, cu multă cere­monie, la 1783, din ordinul împăratului austriac Iosif II – cel cu ideea răpirii Bucovinei – după ce­rerea Episcopului Rădăuţului, Dosoftei Herăscul.

 

[12] „Această biserica are o arhitectură moldovenească din secolul al 16-lea, pe care o pu­tem numi clasică”. În curtea bisericii, s-a zidit, de puţină vreme, o frumuşică locuinţă pentru arhimandritul or­todox din Suceava.

 

[13] Zidită la 1535, are un turn înalt, care servă acum ca observator de foc (zidit de Lăpuşneanu – n. n.). În vecinătatea bisericii se găsesc nişte tainiţe, care nu se ştie unde răspund, dar care pro­babil că serveau, în cazuri de asediere, să se poată ieşi din cetate, ori că puneau în comunicaţie Ce­tatea cu Castelul.

 

[14] Dl. S. Fl. Marian, loc. cit. p. 31

 

[15] Această bisericuţă a fost ortodoxă, până în timpul alipirii Bucovinei la Austria, când fu dată catolicilor, până la clădirea bisericii lor, situată în mijlocul oraşului, în principala stradă a Su­cevei (1832 – n. n.). Acum această biserică e cedată ruşilor.  / Nu cred nefolositor, cu această ocazie, să vorbesc câte ceva despre preponderenţa celorlalte naţionalităţi asupra românilor. În Suceava, ca şi în întreaga Bucovină, elementul românesc, cel mai numeros de altfel, este şi cel mai urgisit de soartă. Acei care, la venirea lor, erau atât de săraci, încât soseau în cărucioare trase de câini, astăzi „scriu în proză şi în versuri asupra scumpei lor patrii, Bucovina”, lăfăindu-se în averi şi ranguri. Pe lângă venetici, se găsesc, ce e mai trist, şi mulţi ro­mâni care, în scriere, ca şi în vorbire, nu întrebuinţează decât limba germană, căci, cum mi se ob­serva de un bucovinean, „cu limba românească mori de foame la noi!”. Ţăranul numai şi-a păs­trat limba şi şi-a mărit sărăcia în această ţară, căzută pe mâinile străinilor. Românii, cu sentimente adevărate româneşti, au căutat, în anii din urmă, să pună pieptul pentru ridicarea poporului; dar ei sunt puţini şi adeseori se văd nevoiţi să-şi înece amarul în suflet şi să tacă! Doritorilor de a cunoaşte mai de aproape starea românilor din Bucovina li se recomandă studiile enumerate mai la vale şi asupra cărora nu putem insista aici: 1). Bucovina, descriere economică, de Dl P. S. Aurelian, Bucureşti, 1876 ; 2). Câteva date statistice şi istorice din Bucovina, în „Convorbiri literare”, anul XIV, (1886, p. 467; 3). Notiţe despre Bucovina, de G. Sion; 4). Bucovina sub Austria. Una sută cincisprezece ani de nenorocire şi durere, de „un Bucovinean” (Iaşi, 1891); Bucovina, notiţe asupra situaţiei, de Dl G. Bogan-Duică (Sibiu, 1895. Institutul ti­pografic Albini). Fostul Mitropolit Silvestru Moraru căutase, cu cuvântul şi fapta, să ridice prestigiul româ­nilor. Astăzi, câteva societăţi româneşti lucrează, de asemenea, pentru cauza română, deşi cu multe greutăţi.

 

[16] Din vechime, aici era o mănăstire de călugăriţe. Iţcanii erau deosebiţi de oraş, cu care se mărginea numai pe platoul dealului. Locul dimprejurul acestei biserici aparţinea mănăstirii… Existenţa acestei mănăstiri se constată prin hrisoave şi cărţi domneşti. Ea se numea Mănăstirea de lângă Suceava a lui Iaţco (Ep. Melchisedek, Analele Academiei Române, sería II, vol. VII, p. 278).

[17] Originea numelui de Suceava este îndoielnică. Desigur însă că acest oraş datează de înainte de descălecare. Miron Costin ne dă, în poema sa în versuri (Opisanie ziemi Moldawskiej i Multanskiej = Despre poporul moldovenesc şi muntenesc, tradusă în româneşte de M.Cogălniceanu, Letopiseţi, III, 513), următoarea legendă despre întemeierea Sucevei, vorbind de Descălecarea lui Dragoş… „Alergând prin rediu, iată că unii din vânători găsesc, într-o prisacă, un moşneguţ cocoşat de ani, care acopere stupii, ia seamă la toate, priveghează cum matca îşi scoate albiniţele, dezlipeşte strătuşoarele de chihlimbar ale cerii, drege, îndreaptă, reînnoieşte!… Deodată răsună vorba: bune ome! Bătrânul se cutremură şi răspunde „neznaju bihme” (nu înţeleg, zău = ruteneşte). Vânitorii îi mai adresează întrebări, îl chestionează prin semne, dar, speriat prin nişte oaspeţi nevăzuţi niciodată în jurul locuinţei sale, el nu ştie ce şi cum să răspundă. Adus, în fine, înaintea lui Dragoş şi cer­cetat prin tălmaci, bătrânul răspunde în ruteneşte: „Sum Laţco de la Snetin, de vreo câţiva ani mi-am aşezat aci prisăcioara; dar afară de voi, acuma, n-am mai văzut pe nimeni”. / Atunci Dragoş îi descrie planul noii colonizări, îi povesteşte alungarea urdiilor tătărăşti, îl îndeamnă să-şi strămute, în aceste părţi, tot neamul şi îl dăruieşte şi întăreşte, ca moşie eternă şi ereditară, tot teritoriul în jurul râuleţului. / Moşneagul cu bucurie primeşte darul şi, aducând oameni din Pocuţia, de la Snetin, înfiinţează, de pe numele său, Iaţcanii, cel mai vechi sat moldovenesc după Boureni. / Colonia moşului Iaţco deveni, mai în urmă, oraşul Suceava, căci soarta n-a permis să rămână numele primului fondator. Nişte cojocari ungureşti, venind să se stabilească acolo – Sociu (Szots) se zice cojocar în limba maghiară – de pe numele lor se numi râuleţul şi oraşul Suceava, numele Iaţcanilor conservându-se totuşi uneia din suburbii”. (Iţcanii se întind pe coasta din vale a dealului şi în jurul gării cu acelaşi nume, la câţiva kilometri de gara noastră Burdujeni). Tot asemănător narează întemeierea Sucevei Nicolae Costin (Letop. I, 379). / Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei” (trad. de A. Papiu Ilarian, p. 17), o crede „după poziţiunea locului şi oarecare asemănare a numelui, drept Sandava vechii Dacii”. / Dionisiu Fotino, în „Istoria generală a Daciei” (trad. de G. Sion, III, 5), citând tot pe Cantemir, ne spune: „Acesta (Cantemir) mai zice despre Suceava că acolo mai întâi locuiau saksoni şi unguri; şi fiindcă ungurii se numeau cojocari (după cojocul, haina de piele de oaie ce o poartă locuitorii şi până astăzi), care în ungureşte se zice Suciu, a luat numirea de Suceava şi râul, şi judeţul. / Dar noi, lăsând la o parte ipotezele acestea, ca lucruri neprobabile, venim să facem numai biografia Domnilor”. / E posibil ca Suceava să-şi fi luat numele de la cojocarii care trăiau în vreo mahala a ei; vechimea acestui oraş trece însă de Descălecare, dacă ne întemeiem pe tradiţia populară, care ne zice („Emigrarea lui Bogdan Dragoş în Moldova, tradiţie populară după povestirea mai multor bătrâni din Volovăţ şi Arbore”, Albina Pindului, 15 Ianuarie 1869): „Tocmai era timpul seceratului, când sosi ştirea că leşii au intrat în ţară şi pradă satele de pe lângă Prut. Oamenii erau tare îngrijoraţi şi se temeau că i-ar face robi şi, de aceea, îşi părăsiră casele şi fugiră spre munţi. / Oaste mare se ridică de la Suceava, că acolo şedea Domnul atuncea, şi se porni să bată pe duşmani. Aşa stau trebile, când a sosit Dragoş în părţile noastre. / Spuneau bătrânii că a venit din sus, din ţara ungurească, unde fusese Domn mare, stăpânitor peste o ţară întreagă. Dar avea acolo nevoi mari cu limbile străine, care voiau să-i ia legea şi moştenirea, şi de aceea îşi părăsi ţara şi trecu la noi, peste munţi” (Urmează legenda cu Uţa, vrăjitoarea).

 

[18] A. D. Xenopol, Istoria Românilor, Vol. III, p. 107.

[19] Se crede că Dreptate ori Direptate ar fi o câmpie în sau lângă Suceava, deşi Papadopol Calimach, în cercetările sale, publicate în Analele Academiei (Seria II, Tom. XVII), crede că Drep­tate ar fi fost o moşie a unul Lucin ori Luca Direptate, unde Ştefan a fost numai pomăzuit de Domn al Moldovei.

[20] Radu Ionescu, Necrologul lui Ştefan cel Mare

[21] Cuvânt de îngropare.

[22] M. Eminescu: Satira III.

[23] B. P. Hasdeu: Ştefan şi Radu.

[24] N. Bălcescu: Arta militară la Moldoveni, Magazinul istoric, Vol. II, p. 60

 

[25] Încă de pe timpul Domnului Cantemir, Suceava îşi pierde mult din însemnătatea şi fas­tul ei de mai înainte; iar apoi, în cursul vremii, de atunci, încoace, ea a decăzut din ce în ce mai mult. Iată starea Sucevei în 1839, zugrăvită de C. Stamati (loc. citat, p. 39 şi următoarele): „În provin­cia Bucovinei a Împărăţiei Austriei se află un orăşel, a cărui trei, patru uliţe sărace, triste şi întu­necoase se întind azi pe podişul unui deal mare, ce se înalţă cu repejune din dreapta râului Sucevei, „se găsesc însă într-însul trei, patru mii de locuitori, ce trăiesc într-o urâciune nespusă, din care prea puţini moldoveni adevăraţi locuiesc prin mahalale, iar ceilalţi, evrei şi armeni arieni au stăpânit vatra oraşului vechi şi au sfărâmat multe zidiri monumentale, ce erau în târg, afară numai de un turn foarte gros şi înalt ca de 14 stânjeni, ce stă în mijlocul oraşului, din dosul unei cârciumi, care, după tăria construcţiei lui şi a boiniţei de pe dânsul, se socoteşte să fi fost turn militar de priveghere, unde se suiau Domnii de privească mişcările duşmanilor…, iar din sute de mănăstiri şi biserici se mai văd încă rămase vreo 7-8, care, afară de Mitropolia veche, unde se păstrează moaş­tele Sf. Ioan cel Nou, şi acele ce sunt stăpânite de armeni, celelalte biserici creştineşti se năruiesc, fiind sărace de venituri şi de poporeni, ca să se poată ţine în bună stare. Aşa se năruieşte şi mănăs­tirea numită a Doamnei (Mirăuţi?), ai cărei păreţi stau ca şi când în pizma veacurilor; dar eu am găsit vitele mahalagiilor creştini adăpostindu-se într-însa de străpăţul soarelui”. / G. Sion, în „Suveniri Contemporane” (p. 344, art. „Din anul 1848”), afirmă că „fosta Capitală a Moldovei nu mai este un oraş român; locuitorii săi în genere sunt izraeliţi, şvabi şi alte seminţii austriece; abia într-o mahala au mai rămas câţiva lăutari bătrâni, care, prin cântecele lor, întreţin suvenirurile naţionale!”. / Populaţia actuală a Sucevei se ridică cam la 8.000 locuitori, din care majoritatea o for­mează ovreii.

 

[26] Astăzi Suceava este un oraş lipsit de viaţă. Fără comerţ, fără o industrie oarecare, ora­şul lâncezeşte cu totul. Şi dacă viaţa străină mai dăinuieşte, cea română aproape nu se simte. Puţinii români ai el sunt cu totul uitaţi prin mahalale. / În Suceava, pe lângă diferite autorităţi şi aşezăminte publice, ca: un tribunal, un coman­dament militar, o primărie, un oficiu poştal şi un liceu, sunt şi patru şcoli primare mixte, în care învăţământul se predă în limba germană şi română; nici una însă nu e curat românească. Românii mai au aci un club al lor: „Clubul Român” şi Societatea „Şcoala Română”, cu cel mal nobil scop, de a ajuta pe copiii români, ca să poată urma la şcoală. Această societate îngrijeşte nu numai şco­larii din liceul Sucevei, ci şi din alte şcoli din Bucovina. Fără ea, desigur s-ar fi închis multe cur­uri, care se ţin în limba română. / Neexistând nici o geografie sau cel puţin vreun plan al oraşului, e foarte anevoios a-şi da cineva bine seama de amănunţimile oraşului. / Liceul din Suceava are opt clase, având, până la clasa V, două diviziuni: germană şi română; iar de la clasa V, cursurile se predau numai în limba germană. / Diviziunea română aduce însă puţin folos, căci elevii români, înscrişi aici, nu pot termina liceul, decât urmând diviziunea germană. De altfel, tot ce se lucrează în Bucovina are ca ţintă „ex­terminarea elementului românesc din partea Austriei, pentru ca provincia să fie deplin germanizată; din partea Rusiei, ca să fie rusificată”. / În adevăr, şi unii, şi alţii au reuşit în parte. Ce e mai trist e că chiar ţăranii trăitori la nord, în mijlocul rutenilor, şi-au pierdut limba. „Acolo pe unde, ca emigrat – zice G. Sion, în 1882 – la 1848 vorbeam şi mă răsfăţam româneşte, ca între fraţi de acelaşi sânge, astăzi nu mă mai pot înţe­lege cu nimeni. E curios însă că ei tot moldoveni îşi zic. Dar ce întristare nu ne strânge inima, când vedem în familiile acelea istorice, ale căror strămoşi războinici au ilustrat numele patriei noastre… tineri care refuză sau evită de a mai vorbi româneşte”. / Aşa că, în Bucovina, pe lângă atâta amar de străini, ca: nemţi, poloni, ovrei şi ruteni, mai vorbind şi românii limbi străine, fac pe vizitatorii din România să li se strângă inima de deznădejde şi să li se întipărească bine exclamaţia Dlui P. S. Aurelian: „limbi străine, servitori străini, stăpâni străini. Români nicăieri. Îmi ziceam în gând: dacă aş fi căzut cu un balon în acest oraş, negreşit că niciodată n-ar fi putut să-mi treacă prin minte că mă aflu în Capitala Bucovinei, adică a unei ţări româneşti” (Bucovina, p. VIII). Se mai poate complecta: Palatul metropolitan român din acest oraş nu se poate vizita, dacă nu cunoşti limba ruteană! / În privinţa culturală, Bucovina se poate considera ca una din cele mai înapoiate provincii ale Austriei. În 1893, erau în Bucovina 314 şcoli primare, cu 498 clase, dintre care 220 şcoli au numai câte o clasă şi numai 6 şcoli sunt complete, cu câte 6 clase. Românii au numai 25 şcoli, cu câte două clase, şi trei, cu câte trei clase; deci, în toată Bucovina nu exista, în 1893, nici o şcoală primară completă, care să fie curat românească. Şcolile superioare, deşi în cea mai mare parte susţinute din „fondul religionar”, care provine din averile lăsate de către voievozii moldoveni mânăstirilor şi bisericilor, sunt date mai toate pe mâna străinilor: profesori străini, elevi străini, în cea mai mare parte! Singurul, gimnaziul românesc din Suceava face excepţie, după cum ne relatează Dl Bogdan-Duică, în cartea sa. / „Fondul religionar”, provenit din luarea, pe seama Statului austriac, a averilor mănăsti­reşti, are în stăpânire o treime din cuprinsul Bucovinei; cele mai frumoase şi alese ale ei păduri şi moşii. Acest fond se întrebuinţează după voia Statului austriac, cu consimţământul de formă al Mitro­politului din Cernăuţi.

[27] De altfel, mai toate oraşele Bucovinei sunt pierdute pentru români. La sate numai au mai rămas români, trăind şi aceştia în sărăcie şi neştiinţă.

[28] V. Alecsandri, Din albumul unui bibliofil, în Convorbiri literare, Anul X, p. 188.

[29] Literatură şi Artă Română, Anul III, 1898, pp. 101-114.


Agatha Grigorescu-Bacovia: Prin Bucovina

 

Moldoveni din districtul Bacău

 

 

„Zorii sunt încă întunecaţi, când ieşim din ceaţa de noiembrie a Bacăului ador­mit sub frunziş veşted şi şuierat de sirene. Fabricile s-au trezit. Maşinile pufnesc şi ne scot vertiginos spre şoseaua dinspre Roman; vizităm catedrala şi trecem ca gândul spre Fălticeni. Tot ceaţa viorie a toamnei ne învăluie şi când ieşim din şerpuirile nesfârşite ale Fălticenilor, cu largile grădini şi dru­muri pline de copaci. Străbatem judeţul Suceava, cu mai multe popasuri. Ne însoţesc amintirile. Trecutul, cu toată istoria acestor ţinuturi, creşte în proporţii de epopee. Străbatem drumurile şi poate chiar potecile lui Ştefan cel Mare, care le-a sfinţit cu gloria lui. Vom vedea reşedinţa din Suceava, şi mănăstirile. Soarele de noiembrie a început să poleiască purpura frunzişurilor întârziate în toamna arămie şi brodează cu apoteoze urmele băjeniei sau ale străluci­telor biruinţe.

 

Toată istoria Moldovei e aninată de pământul, văile, munţii, apele şi codrii ei. Şi toată splendoarea dulcii Bucovine e ţesută în zările şi pajiştile şerpui­toare de-a lungul oglinzilor de hotar: a Prutului şi Nistrului, şi afluenţilor ce le îmbelşuga apele.

 

 

Coclivi: Mănăstirea Dragomirna 

 

Spre Suceava. Răsare luminos întâiul locaş monahal, Dragomirna: Schitul şi, foarte aproape de el, Mănăstirea, la care ajungem parcurgând o potecă dublă, ce coteşte după o fântână, numită „Fântâna Doamnei”. Ajungem la prima bise­ricuţă. Aspră, ascetică şi tristă este străbaterea noastră până la Mă­năstirea din ograda cu iarba udă şi noian de frunze – inimi galbene de ceară – ca şi chipurile monahilor, mai toţi înalţi, slabi, unii cu figuri de icoane desprinse de pe ziduri. Făpturi mumificate, cu ochi de iluminaţi, zâmbesc blând, ne privesc cu cuvioşie, şi aproape în şoaptă ne arată unde se află biserica. Clopotniţa, interiorul, câteva lespezi de morminte, picturi vechi, şi istoricul, spus cu un ton nazal, ne familiarizează cu trecutul şi prezentul sfântului locaş.

 

Am vizitat careul cu chiliile ascetice şi am reţinut, la arhondărie, o sală lungă, albă, aproape goală, doar cu nişte bănci de lemn, lung şi nişte mese de scânduri goale. Călugării ospătau, în vase de lut, pâine şi mai nu ştiu ce, pare-mi-se un borş moldovenesc. Unul dintre dânşii, mai bătrân, era la mijloc şi le binecuvânta masa. Pereţii albi aveau o singură icoană. Părinţii palizi, cu chipurile plecate… sărăcie… smerenie… umilinţă… O adevărată „Cina cea de taină” a realităţii monahiceşti, pe fundalul veacului al 20-lea şi nu al Renaşterii Italiene. Am dus impresia unei adevărate desprinderi de lume şi de viaţă, împărăţia credinţei e aspră,  simplă, dar majestuoasă şi adânc grăitoare deşertăciunilor omeneşti.

 

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

 

Intrăm în Suceava lui Ştefan şi a atâtor voievozi. Bisericile ei strălucesc în soare neobişnuit de multicolore, acoperişurile fiind asemeni unor mozaicuri colorate, ce ne atrag atenţia. Toate sunt construite în vechiul stil moldovenesc, însă se resimt de ascuţişurile turnurilor, ce, cu ocazia renovării lor, le-au dat un caracter uşor gotic. Dar această influentă a goticului austriac nu a izbutit să întunece arhitectonica băştinaşă seculară (moldovenească).

 

1915, februarie 27, La Revue hebdomadaire: Biserica Sfântul Gheorghe din Suceava; foto: Edme Vielliard

 

Vizităm Biserica „Sf. Ioan Nou”, zidită de Alexandru cel Bun (începută de Bogdan al III-lea şi sfinţită de fiul său, Ştefăniţă Vodă – n. n.); moaştele Sf. Ioan Nou, cu istoria lor şi a ctitorilor, ne reţin. Stareţul ei bătrân, cu chip de sfânt, aidoma sfinţilor din icoane, blând şi primitor, ne dă explicaţii. Cumpărăm icoane şi ne închinăm la altarul unde domnite, jupâniţe, voievozi şi boieri şi-au plecat genunchii cu multe secole în urmă. Călcăm peste istorie şi ea ne înaltă gândurile spre slava ei şi a lui Dum­nezeu. Le binecuvântăm pe amândouă şi pe marii înfăptuitori ai întregirii, care ne au hărăzit nouă să ne umplem sufletul de harul unui trecut ce ne-a cutre­murat adolescenta.

 

 

Ruinele Castelului Domnesc, sunt în fata privirilor noastre. Coborâm trepte spre ascunzişuri subterane şi ne zguduie groaza ce vor fi trăit-o străbunii, când se ascundeau de urgia năvălitorilor. De pe ruinele turnului, zărim Prutul, care nu ne mai este hotar… vedem graniţa veche şi cu binoclul pe cea nouă… şi Ceremuşul limpede şi calm sub seninul zilei de toamnă târzie, şi iar ne pierdem cu gândul prin secole, şi străbunii joacă în pâlcuri de umbre hora unirii noastre sfinte a tuturora! Poarta cetăţii nu se mai deschide „Slăvitului” Ştefan cel pământean, ci su­fletului său şi sufletelor celor ce prin veacuri ne-au pregătit unirea…

 

La Poarta aceasta a bătut pribeagul Petru Rareş. În castelul acesta a stră­lucit gloria şi faima slăvitului Ştefan. În cămările şi iatacurile acestea, croite azi numai pe ruine, Doamnele şi Jupâniţele au brodat atâta credinţă pe sfintele odoare în aur şi mărgăritare. În iatacul de aci, Doamna Maria, şi Oana, şi Tana şi toate celelalte măreţe şi sfinte chipuri diafane au trăit, au crezut şi au intrat în slava  veacurilor. Ne cutremură lacrima şi zâmbetul, laolaltă.

 

E prea multă majestate în fiecare ruină; e prea multă glorie pe fiecare lespede; e prea multă moarte şi viaţă în zidurile răvăşite, şi prea covârşitoare mărturisire că sfânta noastră întregire s-a hrănit din veacuri de jertfă şi glorie, românească.

 

Aci a visat şi s-a iluminat în nepieritoarea lui trilogie înflăcăratul Delavrancea. Aci ne încheagă gândul epopeica umbră a lui Ştefan… „Apus de Soare”, „Vi­forul”, „Luceafărul” trăiesc, cresc, vorbesc din toată această Suceava, azi li­niştită şi aproape inertă de prea bogatul ei trecut istoric. Am vizitat şi alte locuri din domneasca cetate, părăsind-o în amurgul ce înfăşură în purpură şi aur, vestigiile noastre româneşti.

 

Cernăuţi, Piaţa “Pajura Neagră” – fotografii din colecţia Bibliotecii Naţionale a României

 

De aci, spre Cernăuţi… Drum fără popas. Şerpuiri nesfârşite printre codri de fagi   înalţi şi falnici. Întuneric, furtună cu tunete şi fulgere ca-n toiul verii. Maşinile pufăie pe margini de spirale ce străjuiesc prăpastii. Aci poposim o noapte… Vizităm oraşul… Instituţiile, Palatul Mitropolitan. Îl părăsim pe seară şi pornim spre Rădăuţi, spre a vizita vechea Mitropolie, în care se ungeau voievozi moldoveni înainte de a fi unşi la Suceava. Foarte interesante ocniţele şi zidurile de cetate ale clădirii. Nimerim o nuntă în biserică şi nu putem zăbovi. Mai avem de văzut Putna, obiectivul cel mai important al întoarcerii noastre.

 

Ne zăbovesc numeroase pane de motor, de cauciuc, astfel că abia la miezul nopţii suntem pe drumul ce duce la Mănăstire. Nourii s-au împrăştiat, luna întreagă îşi scoate chipul de aur din pădurile de brazi; văile, cărările, frunzele galbene şi umede lucesc în foşnet metalic… năframe de aramă împânzesc fagii încă sub frunziş pleşuv. Maşinile gonesc farurile tremurând şi şuierând uşor la cotituri. Se înseninează, cu încetul, şi frigul creşte cu acest senin tăios, de noapte plină de stele şi pulberi viorii. Am ajuns pe drumul intrării în Mănăstire. Ajungem. Batem.

 

 

Deasupra porţii luna arde ca o candelă uriaşă. Un călugăr cu glas stins soseşte la poartă; altul toacă de utrenie, şi toaca umple văzduhul cu freamăt de aur şi ecou de clopoţei firavi. Aşteptăm un răstimp. Se anunţă Egumenul, Stareţul… Printre gratiile porţii se desluşeşte careul alb al chiliilor, la ale căror ferestre se aprind lumini… Câte o lumina colo, colo; chiliile îşi deschid uşile; în pacea nopţii aurite de lună, umbre negre şi firave se îndreaptă spre stăreţie. Când ni se deschid porţile, în aproprierea bisericii, luna cade întreagă pe bronzul lui Eminescu. Fruntea inspirată este inundată de raze aşa de pu­ternic, că pot citi cu glas tare versurile de pe soclu: „Ştefane Măria Ta” şi „Reverse dulci scântei atotştiutoare” etc.

 

 

O mare bucurie ne iluminează… Nicăieri nu e mai la locul lui acest bronz al marelui nostru poet, care a pus tot sufletul pentru serbarea de la Putna, ca aci, în acest sublim cadru al acestui sfânt locaş de odihnă al celui mai strălucit geniu al vitejiei româneşti. Ajungem la intrarea arhondăriei. Stareţul bătrân, cu plete albe, ochi de culoarea seninului, mâinile ca fildeşul vechi, cu o făclie în mână, şi în urma sa, pe sub bolţile albe de cridă de prin sălile lungi, reci şi albe, călugării în rasele negre, cu câte o făclie în mână, vin să ne întâmpine. În acest straniu joc de flăcări, ce descriu pe ziduri arabescuri efemere, în albul rece al sălilor şi umbrele negre cu mers uşor şi ritmic se desfăşoară nocturna vizitare a mănăstirii.

 

Iată-ne în faţa mormântului lui Ştefan… şi iar ne cutremură lacrima şi zâmbetul. A putut fi stăvilit sub lespezi un erou ca El? Poate cuprinde mormântul atâta vitejie, atâta credinţă, atâta eroism?

 

Darul Regelui Ferdinand, tricolorul ce înfăşură cripta, ne amintesc că marii înfăptuitori se regăsesc, prin veacuri, şi că veacurile îi apropie prin aceleaşi năzuinţe întru glorie şi nemurire. Ni se arata potirul Voievodului, de pe sfânta masă din altar. Biserica o vedem sub tremurări de făclii. Suntem în faţa Altarului, şi poezia lui Alecsandri a adus lângă noi pe Ştefan, victorios cu toţi arcaşii lui. Săgeata cu care a însemnat sfântul locaş ne vâjie în auz. Ştefan a ieşit binişor din mormânt, căci e ora nălucirilor… Pluteşte în preajma noastră, e lângă noi, carne şi suflet din carnea şi sufletul Bucovinei, care i-a fost aşa de scumpă, că a împovărat-o cu cele mai bogate mărturii ale măririi lui.

 

Ni se îndoiesc genunchii, şi ne rugăm, cu el alături, şi nu ne mai desparte nimic; a pierit dintre noi timpul şi spaţiul; ne contopim într-o iluminare, căci mi­nunea aceasta o face Dumnezeul cerurilor şi al neamului nostru.

 

– Să vizităm şi muzeul!, ne trezeşte glasul stareţului.

 

Şi procesiunea de călugări cu făclii ne luminează, din nou, săli şi bolţi albe, cu ecouri de zguduitoare măreţie. Noaptea aceasta, cu lună, cu făclii şi călugări, este o noapte fără timp şi fără hotar; ea ne transpune integral în epoca şi preajma voievodului. Se deschid uşile minunilor. Sub flăcările tremurătoare, ochii uluiţi descoperă: spada lui Ştefan, cupa lui, crucea Sf. Gheorghe, cu care pleca la lupte… nesfârşite obiecte de-ale domnitorului; nasturi, inele, paftale, podoabe de aur şi argint, bătute în pietre preţioase, ale fostele sale soţii; broderiile cu chipul Mariei de Mangop, ale altor domniţe şi jupâniţe, etc. Dar, ceea ce uimeşte până la extaz sunt obiectele bisericeşti. Sfinte aere, învelitori de iconostas, coperţi de evanghelii, brodate în măiestrite cusături. Mâinile ca de zeiţe ale Doamnelor au furat aurul cerului şi zărilor funigeii de argint, şi câmpurilor toate tonurile, şi toate borangicurile lunare, spre a făuri din ele şi nestemate mărgăritare, chipuri de sfinţi, de Maica Domnului; chipul îndurerat al Răstignitului nostru Mântuitor; Arhangheli şi mucenici, pe numeroasele odoare pentru sfinte locaşuri.

 

Acestea erau paginile de evanghelie, scrise cu acul pe nepreţuitele odoare de altar… Credinţa fierbinte că, cu aceste ofrande, slăvitul soţ şi Domn se va întoarce teafăr din lupte.

 

A trecut de mult miezul nopţii… de 36 ore, pe drum, şi totuşi, nesăţios cuprindem cu ochii toate colţurile Mănăstirii Putna, părăsind-o în reculegerea albă, rece, dar fierbinte prin ceea ce păstrează din înflăcăratul trecut de slavă, credinţă şi glorie. Bronzul lui Eminescu reintră în paza reginei cerului şi a slavei istorice, ce i-a fost atât de scumpă. / Agatha Grigorescu-Bacovia[1].

 

Regele Ferdinand şi Principesa Elisabeta, la Putna, în 16 mai 1920

 

[1] Grigorescu-Bacovia, Agatha, Prin Bucovina, în Preocupări literare, Nr. 4, Anul VI, Bucureşti, aprilie 1941, pp. 130-133


1847: Birurile „robilor lui Dumnezeu”, în „grădina Maicii Domnului”

 

 

 

O condică a veniturilor mănăstireşti din satele actualului judeţ Suceava, „Sama de veniturile și cheltuielile monastirilor pământești pe întreg anul 1847, până la 1 Ghenarie 1848”[1], ilustrează un trecut sumbru al obştilor, în relaţiei cu zeităţile pământeşti numite călugări. Redau documentul, aşa cum a fost formulat în analele vremii, drept mărturie despre birurile „robilor lui Dumnezeu”, în „grădina Maicii Domnului”:

 

Veniturile moșiilor monastirei Slatina – 244.380 lei:

 

Partea din moșia Stănilești sau Cornu Luncii din Bucovina, împosesuită dlui Costache Moldovanu în 50 # după contractul ce contenește la 23 aprilie 1848 – 1,775 lei

 

Moșia Valea Seacă, cu muntele Băișescu (Găișescu, în tipăritură – n. n.), Corlațelele, Vornicenii și Borghineștii din Bucovina, împosesuite dlui Panaite Moldovanu în 800 #, socotiți câte 14 sorcoveți galbenul, după contractul ce contenește în aceeași vreme – 28.000 lei.

 

Moșia schitului Broșteni și Păcureștii sau Troița, ținutul Suceava, împosesuite Prea Cuviosului Arhimandrit Nicon, după contractul ce contenește în aceeași vreme – 6.000 lei…

 

Moșiile Rădășanii, Opreșenii, Borgheneștii și Pocolenii, ținutul Sucevei, împosesuite dlui Aga Alecu Botez, după contractul ce contenește la 23 Aprilie 1850 și după înalta încuviințare asupra anaforalei Departamentului, supt Np. 1.120 pentru adăogirea în bani a prețului productelor ce era dator a da – 70.000 lei.

 

Moșia Măzănăești din Bucovina, împosesuită dlui Costache Moldovan, în 110 #, după contractul ce contenește la 23 April 1852 – 3.905 lei.

 

Moșiile Mălini, cu cotunurile ei, pe care se află monastirea lăsată Egumenului pentru ținerea mănăstirii, după Domnescul hrisov din 22 Octomvrie 1845, supt No. 2.101, care însă rămânând dată în posesie cu contractul răposatului proin Mitropolit Veniamin pe anii până la 1850, cu preț numai de 40.000 lei pe an, apoi, spre acoperirea neajunsului, până la suma cuvenită egumenului după așezământ, pentru ținerea soborului acelei monastiri și pentru întâmpinarea altor cheltuieli, făcute cu îngropăciunea și pomenirea răposatului, s-au lăsat Egumenului și moșia Cioara, numai pe 5 ani, de la 23 April 1847, până la 23 April 1852, pe temeiul înaltei încuviințări, primită la 6 Iunie 1847, pe anafora Departamentului bisericesc, supt No. 1.150 – 72.000 lei.

 

Veniturile moșiilor mănăstirii Râșca – 214.283,90 lei:

 

Zamostia, ținutul Dorohoi, împosesuite dlui Alecu fon Bontaș în 1.350 # pe aceeași vreme.

 

Moșiile Boroaia sau Petruleștii, Bogdăneștii sau Bogoslovu cu cotunurile lor, pe care este așezată monastirea și Hărmănești, în ținutul Suceava,  lăsată pe socoteala Egumenului după hrisov, pe acest preț cu care prin mezat atuncea erau date în posesie – 80.005 lei.

 

Gheorghiu: Ţărani bucovineni sau La sfat în pragul casei

 

[1] Analele Parlamentare ale României, Tomul 15, partea a 2-a Anexe, Iași 1848, pp. 947-949

 


Mircea Streinul: Cetatea Sucevei

 

Suceava, 1904, “Boabe de grâu”, 1930, nr. 8, p. 454 – fotografie de Julius Chrzanowski

 

Noapte stranie ¤ Pe vremea lui Ştefăniţă-Vodă ¤ Biserica Sfântul Gheorghe ¤ Oraş cu voevozi ¤ Cetate bătută de ploi ¤ Îngenunchiere în lumina Moldovei ¤ Doinele murmură lângă cetate ¤ Zări spre istorie

 

Reportaj inedit de MIRCEA STREINUL

 

 

 

Istoria ţării e plină de numele Sucevii.

Nume ca un cântec!

Suceava!

Ştefan cel Mare şi Moldova!

 

Veacurile au trecut peste pietrele colbăite ale Cetăţii, dar numele mai sună glorios, ca zângătul unui paloş, în sufletul nostru. De Suceava te-apropii ca de-un altar. Uiţi că, astăzi, cetatea nu mai e decât un meschin oraş provincial, că – dealungul vremurilor – jâzii l-au năpădit ca buruienile, că vulgaritatea cea mai cumplită se răsfaţă’n inima Moldovei şi că turlele Mirăuţilor au melancolia unor ciobani împărăteşti cu turmele risipite – şi nu te gândeşti decât la istoria care trece cu paşi de voevozi printre ruinele unde flamuri nevăzute mai flutură’n vântul toamnei cu incendii de aur în copacii de pe dealurile Mitocului şi-ale Burdujenilor.

 

Seară cu umbre

 

Acceleratul opreşte gâfâind în lunga ploaie de Noembrie. Gara Iţcani, înconjurată de mărunte dugheni şi cârciume cu proprietari evrei, mă primeşte cu lumini tulburi şi-apoase, care cad galben pe faţa trecătorilor. O iau încet, prin burniţă, spre oraş. Suceava, ridicată pe măguri frumos unduite, abia se zăreşte de-aici, căci pâcla învălue ca un giulgiu felinarele cetăţii cenuşii de seară.

 

Pe măsură ce înaintez, lucrurile devin tot mai stranii. Nu se vede nici o lumină pe dealuri. Casele au dispărut în beznă. Ploaia cade monoton. Câte-un câne latră, însă rar şi‘ndepărtat. Ce-i asta? Am rătăcit drumul? Mă opresc pentru a mă orienta. De aici, ar trebui să văd semnalele optice dela gara Burdujeni. Îmi încord privirea să taiu întunericul. Zadarnic! Nici o lumină! Absolut nici una! Totuşi, pâcla nu e atât de deasă, ca să înghită cu totul gara şi semafoarele, căci disting lămurit un copac la o depărtare de vreo trei chilometri. Îmi întorc privirea spre Iţcani. Aceeaşi beznă. Mare comedie!

 

– Ce, ai rătăcit drumul? – răsare deodată un glas lângă mine, îndepărtând tăcerile.

– Da… Adică nu, căci cunosc bine locurile, însă mi se pare ciudat să nu văd nici o lumină… – răspund eu, cam mirat de neaşteptata apariţie a unui tovarăş de drum, pe care nu ştiu cum de nu l-am observat până acuma.

 

Un râs încet şi straniu perlează întunericul:

– Nici o lumină? Dar priveşte castelul!

– Castelul? Care castel? – şi tresar, cuprins deodată de-o inexplicabilă teamă.

 

Străinul întinde mâna. Mă uit în direcţia ei. Şi, prin ploaie şi ceaţă, desluşesc că, într’adevăr, numeroase lumini pâlpâie pe dealul care ţine în coastă ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare. Nu mai înţeleg nimic. Şi ploaia ţârâie cumplit de enervant. Bacovia surâde trist în amintirea mea.

 

Romstorfer, în paraclisul Cetăţii Suceava

Tovarăşul de drum

 

Larg, ca din nesfârşite hăuri, se-aude glas vestind ceasul. Sunetul înfioară văsduhul de cenuşă. Oare n’am desluşit, ca prin vis, clinchenit de arme? Totul se învolburează. Nimic nu mai e verosimil.

 

Şi vechiul cântec al lui T. Robeanu, care, „descurajat şi hărţuit de nevoile vieţii, şi-a pus capăt zilelor în camera unui hotel din Munkacs (Ungaria)”, mă obsedează:

 

 

„La Suceava în cetate

Ceas de miazănoapte bate,

Păzitorii cântă’n uliţi,

Răzimaţi în albe suliţi.

La Suceava în cetate

Ceas de miazănoapte bate,

Zidul vechiu adânc răsună:

Noapte bună, noapte bună!”.

 

 

Necunoscutul sperie din nou întunericele:

– Trebuie să ne grăbim, că petrecerea e’n toiu şi Măriei Sale nu-i plac întârzierile…

 

Asta-i bună! Şi nu mă pot opri dela un hohot de râs:

– Nu cumva Măria-Sa mă aşteaptă pe mine?

 

Vocea necunoscutului sună a mirare:

– Vezi că pe dumneata! Că doar n-aş fi venit până la rohatcă pe-o vreme ca aiasta, dacă nu eram trimis să te‘ntâmpin pentru a te aduce‘ndata mare la curte… Da’ hai mai repede, că Măria-Sa vrea să-ţi audă cântecele cele noui. Nu cumva ai uitat să le iei cu dumneata! – se‘ngrijorează brusc tovarăşul meu de drum.

 

Asta-i bună! Adevărat, am în servietă câte un exemplar din „Tarot”, „Corbul de aur” şi „Divertisment”, dar le-am destinat pentru Valerian Doboş-Boca, bunul şi ostrul meu prieten, căci nu mă aşteptam deloc – vă asigur că absolut deloc! – să dau ochii cu Ştefăniţă-Vodă. Capul îmi zumzăieşte de cele mai absurde teorii şi-mi amintesc deodată că am văzut cândva un film după o nuvelă de Mark Twain, film în care, printr’o simplă isbitură în cap, eroul se trezeşte tocmai pe vremea Regelui Arthur, aşa că‘ncep să nu mă mir prea straşnic. Dacă tovarăşul afirmă că suntem pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă, sumbrul erou al lui Delavrancea, dece să n’o cred? Fie! Şi‘ncep să mă gândesc la dedicaţiile pe care ar trebui să i le ofer.

 

Mă tem, însă, ca nu va‘nţelege versurile mele şi mă interesez îngrijorat:

– Oare Măria-Sa i-a citit pe Simion Stolnicu şi Emil Botta?

– Da’ cine’s aceştia? Că n-am auzit de ei…

– Cum, n’ai auzit de ei?

 

Şi mă‘ngrijorez şi mai mult: te pomeneşti că la curte nu circulă decât Otilia Cazimir şi Vasile Militaru – şi, atunci, e vai de mine.

– Dar de N. Crevedia ai auzit?

 

Iarăşi:

– Nu. Ş’aiesta un grămătic?

Va-să-zică tot Otilia Cazimir şi Vasile Militaru!

 

Nu mai insist şi mă gândesc iarăşi la eroul lui Mark Twain:

– Ascultă… Cum îţi spune, bre?

– Ionuţ… Ionuţ al Lupului…

– Ascultă, frate Ionuţ al Lupului… Nu ştii, nu cumva m’a isbit vreun zurbagiu cu parul în cap?

– Doamne-fereşte! De ce să te fi isbit? – şi pacă-i văd prin întuneric ochii căscaţi a mirare.

– Nimic… Am întrebat aşa, fără nici un rost… – şi mă las în voia soartei.

 

În definitiv, o să am material pentru un reportaj efef… Păcat că nu l-am luat pe Rudd Rybiczka, să-mi facă nişte ilustraţii teribile!

Leap-leap… leap-leap…

Tot liopăind prin glod, trecând prin văgăuni şi urcând şanţuri, iată că ne-am apropiat de cetate.

 

Dacă bei titiun…

 

Străjile ne‘ntâmpină cu straşnic zăngănit de suliţe. Ionuţ al Lupului dă parola şi trecem prin imensa poartă de piatră cenuşie, peste care lumina roşietică a făcliilor aruncă pete de sânge.

 

În ograda interioară, largă şi plină de făclieri, ne oprim pentru a ne odihni şi privesc cu lăcomie cetatea enormă, unde amintirea lui Ştefan-Vodă e încă vie în amintirea tuturor – dela Vlădică până la ultimul copil de casă.

 

Din palat străbate o muzică veselă, în care desluşesc o săltăreaţă melodie leahă. La răstimpuri, isbucnesc uriaşe cascade de râs. Desigur că vreun boier mai ghiduş îşi face iarăşi de cap! Totuşi, am impresia că râsul din-năuntru nu e tocmai sincer… Deh! Ştefăniţă-Vodă îi om ciudat şi cu toane… Cel puţin aşa ştiu din „Viforul” delavrancian… Şi te pomeneşti că boierii îşi cam tem capul şi râd galben!

 

Un oştean se-apropie de noi şi ne spune că vom fi chiemaţi imediat în faţa Măriei-Sale.

 

Emoţionat, mă mai gândesc o dată la nuvela lui Mark Twain şi-mi aprind o ţigară.

 

Cetatea, spre Suceava

Nimic decât ploaie!

 

Doamne, ce-o mai fi şi asta? – Căci m-am trezit, singur cuc!, în cel mai cumplit întuneric. Unde-i castelul? Unde mi-i Ionuţ al Lupului? Unde’s făclierii? Sfrrr…

 

Un strop de ploaie a căzut pe ţigară, stingându-mi-o. Aha! Acuma mă dumiresc… Cine naiba m’a pus să-mi aprind o ţigară pe timpul lui Ştefăniţă-Vodă?! Mi-a trebuit iarba dracului? Acuma înghite-o, stimate domn! Mircea Streinul, ţi s’a dus copcă reportajul sensaţional.

 

Şi, amărât, leapa-leapa prin noroaie, abia reuşesc să urc dealul, ca să ajung însfârşit la Suceava.

 

Dacă n’aveam inspiraţia să-mi aprind o ţigară, beam acuma vin de Nicoreşti cu Ţugulea Moghilă şi nu mă perpeleam într’o odaie meschină de hotel obscur şi suspect…

 

Suceava de odinioară, strada Regele Ferdinand

Sfântul Ioan-cel-Nou

 

Disdedimineaţă, o iau încet către biserica sf. Gheorghe – ctitoria lui Bogdan cel Orb şi-a lui Ştefăniţă –, un adevărat giuvaer de piatră, în care se păstrează moaştele marelui mucenic Ioan-cel-Nou: acesta, nevrând să se lepede de credinţa în Hristos, a fost ucis de păgâni, după groaznice chinuri, la Cetatea-Albă.

 

În anul 1402, Alexandru-Vodă a adus la Suceava moaştele martirului pentru care, la 24 Iunie al fiecărui an, se face mare pomenire în fosta capitală a Moldovei.

 

„Moaştele sfântului Ioan” – spune un preot – „sunt un adevărat isvor de întărire a sufletelor creştineşti. În vechime, toţi Românii, dela Vodă până la arcaş, au îngenunchiat cu smerenie în faţa lor, rugându-se pentru mântuirea neamului şi, prin puterea ocrotitoare a sfântului Ioan, multe hoarde de străini au fost întoarse din cale ori răpuse în ţărnă…”.

 

M’apropiu de sicriul artistic lucrat în argint şi’ngenunchiez. Liniştea şi-un vag miros de tămâie domnesc în biserică. O lumină grea, cenuşie, învăluie în vis vastul interior fumuriu, în care aurul icoanelor împrăştie sclipiri mate şi suave.

 

Aici, departe de forfota uliţelor pline de evrei, e adevărata Suceavă, Suceava gloriei împărăteşti şi-a dreptei credinţe, Suceava voevozilor şi-a înţelepţilor monahi, – aici e Suceava eternă, pe care anii şi vitregiile n’au putut-o doborî.

 

Cetatea domnească

 

După lunga ploaie de ieri, cerul s’a luminat şi imensele azururi îşi tălăzuiesc peste oraş puritatea. Bisericile lucesc în bătaia dulcelui soare de toamnă, frunzişul copacilor depe dealuri îşi seamănă în vânt bănuţii aurii, colinele curg suav spre zările sidefate, iar departe, pe-o coastă, ruinile cetăţii lui Ştefan-cel-Mare se înalţă sobru şi majestuos, stăpânind văile ca un cioban turmele sale.

 

Dealtfel, întreaga Suceavă e mărturia vie a gloriei româneşti: cetatea domnească, Mirăuţii – nume de cântec, nu? –, Zamca – atâtea semne ale istoriei!

 

La Suceava, trăieşti ca’ntr’o biserică… Aici, îţi vine să vorbeşti cu sfială, să’ngenunchiezi. Între zidurile oraşului, parcă mai stăruie chiotul plăieşilor, parcă se mai aude zăngănit de suliţe. Oare acolo, în vale, nu stăteau hoardele tătare, ahtiate să cucerească lumina Moldovei? Oare dincolo, după dealuri, Dragomirna nu străjuieşte oştimea stejarilor?

 

Astfel fiind, oare nu se cade să îngenunchiezi pentru a săruta ţărna prin care, poate, a trecut cu pas viforos Ştefan-cel-Mare şi Sfânt?

 

Suceava, în 1807, văzută de pictorul Franz Jaschke

Altă Suceavă

 

Mutând capitala Moldovei la Iaşi, Alexandru Lăpuşneanu a sortit pierzării Suceava şi chiar a poruncit să se dărâme cetatea.

 

Cu toate acestea, Suceava n’a murit. Cetatea lui Ştefan-cel-Mare n’a putut să moară. Oricât ar bate-o ploile şi vântul, oricât s-ar năpusti nămeţii iernii asupra ei, oricât ar cobi în nopţile lungi de toamnă cucuvăile şi bufniţele care îşi au cuibul între zidurile dărăpănate, – ea îşi ridică spre ceruri contururile enorme şi continuă să veghieze peste drumurile invadate de străini.

 

În timpul Austriei, Suceava a fost un puternic bastion de românism creator şi intransigent şi hidoasa pajură bicefală a defunctului imperiu nu cuteza să-şi fluture aripile negre deasupra cetăţii.

 

La Suceava, străinii nu sunt impertinenţi ca’n alte oraşe bucovinene. Aici, ei îşi dau seama că nu’s decât nişte intruşi şi se comportă în consecinţă, aşa că nu-i vezi ostentativi şi obraznici ca la Cernăuţi sau Storojineţ.

 

Noapte fără făclii

 

Amurgul m’a surprins pe dealul Zamcei. Şuvoaie de sânge gâlgâiau din nouri, amestecându-se cu aurul frunzişului din luncile râului care şerpuieşte pe lângă Iţcani şi Burdujeni. Soarele se rostogoleşte după zare şi umbrele cuprind repede văile imense. În apropiere, gara Iţcani, o fabrică – fabrica unui venetic, despre care un prieten îmi spunea că îşi bate la tălpi muncitorii – se conturează alb talazurile cenuşiu-albăstrii ale serii. În satele învecinate, casele ţărăneşti fumegă a mămăligă şi a lapte proaspăt, iar cânii latră melancolic, stârnind stihiile ascunse prin văgăuni. Un tren îşi târâie vagoanele spre Dărmăneşti. Un zumzet plăcut de care şi trăsuri adie dinspre şosea, iar dealurile răspund cu strigăt mic de păsări nocturne.

 

O lună enormă răsare peste noapte. Întreg peisagiul se cufundă într’o lumină palidă, ireală, prin care copacii îşi întind fantomatic braţele către cer.

 

Apoi, deodată, un cântec straniu prinde să crească tocmai depe celălalt deal. Rămân fascinat. Parcă niciodată n’am auzit un cântec mai dureros, mai tulburător. Am impresia că melodia asta, pe care-o murmură însuşi pământul, vine din vechile ruine – şi ascultând-o înfiorat ca’n preajma unei mari minuni, revăd întreaga istorie a Moldovei, ctitorită peste veacuri fără sfârşit.

 

Oare nu sună şi tulnice în depărtare?

Oare nu se-aprind focuri pe dealuri?

Oare nu răsună tropot de cai prin noapte?

 

Da, aici e Moldova; aici, unde Ştefan-Vodă mai trăieşte’n doinele ţăranilor; aici, unde sfântul mucenic Ioan doarme somn luminat; aici, unde zările închid un colţ de biserică şi de legendă.

Aţi înţeles acuma de ce aici trebuie să’ngenunchiezi şi să săruţi ţărâna?

Noembrie, 1938.

Mircea Streinul


Pagina 11 din 129« Prima...910111213...203040...Ultima »